ROSE V I N C E N T

CUNOAŞTEREA COPILULUI
T r a d u c e r e a : N A D I A RAUTU

Editura d i d a c t i c ă si p e d a g o g i c ă — Bucureşti, 1972

4 Cuprinsul TEST

Fraţi şi surori 149 Climatul familial bun şi rău . . . 237

Prima criză de gelozie
Rivalitatea dintre fraţi
150
152
Rezultate experimentale • - u • • 241
Cele treisprezece porunci ale părin­
Cum îi văd copiii pe părinfi?
Dreptatea nu-nseamnă egalitate ţilor model 242
cu orice preţ 153
Personalitatea întîiului născut . . 153 Partea a patra:
Personalitatea fratelui mai mic 155 SOCIETATEA 245
Greşeli în educarea mezinului . - 157
Singurul de un anume sex . . • 158 Scoală 246
Toţi copiii sînt de acelaşi sex . . 159 Uceniciile sociale 247
Copilul u n i c 160 Noţiunea de muncă 248
Gemenii '62 Curiozitatea intelectuală . . . . 250 Părinţii au, în general, o idee foarte exactă despre copiii lor
Şcoa'a tradiţională şi efortul pe şi despre scopurile educaţiei pe care le-o dau. Se întreabă mai rar
Rolul bunicilor 165 care-1 impune 251
Rolul afectiv
1 6
5 Dorinţa de a învăţa 254 ce imagine a lor înşişi le oferă copiilor şi cum şi-i reprezintă aceştia
Rivalităţile educative 167 Influenţa mediului asupra rezul­ pe adulţi, cum le înţeleg rolul. Totuşi educaţia nu poate exista
Problemele coabitării 169 tatelor şcolare 257 decît prin intermediul schimbului intelectual sau afectiv.
Influenţa profesorilor 259
Familia şi mediul 172 Colaborarea familie-şcoală . . . . 260 P e n t r u a ilustra modul în care copiii îşi trăiesc raporturile cu
Pentru sau contra marii familii . . 172 Contactul profesor-elev . . . . 261 părinţii, am pus la punct acest „test" care s-a dovedit a fi un
Rolul unchilor, al mătuşilor, al Atmosfera din clasa 262 interesant instrument de cercetare.
verilor '75 Formarea opiniilor • 264
Prietenii familiei 176 Opt taţi şi apoi şapte mame au fost fotografiaţi fiecare într-o
Colegii 265
situaţie foarte precisă şi care-i implică pe copiii lor Aspectul fizic
Partea a treia: al personajului a fost ales în concordanţă cu rolul interpretat. Am
Să înveţi să te joci împreună cu
ATMOSFERA FAMILIALĂ 179 alţii 266 încercat cu grijă să eliminăm propria noastră judecată, străduin-
Micul grup şi climatul lui . • • • 180 Cearta între tovarăşi de joacă . . 268 du-ne să echilibrăm fiecare tablou prin alternarea unui detaliu atră­
O experienţă psihosociologică • . 181 Să fii acceptat de semenii tăi - 270 gător, care provoacă simpatie, cu altul neplăcut, astfel încît întreaga
Învăţămintele experimentului • • 184 Adulţii şi „pîra " 271 libertate a interpretării să fie lăsată copilului. Această i n t e r p r e t a r e
Rolurile în grup 273
Elementele determinante ale clima­ influenţa colegilor 274 este bineînţeles puternic influenţată de stereotipuri din societatea
tului familial 186 Părinţii şi alegerea prietenilor . . 276 noastră, dar ea ilustrează şi reacţii personale.
Perspectiva istorică 186 Snobismul şi rasismul 278
Naşterea „cetelor" 279
Fotografiile au fost prezentate la vreo sută de copii din medii
„ S t i l u l " educativ impus de mediu 192
Rolul personalităţii părinţilor . . 194
foarte diverse, băieţi şi fete între 4 şi 14 ani, în şcoli şi biblioteci
Rolul jucat de mass-media 284 pentru copiii din Paris şi din cartierele noi de blocuri din suburbiile
Descrierea unor climate familiale 201 C ă r ţ i : de Ia Stendhal la „Dragă lui. în paginile u r m ă t o a r e se află rezumatul rezultatelor obţinute.
Familia şi ceilalţi 201 Caroline" • 284
Familia şi timpul 205
Fără îndoială, el poate fi comparat cu reacţiile oricărui copil care
Evadarea prin intermediul r e v s - ar fi supus testului. Cu toate acestea, reacţiile vor fi puternic
Structura internă a familiei . - . 207 telor ilustrate 285
Schimburile în familie 208
Ziarele 287
deformate dacă tatăl (sau mama) este cel care prezintă testul. Este
Familia şi autodefinirea ei . . . 210 de dorit ca reacţiile să fie observate şi notate în absenţa lor — şi
Cinematograful 288
Climatul educativ 213
Publicitatea si imaginea familiei 290
este absolut necesar, desigur, să se respecte cu rigurozitate regulile
Analiza climatului educativ . . . 214 testului fără a influenţa cîtuşi de puţin copilul.
Descrierea d'feritelor climate . • . 217 Radioul 292
Consecinţele unui climat familial . . 226 Televiziunea 293
Rolul subconştientului 226 Concluzii 299 1
Notăm totuşi că este vorba de actori voluntari, care joacă nişte roluri, şi nu de
Ereditatea şi mediul 227 Bibliografie 303 familii reale.
Educaţia este u n dialog . . . . 230
Indice alfabetic 308
6 Cunoaşterea copilului
Regulile testului şi întrebările care trebuie puse copilului
Am să-ţi arăt fotografiile cîtorva mămici cu copiii lor. Tu îmi
vei spune ce gîndeşti despre fiecare dintre ele. Descrie-mi-le. Ce
fac ele ? Ce părere ai despre aceste mămici ?
Acum uită-te bine la toate. închipuieşte-ţi o ţară fermecată cum
nu există pe lume. In această ţară copiii îşi aleg mama.
a. Dacă ai trăi în această ţară fermecată şi ai putea alege, pe
care dintre aceste mămici ai alege-o ? De ce ?
b. Pe care n-ai alege-o în nici un chip ? De ce ?
c. (întrebare pentru fetiţe) Spune-mi, căreia dintre ele ai vrea
să-i semeni cînd vei fi m a r e ? De ce ?
— (întrebare pentru băieţi) Spune-mi cu care dintre ele ţi-ar
plăcea să te însori mai tîrziu ? De ce ?
d. (întrebare pentru fetiţe) Spune-mi, cu care dintre ele n-ai
vrea să semeni deloc ? De ce ?
— (întrebare pentru băieţi) Spune-mi cu care dintre ele nu ţi-ar
plăcea deloc să te însori ? De ce ?
Şi acum ultima întrebare :
a. Care dintre aceste mămici seamănă cel mai mult cu mama ta
adevărată ? De ce ?
b. Care este aceea care seamănă cel mai puţin cu mama ta ade­
vărată ? De ce ?
Regulile sînt exact aceleaşi pentru fotografiile taţilor, nu trebuie
decît să fie inversate întrebările pentru fete şi băieţi de la pune-
tele c şi d.
Fotografiile care servesc ca material de bază au fost reproduse
la paginile 8 şi 9 p e n t r u taţi şi la paginile 14 şi 15 pentru m a m e ;
ele nu comportă nici o indicaţie în afara numerelor, din motive evi­
dente La paginile 7—10 şi 12—17 veţi regăsi aceste n u m e r e cu re- ' f
zumatul reacţiilor pe care le-au avut în mod curent copiii în timpul
experimentelor. Tablourile care rezumă atitudinile copiilor pot
permite compararea unei reacţii individuale cu cea m e d i e 1 .
i Aceste teste au putut fi puse la punct datorită colaborării serviciului foto al secţiei
părinţi-copii a revistei „ E l l e " şi a actorilor voluntari care au binevoit sa pozeze. Rezul­
tatele au fost publicate în revista „Elle", în 1967 şi 1968.
Cum îi văd copiii pe părinţi ? 7
Cum îl văd copiii pe tatăl lor?
Reacţiile grupului experimental de copii
1. Tatăl important
Se bucură de un m a r e prestigiu, dar de u n u l distant, care nu
impresionează imaginaţia copiilor. Unii dintre copii recunosc că
„îşi face munca lui", d a r o majoritate — covîrşitoare — îl con­
damnă : „Este prea ocupat şi nu are t i m p să s e ' intereseze de fa­
milie. Ţine la treburile lui mai m u l t decît la copii şi ţi-e frică să-1
deranjezi". Legătura dintre acesta şi copii este grav primejduită.
2. Tatăl seducător
„Este frumos, pare t î n ă r " şi fetele au fost subjugate. P e n t r u ele,
acesta este tatăl ideal, soţul pe care şi-1 doresc mai tîrziu, şi care
» e ste d r ă g u ţ " pentru că oferă un cadou. In ce-i priveşte pe băieţi,
ei fără îndoială ar fi v r u t să-i semene mai tîrziu, dar nu şi-1 doresc
cu nici un preţ ca tată. îl găsesc „mai puţin serios". P e n t r u ei rolul
tatălui este altceva decît o gentileţe facilă.
^ 3. Tatăl autoritar
Nu a lăsat impresia unui om sever, ci mai curînd a u n u i om
serios şi de nădejde, puternic ca o stîncă ; pe el se poate conta :
„Seara, probabil, se întoarce la timp'-'. Desigur, răsfoieşte carnetul
de note, dar copiii nu se plîng de aceasta, dimpotrivă, pentru ei
- este o dovadă a interesului care li se poartă. De la carnetul de note
copiii au sărit imediat la o altă imagine : un tată care dirijează,
care îndrumă, „care arată cum trebuie să faci". Privirea plină de
încredere a băiatului nu le-a scăpat.
4. Un tată meşter-la-toate
A fost considerat gentil faţă de mamă (îi repară fierul de călcat)
şi faţă de fetiţele lui, pentru că nu le dă afară din atelierul său
(această temă a „înlăturării" revine frecvent, atît în legătură cu
m a m a cît şi cu tatăl). Se presupune că se simte oriunde şi oricînd
în largul său, „decontractat", din cînd în cînd zeflemitor sau glu­
meţ. Este foarte iubit, fără a fi luat însă prea în serios. De ase­
menea nu e cîtuşi de p u ţ i n un tată ideal. Băieţii nu-1 aleg drept
m o d e l ; la fete, în calitate de soţ posibil, are mai m u l t succes.
à
10 Cunoaşterea copilului

5. Ta tăi-vedetă
Cînd ales, cînd refuzat, le place celor mici mai m u l t decît celor
mari, iar băieţilor mai mult decît fetelor, evident datorită prestigiu­
lui său. S-ar putea crede că provoacă p a s i u n i ; nici pomeneală.
Băieţilor le place destul de m u l t să se identifice cu el, dar existenţa
lui ca tată este puţin semnificativă : riscă prea m u l t şi 'familia
nu-1 interesează deloc. Ca şi tatălui important, îi lipseşte timpul
pentru a se ocupa de copii. F a p t u l că se îndepărtează de copii, în
aparenţă fără regrete, îi face pe aceştia să nu fie apropiaţi de el.

6. Tată! om „de interior"

Este cel care seamănă cel mai puţin cu tatăl r e a l ; este atît de
departe de realitatea cotidiană, încît un copil de muncitor suge­
rează : „Este poate un industriaş ?" Se bucură de aprobare pentru
că îşi ajută soţia, dar este violent criticat p e n t r u că nu se ocupă
îndeajuns de educaţia copiilor săi (după cum se observă, copiii lui
fac grimase, îşi bagă, fără să fie admonestaţi, degetele în nas). Iar
pentru toţi copiii interogaţi îngăduinţa excesivă pare un păcat de
neiertat.

7. Tatăl „bomboană"
Reacţie imprecisă ; desigur, copiii ţin la el, e un prieten. Există
totuşi la copii teama că el ar putea abuza de această dragoste şi
atunci ei devin neîncrezători. Sentimentul care domină este că
rolurile nu trebuie prea mult amestecate. Acest tată, care se lasă
tras de păr într-un anumit moment, altă dată va considera că ai
mers prea departe şi se va supăra. De altfel i se reproşează, de
asemenea, lipsa de prestigiu. Cu greu este acceptat ca tată ; este
deseori respins ca model de tată sau de soţ posibil.

8. Tatăl sportiv
Copiilor lui le vine greu să-1 urmeze şi totuşi nu-i poartă pică,
ei găsesc n a t u r a l ca tatăl să fie întotdeauna primul. Odată cu el,
! copiii iau parte la ceva din viaţa adulţilor şi această iniţiere îi
umple de bucurie şi de mîndrie. Mulţumiţi că li se permite să se
expună unui mic risc, copiii îi reproşează totuşi că nu îl apreciază
îndeajuns mai ales pentru cel mai mic. Datorită acestui fapt el
n-a fost ales ca tată ideal.
12 Cunoaşterea copilului
Concluzii
Tatăl autoritar este cel mai
frecvent ales de copii ; de ase­
menea el este acela care sea­
mănă în cele mai multe cazuri
cu tatăl adevărat. Dar, totodată,
aceste două tipuri nu se su­
prapun întrutotul. Dintre copiii
care au un tată autoritar, doar
unul din patru crede că a-
cesta este cel ideal. Cei care
şi-1 doresc sînt în general cei
care nu au un astfel de tată.
Din răspunsurile copiilor r e ­
zultă evident că autoritatea
unui tată se manifestă în două
maniere. U n a este afirmarea
brutală a unei supremaţii : n e -
suportînd să fie deranjat, u n e ­
ori jucîndu-se cu copilul său şi
discutînd cu el, dar enervîn-
du-se foarte uşor, tatăl-tiran
inspiră mai curînd teamă şi n e ­
încredere decît dragoste. Un
alt t i p de tată autoritar este a-
semănat cu un profesor (com­
paraţia a fost făcută chiar de
copii), care îndrumă un ucenic,
şi p e n t r u acest tată copilul are
Cum o văd copiii pe mama lor?
Reacţiile grupului
1. Mama prietenă
Succes fără umbră. Este m a m a ideală, mai ales p e n t r u copiii mai
mari şi în special p e n t r u băieţi, p e n t r u că este cea mai apropiată
de ei. P e n t r u că a ştiut să se apropie de copii şi să coboare de pe
o admiraţie şi o recunoştinţă
fără margini. Aceasta este sin­
gura atitudine părintească ce
atrage stima şi admiraţia copi­
ilor, fie că ceea ce învaţă ei
este istoria sau escaladarea
munţilor.
La un copil însă, nevoia de a
învăţa nu este n u m a i intelec­
tuală, ci în foarte m a r e măsură
şi afectivă. P e n t r u un tată, un
mijloc de consolidare a legătu­
rilor cu propriul copil este de
a-i transmite cunoştinţele sale.
deoarece aceste legături avînd
o bază biologică mai fragilă,
sînt puse la îndoială mai cu­
rînd decît dragostea maternă.
De aici şi dorinţa arzătoare a
t u t u r o r copiilor de a-şi vedea
tatăl ocupîndu-se de ei ; are
mai puţină importanţă dacă o
face oferindu-le un cadou sau
criticîndu-le notele din carnet.
In total, 20o/o din copiii intero­
gaţi l-au identificat pe tatăl lor
cu tatăl ideal.
experimental de copii
Cum îi vad copiii pe pârinţi ? 13
piedestalul ei, i se atribuie în mod arbitrar şi alte calităţi decît
cele pe care le a r e (veselia, gingăşia, toleranţa, vigilenţa e t c ) .
Fetele şi băieţii vor fie să-i semene mai tîrziu, fie să se căsăto­
rească cu o femeie care să-i semene. Insă n u m a i un copii din p a t r u
recunoaşte în ea pe m a n i a sa adevărată.
2. Mama „bomboană"
Este viu criticată pentru că pare cam banală, atît ca aspect fizic
cît şi din punct de vedere al preocupărilor, şi p e n t r u că îşi lasă
copiii, după cît se pare, să mănînce prăjituri chiar înainte de prîn-
zul pe care îl prepară. Copiii nu arată unei astfel de m a m e nici o
recunoştinţă pentru că îi răsfaţă. Cazurile în care a fost identificata
de copii cu m a m a lor sînt puţine.
3. Mama mondenă
Admiraţie generală. Adorată sau criticată, nu i-a lăsat pe copii
indiferenţi niciodată. Cei mici sînt în extaz : este o m a m ă de vis,
ar vrea să-i semene, şi mama lor adevărată le pare aidoma cu
această fiinţă luminoasă. Cei m a r i se arată severi, mai cu seamă
băieţii, care nu şi-ar dori-o ca soţie. O cred o mamă rea, indife­
rentă sau neglijentă.
4. Mama calmă
Judecind după n u m ă r u l de voturi, este mama cea mai apropiată
de tipul mediu de m a m ă reală : o femeie de interior, liniştită şi
îngrijită, o m a m ă nu p r e a severă şi care nu se tulbură din cauza
unei mici discuţii. Cu toate acestea, însăşi toleranţa ei, care p a r e
a fi indiferenţă sau slăbiciune, este criticată. Niciodată nu este
aleasă ca model de către fete şi aproape niciodată ca soţie de băieţi
sau ca m a m ă ideală ; ea nu se situează la înălţimea viselor lor.
5. Mama energică
Un succes datorită stimei pe care i-o poartă copiii; ea pare „ac­
tivă, muncitoare, curajoasă", dar m a i ales au fost r e m a r c a t e calită­
ţile ei de educatoare, p e n t r u că ea le permite; copiilor s-o a j u t e şi le
arată cum s-o facă. De asemenea, este aleasă adesea ca model şi
Cum o văd copiii pe mama lor ?
/

Cum îi văd copiii pe părinţi ? 17

de foarte m u l t e ori ca soţie posibilă. Dar seamănă p u ţ i n cu adevă­

r a t a mamă ; de obicei tatăl este mai activ, mai priceput, iar m a m a
este mai puţin întreprinzătoare. Este rareori aleasă d r e p t m a m ă
ideală.

6. Mama copil
S-ar fi p u t u t crede că şi ea le va părea copiilor foarte apropiată ;
cu toate acestea n-au prea apreciat-o. Este mai tînără, pare mai
curînd o soră, şi mai cu seamă pare lipsită de experienţă. O astfel
de mamă este iresponsabilă, lîngă ea nu poţi să te simţi nici în
siguranţă şi nici nu poţi să ai încredere. Cum ? Iată un exemplu :
copilul ei poartă un coş, ar putea să alunece în apă şi ea nu-şl
întoarce capul ! Trecerea în revistă a răspunsurilor vădeşte un
egoism puternic şi o convingere bine înrădăcinată că o m a m ă t r e ­
buie să fie în serviciul copiilor ei.

7. Mama „cloşcă"
Prea duioasă şi prea tandră, ea este puţin neliniştitoare şi je­
nantă mai ales p e n t r u băieţi, chiar p e n t r u cei care, nu fără o
n u a n ţ ă de invidie, remarcă faptul că m a m a lor nu are t i m p p e n t r u
a se ocupa de ei în m ă s u r a în care ar trebui s-o facă. Este violent
respinsă ca mamă în special de fete, care se t e m de plicticoasa ei
tiranie de mamă posesivă, şi de toţi ceilalţi ca model sau ca soţie
posibilă.

Concluzii

Iată prima remarcă, destul de aceeaşi alegere, însă deformând

puţin concordantă cu ideile
preconcepute : copiii sînt în an­
samblu mult mai critici faţă de
m a m a lor decît faţă de tată.
In timp ce „tatăl ideal" şi „ta­
tăl adevărat" au în medie ace­
laşi profil, m a m a ideală diferă
aproape întotdeauna de cea a-
devărată. Doar fetele au făcut
2 — Cunoaşterea copilului
în mod sistematic realitatea.
Este interesant de remarcat
faptul că în loc să-şi calchieze
visul după realitate, ele au de­
format realitatea p e n t r u a o
adapta la vis.
Dar cine este m a m a visată ?
Ambiguitatea este desăvîrşită.
Cînd este văzută ca o zînă stră-
18 Cunoaşterea copilului
lucitoare coborîtă de-a d r e p t u l
din cărţile lor cu poze, cînd ca
o egală, o tovarăşă de joacă,
dar care totuşi le oferă secu­
ritate, un soi de şef al unui
grup de copii. Distanţa exactă
faţă de tată era apreciată mai
bine.
A doua remarcă : de regulă co­
piii nu doresc să fie răsfăţaţi.
Asociaţia mamă-mîncare, soco­
tită ca legătură fundamentală
între mamă şi copil în copilăria
timpurie, pare că-şi pierde din
importanţă de îndată ce copilul
ajunge la vîrsta şcolară. Şi tot
începînd cu vîrsta şcolară, orice
atitudine excesiv de protectoare
este respinsă ca posesivă, in­
vadatoare ; ea pare uneori o
mască ipocrită a unei voinţe de
dominare.
In fine, ca şi în cazul taţilor,
transpare dorinţa copiilor de a
fi trataţi ca fiinţe mai respon­
sabile. Nevoia lor de a li se
arăta încredere este mare, ca
şi nevoia lor de a participa la
viaţa familială.
Creşterea
în cadrul familiei
Se naşte un copil. Dintr-un me­
diu bine protejat, u n d e s-a for­
m a t pînă atunci, el trece într-o
lume pe care va trebui să în­
veţe s-o cunoască pe măsură ce
se va integra în ea. In primele
luni ale existenţei sale, sugarul
este înconjurat de o afectivitate
totală, iar universul lui este la
început mama, de care depinde
în întregime. Apoi, de la opt
luni pînă la vîrsta şcolară, este
vremea marilor ucenicii : mer­
sul, vorbirea, folosirea raţiona­
mentului intuitiv, primele ele­
m e n t e ale unei educaţii. De la
şase ani şi pînă în pragul pu­
bertăţii are loc un proces de
stabilizare ; aceasta este peri­
oada marilor achiziţii intelec­
tuale, aceea a confruntării cu
şcoala, în fapt este prima etapă
a integrării în societate. în sfîr-
şit, dintr-al zecelea şi pînă în-
tr-al cincisprezecelea an de
viaţă al copilului vine o vreme
dificilă atît p e n t r u el cît şi pen­
tru cei din jurul lui : este vîrsta
ingrată, marcată prin profunde
transformări fizice şi prin do­
rinţa copilului de a se afirma,
de a se face admis p r i n t r e a-
dulţi.

Vîrsta afectivităţii pure
Copilul care se naşte nu intră în­
tr-o ambianţă naturală, el intră în
civilizaţie.
M. Montessori
Cea dintîi participare la viaţă a unei fiinţe u m a n e este un strigăt.
Este oare aceasta pentru noul născut o încercare experimentală a
funcţiei respiratorii complet noi ? Este oare un semn de durere ?
El trece brusc dintr-un mediu privilegiat, confortabil, care este
pîntecul mamei, în altul, mai rece, mai puţin sigur ; de curînd a
suferit şocul unei operaţii dificile şi al unei adaptări brutale. F u n c ­
ţionarea întregului său organism este cu totul diferită. Psihanaliştii
au insistat m u l t asupra acestui şoc, „traumatism", al n a ş t e r i i 1 . Dar
teoria lor este în prezent vehement contestată : cortextul cerebral
nu funcţionează înainte de naştere : or, experienţa individuală se
va fixa mai tîrziu tocmai pe cele 15 miliarde de celule ale aces­
t u i a 2 . Chiar dacă influenţele prenatale modifică sistemul nervos,
noi încă nu ştim m a r e lucru despre acest proces fiziologic.
Nou-născutul : o fiinţă îm întregime depedentă
Un mînz nou-născut se ţine aproape imediat pe picioare şi dispune
de o anumită mobilitate, deci de o independenţă care îi facilitează
contactul cu lumea înconjurătoare. Nou-născutul omului este mult
mai prost înzestrat : s-ar zice că n-a fost terminat. Ca şi în pînte­
cul mamei, el doarme ore în şir în poziţie foetală, cu capul aplecat
şi genunchii strînşi la piept. Este cu totul dependent de adulţii
care-1 înconjoară, nu se poate deplasa p e n t r u a-şi căuta h r a n a sau
1 efectuate de către Fantz în 1963, au arătat că ei nu erau insensibili
După psihanalişti copilul păstrează în tot timpul vieţii regretul nconştient al
fericirii trăite în pîntecul mamei şi dorinţa de a-i regăsi securitatea protectoare. Vezi:
O. R a n k, le Traumatisme de la naissanee, Payot, 1928. Claustrofobia şi fobia
tunelurilor a r avea legătură c u aceasta. . . . .
» După prof. H. P i e r o n , din punct de vedere psihologic nu se poate vorbi de
experienţă prenatală. „Chiar pentru integrarea răspunsurilor afective ale talarnusului,
înţelegerea semnificaţiei lor cere mecanisme gnostice cerebrale" — din „Buletin de la
psichologie" voi. VII, nr. 1, decembrie 1953.
Creşterea în cadrul familiei 21
pentru a evita ceva care-1 supără, este chiar incapabil să-şi ţină
capul drept. Vor trece mai multe luni pînă ce sistemul său nervos
şi cel muscular vor atinge acel grad de maturitate oare va face din
el o fiinţă completă. Nici chiar scheletul lui nu este terminat : oa­
sele craniului nu sînt sudate şi cele două fontanele larg deschise
fac din el o fiinţă deosebit de vulnerabilă. Acest aspect „netermi­
n a t " explică de ce timp de cîteva luni micul om este în întregime
legat de m a m a sa. (La un pui de animal, acest timp este cu mult mai
mic.) Totul se petrece ca şi cum nu s-ar fi separat complet de ea,
ca şi cum cuplul mamă-copil ar trebui să trăiască într-o relaţie
aparte, apropiată de simbioză 1 . Vom vedea mai tîrziu că această
necesitate creează probleme psihologice n e n u m ă r a t e . Cert este că
nu este posibil ca un nou-născut să fie lăsat să trăiască fără m a m a
lui decît prin artificiile civilizaţiei 2 . De fapt, sugarul nu va deveni
o fiinţă cu adevărat diferenţiată şi activă decît după 7—8 luni, cînd
va fi învăţat să distingă şi să recunoască, p r i n t r e atîtea alte chipuri,
pe cel al mamei sale. Atunci relaţiile lui cu m a m a se vor schimba.
Ea nu va mai fi o prelungire difuză a propriului său corp, ci va fi
o altă fiinţă diferită de el şi percepută ca atare.
ÎNZESTRAREA NOU-NASCUTULUI
N-ar trebui totuşi să se creadă că n a t u r a 1-a lăsat pe nou-născut
fără nici o posibilitate de a se apăra ; se crede, fără a se fi demon­
strat cu certitudine, că este protejat împotriva maladiilor de o anu­
mită imunitate naturală, imunitate care poate fi de mai lungă du­
rată dacă este h r ă n i t la sîn. El este de asemenea relativ puţin
sensibil la durere, poate datorită faptului că nu are amintiri sau
experienţe care să-i amplifice şi să-i multiplice reacţiile.
El vede. Din primele zile este capabil să urmărească cu ochii un
obiect strălucitor cu condiţia ca acesta să fie plasat pe axa privirii
lui. Experienţele cu nou-născuţii, în vîrstă de la 10 ore la 5 zile,
1
Simbioză = asociaţie a două fiinţe vii, indispensabilă cel puţin uneia dintre ele
(în cazul de fată, sugarului) şi utilă celeilalte (în cazul de fată, mamei).
2
în anumite regiuni subdezvoltate din Africa, mai sînt încă înmormîntati lîngă o
mamă moartă la naştere micii săi orfani, care, în orice caz, n-ar putea fi făcuţi să supra­
vieţuiască.

