Vulnerabilități ale asistentului social în situații de criză

socială
-lucrare pentru examen-

Profesor: Ioan Tîmbuș Student: Costinar Natalia Elena Virginia

BAIA MARE

2021
 Asistentul social se confruntă cu alegeri și decizii care pot depăși cu mult limitele eticii și
practicilor de zi cu zi. El se poate afla în situația de a reduce din susținerea pe care o oferă ca
urmare a limitării resurselor și a prioritizării acestora.
Pe lângă gestionarea unor situații critice este important să reamintim că asistenții sociali au
responsabilitatea menținerii practicii profesionale dar și de a conștientiza propriile nevoi și
îngrijorări, de a identifica mijloace de asistență și suport pentru beneficiari, dar și pentru ei ca
indivizi.
Asistenții sociali sunt conștienți de situațiile care le-ar putea amenința propria siguranță și
securitate, astfel că ei trebuie să facă alegeri dificile atunci când viața lor și a familiilor lor se află
în pericol.
Astfel, asistenții sociali actionează într-un context al unei situații critice în cadrul căruia nu
încetează niciun moment să sprijine demnitatea oamenilor ca fiind unul din obiectivele
principale.
Ei recunosc și respectă demnitatea și valoarea oamenilor prin atitudine, cuvânt și fapte,
promovând drepturile fundamentale și inalienabile ale oamenilor, cât și promovarea justiției
sociale.
Oricât de dificile ar fi circumstanțele, asistenții sociali dau dovadă de respect față de oamenii
pentru care lucrează, pledând pentru dezvolarea și susținerea unui suport adecvat pentru
răspunderea nevoilor acestora.
Pe perioada stării de urgență, în activitatea practică, asistenții sociali au evoluat permanent
contextul social asupra riscului infectării, evaluarea riscului și menținerea echilibrului pentru
siguranța propriei persoane și a celorlalți, fiind un aspect fundamental în etica profesională a
intervenției sociale.
Ei urmăresc prioritizarea nevoilor și gestionarea riscurilor ca elemente esențiale în
întreaga activitate, în special în această situație de criză.
De asemenea, în cadrul tuturor intervențiilor asistenții sociali urmăresc și încurajează beneficiarii
să respecte recomandările și obligațiile impuse de autoritățile statului.

 Conceptul de criză a fost formulat de E. Lindenmann şi G. Caplan, în anii 1940 – 1950

când au realizat un studiu pentru a arăta modul în care reacţionează indivizii la situaţiile
psihologice aleatorii[1].

Criza reprezintă o tulburare emoţională acută a individului asociată cu lipsa abilităţilor de a face
faţă acesteia şi se manifestă la nivel fiziologic, psihologic, cognitiv, comportamental şi
relaţional.
 Criza este percepută fie ca o ameninţare, fie ca o pierdere, fie ca o provocare: ameninţarea poate
fi la adresa respectului de sine sau la sentimentul de încredere în forţele proprii; pierderea poate
fi una reală sau una simbolică ,iar atunci când este percepută ca o provocare, criza cuprinde atât
primejdia cât şi posibilitatea de creştere care presupune descoperirea unor metode noi de
rezolvare ,dar şi conştientizarea individului că are resursele necesare pentru a face faţă situaţiei.

Conceptele care contribuie la identificarea crizei:

 problemele la care este aplicabilă această abordare pot fi schimbări, crize situaţionale sau
neanticipate. Putem vorbi despre o criză atunci când persoana îşi simte scopurile şi viaţa
ameninţate.
 scopurile includ reducerea factorilor de stres existenţi, restabilirea echilibrului rupt de
către criză, înţelegerea factorilor care au dus la precipitarea crizei, planificarea acţiunilor pe
care le poate realiza persoana pentru a-şi menţine autonomia şi a rămâne în contact cu
realitatea şi identificarea resurselor care pot fi utilizate. Dacă stresul îşi are originea în
experienţele din trecut scopul poate fi acela de a ajuta persoana să facă faţă acestor pierderi,
reducând gradul de vulnerabilitate.
 rolul clientului este de a reuşi să vadă evenimentul din alt unghi pentru a înţelege cum a
fost declanşată starea de criză. Dacă persoana ia decizii eronate sau face sugestii nepotrivite,
pentru rezolvarea problemei asistentul social poate însă interveni prevenind astfel recăderea.
 Rolul asistentului social este acela de a oferi informaţii şi sfaturi, dar dacă situaţia o cere
el poate fi şi directiv. Este indicat ca asistentul social să stabilească limită de timp, deoarece
acest lucru încurajează persoana să facă faţă viitorului. În faza iniţială asistentul social trebuie
să înveţe persoana să împartă problema în componente rezolvabile şi să acţioneze ca un
model în rezolvarea eficientă a problemelor.