22 Vîrsta afectivităţii pure
la forma obiectului care li se arată Ei priveau de două ori mai
multă vreme un dreptunghi de hîrtie acoperit cu semne (cuvinte
tipărite, cercuri concentrice), decît un altul de aceeaşi mărime, dar
monocrom. Şi mai mult timp ei priveau hîrtia pe care era desenată
o reprezentare schematică a unui chip. S-a presupus că există la
sugar o atracţie către orice reprezentare grafică (desen, mască văzută
din faţă, obraz aplecat asupra leagănului) ce evocă un chip ome­
nesc şi prefigurează o comunicaţie posibilă.
Interesul p e n t r u „ceea ce se mişcă" rămîne foarte mare în tot
timpul primei copilării 2 . De aici şi interesul pentru copil de a-şi
alege ca primă jucărie un obiect mobil.
El aude. Sau cel puţin aşa se crede din ce în ce mai mult.
Toate experienţele efectuate din 1960 încoace au arătat că su­
garul, departe de a fi surd la naştere cum se credea altădată, poate
reacţiona la stimulente sonore şi chiar uneori să-şi întoarcă ochii
spre dreapta sau spre stînga, în funcţie de direcţia din care vine
sunetul.
Pe măsură ce copilul creşte anumite reflexe dispar
El este înzestrat cu reflexe, adică reacţionează la anumiţi stimuli
prin mişcări involuntare. Toate mamele ştiu că sugarul apucă de­
getul care i se întinde şi-1 strînge cu forţă sau că întoarce capul
în momentul în care vîrful sinului îi atinge obrazul p e n t r u a suge
cu lăcomie.
La naştere medicul controlează dacă nou-născutul, ţinut în poziţie
verticală deasupra unei mese, schiţează mişcări de mers 3 . „Reflexul
lui Moro" este o reacţie la orice stimul de frică. Dacă sugarul este
brusc aplecat spre spate sau dacă este lovită masa pe care stă culcat,
el îşi desface braţele sau îşi întinde picioarele, p e n t r u ca imediat
după aceea să şi le strîngă. Toate aceste reflexe, care au fost mult
timp interpretate ca automatisme de supravieţuire sau de apărare,
1
Vezi studiul asupra vederii la nou-născuţi, în „Sciences" nr. 140, Ed. Hermann.
i J é r ô m e Br u n e r a notat că un sugar de 6 săptămîni se opreşte din supt
pentru a privi timp de jumătate de m i n u t nişte imagini care se perindă pe un ecran.
Aceste lucrări se efectuează în prezent în laboratorul universităţii Harvard (Massachu­
setts).
3
Vezi A. T h o m a s şi S a u t g a e r d e n , La psycho-affectivité des premiers mois
du nourisson, Masson.'
Creşterea in cadrul familiei 23
dispar puţin cîte puţin în cursul primelor luni, pe măsură ce ele
sînt înlocuite prin mişcări controlate, devenite posibile datorită
1
dezvoltării scoarţei c e r e b r a l e . Intensitatea lor scade foarte mult
deja în jurul vîrstei de 3—4 luni. In acest moment, de pildă, re­
flexul prin care mîna copilului se crispează pe obiectul care o
atinge încetează, şi copilul devine capabil să apuce un obiect şi să-1
ţină, pentru ca apoi să-i dea drumul. Către 7 luni reflexul lui Moro
dispare aproape cu desăvîrşire, şi copilul nu mai reacţionează la
el decît printr-o uşoară tresărire.
In schimb, anumite reacţii de apărare ce par absolut naturale,
nu pot fi considerate ca atare : de pildă „reflexul" care ne reţine
la marginea prăpastiei. H. Teuber a efectuat experienţe semnifi­
cative asupra animalelor 2 . Un pisoi crescut timp de cîteva săp­
tămîni într-un cărucior tras de o altă pisică, astfel încît să nu
meargă niciodată în această perioadă pe propriile-i labe, odată
eliberat, recuperează întreaga sa capacitate de mişcare pe o su­
prafaţă plană, d a r nu şi simţul orientării în spaţiu : pus pe o masă,
el merge pînă la marginea ei şi apoi cade. Astfel, se sugerează că
simţul orientării în spaţiu se capătă şi nu este înnăscut, şi că
p e n t r u un sugar, chiar foarte mic, este esenţial să poată explora
spaţiul în mod liber, pentru a cîştiga o cunoaştere experimentală
a acestuia.
DEOSEBIRILE LA NAŞTERE
Există de b u n ă seamă deosebiri mari între reacţiile u n u i copil vi­
guros de şapte livre * şi ale unuia prematur. Insă, chiar dacă sînt
comparaţi î n t r e ei copii născuţi la termen şi perfect sănătoşi, se
constată, de asemenea, de la caz la caz, mari diferenţe. Dezvoltarea
copilului, desigur, depinde de b u n a îngrijire pe care i-o dau pă­
rinţii, dar şi de predispoziţii înnăscute. Diferenţele de înălţime şi de
greutate nu provin numai din durata gestaţiei, dar depind şi de
1
Acest lucru este valabil şi pentru simptomul lui B a b i n s k i: cînd talpa picio­
rului este excitată de la unghie spre călcîi, piciorul se pliază, degetele mari se îndreaptă.
O presiune asupra părţii anterioare a călcîiului face ca degetele mari să se îndoaie
cu putere. Efectul se normalizează către 2 ani.
3
Aceste experinte se desfăşoară în continuare la Massachusetts, „Institute of Techno­
logy" din Cambridge (S.U.A.).
* Aproximativ 3,5 kg.
24 Vîrsta afectivităţii pure
natura copilului Se spune uneori că nou-născutul a r e încă de pe
acum personalitatea sa proprie, ceea ce nu e un neadevăr. Recente
2 vorbire către vîrsta de 3 ani.
experienţe americane au demonstrat deosebiri mergînd de la 1 la
4 pentru tonusul muscular, altele au arătat importante variaţii în
ce priveşte reacţiile la zgomote sau la excitare^ la puterea strigătelor,
la capacitatea de a se calma după o criză 3 . Este adevărat, deci, că
există sugari mai irascibili, care plîng mai multă vreme.
Totuşi, în general, spre sfîrşitul primei luni toţi copiii plîng cam
in fiecare zi un anumit timp, a cărui durată poate fi uneori foarte
mare (pînă la trei ore). Copiii care nu sînt hrăniţi noaptea încetează
toţi să plîngă odată ce au depăşit vîrsta de 3 luni, iar j u m ă t a t e
dintre ei, la o lună. Cei care sînt hrăniţi noaptea au tendinţa să
plîngă noaptea mai mult timp.
Copilul este sensibil la neliniştea
mamei lui
Dacă este necesar să se insiste asupra unui punct care poate părea
evident, este că tînăra mamă, abia ieşită din încercarea naşterii,
trece ea însăşi printr-o fază dificilă. Este nervoasă şi a r e tendinţa,
în cazul în care sugarul plînge sau doarme puţin, să se neliniştească
mai mult decît este necesar, uneori chiar să se simtă ignorantă şi
vinovată dacă nu reuşeşte să-1 calmeze. O asemenea stare de neli­
nişte dăunează relaţiilor mamă-copil, care trebuie să fie şi să
rămînă perfect senine şi naturale. Ea dăunează deseori — este
un cerc vicios aici — şi bunelor relaţii conjugale, care pot să sufere
dacă tatăl se arată prea enervat.
Părinţii trebuie să ştie, p r i n urmare, că la un mic sugar excitabi­
litatea, tendinţa de a'plînge, pot fi foarte bine semne nu ale unei
sănătăţi proaste, ci dimpotrivă ale activităţii fizice şi cerebrale. Cer­
cetarea acestor probleme este de-abia la început : totuşi, se pare
că există o legătură între tendinţa copilului de a se enerva şi de a
1
Vezi lucrările lui I. L é z i n e, şef de cercetări Ia C . N . R . S . (Centrul naţional de
cercetări ştiinţifice), şi ale lui M. S h a m b o k şi I. L é z i n e, „Quelques problèmes
d'adaptation de l'enfant en fonction du type moteur et du régime éducatif, în „Enfance",
m a r t i e — a p r i l i e , 1959.
a Mai ales K n o p (1946) şi B i r n s (1963 şi 1965).
3
B i r n s a u t i l i z a t mai multe procedee de liniştire: suzeta, leagănul, cuvinte liniş-
.itoare şi monotone, scufundarea piciorului în apă caldă (42°) şi a constatat că fiecare
„ugar îşi avea preferinţe proprii, deşi toate metodele sînt eficace într-o a n u m i t ă măsură.
Creşterea în cadrul familiei 25
plînge în primele luni şi gradul lui de inteligenţă şi facilitatea in
Dar trebuie să fim foarte prudenţi atunci cînd interpretăm plîn-
setele sugarilor. Nervozitatea lor nu trebuie confundată cu plînsul
cauzat de o durere internă. Faimoasele „colici" e x i s t ă 1 . Ele se
manifestă în general prin plînsete care pot fi uşor deosebite, fiind
mai ascuţite, mai pătrunzătoare. Dar o mamă lipsită de experienţă
s-ar putea să nu ştie să le deosebescă. Copiii care plîng într^adevăr
mult au deseori o digestie mai rapidă şi prea multe „gaze" intesti­
nale. Mama poate îmbunătăţi mult situaţia, avînd grijă să nu uite
niciodată să provoace regurgitarea după supt. Se pare, de asemenea,
că este bine ca sugarii să fie culcaţi pe.burtă.
Apariţia colicilor la sugari nu este încă explicată suficient de
bine. Unii cred că este vorba de funcţionarea încă imperfectă a sis­
temului digestiv. Alte studii par să arate că mamele sugarilor care
suferă de colici sînt în general mai puţin fericite de maternitatea
lor decît altele. Este destul de greu să se tragă concluzii definitive.
Interacţiunea dintre afectivitatea părinţilor şi starea fizică a suga­
rului este nuanţată şi nu este încă studiată îndeajuns.
ÎNTilA MANIFESTARE SOCIALĂ : SURÎSUL
Dezvoltarea u n u i copil nu poate fi studiată ca un fenomen fizic
luat izolat. P e n t r u a înţelege mecanismul dezvoltării motrice şi inte­
lectuale, mai ales înainte de 8 luni, trebuie să-1 plasăm pe copil
in contextul lui familial (sau de alt gen). î n t r e copil şi persoanele
care-1 înconjoară există un schimb permanent.
Un exemplu b u n este cel al surîsului, atît de pîndit de orice
mamă ca primul semn al unei comunicări conştiente între ea şi
copilul ei. Insă copilul surîde aproape de cînd s-a născut, în orice
caz din prima lună, dar acest surîs nu se adresează nimănui şi nu
este provocat de nici o cauză exterioară. El traduce, în măsura în
care putem s-o ştim, starea de fericire interioară a unui copil bine
hrănit şi care va adormi liniştit.
1
R. S p i t z în lucrarea La premiere annee de la vie de Venfant", P . U . F . , 1958, con­
sideră că ele încep la 3 săptămîni şi se termină spre sfîrşitul celei de-a IlI-a luni.

26 Vîrsta afectivităţii pure
In aceeaşi măsură ca de hrană, copilul
are nevoie de tandreţe
Către săptămîna a şasea copilul începe să-şi oprească şi să-şi
fixeze privirea asupra chipului aplecat asupra lui şi aproape că nici
nu mai mişcă atunci cînd îl vede. Apoi, cîteva zile mai tîrziu, el
surîde acestui c h i p 1 . Surîsul traduce însă, fără îndoială, o stare
de mulţumire, dar de data aceasta fericirea este provocată de o
cauză exterioară, deja asociată poate unor senzaţii anterioare de
mulţumire. Chipul plecat asupra leagănului este asociat cu hrana,
cu tandreţea, cu îngrijirile şi surîsul este de acum un răspuns, o
comunicare. Se simte aici că surîsul, însoţit de i n h i b i ţ i a 2 agitaţiei
motrice nu este numai un stadiu al dezvoltării fizice ; el nu este
posibil decît dacă sugarul simte vag că acest chip este echivalent
cu fericirea. Astfel, primele stadii de dezvoltare sînt strîns legate
de relaţiile afective ale sugarului cu anturajul său : este necesar
ca aceste relaţii să fie fericite. Prezenţa mamei nu ajunge, dragostea
este cea de care copilul are nevoie.
DRAGOSTEA ESTE UN ALIMENT
Dacă mama îşi respinge copilul, adică îi refuză conştient sau in­
conştient dragostea de care el are nevoie, acesta o simte, chiar dacă
îngrijirea pe care i-o dă este ireproşabilă. Spitz relatează cazul unei
tinere m a m e de 16 ani, necăsătorită, şi a cărei sarcină nedorită a
3
fost însoţită de sentimentul unei grave culpabilităţi . Cînd, după
24 de ore, copilul i-a fost adus la sîn, ea a rămas rigidă şi străină,
cu corpul şi cu mîinile încordate. Avea lapte, dar sugarul a refuzat
sînul, ca şi la supturile care au u r m a t . El a acceptat totuşi să fie
hrănit cu biberonul, dar, în momentul în care era iarăşi pus la sîn,
1-a refuzat din nou. Mama îşi păstra atitudinea ei retrasă şi îl con-
1 J . d e A g u r i a g u e r r a , A . H a r r i s o n , I . L é z i n e şi-au propus s ă
arate că sugarul poate surîde văzînd şi altceva decît un c h i p : Psychiatrie de l'enfant,
P . U . F . , vol. X, fasc. 2, 1967.
2
Inhibiţia = suprimarea ori frînarea unei acţiuni, u n d funcţii, unei comportări
printr-un proces intern care poate să fie sau să nu fie volitional.
i R. S p i t z , La premiere année de la vie de l'enfant, P . U . F . , 1958.
Creşterea în cadrul familiei 27
sidera doar ca un obiect. După cinci zile copilul a căzut într-o stare
semi-comatoasă ; a trebuit să fie readus la viaţă prin spălaturi cu
ser fiziologic şi prin introducerea hranei în tubul digestiv, iar apoi
să fie din nou învăţat să sugă, stimulîndu-i-se buzele.
între mamă şi copil trebuie să existe
o comunicare a atitudinilor
Exemplul poate fi surprinzător : pare straniu să vezi un nou-
născut, care trăieşte într-o lume incoerentă, fără percepţii organi­
zate 1 capabil să perceapă sentimente atît de complexe ca un refuz
inconştient din partea mamei. Vom reveni la acest punct delicat 2 .
Să observăm numai că pentru Spitz m a m a şi copilul comunică prin
înseşi atitudinile, poziţiile, gesturile lor.
In majoritatea cazurilor, comunicarea elementară şi imediată nu-i
aduce copilului decît satisfacţie. Micul t r u p al copilului se simte
liniştit şi adăpostit în braţele care-1 strîng cu duioşie. Dar dacă
mama îşi refuză inconştient maternitatea, ea se trădează prin ati­
tudinea ei rigidă, evită să-şi atingă copilul şi acesta nu găseşte la
ea contactul confortabil de care are nevoie ; el rămîne încordat,
incapabil a se h r ă n i în mod corect. Nu sînt r a r e cazurile cînd chiar
dacă acceptă să sugă, dă afară după scurt timp laptele înghiţit.
O MAMĂ DE SCHIMB
Relaţiile strînse care există între atitudinea mamei şi dezvoltarea
fizică şi psihologică a copilului au fost clar stabilite în numeroase
lucrări 3 . Rămîne totuşi o incertitudine : oare m a m a lui naturală este
cea de care copilul are absolută nevoie ?
P a r e cert că alăptarea la sîn joacă un rol important. Căci prin
laptele pe care îl primeşte, prin mîngîierile pe care le simte, prin
1
Adică legate între ele printr-o schemă inteligibilă, datorită căreia capătă semnifi­
caţie. De exemplu, nou-născutul nu ştie că sunetul (vocii) şi pata (chipului) sînt legate
prin faptul că apar(in unei aceleiaşi persoane.
2
Vezi p. 114—115.
3
Vezi R. S p i t z , La première année de la vie de l'enfant, P . U . F . . 1958; M. M a n-
n o n i, L'enfant arriéré et sa mère, 1964; B r u n o C a s t e t s , L'Arriération mentale
tructurale, în ,,1'Evolution psychiatrique", 1964.
28 Vîrsta afectivităţii pure
corpul care îl încălzeşte, copilul îşi descoperă mama sau doica. Ea
este asociată cu liniştirea pe care o simte copilul atunci cînd o vede
şi cu satisfacţia al cărei simbol va rămîne contactul dintre el şi
mamă. El primeşte laptele ca un cadou, şi odată cu el şi dragostea
ei care-i dă încredere şi dorinţa de a trăi. Din a opta zi se remarcă
deosebiri n e t e 1 între dezvoltarea copiilor hrăniţi la sîn şi a celor
hrăniţi artificial. Primii plîng mai puţin, se hrănesc fără dificultate,
ba chiar cu voluptate. Şi copilul hrănit cu biberonul se dezvoltă
perfect dacă această ceremonie este însoţită de aceeaşi tandreţe, de
acelaşi contact fizic şi aceleaşi alintări ca atunci cînd este alăptat
natural. De aceea tinerele mame sînt sfătuite ca atunci cînd dau
biberonul sugarului, să nu-1 lase culcat în leagănul său, ci să-i
ţină pe genunchi, foarte aproape, să-i vorbească, să se joace cu el
Se-nţelege că dacă procedează în acest fel, rolul mamei poate
fi îndeplinit şi de altcineva : doică, mamă adoptivă, tată, bunică.
Este esenţial n u m a i ca acea persoană să-i dea copilului întreaga
dragoste de care el are nevoie : nu are importanţă identitatea, ci
atitudinea respectivei persoane. Sugarii care trăiesc în creşe sau
în spitale u n d e îngrijitoarele lucrează în trei schimburi, în mod
evident le găsesc pe acestea mai puţin m a t e r n e ; se constată la
aceşti sugari uneori importante întîrzieri în d e z v o l t a r e 2 . Dar, din
momentul în care această boală numită „ s p i t a l i s m " 3 a fost iden­
tificată, s-au realizat mari progrese în combaterea ei ; se caută a
se specializa infirmierele nu într-o a n u m e muncă pe un etaj, ci a
le încredinţa în întregime îngrijirea cîtorva sugari de care se vor
putea ataşa.
Oricine ar fi persoana care înlocuieşte pe mamă, este totuşi esen­
ţial ca ea să fie schimbată cît mai rar. Este adevărat că sugarul n-o
identifică : la această vîrsta el întinde mîinile şi zîmbeşte oricărui
chip — chiar şi unei măşti — care se pleacă a s u p r a lui, şi în acelaşi
timp nu răspunde u n u i chip văzut din profil. Dar relaţia afectivă
reciprocă nu se poate reface de mai multe ori cu aceeaşi intensitate.
1
Vezi D. A n z i e u, cursul de la facultatea din Nanterre.
= Vezi lucrările lu! M. D a v i d şi mai ales M. D a v i d şi G u r n e 1 1 La
Psychiatrie de Ventant, P . U . F . , vol. IX, fasc. 2, 1966.
3 Vezi R. S p i t z La premiere année de la vie de l'enfant, P . U . F . , 1958.
Descrisă de R. S p i t z şi de asemenea de J. A u b r y în La carence de soins
maternels, P . U . F . , 1955.
Creşterea în cadrul familiei 29
Absenţa unei mame atrage
stoparea dezvoltării
Copilul despărţit de mamă \ dacă nimeni nu vine s-o înlocuiască
pe plan afectiv, trăieşte această despărţire ca pe un adevărat aban­
don. Dacă nu se creează o nouă legătură de tandreţe, se poate
observa o oprire bruscă a dezvoltării motoare şi psihologice 2 . Co­
pilul încetează să se joace, să-şi bea biberonul, rămîne întins pe
spate cu privirea pierdută, într-o stare de deprimare profundă.
Dar de-abia spre vîrsta de 7—8 luni copilul va recunoaşte cu
adevărat chipul mamei, îl va distinge de cel al tatălui şi va începe
să răspundă prin diverse expresii de mimică diferitelor persoane
care-1 înconjoară.
MIMICA Şl VOCALIZARE
Copilul plînge chiar de la naştere ; la 3 săptămîni se observă la
el reacţii de întristare foarte clare. Aceste reacţii au fost descrise
de Bridger a s t f e l 3 : tensiune musculară, modificări respiratorii şi
plînsete care nu vor fi însoţite de lacrimi decît după prima sau a
doua lună. Mulţumirea se traduce prin gîngureli spontane (a-ee,
aa-ree etc.) şi mici strigăte repetate. Cam la trei luni copilul va
răspunde cu aceste gîngureli atunci cînd m a m a va vorbi cu el şi
tot atunci se va putea observa cum schiţează un surîs. De-abia pe
la 5 luni sugarul devine capabil să rîdă în hohote, în t i m p ce la
4 luni el plînge deja pentru a o readuce pe mamă, dacă ea pleacă
din cameră.
Comunicarea prin mimică este mai tîrzie. Am văzut că surîsul
apare pe la 6 săptămîni ; pe la două luni şi j u m ă t a t e a p a r e mani­
festarea plăcerii ca o reacţie' emoţională bine diferenţiată : la surîs
se adaugă o mină bucuroasă şi mici strigăte scurte şi înalte.
Tot cam la 2—3 luni sugarul poate mima o expresie de dezolare ;
în schimb, doar pe la 6—7 luni va reuşi să înţeleagă expresia mâ­
nioasă sau surîzătoare a chipului adult. Tot atunci devine capabil
^ă se joace.
1
Adică de persoana care a avut pentru el rolul de mamă.
2
3
Vezi B r i d g e r ş i B i r n s î n „Recent Advances i n Biological Psychiatry",
1963.
y
30 Virsta afectivităţii pure
P r i m u l joc este aproape totdeauna „cucu-bau" ; fiecare îşi aco­
peră faţa pe rînd p e n t r u a r e a p ă r e a apoi spre marea bucurie a copi­
lului. El apucă mîna m a m e i sau o trage de fustă p e n t r u a-i cere
să se joace cu el : aici jocul este cu adevărat o comunicare cu
adultul.
La 8 luni el îşi azvîrle jucăria pe jos, şi p e n t r u a încerca să vada
„ce-o să se întîmple", şi p e n t r u a o obliga pe m a m ă să i-o aducă
şi să vină lîngă el.
îl interesează oare ceilalţi copii ? Da, fraţii şi surorile, dacă îi
percepe ca pe nişte adulţi. Cu copiii de aceeaşi vîrstă r a p o r t u r i l e
sînt mai dificile. P e n t r u ca ele să existe trebuie ca doar doi copii
să fie puşi alături (schimburi în trei nu există), ca ei să aibă peste
6 luni şi 'mai puţin de 2 1/2 luni diferenţă. Atunci cel mai m a r e ia
iniţiativa schimburilor care vor consta în gesturi, bolboroseli, stri­
găte. Copiii se trag de haine şi se va observa la cel care a reuşit
să capteze atenţia celuilalt o expresie de triumf. Fetiţele reuşesc
mai repede decît băieţii să-şi formeze o comportare socială. Char-
lotte Buhler observă că aceste comportări sociale sînt de patru
tipuri, şi că începînd de la această vîrstă copiii au atitudini care
îi diferenţiază net pe unii de a l ţ i i 1 :
— indiferenţii care se comportă ca şi cum ar fi singuri ;
— dependenţii inhibaţi, complet fascinaţi de celălalt şi căutînd
să-1 imite (viitorii conformist! în viaţă) ;
— dependenţii excitaţi, care oaută să atragă atenţia celuilalt asu­
pra lor şi să-1 impresioneze (viitorii „leaderi") ;
— independenţii, care sînt conştienţi de prezenţa celuilalt, şi pot
fie să colaboreze, fie să-i întoarcă spatele şi să rămînă independenţi
în mişcările lor, în funcţie de interesul pe care-1 prezintă propria
lor activitate.
Un nou-născut are o intensă activitate intelectuală
în trecut exista o afirmaţie tradiţională care spunea că taţii nu
se interesează decît de copiii mai mari, cînd aceştia devin inteli­
genţi, în primele luni, se spunea, un copil nu e decît o larvă ; ce
1
Vezi C B u h 1 r r , Le Comportement social des enfants si de asemenea C. B u h ­
l e r , H e t z e r , H i l d e g a r d . T u d o r , H a r t , Sociologische und'Psychologische
Studien über, das erste Lebenjahr, Ed. Gustav Fischer, Jena, 1927.
Creşterea în cadrul familiei 31
«>roare ! In realitate nu există perioadă în c a r e activitatea intelec­
l
tuală să fie mai intensă şi progresele mai spectaculoase ca acum .
La naştere, sugarul nu e deloc conştient că există în calitate de
fiinţă de sine-stătătoare. Am văzut că nu este înzestrat decît cu
reflexe, graţie cărora el acţionează fără să gîndească. Opt luni mai
tîrziu el îşi cheamă m a m a p e n t r u a-i cere biberonul, dovadă că a
căpătat o memorie, schiţe de reprezentări, o cunoaştere precisă a
unor reguli. Toată această cale a fost p a r c u r s ă destul de rapid, da­
torită unei capacităţi de a fi atent şi de a se concentra, considerabile
pentru această vîrstă. Micul sugar se dedică în întregime acţiunii
i-xecutate în m o m e n t u l respectiv. J e r o m e B r u n e r care studiază la
M;n-\ard activitatea intelectuală a celor mied, îi aşază pe sugarii de
<i saptămîni în faţa u n u i ecran pe care se p e r i n d ă diverse imagini.
Copilul şade într-un scaun special, echipat cu legături electrice care
permit să se înregistreze activitatea s u g a r u l u i şi forţa cu care îşi
suge biberonul. S-a constatat că sugarii e r a u atît de interesaţi de
filme încît uitau să sugă atunci cînd se succedau imaginile. Să faci
două lucruri deodată : să sugi şi să priveşti imaginile, implică deja
o întreagă evoluţie.
Dacă se încearcă să se descrie achiziţiile intelectuale ale primei
\ îrste, ele se pot rezuma la două realizări principale, pe care le vom
• India pe rînd :
— copilul îşi descoperă propriul corp şi învaţă să-1 diferenţieze
le al celorlalţi.
— copilul învaţă să organizeze lumea în j u r u l unor imagini glo­
bale, care se pot recunoaşte uşor.
COPILUL SE DESCOPERĂ PE SINE Şl PE ALŢII
în timpul primelor experienţe ale nou-născutului, m a m a este în­
totdeauna asociată cu satisfacţia pe care o s i m t e cînd sînt împreună ;
:n acest sens el şi ea alcătuiesc un întreg. Apoi, puţin cîte puţin, ei
mcepe să perceapă deosebirile : se întîmplă ca m a m a să-i scoată
n-tina din gură sau să-1 facă pe copil să aştepte în t i m p ce el plînge ;
:n aceste situaţii m a m a începe să fie asociată cu o frustrare. Ea nu
1
Vezi O. B r u n e t si I . L ê z i n e , Le développement psychologique de la pre-
•i.crc enfance, P . U . F . , 1965 si E. V u r p i 1 1 o t, Les perceptions visuelles, l'Année
vi-hologique, nr. 1, 1966.
32 Vîrsta afectivităţii pure
mai este atunci asociată cu satisfacţia pe care copilul i-o cere : ea
tinde să devină „obiectul — care — nu — este — bun — p e n t r u
el", adică, dat fiind că sugarul nu ştie să distingă aceste două no­
ţiuni, mama devine „obiectul — care — nu — este — el".
Distincţia între sine şi celălalt
îl conduce pe copil la vorbire
Astfel m a m a este primul „celălalt" pe oare-1 cunoaşte şi-1 deo­
sebeşte de el însuşi. Tocmai prin această distincţie începe pentru
copil cunoaşterea propriului eu şi a propriului corp, sau cu alte
cuvinte, îşi formează schema corporală 1 .
P e n t r u Zazzo imaginea „celuilalt" este recunoscută înaintea
imaginii „eului" ; ceilalţi sînt mai puţin siguri de asta. Henri Wal-
lon a arătat în schimb cum ajunge sugarul să-şi cunoască părţile
c o r p u l u i 2 . De pildă, în primele zile el îşi descoperă degetul
mare şi se apucă să-1 sugă. Un pic mai tîrziu, pe la 2 luni, se
joacă cu mîinile, de parcă ar fi nişte obiecte străine de el şi le
priveşte fără să-şi dea seama că aparţin propriului său corp. La
fel îşi descoperă' picioarele, ca pe nişte jucării pasionante. Dar
de-abia în „stadiul oglinzii" copilul îşi dă seama că formează un
tot bine individualizat. Felul în care are loc această descoperire
nu este încă pe deplin elucidat. Copilul se recunoaşte oare direct,
prin locul ocupat în faţa oglinzii, prin felul în care cel văzut în
oglindă rîde, plînge sau dă din mîini, atunci cînd el însuşi simte
că rîde, plînge sau dă din mîini ? E posibil ; un alt reper îl poate
constitui persoana care-1 însoţeşte. „Cel care mă ţine, îl simt,
este în oglindă, unde ţine pe cineva care face aceleaşi gesturi
ca şi mine, deci acel cineva nu poate fi decît eu". Această desco­
perire în oglindă a propriei sale persoane este o dată importantă,
care se situează aproximativ în aceeaşi perioadă (pe la 7 luni),
1
Reprezentarea diferitelor părţi ale corpului nostru, pe care ne-o facem în raport cu
altele Această imagine ne permite să situam corpul nostru în timp şi spaţiu. Formarea
schemei corporale la copii a fost studiată de I. L é z i n e, Le Bon Départ, nr. 9—10,
1968 şi C. K o u p e r n i k şi A. D a i 1 1 y, Le développement neuropsychologique
du nourisson, P . U . F . , Paideia, 1968.
a Vezi H. W a l l o n , Les origines de la pensée chez l enfant, P . U . h , 1945.
R Z a z z o a arătat cum copilul într-un prim stadiu îşi recunoaşte mama în oglinda,
deşi rămîne indiferent ia propria lui imagine, Image du Corp et Conscience de soi, m
„Enfance", I, 29, 43.
Creşterea în cadrul familiei 33
ca şi recunoaşterea chipului mamei p r i n t r e chipuri care îi sînt
străine. Este punctul de plecare al unei evoluţii noi şi m u l t mai
vaste. Acum copilul va căuta mijloace de comunicare noi î n t r e
el însuşi şi ceilalţi, deosebiţi de el, şi se va pregăti p e n t r u a-si
însuşi limbajul.
DE LA ACŢIUNE LA IMAGINE
De fapt, descoperirea propriului corp nu este p e n t r u copil decît
un aspect al u n u i proces mult mai v a s t : descoperirea şi r e p r e ­
zentarea lumii. Ea constituie o veritabilă ucenicie, care începe din
primele zile. Sugarul primeşte o mulţime de stimuli tactili, (vi­
zuali, auditivi etc. 1 ; el înregistrează o infinitate de percepţii pe
care le transformă în experienţă. Un mic animal introdus imediat
după naştere într-un mediu total neutru, în care nu percepe nimic,
este după cîteva săptămîni atît de întîrziat în dezvoltare, încît
nu mai poate niciodată redeveni normal. Aceasta arată importanţa
învăţării, chiar în; cele dinţii clipe de viaţă.
PRIMELE UCENICII ; REFLEXELE CONDIŢIONATE
Să urmărim primul dintre lucrurile învăţate. Copilul este înfo­
metat. Mama îl ia în braţe, îi este cald, el îşi fixează privirea pe
obrazul mamei, aude vocea ei, apoi el apucă' tetina şi-şi satisface
această necesitate. Această totalitate de senzaţii, oare se reproduc
mereu în aceeaşi ordine, se constituie puţin cîte p u ţ i n într-un solid
ansamblu pe care copilul îl recunoaşte de la /primele semne :
atunci copilul înfometat se potoleşte din clipa în care m a m a îl
ia în braţe. Acest gest devine un semnal de mulţumire, un prim
reper.
In acest mod înţelegem imediat importanţa obişnuinţei, fără ea
nu există un semnal care să poată fi recunoscut, deci nu poate
exista un proces de învăţare. Obişnuinţa nu dă n u m a i siguranţa
unei afectivităţi ci este şi un mijloc prin care copilul încă din
primele luni începe să înveţe.
1
Sistemul nervos al nou-născutului este numit „imatur", ceea ce înseamnă că nu şi-a
atins m a t u r i t a t e a ; acest proces de maturizare a sistemului nervos nu va fi încheiat decît
cam la doi ani după naştere, cînd toate fibrele nervoase îşi vor fi îmbrăcat învelişul de
mielină (substanţa albă). De-abia atunci sistemul nervos va fi cu desăvîrşire capabil de
coordonare şi control.
3 — Cunoaşterea copilului
34 Vîrsta afectivităţii pure
Făcînd diferite legături î n t r e situaţii pe care le recunoaşte, co­
pilul îşi va organiza senzaţiile şi percepţiile. în curînd el va re­
cunoaşte u n e l e obiecte şi în primul rînd chipul omenesc. Apoi va
recunoaşte şi altele, în funcţie de gradul lor de familiaritate şi în
special, în funcţie de acţiunea în care el este implicat.
„Fiinţele u m a n e , scrie J e r o m e Bruner, dispun probabil de trei
mijloace... (de reprezentare). P r i m u l mijloc de reprezentare li—1
oferă acţiunea.
Cunoaştem bine lucrurile pentru care nu avem nici cuvinte nici
imagini... Cel de-al doilea... se bazează pe reorganizarea percepţii­
lor vizuale sau de alt gen şi pe utilizarea imaginilor globale. în
fine, există reprezentarea prin cuvinte şi prin limbaj" l .
în p r i m a lună sugarul trece în chip strălucit de la primul mod
la al doilea ; dacă nu total, cel puţin parţial. Dar în primele săp-
tămîni el nu-şi reprezintă lumea decît prin intermediul unor ac­
ţiuni posibile şi mai ales al celei dintîi acţiuni pe care o cunoaşte :
suptul.
Toate senzaţiile noi vor fi asimilate cu suptul, care astfel va
servi d r e p t prototip pentru toate experienţele. Este o acţiune la
început o a r e c u m nesigură ; sugarul care şi-a supt o dată degetul,
a doua oară încearcă în zadar să-1 regăsească şi se enervează. Dar
de la a d o u a încercare acţiunea este mai eficace şi atunci copilul
duce la g u r ă orice obiect pe care-1 nimereşte. „ P e n t r u un sugar
de această vîrstă, spune Piaget, lumea este în esenţă o realitate
făcută p e n t r u a fi s u p t ă " 2 . P u ţ i n mai tîrziu, acelaşi univers devine
o realitate făcută pentru a fi privită, ascultată sau dlătinată.
Fiecare experienţă a copilului care suge, priveşte sau atinge
ceva îi aduce o ştire nouă şi problema care se p u n e pentru el este,
ca şi în cazul degetului, să reuşească să r e p e t e o experienţă care-1
satisface. O asemenea realizare cere o dificilă coordonare motrice
şi mai ales intelectuală. Să l u ă m două exemple : o m a i m u ţ ă nou-
născută crescută t i m p de cîteva luni cu un colac foarte l a t în j u r u l
gîtului, c a r e o împiedică să-şi vadă mîinile, este mai tîrziu inca­
pabilă să aprecieze distanţa faţă de un obiect şi să-1 a p u c e 3 . Ea
n-a învăţat să coordoneze percepţiile ochiului cu ale mîinii. Siste­
mul ei nervos şi muscular funcţionează foarte bine, dar a suferit
o deficienţă intelectuală ; nou-născutul omului nu este înzestrat mai
1 J. B r u n e r , Toward a Theory of Instruction, Norton and C°, 1968.
1 J. P i a g e t , Six Etudes de psychologie, Gonthier, 1964.
J. P i a g e t , Six Etudes de psychologie, Gonthier, 1964.
3
ExDerienta lui H. T e u b e r de la ..Institute of Technology" Massachusetts.
Creşterea în cadrul familiei 35
hi no. Dacă picioarele lui sînt puse pe o buiotă prea caldă, micuţul
plînge de durere, dar nu înţelege că poate să facă în aşa fel încît
durerea să înceteze, retrăgîndu-şi picioarele. Aceasta, de asemenea,
i rebuie s-o înveţe.
Cam pe la 41/2 luni copilul reproduce o acţiune p e n t r u a obţine
un rezultat exterior. Acestea sînt, cum spune Piaget, „procedeele
destinate să facă să dureze spectacolele interesante" 1 . Copilul care
v rea să apuce zornăitoarea o loveşte şi aude un zornăit. El îşi
retrage mîna, apoi loveşte din nou zornăitoarea şi lucrul acesta îl
repetă de mai m u l t e ori.
Acţiunea nu mai este executată pentru ea însăşi, ci pentru un
rezultat secundar, diferit de actul posesiunii jucăriei. Dat fiind că
sugarul percepe legătura dintre cele două acţiuni, p u t e m considera
ea această acţiune constituie deja o comportare inteligentă. Repe­
tată de mai m u l t e ori, ea va deveni un automatism. Să presupunem
ea sugarul nu primeşte biberonul decît atunci cînd îşi întoarce
eapul spre dreapta. El învaţă (şi înţelege) rapid că a t u n c i cînd îi
i\ste foame, trebuie să-şi îndrepte privirea spre dreapta.
în schimb copilul nu ştie la această vîrstă să se adapteze uşor
u n o r schimbări posibile. Astfel, sugarii din laboratorul lui B r u n e r
învaţă să-şi sugă tetina pentru a face să apară pe ecran (printr-o
eonexiune electrică) o imagine m o b i l ă 2 . Dacă legătura este inver-
-ată, astfel încît sugînd ei fac să dispară imaginea, sugarii se agită
manifestă o p e r t u r b a r e intensă.
Aşadar, tocmai asociind fără încetare, într-un mod absolut or­
donat, un a n u m e gest cu o a n u m e senzaţie agreabilă, li se dau
1 elor mici primele lecţii. Ele pot, puţin cîte puţin, să fie mai
complexe şi să 'devină adevărate înlănţuiri de a c ţ i u n i ; făcînd-o
pe cea dintîi copijlul ştie că o va declanşa pe următoarea. Chemîn-
du-şi m a m a p r i n ţipete după ce se scoală din somn, ştie că o va
face să vină. Nu mai are nevoie, pentru a fi mulţumit, să simtă
tetina biberonului la gură. Este suficient dacă i se arată, de la o
anumită distanţă, biberonul : lumea este deja organizată p e n t r u
el în funcţie de a n u m i t e imagini cunoscute.
începînd din acest moment, este î n a r m a t p e n t r u etapa u r m ă ­
toare : a explorării şi a experimentării. Se ţine deja în poziţie
şozînd şi aproape că poate să stea în picioare, iar în curînd va
înainta în p a t r u labe. Vîrsta pasivă s-a terminat.
1
3
Vezi p. 21—22.
36 Vîrsta afectivităţii pure Creşterea în cadrul familiei 37

Dezvoltarea psihomotorie a copilului

1 lună 2 luni 3 luni 4 luni

1 lună 2 luni 3 luni 4 luni a celor­ fixează chipul urmăreşte din surîde, răspun- face vocalize
lalţi adultului; înce­ ochi persoana zînd surîsului cînd i se vor­
tează să plîngă care se depla­ examinatorului beşte
:Kderea iirmăreşte un urmăreşte un întoarce capul atunci cînd i se sează prin ca­
obiect dintr-o obiect în direc­ pentru a urmări vorbeşte meră ; surîde
parte a poziţiei ţie orizontală un obiect care chipurilor cu­
mediane dintr-un capăt dispare încet noscute
la altul
de sine reacţia de supt se joacă cu mîi-
Sensi­ nnaş- însuşi anticipat mo­
se întoarce pen­ nile, le exami­
bilita­ auzul reacţionează la stă nemişcat sau 1
Ir II'il mentului suptu­ nează
sunetul clopoţe­ îşi întoarce ca- tru a privi pe lui
tea pui cînd se vor­ cel care îl stri­
lului
beşte cu el gă a lumii priveşte un cub priveşte o pas­
pus pe masă; tilă pusă pe
fonaţiunea emite mici su­ face vocalize gîngureşte, face face vocalize
recunoaşte bi­ masă
nete guturale vocalize prelun­ cînd se vorbeşte
cu el; rîde cu beronul şi pre­
gite
gătirile pentru
hohote
supt
tonusul îşi îndreaptă un îşi ţine bine
moment capul capul drept în
în poziţie şezînd poziţie şezînd

poziţia culcat pe burtă culcat pe burtă culcat pe burtă culcat pe burtă

îşi ridică din îşi ridică ume­ se sprijină pe îşi ţine picioa­ 5 luni 6 luni 7 luni 8 luni
cînd în cînd rii şi capul antebraţe rele în exten­
capul sie, îşi ridică
capul şi umerii Srusi- fonaţiunea scoate strigăte de se rostogoleşte vocalizează
cînd se exercită bucurie; rîde şi
hilita- cîteva silabe
Tonu­ o uşoară trac­ face vocalize
t< a bine definite
ţiune asupra mînuind jucă­
sul şi
antebraţului riile
motri-
c itatea motricita­ culcat pe burtă se întoarce de pe fine ferm jucăria aşezat în faţa poziţia uşor sprijinit se sprijinit se ţine scurt timp se ridică pînă în
tea face mişcări de o parte pe spate scuturînd-o mesei pipăie ţine în poziţie poate rămîne în poziţie şe­ poziţia şezînd
tîrîre printr-o mişcare marginea; scu­ şezînd mult timp în zînd fără sprijin cînd se exercită
bruscă in-'olun tură jucăria da­ poziţie şezînd o tracţiune u-
tară că este pusă în 1 omi­ şoară asupra
mîna lui
lii şi antebraţelor
prehensiu- strînge degetul apucă cearceafu începe o mişcare uiotri- motricitate întinde mîna că­ îşi trece jucăria se întoarce de pe
nea care se intro­ şi îl trage spn; de apucare di­ • etatea tre o jucărie ce dintr-o mînă în spate pe burtă;
duce în mîna el rijată spre obi- i se oferă alta se joacă arun-
lui 1 ect cînd diverse
obiecte pe jos;
» v î r s t e l e i n d ' c a t e r e p r e z i n t ă o m e d i e în acest t a b e l c o m p u s după studiile de A. Gese l i loveşte două
şi F. llg. Le Jeune Enfant dans la civilisation moderne. P.U.F., 1957 şi mai ales cel de obiecte între ele
0. Brune t şi /. Lé zi ne. Le développement de la premiere enfance P.U.F., 1965.
38 Vîrsta afectivităţii pure
Vîrsta marilor ucenicii
5 luni 6 luni 7 luni 8 luni

prehensiu- apucă un cub ridică cubul de ţine cîte un cub apucă al 3-lea Copilul căruia îi apare primul dinte la
nea dacă îl atinge şi pe masă dacă îl în fiecare m î n ă ; cub scăpînd şase luni, care merge normal la douăspre­
ridică jucăria vede; poate ţine apucă o pastilă; u n u l ; apucă zece luni, care pronunţă primele fraze la
un cub cu orice ridică de toartă pastila ajutîn- optsprezece luni şi care este curat la cin'
m î n ă ; şezînd, o ceaşcă răstur­ du-se cu degetul sprezece luni, se va dezvolta normal.
apucă cu o mînă nată mare
un inel pendu­ Pr. Heuyer
• lat în faţă

a celor­ surîde în faţa distinge chipurile se joacă de-a înzestrat cu o motricitate şi o inteligenţă suficientă p e n t r u
lalţi oglinzii străine de ceie cucu-bau • \ perimentare, copilul de 8 luni nu mai este în întregime depen­
familiare d e n t de adult. Perioada care se întinde în linii m a r i de la 8 luni
de sine culcat pe spate îşi apucă picioa­ îşi duce picioa­ culcat pe burtă pi nu la i n t r a r e a în grădiniţa de copii va fi c e a în care copilul
însuşi face mişcări di­ rele; se debara­ rele la gură; şe­ s^. debarasează \ a căpăta cele mai importante caracteristici u m a n e •' mersul biped
rijate pentru a sează de un pro­ zînd se debara­ de prosopul pus m a i întîi, o a n u m e abilitate în m a n e v r a r e a obiectelor oare-1 în­
Cu­ sează de un pro­ pe cap
se debarasa de sop pus pe cap conjoară, vorbirea, adică un mijloc perfecţionat de comunicare cu
noaş­ un prosop pus sop pus pe cap;
terea pe cap întinde mîna a l ţ i i , în sfîrşit, raţionamentul i n t u i t i v 1 ; în plus, educaţia pe oare
spre oglindă; i t) dau părinţii va contribui la formarea lăuntrică a u n o r primtj
îşi mîngîie ima­ n o ţ i u n i de bine şi de rău, care după toate aparenţele v o r marca
ginea
mtreaga sa viaţă. Contactele cu lumea materială şi socială îl voi
a lumii se dezveleşte prin loveşte masa ori examinează clo- caută o linguriţă face să descopere, de asemenea, prin intermediul succeselor şi eşecu-
mişcări de pe- freacă linguriţa poţelul-jucărie care a căzut n ! o r sale, că unele lucruri îi stau în p u t e r e în timp ce altele îl
dalare; îşi apu­ cu interes • lepâşesc 2 .
că coapsa şi ge­
nunchii
INVÂJAREA MERSULUI
l'.ste vîrsta pe care anglo-saxonii o numesc a „toddlerilor", adică
.i c e l o r care m e r g clătinîndu-se un pic pe picioruşele lor mici. De
l a p t mersul, apoi alergatul, apoi performanţele motrice se sta­
b i l e s c cu o viteză extraordinară. La 8 luni copilul se tîrîie în
' a r c u l lui, la 10 luni se agaţă de bare p e n t r u a se scula în pi-
• mare, la 11 luni se mişcă în p a t r u labe, la 13 luni face primii
pa.şi, la 18 luni se caţără pe u n d e poate, iar în curînd va fugi şi
3
a p o i va sări .

1
au „transductiv". P o a t e ar trebui să vorbim numai de o reprezentare mintală,
v • i i : J. P i a g e t, La naissance de Vintelligence chez Ventant, Delachaux et Niestlé, 1936.
:
De asemenea, copilul se va opune cu înverşunare acestei lumi puţin ostile printr-un
ii" foarte caracteristic fazei numite „de opoziţie", în cel de-al treilea a n .
:i
Aceste date sînt luate după O . B r u n e t ş i I . L é z i n e , L e développement
; uiiwlogique de la premiere enfance, P . U . F . , 1965.
40 Vîrsta marilor ucenicii
Acest tablou este desigur p u r orientativ şi performanţele indi­
viduale ale fiecărui copil pot varia la infinit. Cutare copil, puternic
încurajat de părinţi, va încerca să meargă singur la 11 luni, un
altul mai gras, mai greoi, sau care poate se descurcă tot atît de
bine mergînd în „patru labe", încît n-are nici un chef să se ser­
vească n u m a i de picioare, va aştepta cîteva luni în plus. Rolul
părinţilor poate fi i m p o r t a n t ; este n a t u r a l şi bine să stimulezi
popilul, dar fără a face excese în acest sens. Părinţii care insistă
prea mult şi-i desprind mîna, pot să-i provoace frică şi nu izbu­
tesc decît să-i întîrzie mersul. Orice experienţă p r e m a t u r ă termi­
nată cu un eşec este mai curînd dăunătoare decît utilă.
Această nepricepere, întîlnită frecvent la unii părinţi bine inten­
ţionaţi, derivă din faptul că aceştia nu sesizează cît de complicată
ieste învăţarea unei acţiuni, care nouă, celor maturi, ne pare cît
se poate de simplă. Nancy Bayley 1 a demonstrat, de pildă, că o
acţiune atît de elementară, cum ar fi ridicarea u n u i mic obiect
pus pe masă, necesită aproape şase luni de învăţare, această ope­
raţie fiind descompusă în faze succesive.: întinderea mîinii, folo­
sirea degetului mare, opunerea lui faţă de celelalte degete, putinţa
de a folosi degetul m a r e şi celelalte degete fără a ţine obiectul în
palmă, în fine, apucarea obiectului între degetul mare şi cel ară­
tător, performanţă care nu este realizată decît, în medie, în luna
a zecea. Eforturile care ar putea fi făcute p e n t r u accelerarea acestui
proces sînt prea puţin eficiente. Tot astfel, p e n t r u a învăţa cum
să folosească treptele unei scări copilului îi trebuie 30 de luni :
la 20 de luni urcă scara dacă-1 ţii de mînă, d a r numai cînd va
depăşi vîrsta de p a t r u ani va putea să coboare singur, alternînd
picioarele ca un adult. Copilul nu trebuie niciodată forţat să sară
peste etape.
EXPLORAREA ESTE O ACTIVITATE NECESARĂ
Vîrsta la care copilul începe să se deplaseze, alternînd rapid paşii,
este, din punct de vedere material, pentru părinţi, vîrsta cea mai di­
ficilă. Copilul care a învăţat, prin manipulare, să 'stăpînească o
serie de obiecte care îi sînt familiare se lansează, de îndată ce
• 1 N. B a y l e y , The Development of Motor Abilities During the First Three Years,
monografie scoasa de „Society for Research in Child Development", 1935.
Creşterea în cadrul familie? 41
• obilitatea ,i-o permite, într-o intensă activitate de explorare,
i i c nu numai că ameninţă avutul părinţilor, d a r îl e x p u n e pe el
• J i ş i unor pericole. Este vîrsta la care trebuie baricadate uşa şi
• îcastra, îndepărtate obiectele fragile şi puse capace de protecţie
.i prizele de curent. Dar, în acelaşi timp, părinţii trebuie să per-
11 tâ într-o oarecare măsură activităţile exploratoare ale copilului*
'•ntru că ele sînt esenţiale p e n t r u dezvoltarea lui intelectuală.
Dorinţa de cunoaştere a copilului
trebuie păstrată şi dezvoltată
In tot timpul primei copilării inteligenţa este e m p i r i c ă 1 şi se
mi festă prin t a t o n ă r i e x p e r i m e n t a l e / C o p i l u l care mănîhcă ali­
n a t u l pentru cîine, care-şi vîră degetele în priză, care loveşte
i putere masa cu lingura experimentează, iar senzaţiile lui gus-
ative, tactile, auditive îl ajută să-şi reprezinte lumea aşa cum este
a şi să-şi dirijeze acţiunile în cadrul ei. Un copil înapoiat din
>unct de vedere motor, datorită unei infirmităţi congenitale, apare
h-seori ca un înapoiat m i n t a l ; cauza rezidă în faptul că a fost
•rivat, zi de zi, de n e n u m ă r a t e experienţe, explorări, aventuri care
r fi furnizat materialul de bază pentru intelectul lui 2 .
I'e de altă parte, întreaga noastră atenţie trebuie acordată u n u i
numen r e m a r c a b i l : copilul doreşte să-şi dezvolte facultăţile,
.'•voia lui de a cunoaşte şi de a explora nu se datorează nici
amei, nici frigului, nici durerii şi cu atît mai puţin unei puîlsiuni
• \uale. Dorinţa de cunoaştere ia naştere în el ca ceva cu totul
mdamental 3 .
Holul educaţiei nu este acela de a o face să se nască, ci doar de
o conserva şi a o dezvolta. Acesta este un argument în plus ca
i nu descurajăm explorările, ca să nu cerem u n u i copil mic să
• • obişnuiască să stea cuminte în colţul său. Dimpotrivă, trebuie
ivorizată dezvoltarea lui intelectuală sub forma unei experimen-
.ui motrice intense şi vesele, care curînd se va transforma în joc.-
1
Vezi lucrările lui E. C 1 a p a r è d e şi în special Psychologie de l''enfant et pédagogie
* i'srimentale, Kiindig, 1965.
•' B. C a s t e t s într-un articol întitulat L'arriération mentale structurale, în „L'Evo-
! i o n psychiatrique" (1964) explică geneza înapoierii mintale pornind de la defici-
|r motorii. ' "'• '
' După J. P i a g e t şi psihologii moderni care se referă la el, copilul are o nevoie*
Murală şi spontană de activităţi care să-1 facă să progreseze intelectual. Vezi î t î a ţ
: S i * Etudes d» psychologie, Gonthier, 1964.
42 Vîrsta marilor ucenicii Creşterea în cadrul familiei 43

.•estul nu mai este reprodus în mod s t e r e o t i p ; copilul care îl

Dezvoltarea motorie' Vîrsta m e d i e
11 -potă introduce variaţii pentru a studia fluctuaţiile r e z u l t a t u l u i
Performante motrice (deplasarea) în 1 un i
• •ea ce-i permite să se cunoască mai bine pe sine (şi propriile
.uzaţii) şi să cunoască mai bine obiectele *.
Mers lateral 16,5
Mers cu spatele 16,9
Copilul se tine într-un picior dacă este ajutat 19,9 Prin joc, copilul caută să se cunoască...
Copilul urcă scara dacă este ajutat 20,3
Copilul coboară scara dacă este ajutat 20,5 l a t ă un copil de un an, în faţa căruia tocmai s-a aşezat un
Urcă scara singur, cu pauze 24,3 "Im-ct n o u : să spunem un mic automobil roşu, de plastic. La
Coboară scara singur, cu pauze 24,5 î n c e p u t îl priveşte cu atenţie, apoi întinde mîna, îl pipăie îndelung
Sare cu picioarele alăturate 28,0 mainte de a-1 apuca, îl duce apoi la gură, îl loveşte de masă sau
Se ţine singur pe piciorul sting 29,2 'Ir el însuşi, îl freacă, îl scutură şi în sfîrşit îl aruncă de-a dura.
Se tine singur pe piciorul drept 29,3 i iuiozitatea îi este stîrnită mai m u l t de senzaţia pe care contactul
Merge pe vîrfuri 30,1 < 11 obiectul i-o provoacă, decît de obiect ca atare.
Stă în picioare pe o scîndură 31,0 Acest lucru se simte deosebit de p r e g n a n t în jocurile de ,,a-şi
Merge urmărind cu aproximaţie o linie dreaptă 31,3 provoca durerea" de care vorbeşte Chateau 2 : copilul caută limitele
Coboară de pe scaun 32,1 ensibilităţii sale, îşi loveşte mîna din ce în ce mai t a r e de un
Urcă scara alternînd picioarele 35,5 i'bieet dur, sau se ciupeşte, sau apropie degetul cît mai m u l t de
Parcurge 3 m în vîrful picioarelor 36,2 m fier de călcat, despre care ştie deja, datorită unei experienţe
Sare la o înălţime de 30 cm 37,1 prealabile, că poate să-1 frigă.
Sare în lungime 36—60 cm 39,7
Sare peste o coardă, nu mai m u l t de 20 cm 41,5 ... să dobîndească şi să verifice
Sare în lungime 60—85 cm 48,4 stăpînirea propriului corp
Parcurge într-un picior nu mai mult de 2 m 49,3
Coboară scara alternînd picioarele 51,0 T o t astfel, pe la 15 luni, copilul încearcă să mînuiască obiecte
.Im ce în ce mai complicate : să deschidă o cutie, să încastreze cu­
burile unul într-altul etc. Este vîrsta de aur a jucăriilor educative,
.Iar ele nu vor avea o viaţă lungă, p e n t r u că în m o m e n t u l în care
IMPORTANŢA PRIMORDIALĂ A JOCULUI e o p i l u l a învăţat să învingă o dificultate jucăria respectivă va
mceta să-1 mai intereseze. Fireşte, în curînd îi va trebui un joc
La opt luni jocul este încă un act foarte sumar ; el constă în n o u : să mîzgălească (pe la 18 luni) sau să p u n ă cuburile u n u l
reproducerea unui gest care are din întâmplare un rezultat inte­ peste altul .
3

resant : sugarul care a făcut-o pe m a m a lui să rîdă gîngurind, va

face acest lucru din nou ; cel ce şi-a scăpat jucăria care a scos
un zgomot ciudat, o scapă din nou. Spre sfîrşitul primului an 1
Activitatea care pînă acum era mai ales conservatoare şi reproductivă devine ex­
ploratoare: P. O s t e r r i e t h , Introduction à la psychologie de l'enfant, P . U . F . «
1%4.
1
Adaptat d e N a n c y B a y l e y , The Development of Motor Abilities During the -' J. C h a t e a u, Le jeu de l'enfant şi Le Réel et l'Imaginaire dans le jeu de l'enfant,
First Three Years, 1935; citat H e J e r s i 1 d, Chită Psychology (Prentice-Hall). Aceste Yiiu, 1946.
cifre medii lasă loc unor mari varietă(i individuale, dar dau indicaţii asupra ordinii :
' Vezi M. M o n t e s s o r i , Pédagogie scientifique: la découverte de l'enfant, Desclée
în care apar performanţele. .1.- Brouwer et C°, 1952.