Intervenţia se desfăşoară  în trei etape:

1.Faza iniţială.

În primul interviu, este esenţial ca atenţia să fie orientată asupra circumstanţelor actuale ale
crizei. Prin întrebarea ce s-a întâmplat se încurajează cuprinderea cognitivă de către persoană a
situaţiei sale, afirmaţii de genul „cred că te simţi îngrozitor” declanşează răspunsuri afective care
blochează gândirea. În această etapă este necesar ca asistentul social şi beneficiarul să facă o
estimare a evenimentului real, a cauzelor care par să-l fi declanşat, şi să se evalueze resursele ce
pot fi disponibile pentru rezolvarea situaţiei.
Următorul pas presupune stabilirea unei ierarhii a obiectivelor considerate de către client
necesare. După aceasta, se fixează un contract cu privire la activitatea viitoare în termeni
concreţi. Se utilizează optimismul şi datele concrete pentru a reduce anxietatea subiectului şi
sentimentul de neputinţă. Scopul este construirea unei relaţii bazată pe competenţa şi
autenticitatea asistentului social care să refacă încrederea persoanei în propriile capacităţi.

După ce gândirea beneficiarului este limpede, acestuia i se dă ceva concret de făcut până la
întâlnirea următoare, pentru a i se restabili sentimentul de autonomie.

2. Faza de mijloc.

În cadrul contactelor următoare, atenţia se focalizează pe obţinerea datelor care lipsesc. Se pot
face explorări care să surprindă eventuale legături cu conflictele trecute care nu au fost
evidenţiate iniţial. Indicarea unor conexiuni ajută persoana să corecteze erorile de percepţie şi
permite rămânerea în contact cu problema reală.

Persoana este încurajată să vorbească despre problemă şi să-şi exprime sentimentele generate de
aceasta, eliminând astfel tensiunea. Persoana în colaborare cu asistentul social va analiza cauzele
care au dus la eşuarea încercărilor anterioare de rezolvare şi va căuta factori care să garanteze
succesul unei noi încercări. Pe baza acestei evaluări, se vor dezvolta modele de mobilizare a
resurselor pentru a soluţiona probleme asemănătoare ce pot apărea în viitor.

3. Faza finală.

Odată ce starea de criză a fost depăşită, iar echilibrul a fost restabilit, prelungirea intervenţiei ar
putea deveni dăunătoare, deoarece ar încuraja dependenţa clientului de asistentul social. Printre
reamintirea subiectului, a timpului care mai este disponibil prin examinarea progresului realizat
şi prin planificarea viitoare se previne dependenţa. 

Interventia in criza este miezul activitatii lucratorului in criza, ea este ceea ce in mod
natural urmeaza dupa evaluarea subiectului in criza, este in fond corolarul definitiei crizei,
oricare ar fi ea. Interventia in criza reprezinta ingrijirea psihologica de urgenta a unui subiect
aflat in criza cu scopul readucerii lui la nivelul de competenta si functionare adaptativa din pre-
criza si de a preveni sau reduce impactul negativ al evenimentului/evenimentelor declansatoare
la care a fost supus (Everly Jr. si Mitchell, 1999). Indiferent de doctrina in care se ancoreaza,
interventia in criza trebuie sa conduca la intreruperea lantului cauzal al crizei (James si Gilliland,
2005), la stabilizarea emotionala a subiectului, la mitigarea simptomelor, la restaurarea
functionarii si la indrumarea ulterioara a subiectului (Everly Jr., 2000).
 În practica lor de zi cu zi, marea majoritate a asistentilor sociali intra in contact cu
persoane aflate in stari de criza. Intr-un mod sau altul, de-a lungul vietii, aproape fiecare individ
are experienta unor crize sau participa la crizele celorlalti. In timp ce unii le pot face fata prin
mobilizarea propriilor forte, altii ajung sa caute ajutor la familie si prieteni ori sa se adreseze
specialistilor. Numeroase programe ale asistentei sociale directe vizeaza diferite tipuri de crize,
desi manifestarile si caracteristicile acestora variaza mult.

Una din ipotezele de baza ale acestui model se refera la faptul ca fiecare persoana are un
potential de dezvoltare si o abilitate de rezolvare de probleme. Asistentii sociali pot facilita
descoperirea acestui potential si pot ajuta la dezvoltarea unor strategii care sa permita sa se faca
fata problemelor.

Conceptele si teoria crizei deriva din practica psihiatrica americana, fiind utilizate din anii
1960; de atunci, ele au fost aplicate unor categorii diferite de beneficiari: persoane cu dementa
senila, cu tentative de suicid, dependente de alcool si drog, victime ale violentei si abuzurilor, cu
probleme de sanatate s.a.

Formularea clasica a interventiei in criza ca tehnica apartine lui Caplan (1965), care a atras
atentia ca aceasta provine din domeniul sanatatii mintale, cu un accent mai mult pe preventie
decat pe tratament.