44 Vîrsta .marilor ucenicii
Dezvoltarea m o t o r i e '
P e r f o r m a n t e m o t r i c e (apucarea)
Retine un inel (care i se pune în mînă)
î n t i n d e braţele (vertical din joacă, atunci cînd este
culcat pe spate)
Tine mîinile deschise (în general, chiar dacă nu pentru
apucarea unui obiect)
Prima opoziţie a degetului mare (pentru a atinge un
cub)
Opoziţia parţială a degetului mare (utilizează degetul
mare, celelalte degete şi palma pentru a apuca un
cub)
Prinde obiectul cu o singură mînă (mai curînd decît
cu două)
întoarce încheietura mîinii (pentru a mînui o jucărie)
Opoziţie completă a degetului mare (prinde un obiect
doar cu degetele, fără palmă)
Prinderea parţială cu degetele (ridică un pion cu de­
getele fără a-1 strînge în palmă)
Prinderea delicată (ridică pionul cu degetul mare şi
arătătorul)
Activităţile motorii de care am vorbit mai sus (alergatul, săritul,
căţăratul etc.) fac mai m u l t sau mai puţin parte din jocurile care
la această vîrstă nu sînt organizate p r i n reguli. Aceste jocuri sînt
în esenţă nişte gesturi făcute de copil pentru a dobîndi şi a-şi
verifica posibilitatea de a se folosi progresiv de anumite părţi ale
corpului. La rîndul ei, această posibilitate determină putinţa sa
de a stăpîni obiectele înconjurătoare.
Jocul simbolic
în prima copilărie gestul este mediatorul d i n t r e copil şi obiect,
şi-i dă acestuia din u r m ă un sens 2 . Obiectul este pentru copil la
1
A d a p t â t de N. B a y 1 e y, The Development of Motor Abilities During the First
Three Years (1935) si citât de A. J e r s i 1 d în Child Psychology, Prentice-Hall
H. W a l l o n , Les origines de la pensée chez Venfant, P . U . F . , 1945
Creşterea în cadrul familiei 45
început un lucru care serveşte p e n t r u a se efectua cu el o acţi­
Vîrsta m e d i e une : „o lingură este ceva făcut p e n t r u a mînca". Obiectul nu
în luni este deci conceput în sine, cu existenţă şi calităţi proprii, ci numai
ui funcţie de modul în oare copilul este legat de el.
0,7
„A face ca şi cum"... : un progres intelectual
1,7
Este cît se poate de normal faptul că un copil este incapabil de
3,6 n viziune obiectivă asupra lumii. Deoarece nu-şi poate încă închi­
pui că există percepţii şi sentimente diferite de ale sale, el este
4,1 egocentric. De asemenea, obiectele i se par în întregime supuse
modului în care el le utilizează. Aceasta explică activitatea esen­
ţială din jocul simbolic i , în care obiectul joacă p e n t r u copil rolul
5,1 pe care el i-1 conferă în chip arbitrar : un băţ va fi cînd bastonul
agentului de poliţie, cînd puşca militară sau de vînătoare, cînd
6,4 un cal de călărie, cînd chitară sau trompetă, în funcţie de necesi­
6,7 tăţi de moment. De aici şi stupefacţia părinţilor care îl văd pe
copil că preferă o jucărie atît de rudimentară uneia perfecţionate,
7,6 oferită de ei. Dacă aceasta din u r m ă poate să-1 captiveze pe copil
in virtutea uimitoarei sale asemănări cu obiectul real, ea îi oferă
7,8 în acelaşi t i m p mai puţine posibilităţi de a-i da întrebuinţările
dorite de el p e n t r u că utilizarea ei este bine determinată.
9,3 „A face ca şi cum..." reprezintă un incontestabil progres intelec­
tual, deoarece copilul, în loc să folosească obiectele propriu-zise,
se foloseşte de reprezentările lor interiorizate şi poate hotărî ca
un lucru să reprezinte un altul. Astfel, masa sub care se joacă
devine casă, iar o cutie de carton îndeplineşte pe rînd oficiile de
scaun şi de bufet. Copilul este deci capabil să-şi reprezinte o ac­
ţiune pe care n-o trăieşte în realitate. Şaisprezece luni este vîrsta
la care — după Piaget — copilul începe să devină capabil să gîn-
dească şi să combine în minte, fără să le efectueze de fapt, acţiuni
pe care urmează să le întreprindă 2 . Piaget relatează exemplul cu
o cutie de chibrituri întredeschisă în care s-a p u s un zar. Copilul
de 16 luni scutură cutia şi tatonând, încearcă să scoată zarul cu un
deget. După ce eşuează, el examinează cutia desfăcînd şi strîngînd
i Vezi J P i a g e t, La formation du symbole chez l'enfant, Delachaux et Niestlé.
1954 ,? de asemenfa J. P i a g e t si B. I n h e l d e r , ifl psychologie de l enfant,
P
-"veziCJlep 'l Tt.iafr'^ndu symbole chez l'enfant, Delachaux et Niestlé
1954.
46 Vîrsta marilor ucenicii
încet mîna, ca şi cum ar vrea să imite rezultatul aşteptat (mărirea
deschiderii). Apoi îşi vîră degetul în crăpătură şi separă capacul
cutiei p e n t r u a lua zarul cu uşurinţă.
începînd de la această cotitură decisivă, copilul se poate elibera
de constrîngerea concretului şi a clipei prezente. El are o r e p r e ­
zentare mintală a unui obiect chiar cînd obiectul este absent. De
la 9 — 1 0 luni el ştie deja, de pildă, că o cutie ascunsă sub p e r n ă
există, în t i m p ce dispariţia cutiei suprima cu desăvârşire existenţa
ei în gîndul u n u i copil mic. Pe la 16 luni el poate căuta un obiect
chiar dacă locul u n d e este ascuns este mai îndepărtat de locul
unde se află copilul.
Tot în acest mod începe să generalizeze : o acţiune poate fi re­
petată cu mai m u l t e obiecte diferite. Astfel, arundînd un obiect,
el aude î n t o t d e a u n a un zgomot. In felul acesta el îşi îmbogăţeşte
registrul cunoştinţelor şi începe să le ordoneze, reuşind să stăpâ­
nească lumea exterioară pe care o structurează cu m a i m u l t ă
precizie.
SCORNEALA NU ESTE MINCIUNĂ
„A face ca şi cum..." comportă o m a r e doză de imitaţie (jocul
de-a mama, de-a vânătoarea, să-i dai de mîncare păpuşii, să faci
brr... şi gestul cu care treci aspiratorul), dar dovedeşte şi un alt
progres intelectual : copilul sesizează că lucrurile şi fiinţele au o
existenţă proprie, care nu este doar o prelungire a însăşi fiinţei
sale. Astfel se creează în conştiinţa copilului o lume întreagă de
imagini şi de reprezentări cu care îi place să se joace ameste-
cîndu-le atribuţiile.
O mare balenă pe trotuar : aceasta
nu-i o minciună
Deseori jocul în care copilul imaginează nu este înţeles de
părinţi şi ei atunci spun că minte, dar fac o greşeală. Copilul de
trei ani care vede un gîndac şi vine, emoţionat, să vă povestească
de o m a r e fiară cu ochii roşii care i-a spus „bună ziua, Nicuşor"
nu minte, el inventă în mod conştient. El transformă o experienţă
amuzantă î n t r - u n a şi mai amuzantă, adăugând detalii i m p r u m u t a t e
din alte experienţe. Raţionamentul logic care va frina aceste
Creşterea în cadrul familiei 47
i >iuri, impunînd u r m ă r i r e a unei veridicităţi în gîndire, nu va apă-
decît mai tîrziu. In această privinţă iată o conversaţie tipică
i>11io doi fraţi, surprinsă la ora de culcare.
A (3 ani) „Pe trotuar era o mare balenă, şi-a scos labele, apoi
coada şi m-a m î n c a t . "
B (6 ani) „Dar atunci, cum se face că eşti aici ?"
A „Ea m-a mîncat, dar pescarul a lovit-o în cap şi atunci ea m-a
scuipat în m a r e . "
B „Dar atunci, ar fi trebuit să te îneci . . . "
Aici se vede clar cum copilul de 6 ani, care a atins vîrsta raţiona­
mentului logic, distruge invenţiile celui de 3 ani care nu simte
m e i o nevoie de a-şi coordona logic gîndirea ; sub presiunea celui-
i.ilt, cel mic face eforturi disperate p e n t r u a ordona imaginile cu
• arc el pînă atunci se jucase liber. Să notăm faptul că în decurs
de două ore un copil de 2*/2 ani participă în medie la şapte sau opt
• it naţii i m a g i n a r e 1 .
ROLUL IMITAŢIEI
Jocul de „a face ca şi cum..." are un rol e x t r e m de i m p o r t a n t
,i pe plan afectiv. El permite copilului să reproducă o situaţie din
trecut, plăcută sau neplăcută, şi care s-a desfăşurat prea repede
pentru a fi fost complet asimilată. Rejudecînd-o într-o clipă liberă,
modificînd-o în felul său, copilul o adaptează posibilităţilor sale
de înţelegere. Să presupunem, de pildă, că a fost aspru pedepsit
fără a înţelege p r e a bine cu ce a mîniat-o pe mamă. El va rejuca
•c (Mia, imitînd-o pe m a m a lui şi făcînd păpuşa sau un alt obiect
asupra căruia îşi va revărsa mînia să joace propriul său rol.
1 te jucând scena el reproduce o situaţie în care el este cel ce stă-
pinoşte desfăşurarea evenimentelor. El va p u t e a după dorinţă să
oprească jocul, să-şi modifice atitudinea faţă de păpuşă, să o ierte
şi s-o asigure de dragostea lui, după ce i-a d a t mai întîi o m a m ă
de bătaie. Astfel va lichida o experienţă penibilă, retrăind-o în
2
afara unui cadru în care aceasta îl speria .
1
După P O s t e r r i e t h , Introduction à la psychologie de l'enfant, P.U.F., 1964.,
* In legătură cu mecanismul repetării evenimentelor traumatizante vezi S. F r e u d ,
l.ssai de psychanalyse, Payot, 1965.
48 Virsta marilor ucenicii
Să adăugăm faptul că observarea unor astfel de jocuri de către
părinţi este plină de învăţăminte. P e n t r u ei este un mijloc de a
retrăi la rece un eveniment al cărui control poate le-a scăpat şi
de a judeca atitudinea pe care au avut-o. Este şi un mijloc'
aproape unic de a înţelege cum trăieşte copilul lor situaţiile care
lor li se par normale, fireşti.
ÎNSUŞIREA VORBIRII
Primele cuvinte constituie p e n t r u copil un j o c i . De la vîrsta
de 2—3 luni sugarul se amuză emiţînd şi modulând diverse sunete.
Către 7—8 luni el observă într-o zi că unele sunete ca de pildă
mma-maa sau taa-ta-taa provoacă zîmbete, mîngîieri ale părinţilor
şi atunci se va strădui să le reproducă 2 .
Aceste mecanisme de reproducere şi r e p e t a r e numai a anumitor
sunete, care sînt considerate ca privilegiate, stau fără îndoială la
baza „limbajului de bebeluş", atît de discutat. Dar acest „limbaj de
bebeluş" este forma cea mai firească a legăturilor între m a m ă şi
copilul ei. Mama crede că sugarul a p r o n u n ţ a t primul cuvînt din
limba maternă. în realitate, pornind de la gîngurelile lui, de la sune­
tele fără sens pe care el le scoate, ea este cea care 1-a învăţat cu­
vântul respectiv, repetîndu-i-1 în fiecare zi, pînă cînd acesta a în­
semnat pentru copil prezenţa mamei şi a gesturilor care o însoţesc,
şi pînă cînd el 1-a p u t u t repeta după propria-i dorinţă. Mama şi
copilul inventează sau reinventează împreună „limbajul de bebeluş",
care este o comunicaţie î n t r e ei încărcată de afectivitate. Mama are
impresia că vorbind astfel cu copilul îl ajută să-şi însuşească vor­
birea ; desigur se înşeală. Dar prin acest mijloc îi acordă tandreţea
sa de care copilul este însetat şi care-i este necesară ; de fapt, acesta
este lucrul esenţial, p e n t r u că în acest stadiu, tocmai dragostea
m a t e r n ă trebuie exprimată prin vorbire.
Primele cuvinte înţelese de copil sînt întotdeauna aceleaşi şi
servesc la recunoaşterea situaţiilor elementare : „tata-mama-papa-
-nu -pa-gigea". Ele sînt însoţite de gesturi corespunzătoare. Copilul
1
Vezi articolul Le Langage coordonat de A. M a r t i n e t în ..Encyclopédie de la
Pléiade", 1969.
J
Poate că se şi străduieşte să imite cuvîntul „ma-ma" care i se repetă de douăzeci
de ori pe zl.
Creşterea in cadrul familiei 49
ine repede receptiv la tonul frazei adultului, el percepe semnifi­
ca ei generală î n t r e 9 şi 13 luni, adică înainte de a începe să
"i-bcască. Ceea ce contează este tonalitatea afectivă a frazei, du-
1
•'.isă sau supărată . Din acest context se vor detaşa puţin cîte puţin
ivintele pe care copilul ajunge să le recunoască pentru că ele se
i-produc mereu în situaţii precise. El încearcă apoi să le repete
» n t r u a atrage atenţia mamei şi p e n t r u a reconstitui această si-
iaţie precisă. Astfel copilul face un m a r e pas spre abstractizare,
it-iitru că un ansamblu întreg de gesturi şi de senzaţii este simibo-
i / a t printr-un singur cuvînt (papa). Desigur acest efort nu poate
i făcut şi însuşirea vorbirii nu se poate face decît în funcţie de
•i-himburile afective ale copilului, mai întîi cu mama, apoi cu cei
Im jur.
Copilul învaţă să vorbească cu atît mai bine
cu cît este mai solicitat
Cînd copilul începe să vorbească, nu o face cu oricine. O carenţă
ifretivă este răspunzătoare de numeroase întîrzieri în v o r b i r e 2 .
V est lucru a fost în speţă observat la copiii plasaţi într-un mediu
mpersonal, cum ar fi o creşă sau o cameră de îngrijire u n d e preocu-
i a r e a medicilor de a crea u n univers steril primează asupra t u t u r o r
elurlalte sau cum ar fi o familie străină care consideră cu bună-
redinţă că a făcut totul p e n t r u un copil dacă 1-a ţ i n u t curat şi bine
.rănit. în creşe moderne se încearcă, în m ă s u r a posibilităţilor, să
<• stimuleze copilul : acesta nu vorbeşte decît m o t i v a t ; trebuie ca
mturajul să-1 solicite, să încurajeze şi să aprecieze acest mijloc
le schimb.
Abandonarea limbajului — de — bebeluş
Dar curînd vine vîrsta la care copilul îşi multiplică experienţele.
111 acest stadiu vorbirea devine cu totul altceva decît o simplă legă-
i iră afectivă : un mijloc de a descrie experienţele, un suport al
• Vezi Etudessur le langage de l'enfant de M. C o h e n, I L é z i n e şi colaboratorii
• li'.ions du Scarabée, 1962.
3
Vezi studiile de J. A u b r y, La carence des soins maternels, P.U.F., 1955.
- Cunoaşterea copilului
50 Vîrsta marilor ucenicii
schimburilor intelectuale. In acest moment copilul simte nevoia să
stăpînească adevărata vorbire şi începînd d i n lunile 1 5 — 1 8 m e n ţ i ­
nerea limbajului^de-bebeluş devine dăunătoare. Părinţii care se
mulţumesc cu o aproximativă desemnare a u n u i obiect pe care o
găsesc nostimă dăunează dezvoltării intelectuale a copilului lor : este
absurd să desemnezi tot ce se mănîncă p r i n „papa", cînd copilul
poate spune : pîine, şuncă, m ă r etc.
Trebuie să îmbogăţim în permanenţă
vocabularul copilului...
P e n t r u copil, a comunica verbal cu adultul înseamnă a adopta un
anume mod de exprimare care nu este î n n ă s c u t ; trebuie să avem
grijă să îmbogăţim acest limbaj şi să nu-1 limităm la un vocabular
restrîns, cu care copilul se va mulţumi repede, atît t i m p cît îi va
mulţumi şi pe părinţi.
Dimpotrivă, părinţii trebuie ca prin atitudinea lor să-1 facă pe
copil să înţeleagă faptul că fiecare cuvînt are un înţeles bine de­
terminat, că fiecărei situaţii îi corespunde un cuvînt precis (sau
mai multe cuvinte) şi numai acest cuvînt trebuie întrebuinţat pentru
situaţia respectivă. De asemenea, o pronunţie incorectă riscă, dacă
este folosită în joacă de către părinţi, să se fixeze pentru mai multă
vreme în mintea copilului.
...şi să supraveghem folosirea lui exactă
Acelaşi procedeu se va aplica mai tîrziu, cînd copilul va începe
să construiască fraze, şi în această situaţie părinţii trebuie să se
arate la fel de exigenţi. Siegfried Engelmann 1 , în grădiniţa expe­
rimentală de la Champaigne, u n d e a reuşit să crească într-un mod
spectaculos indicele de inteligenţă al copiilor, cerea de la ei să se
exprime astfel, încît fiecărui gest să-i corespundă o frază anumită
pe care trebuiau să o formuleze corect. Niciodată nu tolera ca un
copil să spună : „pun asta acolo" ci numai „eu p u n această ceaşcă
pe masă" etc.
1
Vezi S. ;i T. E n g e l m a n n , Comment donner à vos enfants une inteligence supé­
rieure, R. Laffont, 1967.
Creşterea in cadrul familiei 51
Cuvintele şi ideile
I )c la 1 la 2 ani, vocabularul copilului trece de la cîteva cuvinte
circa 200—250 . Totodată fiecare cuvînt constituie p e n t r u copil
1
prezentarea u n o r impresii şi are valoarea unei fraze. Se vorbeşte
ifel de perioada „cuvîntului-frază" ( S t e r n 2 ) care se întinde de
i 12 la 18 luni : copilul care spune „ m a m a " exprimă î n t r e a g a lui
i.igoste pentru ea, dorinţa de a o vedea venind, ori t e a m a de a o
•<lea pierind, necesitatea de a mînca, dorinţa de a se juca. La
ijlocul celui de-al doilea an apare perifrază din 2—3 cuvinte, or-
mate în funcţie de importanţa lor afectivă : „Toto-tata-tai-tai". La
eastă vîrstă copilul se arată foarte doritor să cunoască denumi-
!e obiectelor pentru a le obţine mai uşor. Primele „ c u v i n t e " ale
'Pilului sînt deseori reproduceri de sunete auzite în c u r s u l desfă­
t ă r i i u n e i acţiuni, ori emise de obiectul însuşi : clopoţelul va ră-
i i n e p e n t r u multă vreme „ding-dang", pisica este „miau", clinele
iam-ham".
A c ă d e a înseamnă „buf". Această concepţie subiectivă asupra
i a e d u l u i ca sursă a unei senzaţii posibile se va e x p r i m a şi mai
i e g n a n t pe la 3 ani, cînd copilul va fi întrebat d e s p r e semnificaţia
u mi t o r cuvinte. La întrebarea „Ce este un s c a u n ? " r ă s p u n d e —
i ..te p e n t r u ca băieţii să se aşeze". „Ce este o masă ?", „ P e n t r u a
mc m a ş i n u ţ e " . Această definire a cuvîntului prin acţiunea legată
, ,1 explică şi de ce copilul reţine mai uşor verbe decît substan-
A.est mod de a defini sensul unui cuvînt explică poate şi de ce
m t u l „eu" este cu desăvîrşire absent din vocabularul de început
< npilului. Copilul nu se poate autoconcepe în calitate de obiect, nu
•ale concepe existenţa propriei persoane şi n-are încă nici o idee
ipra p r o p r i u l u i e u 3 . Cînd vorbeşte despre el însuşi la persoana a
• ia, el descrie o acţiune în care p u n e rolul său adus la acelaşi
•ei cu cel al altor persoane într-o activitate analogă. El nu singu-
ii i/eazâ ceea ce îi este propriu, nu-şi precizează r a p o r t u r i l e cu cei-
• t,i. Decroly a notat că această folosire a persoanei a t r e i a rămîne
ii Mită pînă la trei ani p e n t r u povestirea sau comentarea acţiu-
• ] ' . o s t e r r i e t h chiar precizează: de la 7 cuvinte la 216. Vezi: Introduction
• i psychologie de l'enfant, P.U.F., 1964.
\V. S t e r n , Die Kindersprachen, Barth, Leipzig, 1907.
M u c c h i e l l i , La personnalité de l'enfant. Editions sociales françaises,
52 Vînsta marilor ucenicii
1
nilor . (Toto a văzut un cîine, d i n e l e a fugit după Toto etc). „Eul
vreau" şi „Mă d o a r e " sînt, dimpotrivă, primele expresii în carel
copilul foloseşte cuvîntul „eu". Vorbirea însoţeşte întreaga lui acti-J
2
vitate .
Monologul nesfîrşit al celor mici se va interioriza în mod pro­
gresiv d a r încă multă vreme copilul nu va p u t e a gîndi fără a vorbii
sau efectua gestul corespunzător acestui gînd. Pe la 6 ani încăj
va învăţa să n u m e r e pe degete.
De asemenea, copilul vorbeşte în p e r m a n e n ţ ă în t i m p ce se joacă^j
deoarece în imitaţia diferenţiată cuvîntul îi permite să reajusteze
realitatea după dorinţa sa : este suficient să spună „ n a n i " pentn.
ca să considere că păpuşa a adormit, după cum mai înainte era sufi­
cient să imite mişcările unui călăreţ p e n t r u a transforma un bastor
într-un cal. Insă de-abia către al patrulea an copilul reuşeşte să
stăpînească vorbirea suficient de bine pentru a permite adevărate
schimburi de cuvinte şi o adevărată conversaţie.
UCENICIA CURĂŢENIEI
F r e u d şi şcoala psihanalistă au pus accentul pe un aspect al dez-j
voltării motorii, care, pare a fi legat în profunzime de dezvoltarea
afectivă : învăţarea controlului sfincterelor 3 . Numeroase mame, îr
dorinţa lor de a obişnui bine copilul, au încercat să-1 ţină foarte
de timpuriu pe oliţă. Ele au obţinut desigur rezultate pozitive da­
torită vigilenţei lor în „prinderea momentului scaunului". Totuşij
se pare că înainte de un an dezvoltarea neuro-musculară a sugarului
este cu totul insuficientă p e n t r u a-i permite să-şi controleze excreţia^
De-abia la un an interesul copilului se îndreaptă către noile posibi­
lităţi de reţinere şi de eliminare a scaunelor. Aceste noi senzaţii şi]
starea de mulţumire pe care ele i-o dau sînt p e n t r u el sursa unor'
noi plăceri. Dar foarte repede copilul observă că este un joc care nv.
trebuie jucat în orice moment şi în orice loc.
iO D e c r o l y , citat de P. O s t e r r i e t h, în Introduction à la psychologie
de l'enfant, P . U . F . , 1964.
2
J. P i a g e t, Le langage et la pensée chez l'enfant, Delachaux et Niestlé, 1948]
Problema a fost foarte bine studiată de E. E r i k s o n , Enfance et société, DelaJ
3
chaux et Niestlé, 1959.
Creşterea în cadrul familiei 53
O ucenicie care să nu fie nici
prea grăbită nici prea tîrzie...
I V n t r u numeroase mame, educarea spiritului de curăţenie este
m g u r a care contează, ea generînd adesea adevărate competiţii î n t r e
. i i p i l u l care nu vrea să r e n u n ţ e la plăcerile lui şi m a m a care vrea
• i-l controleze.
In t o t decursul primului an m a m a nu era decît o risipitoare de
p l ă c e r i . Iată că p e n t r u prima dată ea devine cea care-1 „frustrează"
>le a c e s t e a ; p e n t r u a o mulţumi, copilul trebuie acum să r e n u n ţ e
ia o satisfacţie. La această vîrstă, la care se teme să nu se îndepăr-
ie/e de ea, iată că singurul mijloc de a-i asigura dragostea este o
i e n u n ţ a r e . Devine clară atunci afirmaţia lui Pichon ca „scaunul
• li-pus ordonat în oliţă este primul cadou pe care copilul i-1 face
1
mamei'' .
D a c ă din punct de vedere psihologic copilul este pregătit, dacă
i s-a aşteptat prea mult, astfel încît el să se fi obişnuit să facă cu
b u n ă ştiinţă în pat, dacă relaţiile dintre m a m ă şi copil sînt bune,
.Iacă m a m a ştie să-i i m p u n ă dorinţa sa, există toate şansele ca b u n a
mţelegere dintre ei să nu fie întreruptă. Nu sînt r a r e cazurile în
. a r e un copil de 15 luni devine curat în 8 zile (timp necesar pentru
a î n ţ e l e g e ) , dacă toate aceste condiţii sînt îndeplinite.
...şi care nu trebuie transformată
într-o competiţie de forţe
D a r accidentele nu sînt puţine, şi sînt în primul rînd accidente
ale relaţiei mamă-copil :
- dacă unui copil curăţenia îi este cerută prea devreme, înainte
a el să fie capabil d i n punct de vedere fiziologic să se supună u n u i
'Iresaj de acest tip, se poate perturba relaţia mamă-copil şi pot fi
introduse în ea tensiuni dăunătoare ;
- dacă mama este prea exigentă, rigidă, înclinată spre pedeapsă,
• a îi creează copilului teama de a nu o putea m u l ţ u m i ; învăţarea
•te prelungită şi riscă uneori să provoace dereglări importante,
a r e pot fi u r m a t e mai tîrziu de comportări nevrotice (obsesia cu-
! t a teniei, meticulozitatea, obstinarea sau colecţionism maladiv e t c ) .
1
E. P i c h o n , Le développement psychique de l'enfant et de l'adolescent, Masson, 1947.
54 Vîrsto marilor ucenicii
— dacă educarea este stîngace (lipsită de regularitate, copilul
este lăsat prea mult pe oliţă, m a m a se îndepărtează lăsîndu-1 „sin­
gur pînă ce va face"), ea riscă să nu fie înţeleasă de copil, care
poate avea reacţii de opoziţie ce vor prelungi nepermis de m u l t
procesul de învăţare. Atunci copilul descoperă în funcţia de excreţie
un mijloc de a acţiona asupra mamei şi poate face din această func­
ţie u n joc.
î n t r e 18 luni şi 2 ani, în timpul zilei, se poate stabili un control
aproape total : copilul poate aştepta şi el însuşi se cere la oliţă.
P e n t r u a-1 învăţa pe copil să se ceară la oliţă în timpul nopţii este
nevoie deseori de un an în plus.
UCENICIA VIEŢII IN SOCIETATE
Am văzut că p e n t r u a-1 învăţa pe copil curat m a m a trebuie să
aibă o atitudine uşor frustrantă, adică trebuie să reziste dorinţei
copilului, fără a p e r t u r b a totuşi legătura afectivă dintre ei. în rea­
litate numai într-un singur caz — uneori în primul, d a r nu întot­
deauna — m a m a va adopta această atitudine nouă. Din momentul
în care copilul merge, în care copilul explorează, urmează imediat
perioada în care el întinde mîna către un obiect fragil şi periculos
şi atunci mama îi spune „nu, nu !". Această mamă, care, pînă atunci
nu părea să existe decât p e n t r u a satisface cele mai mici dorinţe
ale copilului, iată că a r e o voinţă diferită de a lui şi începe, dim­
potrivă, să împiedice satisfacerea unei dorinţe.
Primul „nu" spus copilului : clar şi ferm
P e n t r u copil este prima experienţă a unei realităţi duşmănoase ;
prima noţiune a existenţei unei lumi exterioare cu care întotdeauna
va trebui să se înţeleagă. Astfel, acest prim „ n u " are o importanţă
primordială ; el trebuie să fie clar, ferm şi rostit de o mamă sigură
de ea. Şi p e n t r u ea acest „ n u " , simbol al unei separări, este o
încercare pe care n-o doreşte. Dar este necesar ca ea însăşi să
impună cîteva frustrări copilului, pentru a-1 învăţa în acelaşi timp
să le suporte cu ajutorul tandreţei ei.
Acest „ n u " necesar, ce zdrobeşte intimitatea în care trăiau copilul
şi mama, care p u n e cu brutalitate limite curiozităţii copilului, do­
rinţei lui de expansiune şi de investigare, îi va permite să iasă din
egocentrismul său n a t u r a l pentru a deveni receptiv la lumea din jur.
Creşterea în cadrul familiei 55
Să facem faţă cu supleţe crizelor de opoziţie
Limitarea nu va fi acceptată cu uşurinţă. Copilul va reveni cu
încercările, în parte pentru a tatona soliditatea „nu"-ului, şi mai
.ilcs pentru a-şi afirma propria voinţă. El va trece în mod deliberat
piin băltoace, îşi va băga intenţionat degetul în nas. Va spune la
n u d u l lui „ n u " pentru a imita, p e n t r u a experimenta, pentru a se
.ifirma. Este faimoasa criză de opoziţie de la 3 ani, care-i nelinişteşte
a t î t a pe părinţi. Copilul refuză să se supună şi chiar devine provo-
c a t o r sau agresiv. Se arată capricios, iritabil şi opune u n „ n u " siste­
matic oricărei dorinţe a părinţilor.
ICste foarte important pentru părinţi să ştie să reacţioneze cu su­
pleţe la această criză trecătoare. Să răspunzi agresivităţii prin vio­
l e n ţ ă înseamnă să transformi într-un" t u r de forţă ceva ce n-a fost
ilecît un joc. Cu atît mai mult, cu cît aşa ceva ar însemna să nu iei
m consideraţie p a r t e a constructivă a acestor acte de independenţă.
Deseori copilul nu face un lucru nu p e n t r u că îi displace, ci deoa­
rece doreşte să-1 facă singur. „Eu singur !" spune el întinzînd mîna
r.pre o lingură p e n t r u ca să mănînce singur, ori smulgindu-şi pal­
tonul din mîinile mamei.
Să acordăm dreptul
la primele manifestări de independenţă
înţelept este să acordăm dreptul la aceste dovezi de independenţă
itunci cînd sînt dorite (momentul oportun trece şi uneori este foarte
dificil să faci să renască dorinţa de a se descurca singur). Din m o ­
mentul în care o cere, copilul trebuie să se îmbrace singur, să se
• pole singur, să mănînce singur, chiar dacă se m u r d ă r e ş t e sau dacă
trebuie să refaci după el totul. Este necesară m u l t ă răbdare şi mai
ales un echilibru n u a n ţ a t între severitate şi toleranţă. însă atitu­
dinea părinţilor poate determina întreaga atitudine ulterioară a
copilului fată de ei şi faţă de orice fel de autoritate.
Părinţii prea temători (nu fă asta, ai să cazi, ai să te murdăreşti...)
. a u prea severi vor avea deseori copii cuminţi, dar inhibaţi, fricoşi,
dependenţi, nesatisfăcuţi şi cîrcotaşi, sau dimpotrivă neascultători,
11 i peractivi, incontrolabili.
Părinţii resemnaţi, care nu îndrăznesc să le refuze copilului nimic,
îl vor face despotic, furios, agresiv, agasant, incapabil să ofere ceva,
să facă cuiva o plăcere.
56 Vîrsta marilor ucenicii
Părinţii ciclici, care oscilează fără încetare între „ d a " şi „ n u " ,
îşi trădează propriile dificultăţi afective şi îşi dezorientează copilul.
In particular, părinţii care nu se înţeleg, care se ceartă mereu în
privinţa atitudinii care trebuie adoptată faţă de capriciile şi mîniile
copilului, constituie p e n t r u el un mediu patogen. Dacă conflictele
de autoritate continuă şi mai tîrziu în faţa micilor delicte ale copi­
lului, se poate ajunge la o adevărată predispoziţie la delincventă.
ÎNCEPUTUL EDUCAŢIEI SEXUALE
Aceasta este perioada — înainte de 6 ani — în care copilul devine
conştient de diferenţa dintre sexe, care la început este o diferenţă
de roluri asociată cu o diferenţă a costumului şi care nu implică
pentru el decît constatarea unui fapt lipsit de orice importanţă.
Vîrsta la care survine descoperirea unei veritabile diferenţe
anatomice este e x t r e m de variabilă. în generaţiile precedente, îh
care fetele şi băieţii erau crescuţi total separat, nu r a r e erau cazurile
de ignoranţă absolută în această privinţă, menţinută p e n t r u băieţi
pînă la adolescenţă, iar pentru fete pînă la căsătorie. Reacţionîndu-se
la acest mod de educare sexuală a copiilor, s-a preconizat ca părinţii,
atunci, cînd copiii lor au vîrsta de 2—3 ani, să facă în aşa fel încît
aceştia să cunoască diferenţele anatomice dintre băieţi şi fete. Majo­
ritatea educatorilor spun că este bine ca băieţii şi fetiţele să tră­
iască împreună, să facă baie împreună, iar pentru copiii care n-au
fraţi sau surori ei recomandă păpuşi înzestrate cu sex, cum ar fi
„păpuşa-băiat", care să aibă organe genitale.
1
După tradiţia psihanalistă , descoperirea diferenţelor între sexe
constituie un şoc, mai ales p e n t r u fetiţe, care ar considera în mod
inconştient absenţa penisului ca un fel de inferioritate. Această teo­
rie este astăzi pusă de m u l t e ori sub semnul întrebării. Ceea ce este
în schimb indiscutabil, este că atitudinea părinţilor faţă de această
problemă condiţionează (puternic reacţiile copilului, chiar a u n u i a
foarte mic. Pe la 3 ani şi chiar înainte, curiozitatea îi determină pe
mulţi dintre băieţi să-şi manipuleze organele genitale - dacă părinţii
reacţionează violent şi merg pînă la a considera acest gest ca mala­
div sau „vicios", în curînd tot ce ţine de organele genitale va fi
legat, p e n t r u copil, de un puternic sentiment de culpabilitate. Ace-
S. F r e u d , Trois essais sur la théorie de la sexualité, Gallimard, 1923.
Creşterea în cadrul familiei 57
laşi lucru este valabil pentru orice cuvinte dispreţuitoare la adresa
lemeilor ; expresii ca : „Nu plînge, aşa fac numai fetele", riscă să-1
impresioneze neplăcut pe băiat, dar mult mai puternic' -—" în sens
peiorativ bineînţeles — pe surioara lui mai mică. Dorinţa de a
li băiat decurge din aceste atitudini ale părinţilor sau din pre-
l'erinţa lor mărturisită de a avea „băieţi", pe care multe d i n t r e
mame şi-i doresc ca primi născuţi.
Să răspundem la întrebări
cu naturaleţe şi degajare
Primele întrebări despre felul în care copiii „vin pe l u m e " sînt
puse tot pe la 2—3 ani şi pot să apară în legătură cu o r i c e ; ele
s e m n i f i c ă pur şi simplu că inteligenţa copilului este acum capabilă
să părăsească prezentul şi să-şi imagineze trecutul. Cînd p u n e în-
I rebarea „cum m-am născut ?" el nu este conştient de nici un lucru
e a r e nu i-ar putea fi spus şi lui, de nici un tabu, doar mama care
refuză să-i răspundă sau o face cu jenă creează în mod artificial o
.enzaţie neplăcută.
Se întîmplă foarte r a r să vezi un copil de 6 ani punînd vreo
întrebare referitoare la rolul t a t ă l u i 1 : astfel, cînd un copil pune
întrebări despre naştere şi sarcină, trebuie să i se răspundă fără
e/itare şi neapărat într-o manieră cît se poate de degajată şi de
naturală, înlăturînd orice solemnitate. Educaţia sexuală propriu-
/isă, mai-delicată, constă în supravegherea permanentă a imaginii
despre cele două sexe care este implantată în conştiinţa copilului
şi care îl va influenţa tot timpul vieţii.
De la rivalitate la imitare
Această imagine joacă un rol important în ceea ce psihanaliştii
numesc stadiu oedipian, traversat de copii aproximativ de la 4 la
ii a n i , perioadă în care sentimentele faţă de fiecare d i n t r e părinţi
int destul de ambivalenţe.
1
K. W . H a t t e n f o r d a clasat 1754 de întrebări puse de copii de diferite
^ a s t e . El a arătat că ceea ce-i interesează în mod deosebit, între 2 şi 5 ani, sînt urmă-
• "a relei de unde vin copiii, cum funcţionează organele. După 6 ani, originea copiilor
.nnîne pe primul loc, urmînd venirea unui alt copil — felul în care un copil se naşte.
Interesul pentru rolul t a t ă l u i creşte după 9 ani. „Journal of Social Psychology" (3,
7, 65).
58 Vîrsta marilor ucenicii
Un copil la această vîrstă percepe faptul că între tatăl şi marna
lui există legături directe : tatăl apare deci ca un rival care îi îm­
piedică pe m a m ă şi pe copil să se iubească în voie. Dar, în acelaşi
timp, mai ales dacă tatăl oferă o imagine prestigioasă, băiatul ar
vrea să semene cu el, iar fetiţa să se facă iubită de el p e n t r u a şi-1
face aliat.
Stadiul oedipian : o perioadă tulburătoare
Astfel băiatul îl simte pe tatăl lui ca pe cineva care îl împiedică
şi pe care ar trebui să-1 înlăture ; dar, în acelaşi timp, el îl iubeşte
şi îl admiră. Dragostea lui exclusivă pentru mamă este deci nefe­
ricită, fiind absolut interzisă.
Fetiţa, atrasă de tatăl ei, personaj dorit şi puternic, o iubeşte pe
m a m a ei şi o respinge totodată, manifestîndu-şi ostilitatea faţă de ea
ori de cîte ori are prilejul, simţindu-se concomitent rivalizată de
aceasta.
P e n t r u copil este o epocă tulbure şi plină de c o ş m a r u r i 1 . El va
scăpa de ea într-un mod cît se poate de normal, acceptînd să se
identifice cu părintele de acelaşi sex cu el. Imitîndu-1 pe tatăl lui,
băiatul va putea să spere că va păstra şi merita dragostea m a m e i ;
tot astfel, fetiţa va putea păstra într-o formă asexuată raporturile
ei cu tatăl. Din acest moment, imitaţia va juca un rol foarte im­
portant aitît în jocuri icît şi în viaţa cotidiană (fetiţa vrea să
calce, să facă bucătărie e t c ) .
Imaginea fiinţei iubite, la care copilul a renunţat, va influenţa cu
mult mai tîrziu pe cea a fiinţei de care se va lega din punct de
vedere erotic. Dar această influenţă nu va fi excesivă şi pernicioasă
decît dacă stadiul oedipian prost „lichidat" 1-a lăsat pe copil prea
ataşat de părintele de sex opus. Atunci imaginea acestui tată prea
iubit, a acestei m a m e prea prezente va bloca posibilităţile de alegere
ale adolescentului sau, dacă va alege, căsnicia lui va fi sortită eşe­
cului pentru că va dori din toată inima, şi în zadar, să-şi remodeleze
partenerul după imaginea părintelui preferat.
1
Conflictul oedipian a fost pentru prima oară descris de S. Fr e u d, Introduction
ă la psychanalyse, Payot, 1917.
Creşterea în cadrul familiei 59
DESCOPERIREA BINELUI Şl A RĂULUI
S-a spus uneori că pe la 6 ani educaţia este deja terminată.
Această butadă conţine şi o parte de adevăr ; este adevărat că la
această vîrstă pilonii conştiinţei morale sînt deja puşi.
Faza de opoziţie de la 2 1/2 ani nu durează ; foarte repede copilul
acceptă legile impuse de părinţi, care-i permit să trăiască fericit şi
iubit şi, mai mult decît atît, ele devin şi legile lui. Sistemul de in­
terdicţie al părinţilor devine conştiinţa lui morală. Supunerea faţă
de regulă duce la securitate şi la dragoste, nesupunerea atrage după
sine culpabilitatea, remuşcările, teama de a nu mai fi iubit chiar
dacă această nesupunere nu este descoperită.
Copilul trebuie pedepsit pentru a fi deculpabilizat
Adesea sentimentul de culpabilitate devine pur şi simplu de nesu­
portat şi copilul preferă să provoace pedeapsa p e n t r u a se linişti.
Pedeapsa şterge amintirea greşelilor şi îi eliberează conştiinţa, ea
îl scuteşte pe copil de a-şi asuma propria vinovăţie. Iată de ce pă­
rinţii care nu^şi ceartă niciodată copilul, care îi lasă de la această
vîrstă libertatea alegerii, fac o eroare de educaţie. Ideea binelui şi
a răului se i m p u n e totuşi în faţa copilului prin exemplele ce i se
oferă şi datorită presiunii sociale, d a r nu se simte capabil să-şi
judece propriile acţiuni şi propriile dorinţe. Această culpabilitate
plutitoare, nesigură, nu-i poate provoca decît nelinişte. Copilul nu
se simte în largul lui decît dacă judecata asupra acţiunilor sale este
făcută dinafară de către cineva în care are încredere. I a r încrederea
se bazează pe dragoste şi pe continuitate ; nimic nu e s t e mai distru­
gător decît părinţii care nu se înţeleg asupra pedepsei pe care o m e ­
rită copilul sau care îi interzic ceva azi şi îi permit acelaşi lucru
mîine. Personalitatea copilului nu poate fi bine dezvoltată decît dacă
noţiunile de bine şi de rău sînt definite de c ă t r e părinţii lui într-un
mod clar, ferm şi coerent. Ceva mai tîrziu el va merge la şcoală şi
va întîlni alte imperative pe care va trebui să le armonizeze cu exi­
genţele familiei ; va fi pentru el descoperirea vieţii sociale şi a u n u i
alt univers.