Exista multe definitii ale crizei in care sunt retinute conotatiile negative ale acesteia sub
forma unui pericol si a unor forte distructive in raport cu functionarea sociala a individului
afectat. „Criza este o reactie subiectiva la o experienta de viata stresanta, care afecteaza
stabilitatea persoanei, intrucat abilitatea sa de a face fata problemelor este serios compromisa”.
„Crizele sunt dificultati personale sau situatii care imobilizeaza oamenii si ii impiedica sa isi
controleze in mod constient propriile vieti”. „Criza este o tulburare intensa, stabilizata,
determinata de evenimente neasteptate”. In esenta, este vorba de evenimente sau schimbari
accidentale care plaseaza individul in stare de dezorientare si neajutorare. Apar emotii intense,
disconfort afectiv, confuzie cognitiva, sentiment de lipsa de putere. Strategiile lor obisnuite nu
mai sunt suficiente pentru a putea face fata problemelor. O criza aduce o stare de dezorganizare
in care oamenii resimt pericolul care ameninta sa devina coplesitor pentru ei si familiile lor,
putand sa ii duca la suicid sau la manifestari psihotice.

Crizele pot fi privite si altfel decat evenimente tragice sau neobisnuite, ca ocazii pentru
dezvoltare si maturizare. Totusi, in astfel de situatii fortele si modalitatile obisnuite de reactie ale
persoanei nu mai functioneaza corespunzator. Adaptarea pare dificila sau imposibila, fie pentru
ca evenimentul nu a fost anticipat, fie datorita noutatii sale, ori fie dimensiunilor coplesitoare ale
unei serii de evenimente. Prin urmare, forte exterioare, factori de la nivelul relatiilor
interpersonale sau factori psihici ajung sa domine persoana, sa-i perturbe armonia, echilibrul.

Crizele sunt limitate in timp (durata lor fiind de circa sase saptamani), avand un inceput, o
desfasurare si un sfarsit.

Initial, are loc o crestere a tensiunii ca reactie la impactul produs de stres si se face apel la
modalitatile obisnuite de rezolvare a problemelor. Daca acest efort esueaza, are loc o crestere si
mai mare a tensiunii, pe masura ce persoana este afectata de ineficienta eforturilor sale. Aceasta
stare de spirit conduce la faza finala, in care problema este rezolvata. Se poate intampla, de
exemplu, ca persoana sa redefineasca problema, sa o perceapa ca pe ceva mai putin amenintator,
sau sa o ignore in intregime, prin distantare de ea.

Crizele au un punct culminant sau de inflexiune; pe masura ce punctul culminant se apropie,

tensiunea creste si se mobilizeaza energiile pentru a-i face fata.

In timpul fazei de dezorganizare, oamenii sunt mai receptivi la ajutorul pe care l-ar putea obtine,
intrucat sunt mai putin defensivi si au nevoie sa refaca predictibilitatea lumii in care traiesc Ei se
afla in cautarea unui mod de echilibrare a vietii cotidiene.

Modelul interventiei in criza poate fi utilizat si in munca preventiva. Unele crize pot fi
prevazute (cele ce tin de tranzitiile ciclului vietii), altele sunt accidentale. In primul caz s-ar
putea face preventie (spre exemplu, crizele de pubertate, cele ce tin de pensionare). Prin
planificarea si implementarea unor servicii (educatie sanitara, sprijin prenatal, pregatirea in
vederea pensionarii, consiliere maritala) pot rezulta economii in ce priveste protectia sociala.
Acelasi lucru este valabil si pentru asistenta comunitara.

Modelul este utilizat si pentru asistenta in cazul catastrofelor: inundatii, incendii,

accidente de circulatie si tehnologice, cutremure. Traumele pot avea efecte pe termen lung si
numai printr-o consiliere adecvata a supravietuitorilor, a rudelor si prietenilor sunt prevenite
anumite forme de patologie care se pot manifesta in urmatorii ani. Cei afectati de catastrofe au
nevoie de informatie cu ajutorul careia sa construiasca semnificatii ale experientei traumatizante
si sa incerce sa inteleaga ce anume s-a intamplat. Este vorba de tentativa de restaurare a unui
sentiment de stapanire, pentru a contracara neputinta asociata cu distrugerile extraordinare.
 Bibliografie
Coulshed V., Practica asistenţei sociale, Editura Alternative,Bucureşti, 1993.
Dragomir V. Modelul interveţiei în practica asistenţei sociale / Revista de Asistenţă
Socială nr.3-4, 121-126, ISSN:1583-0608. (2003).
https://www.qreferat.com/referate/asistenta-sociala/TEHNICI-DE-INTERVENTIE-IN-
CRIZ943.php

Adresa E-mail: cn138311@gmail.com