Vîrstă şcolară
Universul primei socializări
R. Mucchielli
Perioada care se desfăşoară în linii mari de la 6 ani pînă în pragul
pubertăţii este adesea considerată ca un răgaz pentru părinţi şi ca
un lung palier în procesul dezvoltării. Creşterea se încetineşte,' sis­
temul nervos devine mai s t a b i l ; descoperirile fundamentale sînt
terminate şi viaţa copilului ia un ritm analog celui al vieţii adul­
ţilor. După furtunile stadiului oedipian 1 şi înaintea celor care vor
marca trezirea sexualităţii adevărate, copilul străbate o zonă de
calm pe care psihanaliştii o denumesc „perioadă de latenţă". Ar fi
totuşi o eroare să credem că aceşti ani nu aduc nici o transformare
importantă : dimpotrivă, este vîrstă marilor achiziţii intelectuale şi
în special a primei „socializări", a primilor paşi făcuţi în afara
familiei, în acest mediu nou, mai vast, care este şcoala.
AL DOILEA ÎNŢĂRCAT
Intrarea în şcoală, în adevăratul sens al cuvîntului, poate să aibă
loc uneori mai devreme, dar ea p u n e întotdeauna aceleaşi probleme.
Pînă acum, copilul nu depindea decît de părinţi, personaje atotputer­
nice, el nu cunoştea decît o lume care era alcătuită, dacă nu pentru
el, cel puţin în funcţie de el. La şcoală se trezeşte faţă-n faţă cu o
realitate socială dificilă ; lăsat în voia lui, într-un mediu afectiv
neutru faţă de el în care singur trebuie să-şi ia răspunderea bucuri­
ilor şi decepţiilor proprii, unde descoperă că alţii au aceleaşi drepturi
ca şi el, va suporta o adevărată „înţărcare afectivă".
Această înţărcare poate desigur constitui o serioasă încercare mai
ales pentru un copil unic sau pentru cel mai m a r e dintre copiii fa-
1
Vezi p. 58.
Creşterea în cadrul familiei 61
n i l i e i . De asemenea, chiar la 5—6 ani ea nu poate reuşi decît în
;
numite condiţii
— nu trebuie niciodată să aibă loc într-o perioadă în care copilul
u e alte probleme afective (despărţirea părinţilor, naşterea u n u i
r a t e mai mic) ;
— m a m a trebuie ea însăşi să accepte această înţărcare. O m a m ă
losesivă care vrea să-şi ţină copilul aproape de ea, sau o m a m ă
iperprotectoare, căreia i-e frică de orice, nu vor face din intrarea
opilului în şcoală o reuşită, p e n t r u că îi vor transmite neliniştea
or;
— copilul trebuie să aibă motive puternice. Şcoala poate să fie
•jentru el sursa unei m a r i mândrii : ea este în primul rînd un mijloc
Ic a deveni mare, atotştiutor, puternic, ca t a t a şi ca m a m a ; ea poate
onstitui de asemenea dorinţa de a trăi cu alţii într-un cerc în care
n i ţ i au aceeaşi vîrstă şi aceeaşi forţă fizică şi intelectuală; această
i doua motivare apare puţin mai tîrziu. Sigur este însă că orice
reflecţie a părinţilor din care copilul ar înţelege că şcoala este o
pedeapsă, orice atitudine care ar implica încercarea lor de a se des-
otorosi de copil, de a-1 da pe mîna învăţătorului pentru a-1 „dresa",
uoate să distrugă dinainte, definitiv, întreaga plăcere pe care i-ar
putea-o procura şcoala, şi chiar orice plăcere de a învăţa.
In cazurile în care „înţărcatul" este nereuşit, se întîmplă ca însuşi
> opilul să aibă impresia că a fost abandonat şi să reacţioneze cu o
anumită agresivitate; de pildă, el refuză să-i povestească mamei
•e-a făcut la şcoală ; la întrebările ei el răspunde evaziv ; acest
omportament este p e n t r u el un mijloc de a o pedepsi, de a-i arăta
ă el nu-i mai aparţine din m o m e n t ce ea a vrut să-1 îndepărteze.
Această atitudine apare din cînd în cînd la numeroşi copii, alter­
ai nd însă cu reacţiile de bucurie şi de mîndrie şi cu o nevoie e n t u ­
ziastă de a-şi povesti succesele şcolare.
PRIMELE CONTACTE SOCIALE
înainte de şcoală, contactele sociale dinafară familiei sînt reduse
a minimum. Unii copii, chiar de la vîrstă de 2 ani, se arată sensibili
a prezenţa altora şi manifestă uneori şi preferinţe sau sînt trişti
Iacă sînt excluşi diritr-un anumit grup. Ei însă nu se joacă niciodată
mpreună. î n t r e 5 şi 6 ani şi jumătate, 70Vo dintre copii îşi găsesc
>cupaţii care-i izolează de alţii (de exemplu construirea u n u i t u r n
62 Vîrsta şcolară
din bucăţi de lemn) iar preocupările care-i adună laolaltă nu a -
decît un caracter ocazional. De-abia mai tîrziu, mai ales în cursu
celui de-al şaptelea an, copiii se decid în mod spontan să cola
1
boreze .
Odată cu şcoala, copilul descoperă grupu
Totul se petrece ca şi cum vîrsta şcolară ar fi şi vîrsta descoperiri
celuilalt ca egal, cu care stabileşte raporturi dintre care unele sîn
noi pentru el : de simpatie şi de muncă în echipă. Aceste legătur
se stabilesc cu o dificultate variabilă de la caz la caz ; foarte mul
vreme copilul arată nelinişte în faţa necunoscutului. La orice vîrst
sociabilitatea lui se restrînge cînd el abordează un grup nou şi rede
vine, p e n t r u mai mult sau mai puţin t i m p copilul mic de odinioar
ce se mulţumeşte să-i privească pe ceilalţi, să se joace lîngă ei, da
nu cu ei.
Posibilitatea de contact este uneori perturbată şi de imaginea p
care unii părinţi anxioşi o au despre ceilalţi copii : doar al lor este
drăguţ, alţii sînt brutali, prost crescuţi, tovărăşia lor constituie un
veritabil pericol : „nu te juca cu el, e m u r d a r " sau „e rău"...
Foarte multă v r e m e nu se observă nici un fel de solidaritate de
grup ; copilul continuă să caute aprecierea învăţătoarei fără să- ;
pese de reacţiile celorlalţi. El încearcă să se facă preferat „pîrînd"
la nevoie poznele vecinului. Vrea de asemenea să lucreze mai bine
decît colegul său pentru a fi mai iubit şi mai apreciat de c ă t r e învă­
ţătoare. Astfel rivalitatea sau competiţia este aproape întîia formă
de socializare. Obligaţiile şcolare, care merg de la „cel mai frumos
desen", pînă la povestirea cît mai fidelă a lecţiei de istorie vor fi
un mijloc de a te face remarcat şi ales dintre camarazii rivali.
De-abia pe la 8—9 ani „ p î r a " va dispare odată cu obiceiul de a-i
face curte învăţătorului, iar grupul de camarazi se va fi consolidat
ca mediu cu regulile lui, cu solidaritatea lui şi cu conştiinţa lui de
grup 2 .
1
P e n t r u alte detalii vezi F. N i e 1 s e n, Le développement de la socialisation chez
l'enfant, Delachaux et Niestlé, 1951 şi R. M u c c h i e 1 1 i, La personnalité de l'enfant.
Editions sociales françaises, 1962.
2
Vezi p. 271.
Creşterea în cadrul familiei 63
CIOCNIREA DINTRE CELE DOUĂ LUMI
Cert este că odată cu intrarea în şcoală copilul trăieşte rînd pe
rînd în două lumi diferite : u n a este cea a familiei, colorată încă de
afectivitatea primei copilării, cealaltă fiind a şcolii, încărcată cu
toate promisiunile viitorului, şi la fel de importantă. Dacă aceste
medii se completează şi se susţin, ele îl îmbogăţesc spiritual într-o
foarte m a r e măsură. Din nefericire, divergenţele d i n t r e ele sînt încă
destul de frecvente.
Acestea pot fi religioase (familie practicantă, şcoală laică), sociale
(colegii aparţin unor medii sociale diferite), intelectuale (şcoala în­
v a ţ ă într-un fel, iar tatăl în alt fel) etc. Dacă sînt puternice, ele
pot constitui o sursă de incertitudine şi nelinişte p e n t r u copil. P ă r e ­
rea celorlalţi asupra familiei lui îl poate aduce pe copil la judecarea
părinţilor la o vîrsta la care el nu este suficient de copt p e n t r u a
<) face. El va reacţiona p r i n agresivitate; la şcoală va lupta pentru
familie : „tata a spus aşa". Dar vai, agresivitatea lui nu va avea
alt rezultat decît să stîrnească pe învăţător împotriva tatălui sau
mvers, şi tot copilul va fi de obicei victima acestui conflict.
Pedeapsa învăţătorului nu trebuie
niciodată completată
Ataşamentul faţă de învăţător este deseori resimţit ca exagerat
<le către mamă. Deseori ea este geloasă şi efectul acestei gelozii
nefireşti asupra copilului va fi întotdeauna dăunător. Copilul se
simte sau vag vinovat, sau caută să exploateze această gelozie în
folosul lui : el o obligă cu înverşunare pe mamă să-1 critice pe în­
văţător şi să-i ia a p ă r a r e a cînd a r e note proaste.
Tot astfel cum divergenţele dintre tată şi mamă îl determină pe
c o p i l să „şadă în două luntre", ostilitatea între învăţător şi părinţi
este profund d ă u n ă t o a r e şi favorizează formarea duplicităţii ca tră­
s ă t u r ă de caracter a copilului. Totuşi, o prea m a r e alianţă î n t r e
i nvăţător şi părinţi favorizează şi ea disimularea şi minciuna , dacă
1
de pildă părinţii fac în mod frecvent greşeala de a completa pe­
deapsa primită la şcoală. Atunci copilul se simte încolţit din toate
părţile şi caută un mijloc de a scăpa de adulţi în general.
1
Vezi p. 69 şi 70.
64 Vîrsta şcolară
Probabil că este bine ca familia şi şcoala sâ rămînă două lumi
prietene, dar distincte, astfel încît fiecare să poată oferi un a n u m i t
refugiu. Un elev fericit şi iubit de părinţi va trece peste sîcîielile şi
pumnii încasaţi uneori în curte, în timpul recreaţiei. Copilul ataşat
faţă de învăţător va fi mai puţin p e r t u r b a t de dificultăţile familiale.
Utilitatea acestui echilibru este revelată de frecvenţa cazurilor în
care p u r t a r e a u n u i copil este total diferită la şcoală de cea de acasă :
agitat aici, calm acolo, insuportabil aici, cuminte acolo. Compensa­
rea se face de la sine.
CRISTALIZAREA CARACTERULUI
Doi copii de aceeaşi vîrstă, educaţi în aparenţă în acelaşi fel, pot
totuşi avea reacţii extrem de diferite. In familie, posibilităţile de
a face comparaţie între fraţi şi surori sînt evident restrînse ; şcoala
le multiplică şi prezintă de asemenea o m a r e a b u n d e n ţ ă de situaţii
noi, cărora copilul trebuie să le facă faţă prin propriile lui mijloace,
ceea ce face ca diferenţele d i n t r e copii să fie şi mai n e t e ; unele nu
pot fi explicate prin biografia copilului şi depind evident de trăsă­
turile lui temperamentale *. S-au încercat diferite clasificări ale
tipurilor de t e m p e r a m e n t e ; caracterologia cea mai generală adop­
tată astăzi, cea a lui Le Senne, distinge opt caractere principale 1 :
— cel nervos, fermecător, uneori agitat, uneori scînteietor, care
întreprinde o acţiune cu entuziasm dar nu reuşeşte s-o termine ;
— cel sentimental, cu tendinţa de a fi timid şi închis, conştiincios
şi care nu trebuie jignit ;
— cel activ exuberant, întreprinzător, aventuros, b u n camarad,
uneori şef de „ceată", independent şi v i o l e n t ;
— cel pasionat, sigur şi muncitor, căruia îi place să reuşească şi
să comande ;
— cel flegmatic, foarte serios, ordonat, dar lipsit de entuziasm ;
— cel sanguin, abil, descurcăreţ, care-şi ia întotdeauna partea l u i ;
— cel amorf-nonşalant, influenţabil, gurmand, care nu lucrează
decît dacă este f o r ţ a t ;
_ * Delimitarea precis determinată ştiinţific între temperament şi c a r a c t e r — u z u a l ă
şi în manualele noastre şcolare — n u se face nici terminologic în literatura de speciali­
tate franceză. Fapt evident în tot acest capitol ca şi în restul lucrării — n . t .
1
în Caracterologie des enfants et des adolescents de A. Le G a 1 1 ( P . U . F . ) , se găsesc
descrierile foarte amănunţite ale acestor caractere diverse ale vîrstei şcolare.
Creşterea in cadrul familiei 65
cel apatic, caracter r a r şi fără mari resurse, încet şi < r ă n ­
ii mos
\ceasta clasificare se bazează pe distingerea factorilor fundamen-
i 1 1 c are trebuie să fie depistaţi la un copil :
mai întîi emotivitatea, care este un fel de virulenţă în reacţia
care individul o are la diferiţi e x c i t a n ţ i ; foarte vie la copil, ea
n e tendinţa d e a s e potoli mai mult sau mai puţin odată c u vîrsta ;
ir o sursă de entuziasm şi de energie, dar şi o sursă de dificultăţi
< .îhologice ;
- apoi activitatea, care nu trebuie confundată cu gradul de agi-
. i i , i e ; este u n fel de nevoie de a acţiona sau de a-şi crea condiţii
ivorabile de a trece la o acţiune, a cărei sursă este însăşi vitalitatea
• mperamentului ;
- în fine, viteza de reacţie, care defineşte o puternică graniţă
i n e cei „primari", capabili d e mobilizarea instantanee a t u t u r o r
surselor şi cei „secundari", ale căror reacţii sînt mai lente şi mai
i irabile.
Dar această clasificare trebuie să fie n u a n ţ a t ă şi de alţi factori
implementări, dintre care unii joacă un rol esenţial în adaptarea
..pilului la cerinţele şcolii : sociabilitatea de pildă şi de asemenea
-ca ce este n u m i t cîteodată „pasiune intelectuală", adică gustul de
i învăţa, care este altceva decît inteligenţa.
DEZVOLTAREA INTELECTUALĂ
Totuşi, scoală p u n e cel mai p r o n u n ţ a t accent pe achiziţiile inte-
" t u a l e ; tot ele devin, prin ricoşare, preocuparea principală a
K i r i n ţ i l o r . Mecanismul lor a fost studiat în ultimii zece ani de u n
mimăr tot mai m a r e de psihologi ale căror descoperiri au r ă s t u r n a t
! n t ceea ce se ştiuse în legătură cu acest subiect.
Gindirea intuitivă cedează locul gîndirii operatorii
Piaget a arătat clar cum gîndirea copilului de 6 pînă la 9 ani se
detaşează", se „descentrează" în r a p o r t cu posibilităţile individuale
, ii ntru a aborda probleme din ce în ce mai puţin legate de propria-i
i Indicaţii educative foarte interesante sînt date de R. M u c c h i e 1 1 i, Psychologie
pratique des élèves de 6 à 12 ans, Bordas, 1957.
" — Cunoaşterea copilului
 66 Vîrsta şcolară
l
fiinţă şi mai independente de propria lui voinţă . Bicicleta av;
sează nu p e n t r u că vrea să meargă undeva, ci pentru că apăsî
2
pe pedale, roţile se pun în m i ş c a r e . Iată că lumea îşi are legile
Magica gîndire intuitivă cedează locul gîndirii „operatorii".
Pe la 8 ani copilul înţelege, în sfîrşit, conservarea materiei : 1
bulgăre de plastilină poate fi transformat în rulou, în turtită, poi
fi împărţit în trei bulgări şi totuşi cantitatea de plastilină rămî
aceeaşi; dovada acestui ultim fapt este că bulgărele poate fi refac
din bucăţile în care a fost fragmentat ; acest raţionament este ina
oesibil copiilor mai mici.
Tot astfel, dacă se p u n e zahăr în apă, copilul de această vîrs
este capabil să spună că zahărul se conservă în apă şi dă explica
mai mult sau mai p u ţ i n logice p e n t r u a demonstra de ce zahări
nu se mai vede. în schimb dacă i se spune : „vezi, dacă la ceasi
m e u care arată ora 3 întorc acele î n d ă r ă t şi le p u n la ora 1, sîi
mai t î n ă r sau mai bătrîn ?" El răspunde „mai t î n ă r " p e n t r u că n
înţelege încă relaţia d i n t r e vîrsta şi data naşterii.
Propriu-zis ce înseamnă într-adevăr acest „pe la 8 ani ?" Nim
precis. Vîrsta la care acest stadiu al gîndirii este depăşit variază c
la copil la c o p i l : se poate trage de aici doar concluzia că un cop
este mai inteligent decît altul. Totuşi de zece ani încoace am învăţi
să ne ferim de această formulare.
La începutul secolului se b u c u r a de m a r e încredere noţiunea d
„indice de inteligenţă" (Q. I) măsurată prin teste de dezvoltare intej
lectuală, dintre care cel dintîi a fost elaborat de Binet 3 . Acest Q. 1
este raportul dintre vîrsta mentală indicată de acest test şi vîrstj
reală, înmulţit cu 100 ; p e n t r u a facilita înţelegerea modului în car
se află acest Q. I. dăm următorul exemplu : să spunem că un cops
de 8 ani care ar rezolva cu exactitate testele pentru vîrsta de 8 ari
ar avea un Q. I. egal cu 100 ; dacă ar rezolva doar testele pentri
6 ani, ar avea Q. I. egal cu 75 ; dacă reuşeşte să rezolve testele pen|
tru 10 ani are Q.I. de 125 etc. Multă vreme s-a crezut că Q.I. est^
un indice fix, caracteristic numai u n u i copil ; această concluzie este
însă foarte aproximativă. Şi cu toate că Q. I-ul u n u i copil nu poate
J J. B r u n e r , Education as Social Invention >n „Journal of Social Jssues", voi. 20,
, ' ' P i a g e t , La naissance de l'intelligence chez l'enfant, Delachaux et Niestlé
19oo.
2 Trebuie mai ales studiate rezultatele „Operaţiunii M e a d s t a r t " destinată să dea
Vezi alte exemple în Introduction à la psuchologie de l'enfant de P. O s t e r r i c t h
P.U.F., 1964.
^ C i t i ţ i în legătură cu acest subiect L'intelligence efficace de A 1 a i n S a r t o n
C.E.P.L. — Denôel, 1969.
Creşterea în cadrul familiei 67
• <• niciodată de la 50 la 150 (de la debilitate mintală la inteligenţă
ilncită), se ştie în prezent că el variază odată cu vîrsta şi cu
iraţia. Q.I.-ul u n u i copil neglijat scade, cel al u n u i copil perma-
ni stimulat intelectual poate creşte într-o măsură considerabilă.
<) experienţă făcută în Iran asupra a două grupuri de copii, unii
iMi-tinînd unor triburi nomade primitive, ceilalţi fiind crescuţi la
•iicran în familii evoluate intelectual, a arătat că cei din primul
1
ip reuşesc cu 2—3 ani mai tîrziu să răspundă la testele privitoare
conservarea m a t e r i e i 1 .
Mediul poate favoriza sau
handicapa maturizarea copilului
i) altă noţiune a cărei rigiditate este din ce în ce mai contestată
ic cea a stadiilor de maturizare. Copilul se dezvoltă neregulat, în
i l t u r i , ca şi cum ar urca treptele unei scări. Şi nu poate depăşi o
" a p t ă dacă nu a ajuns pe un anumit palier, dacă nu este „gata u .
i douăzeci de ani în u r m ă se credea că vîrsta acestor paliere poate
Fixată cu precizie : o vîrsta pentru învăţarea cititului, altă vîrsta
n t r u înţelegerea împărţirii etc. După părerea lui J e r o m e Bruner
2
meepţia conform căreia copilul trebuie să fie „gata" este un semi-
levăr dăunător „deoarece această pregătire p u t e m s-o educăm sau
o favorizăm, nu să ne m u l ţ u m i m s-o aşteptăm"... O .serie de
•.perienţe făcute în prezent în S.U.A., p e n t r u ridicarea nivelului
lelectual al copiilor din medii defavorizate, arată într-adevăr că
e s t e nivele nu sînt de loc absolute 3 . „Cel de-al doilea punct,
lângă J. Bruner, elucidat prin experienţele din ultimul deceniu,
L e că performanţele intelectuale fac plăcere". Şi e s t e foarte ade-
a r a t că u n copil mic manifestă o mare curiozitate şi o m a r e bucurie
tunci cînd începe să înveţe. în societatea noastră această curiozitate
> a r e să dispară la vîrsta şcolară : de ce ? Scopul acestei cărţi nu este
a discute probleme şcolare şi pedagogice : vom aminti doar de rolul
M r i n ţ i l o r în această chestiune.
1
Comunicarea orală a prof. G r e c o asupra lucrărilor din Iran.
instrucţie preşcolară copiilor din medii sociale defavorizate. Această instruire îi
uv mai apţi pentru a asimila programul de învăţămînt al şcolii primare; media joasă
Q.I., relevată pînă atunci printre aceşti copii, este în prezent atribuită faptului că
irdiul lor, insuficient de st'mulator, nu-i ajută să escaladeze nivelele preşcolare.
 68 Vîrsta şcolara
Noţiunea de muncă
P e n t r u copil şcoala este în comparaţie cu mediul familial, un mij
loc de a se pune în valoare. Munca, cu r a r e excepţii, este pentru i
în primul rînd o sursă de bucurie, confirmarea valorii lui şi a pu
terii lui printr-o „operă" : desen, modelaj, dans, o pagină scris*
înseamnă totodată că el a înaintat în vîrsta : „şi eu muncesc ca ş
tata". Dar şi părinţii găsesc în realizările copiilor lor motive d
mîndrie sau de amărăciune. Ei sînt în general mai sensibili la apre
cierile altor adulţi asupra copilului lor, decît la propria lor aprecieri
Astfel munca devine foarte repede pentru copil un mijloc prin c a r S
se impune în faţa celorlalţi. P e n t r u a-şi asigura aprecierea părinţi
lor el trebuie să-şi însuşească acest limbaj nou care este reuşita 1
şcoală.
Să conservăm gustul pentru munca-'bucurii
la copi
Astfel notele, şi mai ales cele rele, influenţează dintr-o dată rela­
ţiile afective dintre părinţi şi copii, falsifică oarecum sensul acesto:
relaţii, dar explică corelaţia persistentă dintre insuccesele şcolari
(oricare ar fi inteligenţa) şi problemele familiale. Deseori aceşti
insuocese sînt un semnal de alarmă care-1 aduce pe copil pe drept
cuvînt în cabinetul psihologului. Dar nu întotdeauna părinţii îşi dau
seama în ce măsură presiunea familială riscă să-1 îndepărteze pe
copil de dorinţa de a învăţa.
Această presiune bineînţeles că nu este dăunătoare decît dacă
1 tovarăşii lui de joacă la fel ca şi pe părinţi, fără îndoială, pentru a
este rezultatul unui dezechilibru : părinţi care caută să-şi com­
penseze propriul eşec prin performanţele copiilor, cei care caută în
aceste performanţe satisfacerea propriilor vanităţi, cei care fac ca
decepţiile lor să explodeze în reproşuri uneori neîndreptăţite : „eşti
un leneş, nu eşti bun de nimic e t c " , cei care îi dau în permanenţă
drept exemplu un frate sau un coleg, cei care îl învinovăţesc
fără-ncetare pe copil : „eu muncesc pentru a te hrăni pe tine, dar
tu nu faci nimic" — toţi aceştia exercită asupra copilului o presiune
1
Aprecierea muncii prin stima care-i este arătată, prin respectul cu care este încon­
jurat, prin exemplul părinţilor, creează, dimpotrivă, o excelentă atmosferă educativă.
Creşterea în cadrul familiei 69
nesănătoasă, care în curînd îl va face să nu-i mai placă să m u n ­
cească. Munca-bucurie se transformă în muncă-impusă. Teama de a
prezenta părinţilor carnetul de note, şi care îl poate duce uneori
pe copil la riscul e n o r m al unei falsificări, arată întotdeauna că
relaţiile dintre copil şi părinţi s-au zdruncinat cel puţin în ceea ce
priveşte şcoala.
Un alt pericol : dacă copilul are conştiinţa enormei valori afective
şi sociale pe care o reprezintă munca şcolară şi a puterii ei de ac­
ţiune asupra părinţilor, el poate fi tentat să profite de ea. Unii
copii îşi exercită la rîndul lor presiunea prin refuzul de a munci,
prin greve perlate e t c — semne grave de revoltă.
MINCIUNA Şl DISIMULAREA
Primele minciuni adevărate, deseori legate de munca şcolară a
copilului îi terorizează pe părinţi, mai puţin din motive morale şi
mai mult p e n t r u că ele dau impresia că acesta le scapă de sub
control.
Pînă atunci se putea vorbi de minciuni reflexe 1 , cînd copilul ne-
gînd faptele credea oarecum că le suprimă. Dar pe la 8 ani apar
primele alibiuri inventate în mod conştient, în general p e n t r u a
evita o pedeapsă. Apare astfel lăudăroşenia (mai ales la unele ca­
ractere cum ar fi cel nervos) : copilul îşi inventează o comportare
sau performanţe de care nu este capabil, dar a căror relatare, dacă
este aoceptată, îl pune în valoare ; în sensul acesta el îi minte pe
evada dintr-o realitate care nu-1 satisface în întregime. Apare astfel
disimularea, care întotdeauna însoţeşte mai mult sau mai puţin pro­
gresele socializării : copilul învaţă că nu trebuie să spună tot ceea
ce gîndeşte sau ceea ce simte. Disimularea face p a r t e din educarea
politeţii : „nu se cade să-i spui acestei doamne că este urîtă, că ne
plictiseşte ; nu se cade să spui „asta nu-mi place" cînd eşti servit
cu ceva e t c " , aşa încît este surprinzător să-i vezi pe părinţi plini
de virtuoasă indignare cînd copilul le ascunde la rîndul său ceva.
1
Vezi P. O s t e r r i e t h, 1 ntroduction ă la psychologie de i'enfant, P . U . F . , 1964.
70 Vîrsta şcolară
Pentru a lupta împotriva minciunii
şi a disimulării...
Graniţa între „minciuna b u n ă " şi cea „rea" este greu de definit,
atît pentru părinţi cît şi pentru copii. Motivarea că „mint doar ca
să nu necăjesc" întrebuinţată deseori, este şi ea rea, deoarece
poate fi o scuză p e n t r u copii atunci cînd primesc note proaste. Cel
mai bun criteriu este faptul că minciuna distruge încrederea ; min­
ciuna ca şiretlic sau ca apărare, întrebuinţată faţă de un duşman,
nu-şi găseşte locul într-o relaţie bazată pe prietenie sau pe afec­
ţiune părintească.
Dificultatea de a da un răspuns acestei probleme se face simţită
şi în preocuparea părinţilor faţă de acest subiect. O anchetă asupra
a 300 de familii, făcută în anul 1962, arată că minciunea este consi­
derată, de către o majoritate zdrobitoare, drept cel mai grav defect 1 ,
deoarece este considerată ca o sfidare a autorităţii şi conform unor
vechi fundamentări religioase, autoritatea tatălui este întotdeauna
făcută mai mult sau mai puţin după imaginea autorităţii divine,
căreia nu-i poţi şi nu trebuie să-i poţi scăpa. In familia modernă,
în care stereotipurile vechi tind să dispară 2 , o schemă atît de sim­
plistă nu este, în mod evident, corespunzătoare.
...cea mai bună morală o constituie
exemplul părinţilor
Dintre toate aceste dificultăţi teoretice se impune în cele din
u r m ă o singură concluzie : exemplul. Doar părinţii care cer de la
ei înşişi ceea ce pretind de la copiii lor vor fi a s c u l t a ţ i ; tatăl care
trece peste stop sau care îşi neglijează munca sub un pretext minor
nu poate spera să-i inoculeze fiului său respectul faţă de regula­
mentele şcolare şi faţă de munca perseverentă din liceu. De ase­
menea, trebuie să semnalăm cît de grav este răul pricinuit de
părinţii slabi, oare acceptă să fie complicii unor minciuni spuse
celuilalt părinte, sau, şi mai rău, cer copilului să le fie complice :
„să nu spui mamei că m-ai văzut la cafenea", „am dat pe rochia
asta atît, să nu-i spui lui t a t a " etc. Trebuie totuşi să recunoaştem
că aceste atitudini sînt deseori cauzate de un exces de severitate
din partea celui care domină în familie.
1
Vezi R. V i n c e n t , „L'Education des enfants", Hachette, 1963.
2
Vezi p. 1 7 2 - 1 7 5 .
Creşterea în cadrul familiei 71
PEDEPSE BUNE Şl REtE
Sancţiunile care trebuie să fie aplicate unor copii încă mici, le
p u n numeroase probleme părinţilor, înclinaţi cînd spre o disciplină
prea severă, cînd spre o indulgenţă cel puţin la fel de dăunătoare.
Cel mai important factor pare a fi coerenţa diverselor pedepse.
Copilul nu poate deveni conştient de gravitatea delictului său decît
în funcţie de felul în care acesta este judecat de anturajul său, fie
de cel familial, fie de cel şcolar, judecarea traducîndu-se printr-o
notă proastă sau printr-o ceartă. Astfel, important este ca aceste
pedepse să fie pe m ă s u r a greşelii săvîrşite de copil şi ca el să nu fie
grav pedepsit pentru un delict minor. Altfel, există riscul de a se
dezvolta la e'l un sentiment de nedreptăţire şi de a-1 împiedica să-şi
formeze o imagine corectă asupra ierarhiei valorilor.
Constrîngerea : necesară pentru formarea
unei scări a valorilor
Dar, p e n t r u a păstra stabilitatea necesară, o doză de constrîn-
gere este utilă şi binevenită p e n t r u b u n a dezvoltare a copilului.
Este necesară constrîngerea rezultată din înseşi faptele lui : să-1
împiedici să facă experienţe dezagreabile din punct de vedere ma­
terial, să-1 aperi de orice — este dăunător. Dar şi constrîngerea
care provine din reguli morale şi sociale şi care se exercită prin
intermediul părinţilor este la fel de necesară : prin ea copilul
învaţă să-şi găsească un rol, un statut, o conştiinţă morală, devine
capabil să încerce sentimente ca regretul, sensibilitatea faţă de
intenţii şi de sentimente, ceea ce-i va permite în continuare să
formuleze judecăţi personale.
Modul de stabilire a acestor constrîngeri, sau dacă vreţi, metoda
de disciplinare care trebuie utilizată, a constituit în ultimii ani
obiectul unor studii aprofundate. Lucrări semnate de Martin
Hoffmann în 1963, apoi de Hoffmann şi de Salzstein care în 1967 1
au studiat dezvoltarea morală a 800 de copii de 11—12 ani au
arătat că :
— o disciplină bazată pe pedepse fizice şi materiale (folosirea
forţei, privaţiuni etc.) produce la copii formarea unei morale ba­
zată pe „frica de j a n d a r m " şi dorinţa de a nu se lăsa prins ;
1
Vezi M. H o f f m a n n şi H. S a l z s t e i n , Parent Discipline and the Child's
Moral Development, J o u r n a l of Personality and Social Psychology, 1967.
 Creşterea în cadrul familiei 73

72 Vîrsta şcolară
•— o disciplină bazată pe „retragerea dragostei" ; expresia directă
dar nu fizică a mîniei, dezaprobare etc. (să-i întorci spatele co­
pilului, să-1 ignori, să refuzi să vorbeşti cu el, să-i spui „nu te mai
iubesc", să-li izolezi e t c ) , poate să provoace anxietate şi pare puţin
eficace, în t i m p ce există totuşi o corelaţie foarte importantă între
afecţiunea arătată de mamă şi indicele de moralitate ;
•— o educaţie bazată pe convingere („inducţie" l), cînd părinţii
îi a r a t ă copilului consecinţele afective ale acţiunilor lui asupra ce­
lorlalţi ; „ne-ai pricinuit un necaz, obiectul pe care l-ai spart era
o amintire de la bunica" etc. apelînd astfel la simpatia lui faţă de
sentimentele celorlalţi, poate dimpotrivă să aibă o influenţă po­
zitivă asupra formării sale morale. Ea îi permite, datorită cu­
noaşterii răului pe care-1 poate pricinui, să generalizeze şi în alte
cazuri.
cărţi pentru a face mai uşoară această sarcină \ Totuşi, o con­
vorbire sau mai curînd mai m u l t e convorbiri mai scurte (pentru
că de multe ori copilul uită răspunsul — dovadă că nu este
perturbat — şi trebuie să revenim asupra lui) sînt de preferat
cărţilor. Folosirea termenilor ştiinţifici ajută la suprimarea jenei.
Tot în această perioadă se poate vorbi de sarcină, de naştere, de
fenomenele pubertăţii.
Pe la 12 ani copilul începe să simtă în faţa acestor realităţi o
timiditate tot mai m a r e şi respinge chiar şi ideea de a discuta
despre ele cu părinţii : m o m e n t u l potrivit a trecut ; informarea
probabil (şi din păcate) va fi făcută de către prietenii copilului.
Interesul lui însă nu devine mai mic, dimpotrivă, acesta este
momentuLl de a începe discuţiile care nu vor m a i avea nimic
comun cu descrierile anatomice şi care se vor referi la problemele
morale ale sexualităţii : aici începe adevărata educaţie sexuală.

Tabloul jocurilor de la 0 la 13 a n i 2
INFORMAREA SEXUALĂ
Jocul I n t e r p r e t a r e a
Nu se poate încheia studiul acestei perioade fără a aborda p r o ­
blema informării sexuale ; deoarece pulsaţiile sexuale nu se ma­
nifestă în această perioadă, s-a scris uneori că această informare De Ia 0 la 2 ani Jocuri de explorare
trebuie amînată pînă la perioada u r m ă t o a r e ; credem că acest Copilul se joacă cu propriile lui mîini şi pi­ Trădează curiozitatea faţă de lumea în­
punct de vedere este cu totul inexact. Dimpotrivă, tocmai în pe­ cioare, agită zăngănitoarea, explorează prin conjurătoare.
rioada în care copilul este indiferent faţă de celălalt sex trebuie palpare, îşi vîră degetele în priză, străbate
completate cunoştinţele lui asupra „felului în care a venit pe
camera în patru labe, produce sunete lovind
lume". La această vîrstă curiozitatea se exprimă în mod natural,
iar răspunsurile nu trezesc nici o emoţie. un castron, se caţără pe pat, pe mobilă.
Dar pe la 8 ani apar întrebările legate de rolul tatălui, semn
nu al faptului că la această vîrstă copilul este t u l b u r a t de p r o ­ De la / Ia 4 ani Jocuri de distrugere
bleme sexuale, ci doar că gîndirea lui a atins o dezvoltare sufi­ Copilul îşi sparge jucăriile, rupe hîrtia, Trădează agresivitatea rezultată din
cientă p e n t r u a percepe golurile din ceea ce i s-a explicat altă­ smulge pagini din cărţi, scoate ochii ursu­ disproporţia dintre dezvoltarea eului
dată, î n t r e b a r e a poate varia de la cea mai brutală, „la ce ser­ (dorinţa de putere) şi dezvoltarea psiho-
leţilor, păpuşilor etc.
veşte tata ?" şi care, la această vîrstă îi este adresată cel mai des motoare (puterea reală este foarte re­
mamei, pînă la u n a mai complexă, „cum se face că semăn cu dusă).
tata ?". Ea implică pentru mamă o dublă constrîngere : obligaţia
de a răspunde şi necesitatea ae a trebui să-şi stăpînească jena
explicînd actul sexual unui copil. Au început să apară numeroase 3
Vezi mai ales M. C. M o n c h a u x, La vérité sur les bébés, Magnard, 1968, S t e n
H e g e 1 e v. Dis-moi, Maman, Famille et culture, 1969, J u l e s P o w e r , Ainsi
commence la vie, în colecţia Laffont, 1968.
1
Inducţia este acţiunea de a induce, de a-1 determina pe cineva să facă ceva. Mai
2
J O C B I simbolic a fost tratat la p. 44.
precis, pentru filosofi este operaţiunea mentală care consistă în trecerea de la experi­
enţă la cunoaşterea legilor.
74 Vîrsta şcolara
„Vîrsta ingrată"
Jocul Interpretarea

De la 4 la 9 ani Jocuri de agilitate

Copilul sare coarda, se joacă cu mingea, Trădează aceeaşi dorinţă de afirmare

sare cît poate de sus, construieşte mari a eului, dar de data aceasta la un stadiu Viaţa sufletului omenesc nu se descrie prin
turnuri folosind jocuri de construcţie, face la care adaptarea la lumea exterioară verbul „a fi" ci prin verbul „a deveni".

să se rotească o morişcă într-un pîrîu. este posibilă.

A. Adler
Tricicletă, bicicletă, leagăn.
Perioada care se întinde între cel de-al zecelea şi cel de-al
De la 7 la 12 ani Jocuri de competiţie cincisprezecelea an de viaţă este o perioadă dificilă, atît p e n t r u cel
Copiii îşi compară temeritatea: cine se va Trădează o socializare mai accentuată care o trăieşte cît şi p e n t r u cei din anturajul lui. Băiatul sau fata,
şi nevoia de a fi aprobat de „ceilalţi". preadolescenţi, fiind într-un proces lent de transformare fizică,
căţăra sau va sări mai sus. cine va face
ezită între dorinţa de a deveni adulţi şi aceea de a rămîne copii.
pipi mai departe. Crescînd brusc începînd din al unsprezecelea an, preadolescentul
Je asemenea: bătaie, box etc. îşi dă dintr-o dată seama că de acum încolo distanţa dintre el şi
adult se micşorează tot mai mult. El îşi compară înălţimea întîi
De Ia 4 la 11 ani Jocuri de imitare cu mama — şi ziua în care constată că este mai înalt decît ea
Trădează un efort de înţelegere a lumii are pentru el o importanţă capitală : nu-i mai este în fapt inferior !
Păpuşi, pregătirea mesei, căsuţe în minia­
Fericit şi neliniştit totodată el se va strădui să-i facă pe adulţi
tură, aparate casnice. Mici automobile. adulte şi dorinţa de a face parte din
să admită, şi să se convingă pe sine de faptul că nu numai înăl­
Panoplii şi deghizări. Jocul de-a „gazda" „grupul" adulţilor, de a fi admis în el. ţimea lui, dar şi judecata lui şi voinţa lui trebuie de acum încolo
de-a „ t a t a " şi „mama", de-a „soldaţii" etc. să fie luată în consideraţie.

De Ia 8 Ia 13 ani Jocuri cu participare reglementată

Jocuri în cerc sau şir contra şir, hoţii şi
vardiştii, şotronul, dansuri în figuri, jocuri
de cărţi, bile.
Trădează o socializare deja avansată
La vîrsta ingrată : o cercetare lăuntrică
şi nevoia de a fi protejat într-o compe­
Această afirmare a eului începe pe la 10—11 ani şi are, de la
tiţie prin reguli. Aceste jocuri devin bun început, o forţă care nu este lipsită de legătură cu afirmarea
posibile cînd copilul a învăţat să-şi eului de la vîrsta de 2 ani : începe o nouă fază a nu-ului ce va
domine dorinţele imediate (de cîştig, avea, fără îndoială, un caracter mai socializat, dar în acelaşi timp
şi insidios şi agasant p e n t r u cei din jur. Dar această rebeliune
de putere) în vederea unui interes supe­
nu este decît un dezechilibru temporar. Pe la 14 ani p e n t r u fete
rior. şi pe la 16 ani p e n t r u băieţi, perioada de p u b e r t a t e se va t e r m i n a
si tînărul (sau tînăra), adult din punct de vedere fizic, va aborda
un alt tip de probleme şi va formula altfel de revendicări. D a r
înainte de a ajunge aici, el va trebui să străbată o întreagă pe­
rioadă de cunoaştere, în care, în loc să se cerceteze prin inter­
mediul celorlalţi, copilul se cercetează lăuntric ; astfel se explică
închistarea în el însuşi, secretele, narcisismul. Din aceste reflecţii
76 Vîrsta ingrată
Creşterea în cadrul familiei 77

asupra propriului eu, copilul va ieşi aproape adult. In aşteptarea D e z v o l t a r e a fizică

acestui eveniment, corpul lui lipsit de armonie şi afectivitatea şi s e x u a l ă a f e t e l o r , Aspectul
fizic
Caractere
sexuale
I n d i c i i ale
m a t u r i t ă t ii
î n ă l ţ i m e şi greutate
lui instabilă îl fac să fie nemulţumit de el însuşi şi dificil în re­ secundare sexuale
laţiile cu adulţii, astfel încît descumpăniţi, părinţii îi reproşează ! 1 Creştere în înălţime şi îii Umerii, pieptul ş i Sînii sînt com
- Unele fete au
faptul că se află la „vîrsta ingrată". greu ta te şoldurile se îrtî - plet conturaţi ş menstruaţie
— 90% din înălţimea di plinesc uşor proemi­ spre sfîrşitul ce­
maturitate nenţi. Păru lui de-al II-Iea
— 5 0 % din greutatea pe pubian apare hi an
DEZVOLTAREA FIZICĂ care o vor a rea h majoritatea fe
21 de ani telor
Preadolescenta este o perioadă de creştere fizică rapidă care 12 9 5 % din înălţimea de la Greutatea crescînd Sînii sînt for
Un mare număr
variază de la copil la copil (se constată deseori un an sau chiar maturitate. Greutatea mai lent decît maji. Apar pe de fete au men­
creşte mai încet înălţimea, fetele rii de la subrai struaţie la sfîr­
doi ani diferenţă) şi este mai timpurie pentru fete, însă curbele
par mai zvelte de­ şitul celui de-al
de creştere sînt identice : începînd de la 10—11 ani p e n t r u fete cît la 11 ani 12-lea an
şi de la 12—13 ani p e n t r u băieţi ele urcă vertiginos. Greutatea i ;> înălţimea şi greutatea con­
creşte şi ea dar mai lent şi din această cauză decalajul dintre Corpul devine mai Sînii continuă să Majoritatea fete­
tinuă să crească, dar mai mlădios. Unghiu­ se dezvolte, dar lor au menstru­
înălţime şi greutate dă preadolescentului un aspect deşirat, propriu lent ca în perioada ante­ rile se rotunjesc
mai p u ţ i n j a p i d aţie înaintea
„vîrstei ingrate" ; tot acum se dezvoltă şi muşchii : la băieţi în rioară
sfîrşitului celui
perioada preadolescentei forţa aproape se dublează *. în acelaşi timp de-al i 3-lea an
dezvoltarea sexuală transformă morfologia generală. • 1 Creşterea se termină în Fetele au silueta Sînii sînt aproa­ Menstrele sînt
P e n t r u a face faţă unor asemenea transformări, pofta de mîncare general înainte de cel unor tinere femei. pe la fel de încă neregu.ate
de-al 15-lea an Corpul pare mai mari ca la ma­ şi scurgerea
devine de nepotolit ; mamele dezorientate îşi văd proviziile dispă-
puternic, mai so­ t u r i t a t e menstruală este
rînd şi aud dintr-o dată reproşuri cu privire la insuficienţa prîn- lid puţin abundentă
zurilor. Nevoia de alimente energetice (pîine, cartofi, paste făi­
noase etc.) este enormă, chiar la fete. De-abia d u p ă pubertate ele D e z v o l t a r e a fizică Caractere I n d i c i i ale
Aspect
se vor gîndi la fineţea siluetei. si s e x u a l ă a b ă i e ţ i l o r
înălţime şi greutate fizic sexuale maturităţii
secundare sexuale
! i Creştere importantă în Scheletul devine la
•Dezvoltarea fizică Caractere Indicii ale înălţime cei mai mulţi mai
Vîrsta

Aspectul
şi s e x u a l ă a f e t e l o r , fizic sexuale maturităţii — 80% din talia de la proeminent. Arti­
înălţime şi greutate secundare sexuale
maturitate culaţiile şi coas­
— 5 0 % din greutatea pe tele ies în evi­
10 Creştere rapidă în înălţime Contururile corpu­ Sînii se contu­ care o vor avea la dentă. La unii
lui devin mai ro­ rează uşor. Apa­ 21 de ani apare o obezitate
tunjite. Faţa este riţia părului pe tranzitorie
mai împlinită ca pubis
la 9 ani. Trăsătu­ 12 Creştere continuă în înăl­ Acelaşi aspect fizic Apariţia caracte­ Erecţii spontane
rile sînt mai pro­ ţ i m e şi greutate general ca la 11 relor sexuale se­ fără cauze ex­
n u n ţ a t e (nasul, ani. Pentru unii cundare : terne aparente
bărbia) vîrsta de 12 ani — creşterea pe­
este apogeul fazei nisului şi a
de obezitate scrotului
— apariţia pi­
1
lozităţii pu-
Vezi A. G e s e l l , L'Adolescent de 10 à 16 ans, P . U . F . , 1959. biene
 /
78 Vîrsta ingrată 4— C r e ş t e r e a în cadrul familiei 79

Dezvoltarea fizică Caractere / I n d i c i i ale

i permanenţă, le compară continuu cu forţa 2 = s i p u t e r e a adulţilor
Vîrsta
Aspect
şi s e x u a l ă a băieţilor, fizic sexuale / maturităţii
î n ă l ţ i m e şi g r e u t a t e secundare ' sexuale i a colegilor. \ Astfel, prepubertatea este prin e x ^ - c e l e n ţ ă vîrsta com-
• 'tiţiilor, cînd\cu colegii, cînd cu adulţii. Este — v î r s t a la c a r e fraţii
13 Creştere continuă în înăl­ Trăsăturile feţei de­ Pilozitate abun­ c b a t în joacă" p e n t r u a-şi măsura p u t e r i l e ^ s sau fac cu tatăl
ţime şi greutate vin mai dure. Vo­ dentă. Perii d/n
cea oscilează între colţul buzelor • mcursuri de alergări ori meciuri de fotbal : adultul r e p r e z i n t ă
registru grav şi se închid la cu­ u n e t u l care trebuie atins şi depăşit.
acut loare Adolescenta care simte că forţa fizică este i — n a i puţin apreciată
r societate are mai curînd tendinţa de a p u a t n e preţ pe dezvol-
14 Perioadă de creştere pon­ înăsprirea trăsătu­ Pilozitate şi mai Ejaculări, adese* irea caracterelor s e x u a l e ; ea îşi găseşte un p u L ^nct de mîndrie din
derată, dar cea mai im­ rilor. Aspect mai mare, apariţia ca urmare a ii'zvoltarea sinilor pe care-i compară uneori, «~—-n un pic de neli-
portantă din punct de solid. Siluetă deja perilor la su- masturbării
vedere structural mai solidă braţ i.şte, în timpul orelor de înot sau de g i m n - ^ a s t i c ă . C u m p ă r a r e a
n i m u l u i sutien, cu m u l t înainte ca acest lucru să fie cu adevărat
Erecţii mai puţii i'tesar, este un eveniment dorit de multă vreE=H:me, sperat şi care
15 înălţimea atinge 9 5 % din Corpul a crescut şi Apariţia caracte­
cea de la m a t u r i t a t e s-a dezvoltat mult. relor sexuale se­ numeroase; linişteşte, asigurînd-o de propria-i creştere.
Capul pare mai cundare. Pilozi­ cauzele sînt ma
mic în raport cu tate la pubis, puţin fortuite
restul corpului. subraţ şi torace în timpul pubertăţii : cm- intensă preocupare
Trăsăturile devin început de pentru conformism
şi mai pronunţate barbă
Căci această examinare p e r m a n e n t ă a r e o n » _ _ i a n ţ ă de nelinişte ;
16 Cei mai mulţi dintre băieţi Diferitele proporţii Barba trebuie Masturbarea atorită unor mari variaţii individuale, pulbenz»_l se î n t r e a b ă dacă
îşi termină creşterea îna­ ale corpului se ar­ rasă cam o dată tinde să creasd te „normal". Pe la 10 ani 1 copilul vrea în p r i » _ nul rînd să semene
inte de vîrsta de 17 ani monizează pe săptămînă ' alţii, deosebirile lui faţă de ceilalţi, chiar şi e e l e pozitive, îl fac
i sufere. O dezvoltare p r e a rapidă, chiar d a c - s i este invidiată de
i l a l ţ i , îi creează copilului o stare de n e m u l ţ u i « m i r e . Acest confor­
Totodată acest corp care a crescut brusc nu se mai află în ace­ ii sm se face simţit mai cu seamă în vestimenlti—sţie ; ţ i n u t a trebuie
leaşi raporturi cu obiectele înconjurătoare. Proporţiile nemaifiinc i fie până la cea mai mică butonieră aidoma cu - ^ r ^ e a a colegilor, ceea
aceleaşi, el devine un instrument imperfect. Proverbiala neîn- " pentru el este cu muLTt mai important decît i _^ioda, sau decît p u r
demînare a adolescenţilor şi timiditatea lor se datoreşte fără în­ i simplu bunul simţ. Mulţi dintre părinţi ignoră Japtu'l că un simplu
doială faptului că ei trebuie să se obişnuiască cu un nou mod de mănunt al îmbrăcăm!nţii, care p e n t r u ei ar fi r^zM-eglijabil, poate să-i
a percepe lumea înconjurătoare. iiovoace preadolescentului veritabile suferinţe, c z 3 e care-şi va aminti
>t restul vieţii.

BUCURIA DE A DEVENI ADULT

INTERESUL PENTRU PROBLEMELE SEXUALE
Dar atenţia le este în primul rînd îndreptată asupra propriului
lor corp şi a dezvoltării lor rapide, pe care cei din jur o comentează La fetiţă, informarea asupra reproducerii - s i a mecanismelor
cu mîndrie. rpului trebuie, după c u m am mai spus, să fi t e r m i n a t ă înainte
Adolescentul de la 9 la 15 ani are privirea aţintită asupra p u b e r t a t e 2 . Totuşi, cu puţin înaintea prii. _aielor m e n s t r e sînt
cursorului riglei de înălţime şi a cîntarului, neliniştea lui se trans­
formă în bucurie şi progresele dezvoltării sale fizice, adică forţa 1
şi puterea sînt însemnate : aceste progrese, măsurate şi verificate Vezi A. G e s e 1 1, L'Adolescent de la 10 à 16 ans, P . U . F - =
1959.
• Ve»i p. 56—57 şi 72.
80 Vîrsta ingrată
necesare noi convorbiri legate de acest subiect; această impor*
tantă cotitură trebuie să fie abordată de către fetiţa fără nici <
nelinişte ; ascultînd-o pe mamă. ea trebuie să se simtă fericită ci
a devenit femeie. / 1
Să informăm ca să suprimăm orice nelinişti
Adesea, pe la 10—11 ani, fetiţele au adevărate crize de pu
doare, de pildă, în felul în care se dezbracă sau se îmbracă, ceei
ce face ca discuţiile cu m a m a să fie delicate. Există însă un pe
ricol : prietenele la care fetiţele vor căuta să se informeze, cartei
răsfoită pe ascuns, cu un puternic sentiment de culpabilitate, sîn
pentru ele surse de cunoaştere de foarte multe ori imperfect'
a transformărilor pe care le simt producîndu-se în propriul corp
iar misterul acestor transformări are ceva neliniştitor. Totuş:
ancheta din 1962 1 , deja citată, a arătat că în acea perioadă numa
părinţii cu o gîndire extrem de evoluată îşi informau copiii despn
problemele sexuale înainte de pubertate. în mediile intelectuali
modeste şi medii, 33"/o dintre copii abordau pubertatea fără a
cîtuşi de puţin informaţi în acest sens. De atunci, eforturile evi
dente care s-au depus pentru informarea lor (cărţi, filme, dis
cutii la ş c o a l ă 2 etc.) au avut oarecare rezultate, dar deocamdat
destul de modeste.
Lipsa de înţelegere poate crea perturbări grav
însă, în ultima vreme, părinţii şi-au schimbat m u l t atitudine!
faţă de problemele sexuale ale copiilor chiar şi în ceea ce p r l
veste masturbarea. Se mai întîlnesc totuşi cazuri în care părinţi
abuzează de autoritatea lor mergînd pînă la a lega de pat un ado­
lescent pe care-1 numesc vicios şi anormal. Totodată îi prezic ui
viitor plin de primejdii şi de crime : este inutil să insistăm asupri
perturbaţiilor profunde pe care asemenea atitudini le pot provoci
1
Ve- i R. V i n c e n t , L'Education des enfants, Hachette, 1963.
2
Acest principiu a fost adoptat de numeroase şcoli particulare ca şi de cîteva inst
tuţii secundare din cadrul căminelcr socio-culturale. Alături de cărţile citate, notai
discul „L'Amour et la Vie" (Philips). Filme ca „Helga", „Se va naşte un copil", cai
pot fi traumatizante pentru adolescenţi, sînt excelente mijloace de informare pentr
părinţi.
Creşterea in cadrul familiei 81
unui\ adolescent. Totuşi trebuie să r e p e t ă m : chiar dacă m a s t u r ­
baţia însoţeşte uneori debilitatea sau a n u m i t e t u l b u r ă r i psihice,
ea nu, le provoacă şi nici nu este simptomul lor. Este dimpotrivă
relativa frecvent întîlnită la circa două treimi d i n t r e b ă i e ţ i , în
preadolescentă sau la începutul adolescenţei ; n u m a i practicarea
ei în mod curent sau prelungirea practicării ei d u p ă această vîrstă
dificilă pot fi considerate patologice.
Segregaţia sexuală
în orice caz, interesul copilului faţă de propriul corp precede
interesul său faţă de corpul de sex opus, care a p a r e p u ţ i n mai
tîrziu. De la 10 la 14 ani p e n t r u fete şi de la 15 la 16 ani p e n t r u
băieţi, celălalt sex este mai curînd obiectul unei curiozităţi decît
al unei atracţii. Şi unii şi alţii se observă reciproc, chiar se tem
puţin unii de alţii, şi de aceea se ţin la distanţă ; înainte de a
ajunge la dorinţa de a flirta, fetele şi băieţii parcurg o perioadă
de tachinări, care arată o dorinţă de apropiere, amestecată cu
agresivitate. Cousinet a n u m i t prepubertatea „vîrsta socială de
g r a ţ i e " 2 , p e n t r u că individul trăieşte atunci mai m u l t alături de
cei de o seamă cu el decît în orice alt m o m e n t al vieţii sale. G r u ­
purile care se formează la şcoală sau în locurile în care copiii îşi
petrec vacanţa sînt toate compuse n u m a i din fete sau n u m a i din
băieţi, celălalt sex fiind exclus. Chiar în şcolile mixte, în care
fetiţe şi băieţi sînt împreună de mici, se constată o segregaţie
spontană de grup. Jocurile lor implică interese diferenţiate, dar
între indivizi de acelaşi sex se stabilesc şi relaţii personale. Tre­
buie să fim însă prudenţi în interpretarea acestui fenomen în care
mediul social joacă un rol important. Se pare într-adevăr, că
vîrsta la care apare interesul p e n t r u celălalt sex scade în p e r m a ­
nenţă, în parte poate şi datorită faptului că vîrsta pubertăţii la
rîndul ei este tot mai mică şi, de asemenea, p e n t r u că evoluţia
normelor de convieţuire în societate favorizează întîlniri dintre
băieţi şi fete.
1
După A. K i r t s e y , Sexual Behaviour in the Human Female, Saunders, 1953;
în jur de 1 4 % d i n t r e fete mărturisesc experienţe sexuale, solitare sau nu, înainte de
adolescenţă; fără îndoială că numărul celor care o practică este mai mare.
2
Vezi C o u s i n e t , La vie sociale des enfants, Editions du Scarabée, 1959.
6 — Cunoaşterea copilului
82 Vîrsta ingrată
1
Un studiu publicat în 1965 arată că dacă i se cere u n u i cbpil
să aleagă un alt copil, procentajul cazurilor în care cel ales/este
de alt sex a fost cu mult mai mare în 1963 decît în 1942, înc£pînd
din clasa a 6-a şi chiar şi mai mare, din clasa a 3-a. / Acest tablou nu trebuie totuşi să ne facă să u i t ă m că anumiţi
înaintea pubertăţii băieţii şi fetele
afişează un dispreţ reciproc
Este cert că „ceata" reprezintă cadrul manifestărilor sociale
ale copiilor, la vîrsta de 9—11 ani. Şi fiecare grup constituit se va
defini şi se va diferenţia în raport cu grupul de celălalt sex, îşi
va întemeia activitatea pe atitudini tradiţionale masculine sau
feminine, ca şi cum ar vrea să evite orice influenţă a sexului opus.
Astfel, în grupul băieţilor, valorile adoptate sînt forţa fizică,
acţiunea, curajul, spre deosebire de grupul fetelor u n d e vor fi
apreciate drăgălăşenia, gingăşia reală sau presupusă, delicateţea
şi chiar timiditatea.
Pe măsură ce va creşte curiozitatea şi interesul faţă de celă­
lalt grup, copiii din grupul de sex opus vor afişa o atitudine dis­
preţuitoare, aceasta devenind o manieră de comportare. La băieţi
ea se manifestă adesea printr-o agresivitate care de fapt maschează
cu greu dezorientarea şi neliniştea lor în faţa fetelor. Cea mai m a r e
injurie ce i se poate aduce unui băiat este să-1 faci „curcă plouată"
sau „fată". Superioritatea evidentă a băieţilor se exprimă p r i n t r - u n
şir de stereotipuri cu tendinţă devalorizantă faţă de fete : „plîn-
găcioase", „pişăcioase" ele sînt şi „fricoase", „giugiulite", „pala­
vragioaice" etc. P e n t r u a le arăta în ce măsură le dispreţuiesc, bă­
ieţii se dedau la veritabile persecuţii împotriva lor, care destul
de des sînt nişte „avansuri" mascate : le trag de mîini sau de
veşminte, îşi bat joc de ele, le fluieră, le fac cu ochiul ca să le
vadă cum roşesc, le înjură.
Fetele, temătoare dar tot dispreţuitoare, ripostează acuzîndu-i
de faptul că sînt „brutali", „prost-crescuţi", „grosolani", îi ţin la
distanţă, nu acceptă să discute cu ei şi nu-i admit în jocurile lor.
O dată cu pubertatea, iese la iveală dorinţa de a comunica cu
celălalt sex şi agresivitatea dispare : băiatul sau fata apar acum
1
R. K u h l e n ş i N . H o u l i h a n a u comparat într-un studiu sociometric
alegerea personală a băieţilor şi a fetelor la trei nivele corespunzînd claselor a 6-a şi
a 3-a, şi terminală. {Chilă Development, 1953). Clasa a 6-a din Franţa corespunde
aproximativ clasei a Vl-a de la n o i ; clasa a 5-a clasei a Vll-a de la noi e t c
Creşterea în cadrul familiei 83
în calitate de persoană şi nu de fiinţă care a p a r ţ i n e unei rase
diferite. Vîrsta de 15 ani constituie m o m e n t u l în care apar primele
emoţii sexuale.
copii manifestă p e n t r u celălalt sex un interes cu m u l t mai pre­
coce. „Iubirile de copii" există, n u m a i că sînt m a i mult visate,
decît trăite. Rar se poate vedea un băieţel, mărturisindu-şi sen­
timentul faţă de o fetiţă (sau invers). Aceste iubiri, care pot avea
o intensitate considerabilă şi care pot lăsa a m i n t i r i p e n t r u toată
viaţa, se înrudesc cu sentimentele pătimaşe p e n t r u un erou, p e n t r u
o actriţă de cinema, sentimente înconjurate de o taină plină de
gelozie, care nu sînt mărturisite decît faţă de j u r n a l u l i n t i m şi
care fac parte din peisajul răvăşit al preadolescentei.
PRIETENUL
„Ceata" reprezenta o delimitare în relaţiile sociale. Cu cît apro­
pierea de pubertate este mai avansată, cu atît r a p o r t u r i l e sociale
tind să se restrîngă ; „ceata" se sparge în grupuleţe, apoi, pe la
12—13 ani ele evoluează către cuplul de prieteni relativ stabil. P r i e ­
tenul corespunde nevoii de a găsi un p a r t e n e r asemănător cu tine
însuţi, care să te înţeleagă şi să te critice cu indulgentă, care să te
ajute să reflectezi şi, de asemenea, să te liniştească : el este primul
căruia copilul îi dăruieşte dragostea sa. El constituie, de asemenea,
dovada că adolescentul poate fi iubit p e n t r u el însuşi ; în privinţa
aceasta dragostea gratuită a părinţilor este eclipsată de dragostea
prietenului, pe care trebuie s-o meriţi. Apoi, cu cît p r i e t e n u l este
mai admirat, cu atît simpatia lui p e n t r u cel care-1 a d m i r ă este mai
apreciată de adolescentul care nu este sigur de el. Iată de ce pri­
mul prieten este adesea mai în vîrsta sau mai p u t e r n i c ; el este
luat ca model, el este imaginea ideală a ceea ce adolescentul ar
vrea să fie la o vîrsta la care modelul oferit de t a t ă l (sau de mama)
este pus sub semnul întrebării, şi în orice oaz nu este suficient.
Părinţii au faţă de aceste sentimente frecvente reacţii de gelozie,
pe care o maschează sub diverse pretexte. Ei suferă cînd copilul, la
12—13 ani, refuză să iasă cu ei la plimbarea de duminică sau se
arată plictisit de ea, preferind să se întîlnească cu prietenul (sau
prietena). Ei interpretează în mod greşit această dorinţă de evadare
ca pe o diminuare a afecţiunii copilului faţă de ei, fiind vorba de
fapt doar de o etapă necesară pe d r u m u l maturizării.
77
84 Vîrsta ingrată
Preadolescenta : vîrsta prieteniei pătimaşe
/ organizeze unele în r a p o r t cu altele şi să organizeze aceste date în
Este adevărat că părinţii sînt deseori speriaţi de violenţa senti­
mentelor, apropiate de cele ale îndrăgostiţilor închinate prietenului
sau prietenei : pierderea (plecarea, schimbarea clasei), sau infideli­
tatea lui (are un alt prieten), ori indiferenţa sînt trăite ca veritabile
drame. Răutatea prietenului îl răneşte adînc, lipsa de atenţie echi­
valează cu o condamnare la singurătate, considerată de neconsolat.
S-a spus adesea despre aceste prietenii că reprezintă o homosexu­
alitate nerealizată ; raporturile, de cele mai m u l t e ori amicale, ating
uneori o intensitate identică cu cea a iubirii. Practicile cum ar fi
schimbul de sînge, jurămintele de a nu se părăsi niciodată, au în ele
ceva romantic, sînt puţin mistice. Rar se întîmplă ca aceste raporturi
să devină homosexuale, dacă copiii au aceeaşi vîrsta sau acelaşi grad
de maturizare. Seducerea este de obicei opera adolescenţilor mai
mari şi mai copţi. O fată tînără sau un băiat nu văd nimic rău în
aceste r e l a ţ i i ; cum prima persoană iubită sentimental este o per­
soană de acelaşi sex, relaţiile sexuale cu aceasta sînt considerate
mai normale decît cele cu u n a de sex opus. O fetiţă de 11 ani vor­
bind de relaţiile ei sexuale cu o prietenă de 13 ani spunea : „n-aş
putea să fac niciodată aşa ceva cu un băiat, ar fi fost dezgustător".
Această fază de homosexualitate realizată mai m u l t sau mai puţin
este aproape totdeauna tranzitorie. Ea dispare progresiv, o dată cu
pubertatea care dirijează interesul către persoanele de sex opus.
Totuşi, trebuie să încercăm să evităm aceste practici, care la
copiii predispuşi la homosexualitate, pot fixa definitiv aceste ten­
dinţe, înţelepciunea ne învaţă să nu permitem stabilirea de relaţii
între copii între care există diferenţe prea mari de vîrsta şi, de
asemenea, să informăm fără ezitare pe adolescent asupra riscurilor
seducerii sale de către adult, caz din nefericire foarte frecvent *.
DEZVOLTAREA INTELECTUALĂ
Toţi părinţii ştiu că preadolescenta este vîrsta la care copilul co­
lecţionează timbre, jucării, automobile, păpuşi, cutii de chibrituri...
Nu este o întîmplare. în anii precedenţi, copilul a acumulat un m a r e
n u m ă r de cunoştinţe disparate. î n t r e 9 şi 13 ani, după cum remarcă
* Este vorba de situaţia din Franţa, la care se referă autoarea.
Creşterea in cadrul familiei 85
Gesell *, el va căuta să clasifice şi să-şi ordoneze cunoştinţele, să le
ansambluri mai vaste.
Această nevoie de a ordona cunoştinţele se manifestă în toate
modurile posibile : cutare fetiţă nu conteneşte cu întrebările cu pri­
vire la raporturile d i n t r e diverşi membri ai familiei, căutînd să-şi
stabilească arborele genealogic sau pe cel al prietenilor ei ; cutare
băiat creşte hîrciogi de culori diferite, îi încrucişează din nou, şi din
nou cercetează descendenţa lor etc. Sau alteori el se interesează de
avioane şi vrea să cunoască toate tipurile şi caracteristicile lor, vi­
tezele lor etc. 2 .
P i a g e t 3 a subliniat şi el că perioada din j u r u l vîrstei de 10 ani
este caracterizată prin coordonarea perspectivelor şi stabilirea sis­
temelor de ansamblu, mai cu seamă în spaţiu şi timp.
Pe la 10 ani copilul caută o perspectivă nouă
Pe la 9 ani, copilul acordă punctului său de vedere o valoare ab­
solută. P e n t r u a se integra în gîndirea generală, această poziţie t r e ­
buie să se socializeze. El trebuie să înveţe să ţină cont de diferite
condiţii existente p e n t r u a emite o judecată obiectivă. Se cunoaşte
următorul exemplu practic 4 : copilul este plasat în faţa a trei bucăţi
de carton, fiecare reprezentînd un montaj şi constituind un peisaj
văzut dintr-o anumită perspectivă. I se cere copilului să constru­
iască în faţa lui peisajul observat de o păpuşă, deplasată în raport
cu panorama.
Pînă la 9—10 ani copilul nu-şi poate imagina ce vede păpuşa şi
reconstituie ceea ce vede el d i n panoramă.
Mai tîrziu el devine capabil să-şi imagineze schimbările de per­
spectivă şi să ţină cont de ele cînd păpuşa este aşezată în spatele
cartoanelor, la dreapta sau la stînga. Acţiunea lui nu mai vizează o
simplă reproducere d i n t r - u n punct de vedere personal ; el îşi ima­
ginează un ansamblu de acţiuni ghidate printr-o construcţie inte­
lectuală.
1
Vezi A. G e s e l l , L'enfant de 5 à 10 ans şi L'adolescent de 10 à 16 ans, P. U. F . , 1959.
2
Este, de asemenea, o fază de apărare „obsesională" împotriva pornirilor: operaţiile
de clasare, de ordonare, sînt liniştitoare în sine.
3
Vezi J. P i a g e t , Six études de psychologie de l'enfant, Gonthier, 1964.
4
Vezi E. M i c h a u d, Actions et pensées enfantines. Editions du Scarabée, 1953.
86 Vîrsta ingrată
Noţiunile de verticală şi de orizontală se ordonează în acelaşi fel
printr-o descentralizare, de la o perspectivă personală la una ge­
nerală.
Pînă la 9—10 ani, de pildă, copilul desenează arbori verticali pe
vîrful unui m u n t e , dar perpendiculari pe pantă. Coşurile caselor sînt
oblice, dar perpendiculare pe acoperiş. Copilul nu este capabil să-şi
depăşească sistemul de referinţă personal, dar îngust, adică de a
percepe o a n u m e dată în contingenţă cu alte informaţii. Numai înce-
pînd de la 9 ani devine capabil să se detaşeze de modul primar de
percepere şi să deseneze copaci paraleli între ei, chiar dacă aceştia
cresc pe o pantă. în schimb, la această vîrstă, este incapabil să în­
ţeleagă noţiunea de viteză, ceea ce este demonstrat de următorul
exemplu, devenit celebru 1 :
„Un tren face 50 km pe oră, un automobil 500 km în 10 ore ;
care merge mai repede ? — Automobilul, pentru că face mai mulţi
kilometri".
Aprecierea vitezei ca raport între spaţiul parcurs şi timp nu este
posibilă înainte de 11—12 ani.
Tot astfel, conform experienţelor lui Piaget asupra conservării ma­
teriei, de care am vorbit deja 2 , copilul trebuie să atingă vîrsta de
10 ani pentru ca să-şi dea seama că greutatea unei bucăţi de plas­
tilină este egală cu greutatea totală a bucăţilor obţinute prin divi­
zarea celei dintîi şi 12 ani pentru a înţelege conservarea volumului,
noţiune şi mai abstractă. Pînă atunci copilul nu este capabil să ra­
ţioneze decît pe baza unor date direct perceptibile.
De asemenea, copilul nu este capabil pînă atunci să dea fenome­
nelor naturale alte explicaţii decît cele magice sau antropomorfe,
dacă nu a fost învăţat s-o facă. Dacă cineva cîştigă la loterie, aceasta
se datoreste faptului că a meritat-o, sau p e n t r u că a ales bine
biletul : aici nu există nimic raţional. Pe la 12 ani copilul devine
capabil să acorde fenomenelor fizice cauze mai obiective şi să recu­
noască anumite legi universale cum ar fi hazardul : „când cineva
cîstigă este o întâmplare, nimeni nu poate niciodată ghici care cifră
va ieşi, 7 poate să vină atît d u p ă 1 cît şi după 0". De asemenea el
nu mai crede că în televizor stă ascuns un om, cum fac cei mici, şi
nici măcar că electricitatea face să apară imaginea, cam cum ai
face să sară un drăcuşor din cutie apăsînd pe un arc : el este capabil
1
Citat de M i c h a u d , Action et penses enfantines, Editions du Scarabée, 1953
2
Vezi p. 65—66.
Creşterea în cadrul familiei 87
să-şi însuşească o explicaţie sumară, dar cu adevărat ştiinţifică. Pe
la 13—14 ani el stăpîneşte bine raţionamentul logic : pus în faţa
unei fraze sau a u n u i raţionament absurd, este capabil să le analizeze
si să le demonstreze în m o d logic absurditatea \ în t i m p ce u n u l
mai mic n-ar fi p u t u t decît să intuiască această absurditate şi să-şi
manifeste dezaprobarea prin : „asta nu se poate p e n t r u că..."
Felul cum progresează gîndirea lui este a r ă t a t şi de un alt exem­
plu. Un franzelar — li se spune copiilor — vinde o franzelă în
pierdere, dar spune că recuperează la cantitate. Ce credeţi voi ? La
14 ani copiii răspund că dacă la o franzelă se pierd 0,50 franci la
10 se vor pierde 5 franci şi că în consecinţă franzelarul nu poate să
recupereze vînzînd mai mult, pentru că pierderile nu fac decît să
crească. Cei mai mici, sau mai puţin avansaţi în dezvoltarea gîndirii,
nu p u n sub semnul întrebării afirmaţia franzelarului, ci încearcă
doar s-o justifice sau s-o explice, spunînd că franzelarul înşeală la
greutate, la mărime, sau la n u m ă r u l franzelelor, sau că cheltuielile
generale sînt mai mici pe bucată la o mie de franzele..., toate acestea
nefiind explicaţii absurde, dar care nu rezolvă problema în mod co­
rect şi logic.
Preadolescenta
pune totul sub semnul întrebării
De fapt, de-abia un adolescent va fi capabil să raţioneze pe baza
unor propoziţii exacte sau inexacte, să le lege în mod logic fără a
avea nevoie să facă apel la experienţă, „să gîndească n u m a i p e n t r u
a gîndi". în cursul preadolescentei gîndirea se va limita la verificări,
la încercări făcute p e n t r u a pricepe mai bine, fără a depăşi însă con­
cretul, care este încă suportul esenţial al activităţii lui intelectuale.
Ceea ce nu înseamnă că aceste date concrete nu sînt r e e x a m i n a t e în
orice moment. De aici atitudinea p e r m a n e n t critică şi plină de în­
doială pe care părinţii o găsesc la vîrsta ingrată, atît de enervantă :
„el discută în contradictoriu, el contestă". E adevărat. Tot ce vede,
tot ce cunoaşte, el însuşi, ceilalţi, trebuie să fie criticat şi încercat
prin r a ţ i o n a m e n t ; astfel îşi modifică judecata în r a p o r t cu cele ce
i se spun şi progresează spre obiectivitate.
1
De la 9 ani copilul este capabil să observe absurditatea unor fraze simnle, ca cele ce
figurează în testul Binet.
88 Vîrsta ingrata
Aşadar, această vîrstă este u n a din cele mai dificile şi pentru
părinţi şi p e n t r u copil; are chef să fie răsfăţat ca şi cum ar fi mic ?
Da, dar în acelaşi t i m p el seamănă cu un tînăr adult, şi nu n u m a i
din punct de vedere fizic : părinţii sînt uneori uluiţi de corectitu­
dinea argumentării lui şi de justificările care vin în sprijinul r e ­
vendicărilor sale.
SĂ TE AFIRMI PÎNĂ LA REVOLTĂ
Cum înălţimea lor începe să crească în mod spectaculos, fetele de
la 10—11 ani şi băieţii de la 12—13 îşi dau seama că timpul care-i
separă de vîrsta maturităţii va fi de acum încolo foarte scurt. Pînă
atunci au acceptat statutul de copil. De acum vor să fie recunoscuţi
aproape ca nişte adulţi şi să li se acorde drepturi în consecinţă.
Totuşi, anturajul care simte că un copil se află încă departe de ma­
turitate, cere din partea lui aceleaşi semne de politeţe, de ascultare,
de respect. Vexat, se afirmă ca „om m a r e " , prin opoziţie : dacă cei­
lalţi nu vor să recunoască faptul că a crescut, vor trebui, totuşi, să
admită că există şi că a r e voinţă proprie. De unde un comportament
capricios, provocator, menit să atragă atenţia şi să sfideze, care este
analog în multe privinţe cu criza de opoziţie de la 2 ani şi jumătate,
dar care este infinit mai exasperant, deoarece acum copilul judecă,
vorbeşte, cunoaşte punctele sensibile şi ştie u n d e trebuie să lovească
pentru a provoca mînia celuilalt.
Copilul se afirmă zdrobind cadrul
care îl înconjoară
Prima necesitate a afirmării propriului eu : trebuie să sfărîme ca­
drul în care a decurs copilăria. Părinţii, profesorii, casa — totul este
pus la încercare şi supus criticii. Mai m u l t decît atît, copilul trebuie
să-şi încerce forţele proaspete zdruncinînd vechile obişnuinţe şi ve­
chile imagini. „Nu mai vrea să înveţe, nu mai vrea să creadă, vrea
să acţioneze" K In familie, m a m a este prima oare observă schimba­
rea survenită la copilul ei, înainte vreme agreabil şi deloc dificil
(după ce a fost, ca sugar, împovărător şi relativ plicticos). Ea suferă
din această cauză, cu atît mai mult cu cît ea este prima victimă,
1
R. M u c c h i e 1 1 i, La personnalité de Venfant, Editions sociales françaises, 1962.
Creşterea în cadrul familiei 89
fără îndoială pentru că prezenţa ei, mai m u l t decît cea a tatălui,
evocă perioada copilăriei şi că pentru a se elibera de copilărie, pre­
adolescentul trebuie mai întîi să se elibereze într-o a n u m i t ă măsură
de m a m a sa. Preadolescentul a r e deci, faţă de ea, o atitudine de
respingere.
La fete se observă uneori o reactivare a unei gelozii inconştiente.
„Te urăsc" — îi strigă mamei o fetiţă de 13 ani, pînă atunci adora­
bilă. Examinarea cazului arată că m a m a continuă s-o îmbrace pe
fetiţă ca pe un copil şi aceasta are senzaţia că m a m a încearcă s-o
frustreze de „drepturile ei la feminitate" 1 . I n t r - u n asalt neîncetat,
preadolescentul se străduieşte să zdrobească, u n a după alta, toate
încercările de rezistenţă ale mamei. Dacă o provoacă şi rîde de mînia
ei este şi pentru că se teme de pedepsele ei mai puţin decît de cele
ale tatălui, şi mai ales, pentru că de dragostea ei nu se îndoieşte.
Pentru copil o răsturnare a valorilor
nu este lipsită de sentimentul culpabilităţii
Dar această luptă împotriva mamei nu se desfăşoară fără un
puternic sentiment de culpabilitate şi este deseori însoţită de auto-
acuzaţii şi de criză de conştiinţă. Numeroase evadări de acasă îşi
au originea în această culpabilitate, pe care copilul nu poate s-o
suporte. X, tînărul predelincvent, spunea : „Nu mai vreau să-mi văd
părinţii. Nu mai pot, după cîte le-am făcut (două evadări). Sînt un
delincvent, ei sînt nefericiţi să aibă un fiu ca m i n e " . Vorbea de
m a m a sa cu dragoste şi spunea că îl iubeşte, dar că el nu mai e ca
ceilalţi (fraţii, surorile). î n t r - u n desen în care psihologul îi cerea
să-^şi reprezinte familia prin simboluri, el şi-a desenat m a m a încon­
jurată de copii, în forma unei enorme flori —• ca un soare — iar
în partea opusă s-a reprezentat pe sine, manifestînd astfel nos­
talgia dragostei m a t e r n e pierdute —- cum credea — din vina lui -.
Acest exemplu arată cu precizie deprimarea pe care o încearcă
adolescenţii condamnaţi, datorită necesităţii de a-şi crea o persona­
litate, de a ameninţa şi de a slăbi legăturile afective pe care sînt
dornici totuşi să le păstreze. P e n t r u a păstra un a n u m i t echilibru
interior, adolescentul trebuie să ştie precis, în lupta dintre bine şi
1
Citat de D r . M. F a r n h a m, The Adolescent, Macmillan, 1951.
2
Caz studiat de M. Bo ur r i 1 lo n în cadrul stagiului de şef de lucrări în psiho
logie.
90 Vîrsta ingrata
rău, care este binele şi care este răul. Condamnaţi în mod definitiv
(în cazul precedent — de justiţie), ori lăsaţi să-şi facă de cap, se
simt deopotrivă de înstrăinaţi.
Ceea ce este indispensabil pentru preadolescenţi :
un mediu solid şi coerent
Copilul trebuie totdeauna să simtă că legea există atît pentru
cei mici cît şi pentru cei mari, şi că el trebuie să se conformeze unui
număr de reguli.
Tot astfel, după cum nu îndrăznea să facă primii paşi decît fiind
sigur că avea în u r m a lui un sprijin, copilul trebuie să simtă cînd
începe să-şi formeze personalitatea că ceva se opune tendinţelor sale
spre rău. Altfel există riscul ca el să creadă că trăieşte într-o
lume în care îi este permis orice şi astfel foarte curînd să ajungă
d e l i n c v e n t 1 .Pericolul este evident şi atunci cînd simte în anturajul
său divergenţe asupra concepţiilor de bine şi de rău ; cazul este
frecvent cînd părinţii nu se înţeleg sau sînt dezbinaţi (despărţiţi, în
divorţ) ; 50o/o dintre delincvenţi au cunoscut cel puţin două medii
de viaţă. Dispersarea autorităţii în aceste cazuri particulare are un
rol patogen.
CRITICA FAMILIEI
Am greşi totuşi dacă am dramatiza situaţia. F ă r ă să fie rare, totuşi
revoltele de acest gen nu sînt prea numeroase. Intr-o familie în care
părinţii evită stângăciile evidente, revolta se limitează la o punere
sub semnul întrebării a valorilor familiale. Copiii descoperă alte
familii, alte moduri de viaţă şi le declară superioare. Părinţii reac­
ţionează prin furie şi prin gelozie : „Dacă îţi place mai m u l t în altă
parte, n-ai decît să pleci acolo !" Ei suferă auzindu-şi copiii cum
spun : „Doar n-ai să-ţi pui această rochie caraghioasă" sau „Doar
nu-ţi închipui că o să-1 invit pe X în acest a p a r t a m e n t ?", sau cînd
aceştia refuză să participe la reuniunile familiale de duminică.
Părinţii ar trebui, evident, să poată înţelege cauzele acestei atitu­
dini şi s-o trateze cu un anumit umor, dar acest lucru nu este uşor ;
2
Vezi p. 134—137.
Creşterea în cadrul familiei 91
dezinvolţi, indiseiplinaţi sau capricloşi, cei de „vîrsta ingrată" îi scot
pe toţi din sărite. Ei vor altceva decît cadrul îngust ce li se oferă,
ei nu-şi menajează părinţii, nu le trec cu vederea nici o slăbiciune,
nici o stîngăcie. Nu ştiu decît să gîndească, să judece şi să critice
orice intenţie a adulţilor.
Aceasta este vîrsta — 10—12 ani — la care copiilor le place să-şi
inventeze o altă familie, sau cel puţin o rudenie datorită căreia să
le fie măgulit amorul propriu. Chiar dacă copilul nu merge pînă
într-atît de departe, el a r e totuşi tendinţa să se laude în faţa ami­
cilor cu părinţi mult mai prestigioşi decît sînt ei în realitate : acesta
este un alt mod de a mărturisi că părinţii nu-1 satisfac prin situaţia
lor socială, prestigiu etc.
De fapt, pentru părinţi acesta este sfîrşitul unei perioade : al celei
în care superioritatea lor faţă de copii se datora n u m a i faptului că
erau părinţii lui. Din momentul în care copiii se află în apropierea
adolescenţei, superioritatea nu le va mai fi legată decît de valoarea
lor personală.
PLĂCEREA SECRETULUI
„Asta nu-i priveşte". F a p t u l că adulţii nu mai au dreptul la nici
un amestec în viaţa lui este continuu afirmat de către preadolescent ;
de u n d e şi gustul lui p e n t r u secrete.
Ceea ce doreşte însă el în realitate este, nu atît o adevărată tăinu­
ire a secretelor inexistente, ci un nou mod de a-1 înfrunta pe adultul
care caută să i le cunoască. Curiozitatea acestuia, neliniştea, iritarea,
îi demonstrează tînărului adolescent propria sa forţă. „N-o s-o afle
— îl exclud, secretele mele sînt numai ale mele — nu depind de el".
De aici şi importanţa care trebuie acordată problemei corespon­
denţei acestora. Scrisoarea personală simbolizează p e n t r u adolescent
sau adolescentă situaţia lor de persoană distinctă, care nu mai este
înglobată în familie. Chiar dacă scrisoarea n-are nici o importanţă,
ei o învăluie în mister. Şi orice tentativă a părinţilor de a p ă t r u n d e
acest mister apare ca o veritabilă violare a personalităţii. Tot astfel
sînt considerate întrebările de genul celor : „Unde ai fost ? cu cine ?
de ce te-ai întors tîrziu ? ce scriai ?" — pe care mama le consideră
drept dovezi ale unei preocupări pline de tandreţe, dar care par
închizitorice copilului, ferm decis să nu răspundă, chiar de ar fi să
i se smulgă limba şi chiar dacă n-ar avea nimic de ascuns.
92 Vîrsta ingrată
Să încerce numai părinţii să insiste ; apar atunci răspunsurile eva­
zive în a căror artă preadolescenţii trec drept maeştri : — Ce-ai
făcut ? Nimic special. — Unde ai fost ? In oraş. — Cu cine ? A, cu un
amic". Stadiul următor este evident minciuna sau ipocrizia. P r e a
mare ca să suporte o supraveghere permanentă, prea mic pentru
lupta deschisă, copilul încearcă să facă ce vrea el fără să se ştie,
dar uneori explodează în ieşiri, în care agresivitatea lui reţinută se
exprimă cu o violenţă surprinzătoare.
MEDIUL ŞCOLAR
Această agresivitate nu-i este rezervată numai familiei ; şi pro­
fesorii se tem de dificilele clase a 4-a (ori a 3-a pentru b ă i e ţ i ) i , în
care elevii îi tachinează şi îi contrazic cu plăcere, „fac scandal" şi
par că „formează" mereu noi instigatori la dezordini.
Este dificil de prevăzut în ce măsură noul climat care se încearcă
a fi conturat în licee (în F r a n ţ a - n.r.) va modifica acest fenomen.
Dar pînă în prezent, atitudinea autoritară a „prof-ului", dacă acesta
n-are o considerabilă autoritate, se loveşte de rezistenţa clasei care
se aliază cu plăcere împotriva lui. La observaţiile lui, elevul răs­
punde cu insolentă, contestă, se încăpăţînează şi afişează un dispreţ
total faţă de pedepse, căutînd astfel să atragă atenţia celorlalţi asu­
pra sa. La nevoie face pe prostul numai p e n t r u a-şi amuza colegii.
Totuşi această bravadă este superficială ; dacă este dat afară, elevul
e afectat şi aşteaptă să fie chemat înapoi, sau arată faţă de mustrări
o susceptibilitate agresivă, semn că s-a simţit lezat.
Copilul caută în primul rînd
să fie recunoscut de cei de seama lui
De fapt copilul este sensibil nu atît la părerea profesorului cît la
cea a colegilor 2 , care are pentru el o mare însemnătate. Atracţia
pentru organizaţiile de cercetaşi, echipe sportive, cluburi de cartier,
corespunde dorinţei sale de a fugi de adulţi. Educatorul sau instruc­
torul reprezintă o prezenţă relativ mai uşor de uitat decît părinţii
1
Vezi nota de la p. 82.
2
Vezi p. 270.
Creşterea în cadrul familiei 93
sau profesorul — ei sînt primiţi cu plăcere în jocurile colective ; se
întîmplă ca ei să fie acceptaţi în grup, care le stabileşte statutul,
considerîndu-i prieteni mai în vîrstă. La adolescenţă însă ei vor fi
excluşi, fiind consideraţi rivali şi ca atare suspecţi.
BANII DE BUZUNAR
Apare o revendicare vehementă : a avea bani de buzunar primiţi
cu regularitate, săptămînal sau lunar ; cadoul-recompensă, ori
cadoul primit la celebrarea unui eveniment nu-i mai dau copilului
acelaşi sentiment de autonomie. Recompensa pentru o notă bună,
p e n t r u un serviciu, poate fi întotdeauna privită ca un stimulent, dar
ea trebuie să constituie un supliment la o mică alocaţie periodică,
ce nu trebuie să fie suprimată sub nici un pretext, deoarece ea per­
mite copilului să se organizeze de-acuma ca un adult care primeşte
un salariu K E de m i r a r e cum de a p u t u t să încolţească în capul unei
m a m e sistemul monstruos, văzut de mine, al bancnotei dată cînd ca
recompensă, cînd retrasă ca pedeapsă.
Banii de buzunar : să găsim măsura justă
Se admite uneori ca acest „salariu" să fie la 11 ani săptămînal şi
să corespundă cu banii pe care îi primeşte un muncitor necalificat
pentru o oră de muncă, iar apoi să crească la fiecare aniversare.
Totuşi, trebuie, în m ă s u r a posibilităţilor, să se ţină cont şi de banii
de buzunar primiţi de colegi. Este la fel de dăunător p e n t r u un elev
să aibă cu mult mai puţini bani (se simte umilit) sau cu m u l t mai
mulţi (este „tapat", are o reputaţie dăunătoare şi atrage uneori prie­
teni îndoielnici) decît ceilalţi.
Cînd va fi atins adolescenţa, se va putea adăuga la aceşti bani
de buzunar o sumă destinată bugetului vestimentar. Chiar mai de­
vreme fetele pot să dispună de o mică sumă pentru c u m p ă r a t u l cio­
rapilor, mănuşilor etc.
1
Vezi cartea lui L. R a i 1 1 o n L'Argent, problème d'éducation, Editions universi-
taires, 1968.
 Creşterea în cadrul familiei 95
94 Vîrsta ingrată

ÎNDOIALA DE SINE PERICOLUL FUGII DE ACASĂ

Am prezentat pînă acum preadolescentul doritor să-şi încerce for­ Nu trebuie să u i t ă m că trăind sub t — ^ e n s i u n e în mijlocul unor con­
ţele şi oare se avîntă cu agresivitate în lupta p e n t r u cucerirea inde­ flicte violente, preadolescentul are ui leori reacţii disproporţionate
pendenţei. Dar, în acelaşi timp, el rămîne un copil mare, ce nu a faţă de mobilurile reale ale c o n f l i c t u l u ^ ^ i , m ai i ales dacă a r e un carac­
ajuns la o m a t u r i t a t e afectivă şi a cărui viaţă este colorată de ter violent-impulsiv, ca cel al „colerici Jor" .
emoţii bruşte şi intense, în aparenţă contradictorii. Aceeaşi fetiţă
care-i spune mamei ,,te urăsc", îi va spune mîine „te ador", sufo- Fuga di. acasă : neputinţa în faţa unei
cînd-o cu sărutările. Aceste mari valuri de emoţie le copleşesc uneori angoase prea puternice...
pe fetiţe şi le duc la stări depresive trecătoare : plîng pentru o ni­
mica toată, se simt neînţelese. Pentru că a fost pedepsit sau certat, sau p e n t r u că n u m a i se t e m e
Helene Deutsch 1 subliniază faptul că, socotindu-se neînţeles, ado­ că va fi, copilul r u p e brusc orice legă "tură cu un m e d i u în care nu
lescentul nu face decît să proiecteze asupra anturajului neînţelegerea se simte înţeles, fără să-i pese nici de ^ B n g r i j o r a r e a părinţilor, nici de
faţă de propriul eu — spiritul său critic se întoarce împotriva lui consecinţele acţiunilor sale.
însuşi. Simţindu-se stingherit, într-un corp a cărui transformare Fuga de acasă este răspunsul dat d < = ? o fiinţă, a cărei afectivitate
fizică o precede pe cea a intelectului, conştient de micile lui defecte este încă infantilă, unui conflict pe cai e nu poate să-1 suporte şi r e ­
fizice sau intelectuale, el se crede stîngaci şi lipsit de speranţa de prezintă după p ă r e r e a lui M. B e n s o u s ^ = a n 2 specificul vîrstei puber-
a putea fi vreodată adultul puternic visat de el. tare : ea trădează lipsa mijloacelor de autoapărare în faţa unei n e ­
Cei din j u r sînt iritaţi de permanentele sale ocheade spre oglindă, linişti prea mari (lipsă de rezistenţă faţă de frustrări, intoleranţă
ignorînd faptul că nu este vorba de o deşartă cochetărie, ci de o la sancţiuni) sau uneori o culpabilita "te prea p u t e r n i c ă p e n t r u ca
veritabilă nevoie, legată de o puternică îndoială de sine. Băiatul sau copilul să poată reapărea în faţa celi 3r care l-au c o n d a m n a t fără
fetiţa nu sînt niciodată mulţumiţi de aspectul lor fizic : bărbia este drept de apel ; uneori preadolescentul! ii îi ajunge să simtă o oare­
prea pătrată, nasul prea mare, înălţimea prea mică etc. în perioada care nelinişte a părinţilor pentru a-şi regăsi echilibrul şi a-şi lua
acneelor, neliniştea se transformă în obsesie : adolescentul nu în­ locul în mediul familial : după cîteva i >re de libertate se simte eli­
drăzneşte să iasă din casă cu un coş pe nas, îl pipăie de o sută de berat de tensiunea simţită înainte şi li miştit de faptul că părinţii îl
ori pe zi etc. căutau, deci că încă îl iubesc.
Această fază urmează în general d u p ă cea de agresivitate caracte­
ristică „vîrstei ingrate" : adolescentul luptă împotriva lui însuşi cu .. ori refuzul mediului familial
îndîrjirea cu care luptase împotriva părinţilor şi a profesorilor. El
se crede întotdeauna „altfel decît ceilalţi", mai puţin inteligent, mai Dar se întîmplă ca fuga de acasă s.î i fie considerată de copil ca
puţin frumos, mai puţin admirat. Este perioada „nimeni-nu-mă-iu- un mijloc de a-i sfida pe părinţi şi să exprime dorinţa sa de a se
beşte", de care nu trebuie să rîdem pentru că ascunde o adevărată despărţi de ei : ea înseamnă totodată a-efuzul de a se s u p u n e exi­
disperare. genţelor familiei şi dorinţa de a-şi tră i singur v i a ţ a ; în acest caz
Propria lui judecată îl copleşeşte, el caută înţelegere şi ajutor evadarea se termină printr-o p r e d a r — * necondiţionată în mîinele
pentru a scăpa de angoasa îndoielii de sine : un refuz ar putea avea adulţilor, iar copilul, mîndru de n e l i n i ^ ^ t e a pe care a stîrnit-o, este
urmări extrem de neplăcute şi pentru el şi p e n t r u părinţi. gata să înceapă şantajul cu prima ocazie

1
Vezi p. 250.
i j-j. Deutsch. La Psychologie des femmss. études psychanalytique, P.U.F. 2
Teză nepublicată.
vol. I, 1949.
96 Vîrsta ingrată
Creşterea în cadrul familiei 97
Esenţial deci în această situaţie este ca părinţii să poată înţelege
corect mobilurile profunde ale fugii de acasă şi să ştie care din cele judecaţi şi condamnaţi pe nedrept de către adulţi, îl m e n ţ i n e în ati­
două motive, fuga de un conflict ori afirmarea eului prin interme­ tudinea şi în rolul u n o r indivizi cărora o societate p r u d e n t ă le im­
diul unui şantaj, a fost cel real. pune, la un moment dat, să trăiască într-o instituţie cu libertatea
îngrădită. Chiar dacă n-a comis efectiv nici un delict grav, el se
mîndreşte că aparţine u n u i g r u p „ a p a r t e " (de delincvenţi), la nevoie
el îşi inventează nelegiuiri pe care nu le-a comis p e n t r u a se iden­
SFIDAREA PRIN FURT tifica mai bine cu membrii grupului său şi p e n t r u a adera şi mai
bine la poziţia antisocială a acestui grup ; el sfîrşeşte p r i n a comite
F u r t u l este foarte frecvent în clasele 5, 4 şi 3 La această vîrstă
delicte adevărate. Astfel, copilul poate aborda perioada pubertăţii
el reprezintă o reacţie la o pedeapsă sau la o bruftuluială poate
şi a adolescenţei într-o asemenea situaţie, încît reintegrarea lui
nejustificată, dar în orice caz considerată de copil ca înjositoare ; el
socială să devină imposibilă.
exprimă de asemenea agresivitatea copilului şi revolta lui împotriva
unei lumi care nu-1 acceptă aşa cum este.
Familia este de obicei prima care este atinsă de micile sale furti­
şaguri ; dacă r u p t u r a cu părinţii nu este încă netă, un ajutor psiho­
logic din partea acestora s-ar putea să le suprime. P e n t r u alţi copii
însă, furtul capătă un caracter mult mai grav : el apare ca o m a n i ­
festare a dorinţei de a respinge şi a nega normele sociale în fa­
voarea „sistemului D", care suprimă orice constrîngere, fie în do­
rinţa de a distruge fie de a-şi asigura un ascendent asupra celorlalţi.
Cifrele sînt destul de impresionante : în 1963 din 32 074 delicte
comise de tineri sub 17 a n i 2 s-a constatat că 3344 delicte au fost
comise de cei sub 13 ani, fiind mai ales ceea ce se cheamă „delicte
împotriva bunurilor" — furt simplu : 2535 ; tăinuire : 145 ; violare
de domiciliu, spargerea lacătelor, degradări, distrugeri etc. : 348.
Aceste delicte sînt comise de cele mai multe ori de către 3—4 inşi
reuniţi într-o „ceată" 3 pentru a-şi da curaj. Ar fi de dorit să se
ia unele măsuri preventive, dar aceasta este o problemă delicată.
Cele luate ca u r m a r e a delictelor uşoare ori a dificultăţilor şcolare
sau familiale au prea de multe ori un efect patologic.

De cele mai multe ori sancţiunea este nefasta

Copilul consideră punerea sa sub supraveghere într-un internat

ca pe o sancţiune şi reacţionează adoptînd o comportare de adevărat
delincvent : faptul că este împreună cu alţi copii care şi ei se simt

1
Vezi nota de la p. 82.
!
Din Franţa ( n . t . ) .
3
Vezi p. 2 7 9 — 2 8 3 .

Adolescenţa
şi criza de originalitate
In general, omul nu e făcut să rămînă
totdeauna la vîrsta copilăriei. El o pără­
seşte la timpul fixat dinainte de natură.
Jean-Jacques Rousseau
începutul adolescenţei reprezintă un răgaz pentru familia răsco­
lită de furtunile p u b e r t ă ţ i i 1 .
APROPIEREA FAŢĂ DE PĂRINŢI
Raporturile părinţi-copii par, dintr-o dată, că sînt plasate sub
semnul unei căutări reciproce, al înţelegerii şi al aprobării. S-ar
zice că adolescentul, după ce a atins un palier de echilibru, doreşte
să se apropie de părinţi şi să le arate afecţiunea sa : iată că acum
este politicos, complezent, gata oricînd să iasă în tovărăşia adulţilor,
acceptînd amabil cunoştinţele cărora le este prezentat, pălăvrăgind
despre maşini cu tatăl său, despre bucătărie cu mama, solicitînd la
nevoie sfaturi în probleme de îmbrăcăminte şi gata să discute la
masă despre subiecte care-i interesează pe părinţi. De obicei este, de
asemenea, plin de afecţiune faţă de fraţii şi surorile mai mici,
cărora compania lui le place mai mult decît cea a părinţilor.
Adolescentul se destâinuie cu plăcere părinţilor...
Este vîrsta confidenţelor legate de primele sale f l i r t u r i ; în schimb
li se cer părinţilor confidenţe asupra trecutului lor sentimental.
Această ocazie, de a discuta cu adolescenţii toate aspectele atît de
complexe ale moralei sexuale şi ale evoluţiei acesteia, nu trebuie
desigur scăpată. Nu trebuie, se-nţelege, să i se „facă morală" de la
înălţimea principiilor, ci să se discute deschis şi u m a n problemele
care-i preocupă pe cei tineri şi asupra cărora sînt, în fine, dispuşi
1
Acest studiu, voit succint, este limitat numai la raporturile familiale. Un studiu
mai complet al problemelor adolescentei va constitui un viitor volum al colecţiei de faţă.
Creşterea în cadrul familiei 99
să asculte p u n c t u l de vedere al celor mai în vîrsta. Acest punct de
vedere se acordă deseori destul de bine cu dispoziţiile lor r o m a n ­
tice ; această înţelegere, dar care este totuşi relativă, poate fără în­
doială să permită evitarea multor experienţe sexuale p r e m a t u r e şi
traumatizante. Deocamdată aceste experienţe se limitează la flirturi
mai mult sau mai p u ţ i n avansate, mai m u l t sau mai p u ţ i n n u m e ­
roase, pe care adolescentul acceptă destul de uşor să le comenteze
şi pentru care cere chiar sfaturi.
... pînă la prima sa experienţă sexuală...
Există în schimb toate şansele ca adolescentul să ascundă părin­
ţilor prima lui experienţă sexuală. Cărţile şi filmele se-ntrec în a
descrie prima experienţă a băiatului cu o femeie mai în vîrsta. în
zilele noastre, cel puţin în oraşele mari, sînt mai m u l t e şanse ca
această experienţă să fie făcută cu o fată de aceeaşi vîrsta.'
... care marchează deseori începutul
unor noi revendicări
P e n t r u u n u l ca şi pentru celălalt, această p r i m ă experienţă
coincide adesea cu o nouă perioadă de afirmare a eului şi de dispreţ
faţă de familie, dispreţ afişat cu o siguranţă izvorîtă din convinge­
rea că a atins vîrsta adultă. Această vîrsta, prin excelenţă „contes-
tatară", a fost denumită „criză de originalitate j u v e n i l ă " 1 . Adoles­
centul se vede adult şi revendică drepturile u n u i adult. Şi pentru
că maturitatea^ lui fizică şi intelectuală nu corespunde unei m a t u ­
rităţi sociale care i-ar permite să aibă un statut de individ autonom,
conflictele sînt numeroase şi inevitabile.
VÎRSTA CONTESTAŢIEI
însăşi buna lui înţelegere cu părinţii apare adolescentului ca semn
al dependenţei sale şi al unei anumite inferiorităţi. El se revoltă îm­
potriva acestei atitudini „protecţioniste" şi „paternaliste". Nu vrea
să i se permită să se trezească la amiază, şi de altfel nici nu ţine
s-o facă, dar p r e t i n d e să i se recunoască acest d r e p t dacă aşa-i place.
„Am s-o fac dacă aşa-mi place" este strigătul lui de război.
1
Vezi: M. D e b e s s e, La crise d'originalité juvénile, Alcan, 1930.
100 Adolescenţa şi criza de originalitate
La început adolescentul ştie ce nu vrea
Preocuparea lui majoră în relaţiile cu adultul este să stabilească
raporturi de egalitate şi nu raporturi de tipul celor dintre cel educat
şi educator. Respinge sfaturile date „pentru binele lui", care în mod
ipocrit ascund porunci. Graba lui de a-şi lua propriile răspunderi îl
obligă, după c u m însuşi simte, să se autodefinească şi începe prin
a nega copilul care a fost şi care nu exista şi nu gîndea decît în
funcţie de ceilalţi. Cunoaşterea propriului eu începe prin cunoaşte­
rea a ceea ce el nu acceptă, a ceea ce el nu gîndeşte, a ceea ce el
nu doreşte.
Confruntarea dintre experienţa sa şi normele impuse culminează
cu conflicte uneori deosebit de ascuţite 1 , dar întotdeauna trebuie
să avem în vedere dimensiunea afectivă a acestei lupte. Chiar dacă
fiecare dintre adversari p a r e că se situează pe o poziţie fermă, el
nu doreşte să rupă relaţiile, ci să stabilească un contact „adevărat"
cu celălalt. Adolescentul este deosebit de sensibil faţă de manifestă­
rile de respingere şi faţă de judecata adultului, căruia îi critică
modul de comportare dar îi recunoaşte stabilitatea şi chiar „expe­
rienţa". Această ambiguitate transpare în timiditatea lui ; lipsa de
încredere în sine îl obligă să ia ca punct de referinţă adultul, care
în cele din urmă îi va confirma opinia pe care o are despre el însuşi.
Adulţii, pe altă parte, apreciază continuu tineretul, dar doresc
să-şi exercite din plin autoritatea ; au în mod vizibil nevoie să li se
confirme aptitudinile educative şi astfel comportamentul lor este
tot atît de ambiguu ca şi cel al adolescenţilor. în acest mod se ajunge
la un climat de incertitudine creat şi de unii şi de ceilalţi, propice
reacţiilor e x t r e m de pătimaşe şi de oscilante.
False conflicte de detaliu
Discuţiile în contradictoriu dintre adolescenţi şi părinţi, discuţii
a căror violenţă poate fi extrem de mare, au, cu toate acestea, ca
punct de plecare incidente minore. Adolescentul „încearcă" rezistenţa
adultului afirmîndu-şi opinia asupra u n o r detalii în aparenţă ba­
nale : bunele maniere la masă, lungimea părului. Dacă nici u n u l
dintre adversari nu vrea să cedeze, înseamnă că discuţia, absurdă
I Conform raportului M i s o f f e, 37 % dmtre tineri considera ca e o prăpastie intre
ei şi adulţi. 3 9 % că nu există o prăpastie ci mari deosebiri şi 2 4 % ca nu exista decît mici
deosebiri. („Tinerii de azi?", Documentarea franceza).
Creşterea în cadrul -familiei 101
în aparenţă, este expresia unei tensiuni cu profunde im_ j>licaţii în
viaţa familială. „Cele mai înverşunate discuţii sînt deseorfiL_ acelea în
care la un m o m e n t dat nimeni nu-şi mai aminteşte cauzat c a r e le-a
provocat" .
i
Anticonformismul adole^ ^centului...
Adolescentul exprimă întotdeauna judecăţi fără d r e p t de apel ;
el „adoră" sau „detestă", găseşte un lucru „teribil" saumi_ „infect".
De fapt vrea mai curînd să-şi impună gustul decît să-1 exprime ;
de asemenea, p e n t r u el important este să nu treacă n e ^ ^ o b s e r v a t :
îmbrăcămintea t r e b u i e să-i fie originală sau „trăsnită", ^ ^ a c c e s o r i i l e
vestimentare t r e b u i e să-i facă pe toţi să „scrîşnească <_^3in d i n ţ i " ,
adoptă moduri stranii de a-şi petrece timpul, p u n e m u z i c = - a să urle,
camera în care stă trebuie să arate mai rău decît o viz~™^uină, face
totul n u m a i ca să se deosebească de prietenii părinţilor t = = ă i . Nu se
teme decît de un singur lucru : ca nu cumva să se autoacu^^aze sau să
fie acuzat de prieteni de conformism.
... ia naştere din conformismi m\ grupului
Şi totuşi, puţin sigur de el, provocator şi timid tntods=—ită ; simte
nevoia să fie susţinut de cei de o seamă cu el. Extravaga. a n t e l e cele
mai ieşite din comun nu şi le permite decît dacă ceilalţîL_ t i n e r i le
întreprind o dată cu e l ; astfel este sigur de valoarea gus iturilor şi
a opiniilor sale. Un g r u p de tineri deja constituit se cot=~isolidează
în j u r u l aceloraşi gusturi, aceloraşi dorinţi. Acestea constitu_^nie p e n t r u
el un mijloc de a găsi un sprijin în l u p t a cu adulţii. Astfel se ajunge
de la un anticonformism afişat în mod ostentativ la un ce • nf ormism
surprinzător. „Toţi tinerii seamănă î n t r e e i " spun părinţiL- . Publici­
tatea contribuie şi ea la generalizarea a n u m i t o r preferinţe- ale tine­
rilor, aşa încît aceştia ajung la norme de comportare s p e c i f = S c e vîrstei
lor, dar care sînt tot atît de conformiste ca ale adulţilor.
Noul erou a l tineretului, înlocuitorul cavalerului d e a E t ă d a t ă , î i
impune acestuia imaginea atotputerniciei sale prin părul s ă u lung,
p r i n îmbrăcămintea sa excentrică, prin m u r d ă r i a sa, ori dL_zrmpotrivă,
printr-un narcisism p u ţ i n anacronic. Ţ i n u t a lui, destinată s ă demon­
streze victoria b u n u l u i său plac, este rapid copiată de numeroşi
1
P h. M u 1 1 e r, în Les tâches de l'enfance, Hachette, 1969.
102 Adolescenţa şi criza de originalitate
tineri care declară ; „mă îmbrac aşa pentru că aşa îmi place". Folo­
sirea acestui laitmotiv arată, desigur, că nu este deloc vorba de
propovăduirea unei estetici, ci că important este să-ţi afişezi inde­
pendenţa gîndirii, că e nevoie de puţin „scandal" ca să te impui,
în lipsa u n o r argtimente cu adevărat valabile.
Certurile asupra amănuntelor maschează
adevărate neînţelegeri
Această comportare, aparent infantilă, trădează refuzul părinţilor
şi al copiilor de a avea între ei un schimb de păreri asupra unor
probleme esenţiale. Un pericol real rezidă în uşurinţa cu care ado­
lescenţii ajung să dramatizeze (de la fuga de acasă, pînă la sinuci­
dere) acest gen de conflicte, care nu se pot rezolva cu tradiţionala
„pereche de palme".
Părinţii nu sînt chiar atît de ostili, cum vor să pară, faţă de aceste
forme de revoltă a adolescenţilor ; acum ei se arată mai dispuşi să
le facă anumite concesii, decît atunci cînd copiii lor erau în perioada
p u b e r t ă ţ i i ; cei mai mulţi însă preferă să discute cu adolescenţii des­
pre altceva decît despre probleme morale, etice sau politice. Se naşte
totuşi o întrebare : dacă aceste conflicte se ivesc din cauza unor
probleme minore dar care iau uneori brusc întorsături pătimaşe, oare
faptul nu relevă că şi unii şi alţii tăinuiesc angoase sau revendicări
mult mai profunde ?
CONFLICTELE DE AUTORITATE
Ca şi în timpul preadolescentei, şi în perioada adolescenţei conflic­
tele de autoritate se află pe primul plan, dar au o nuanţă diferită.
Tînărul sau tînăra nu caută numai să se afirme : ei caută şi un statut
oare să le stabilească anumite drepturi. Mai mult, reclamă aceste
drepturi sau mai curînd doresc revizuirea şi redistribuirea lor.
Părinţii se întreabă ca şi adolescenţii...
Se vorbeşte m u l t despre o „criză de a u t o r i t a t e " care depăşeşte
cadrul familial. Ea este specifică epocii noastre 1 pentru că, p e n t r u
prima dată, nu se mai p u n e în faţa tinerilor problema zdruncinării
1
Evident, R. Vincent se referă la societatea capitalistă.
Creşterea în cadrul familiei 103
grabnice a unei autorităţi recunoscută de toţi ca necesară, ci dimpo­
trivă, soliditatea acestei autorităţi este pusă la îndoială atît de pă­
rinţi, cît şi de cei tineri, ceea ce creează o stare de ezitare şi de
incertitudine în raporturile dintre ei. Una din raţiunile acestei stări
de lucruri o constituie, fără îndoială, prelungirea procesului de edu­
care şi a şcolarităţii; este un paradox menţinerea d i n ce în ce
mai prelungită într-o stare de dependenţă materială şi morală a
tinerilor care şi-au atins maturitatea fiziologică. Majoratul legal în
numeroase cazuri nici nu înseamnă măcar că adolescentul este capa­
bil să-şi cîştige existenţa ; din an în an vîrsta m a t u r i t ă ţ i i sociale se
îndepărtează, în t i m p ce vîrsta pubertăţii nu face decît să scadă. Se
asistă la fenomenul nou al „teen-ager"-ilor, adulţi sexual, dar încă
socotiţi copii iresponsabili.
... asupra solidităţii autorităţii lor
Dacă adăugăm la aceasta idolatrizarea tinereţii, răspîndită prin
filme şi prin publicitate, şi încăpăţînarea ridicolă a atîtor adulţi de a
dori să rivalizeze cu tinerii în ceea ce priveşte moda, sportul şi viaţa
erotică, putem înţelege de ce graniţa d i n t r e aceşti tineri c a r e ' s e vor
adulţi şi aceşti adulţi care se vor tineri nu mai este distinct delimi­
tată şi de ce adulţii nu mai au aceeaşi autoritate a s u p r a tinerilor.
Relaţiile dintre ei, din ce în ce mai ambigue, converg tot mai mult
spre o rivalitate făţişă.
în cadrul familiei, conflictele de autoritate iau, de cele mai m u l t e
ori, forma banală a u n u i conflict asupra limitelor : la ce vîrsta ai
dreptul să fumezi p r i m a ţigară, să dai p e n t r u p r i m a oară cu ruj, să
ieşi cu prieteni ? La ce oră ai voie să te întorci acasă seara ?
Limitele nu se pot stabili decît printr-un dialog
Stabilindu-se o limită, e normal ca tinerii să încerce s-o depă­
şească puţin, iar părinţii să facă în aşa fel încît ea să fie respectată.
Conflictul nu va fi niciodată grav dacă regula a fost admisă de am­
bele părţi. Dificultatea provine din incertitudinea părinţilor asupra
propriilor lor decizii, d i n variaţia limitelor de la o familie la alta
şi din influenţa cinematografului şi a literaturii care le „demon­
strează" tinerilor că sînt extrem de liberi. în realitate, părinţii şi
copiii care nu discută î n t r e ei sau discută în contradictoriu au rareori
curajul de a examina împreună, în mod deschis, problema : la cutare

j.04 Adolescenţa şi criza de originalitate
vîrstă şi în cui are arcuimstânţe ai voie să fumezi prima ţigară sau
să-ţi dai cu ruj pe buze, lâ cutare oră este rezonabil să vii acasă.
Părinţii găsesc că este mai uşor să fixeze reguli de principiu, dese­
ori avînd ca punct de reper propria lor adolescenţă, pentru că de aici
izvorăşte pentru ei o securitate morală, siguranţa de a nu se înşela.
Rigiditatea acestei organizări a modului său de viaţă îl exasperează
pe adolescent, care găseşte că e ridicol să i se ceară să se întoarcă
la douăsprezece noaptea şi nu la douăsprezece şi jumătate. Astfel,
pentru el este mai uşor să aibă sistematic o atitudine revendicativă
decît să examineze rezonabil problema.
P e n t r u a ieşi din încurcătură, soluţia se caută fie într-o întărire
excesivă a interdicţiilor, fie într-o îngăduinţă totală ; şi u n a şi cea­
laltă nu fac decît s-o agraveze.
Rigiditatea sau îngăduinţa
sînt la fel de rău suportate
înăsprirea de către părinţi a regulilor de comportare a adoles­
cenţilor înlătură şi mai mult posibilitatea u n u i dialog î n t r e ei, dar
şi îngăduinţa excesivă le apare pe bună dreptate, ca o demisie a
părinţilor ; ei încă doresc să mai fie protejaţi împotriva lor înşişi
sau cel puţin să fie ghidaţi şi limitaţi în acţiunile lor. Oricât ar
părea de decepţionant, de nimic nu se tem adolescenţii mai mult
decît de părinţii-amici. J e a n n e Delais relatează reflecţia u n u i tînăr :
„Nu-mi plac părinţii-amici. Acest joc nu-1 joacă pentru noi. O fac
pentru a părea mai tineri. Eu u n u l nu mă pot obişnui cu ideea să-i
spun lui tata „ P i e r r e " sau „bătrîne" p u r şi simplu. Asta nu. Copilul
simte în primul rînd nevoia să fie comandat. Fără bătaie. Dar co­
m a n d a t " i. 4. i u împotriva persoanei şi a sentimentelor lor. Dar se înşeală. Nevoia
Acestor tineri sensibili, un exces de solicitudine şi de „înţelegere
li se pare si mai suspect decît „rigiditatea". Ei descoperă în el
dorinţa de a le fi controlată autonomia, iar atunci cînd iau h o t ă n r i
se simt observaţi, spionaţi. încercarea de a merge în întîmpinarea
celor mai mici dorinţe ale lor le pare un adevărat şantaj afectiv.
Dorinţa adolescentului de 17—18 ani este să găsească în faţa lui un
om adevărat : nici molîu şi nici jandarm, ci o fiinţă înzestrată cu
putere de judecată si cu voinţă. Nu se poate lipsi de etalonul pe
care-1 constituie pentru el atitudinea adultului pe care îl stimează.
1
J. Délais, Les enfants de l'humour, Gallimard, 1963.
Creşterea în cadrul familiei 10Ş
Un tată incapabil să-i demonstreze fiului său că trebuie să ţină cont
de el, pentru că există cu adevărat, îl va lăsa pe acesta descumpănit
şi neliniştit în faţa unei multitudini de posibilităţi. Mai curând un
„raisoneur" decât un rezonabil, ceea ce o şi ştie, dar adolescentul
ar vrea totuşi să i se acorde responsabilitatea' faptelor sale ; poate
înţelege că libertatea este limitată de îndatoririle ce decurg din viaţa
în comun ; poate chiar să se dovedească apt să r e n u n ţ e la o p a r t e
din dorinţele lui, cînd i se lasă dreptul să şi le satisfacă, dar făcîn-
du-1 totuşi să reflecteze asupra lor.
CONFLICTELE DE IDEI
Pe la 14 ani adolescentul devine capabil să raţioneze pe baza unor
propoziţii abstracte şi să le înlănţuiască în mod logic, adică să con­
struiască teorii şi să regîndească lumea în felul său. Este deci adus
în situaţia — şi acesta este un semn excelent al dezvoltării lui inte­
lectuale — de a p u n e sub semnul întrebării toate ideile şi valorile
care i-au fost inoculate pînă atunci K El compară fără încetare ex­
perienţa proprie cu ceea ce a fost învăţat să facă, verifică temeinicia
concepţiilor sale şi eventual adoptă unele noi, care devin dintr-o
dată — este cazul cel mai frecvent — diametral opuse.
Contestarea : o etapă de maturizare psihologică
Această respingere brutală a unor linii de conduită învăţate îi
înspăimîntă pe părinţi : ei văd în ea o agresivitate violent î n d r e p t a t ă
de a contesta totul nu este, la un tînăr, altceva decît reflectarea
unui efort intelectual, absolut normal, de a regîndi totul indepen­
dent şi de a nu accepta nici o idee „de-a gata", fără ca mai întîi să
o fi trecut p r i n t r - u n raţionament personal.
Totuşi această atitudine de a critica totul, indispensabilă m a t u r i ­
zării psihologice, prezintă pericole evidente. Ii lipsesc rigurozitatea
1
Este ceea ce Ai. D e b e s s e numeşte „ramificaţia valorilor". Vezi U adolescence,
P . U . F . . 1942.
106 Adolescenţa şi criza de originalitate
şi punctele de reper şi astfel poate deveni anacronică şi primej­
dioasă : fiecare idee nouă fiind pusă la îndoială la nesfîrşit distruge
un raţionament bine închegat. Conştient de defectele sale, adoles­
centul se îndreaptă cu îngrijorare către adult, nu pentru a-i accepta
ideile, ci p e n t r u a le confrunta cu ale sale şi a încerca să vadă mai
clar în sufletul acestuia. Şi în acest caz trebuie să găsească la cei
mai în vîrstă idei şi principii ferme. El r ă m î n e profund decepţionat
dacă-i găseşte nesiguri, dacă din teama lor de a nu trece drept „în­
cuiaţi" sau „fosile", ori chiar dintr-o dorinţă excesivă de adaptare,
ei se arată gata, să capituleze fără luptă şi să-şi renege propriile idei.
El vrea să-i simtă atît competenţi, cît şi fermi în acţiunile pe care le
întreprind în viaţa de toate zilele. Nu vrea să aibă în faţă o ţintă
pe care s-o ciuruiască cu lovituri, ci un adversar care ar putea să
i le înapoieze. Adultul trebuie, deci, să aibă continuitate în ideile
sale, să şi le apere cu pasiune, să nu accepte nici un compromis.
Adolescentul caută continuu să i le s u b m i n e z e ; o victorie prea
uşoară mai mult îl nelinişteşte decît îl satisface ; ea îi arată că încre­
derea pe oare i-a acordat-o adultului nu i-a fost îndreptăţită şi jca
u r m a r e a acestui fapt revolta sa este întemeiată deoarece a rămas
tot atît de singur în faţa lui însuşi. Se simte părăsit chiar din m o ­
mentul cînd are cel mai mult nevoie de sprijin dinafară. Admiraţia
pentru anumiţi filozofi, p e n t r u mari gînditori (profesori, scriitori)
trădează nevoia adolescentului de a se afilia la idei ferme şi stabile,
de a găsi un punot de referinţă cu adevărat solid. De asemenea, cînd
tatăl cedează parţial în faţa argumentelor fiului, el trebuie să-şi jus­
tifice această cedare şi să-şi justifice astfel şi restricţiile pe care i
le impune.
Adolescentul nu doreşte o predare necondiţionată ; victoria lui
asupra adultului îl culpabilizează, ca şi diferendele dintre ei. El
nu doreşte să fie decepţionat de tatăl său, dar nici ca tatăl său să
fie decepţionat de el. P e n t r u a fi salutară, confruntarea trebuie să
fie însoţită de o stimă reciprocă şi de un respect reciproc al opiniilor,
dar oare nu trebuie să fie o slăbiciune deghizată. Adolescentul este
nemilos faţă de atitudinile aparente de înţelegere, pe care le dece­
lează fără milă ca pe un refuz de a se angaja cu adevărat în
discuţie.
Poate că prin intermediul acestor lupte el caută, pe ascuns, să
regăsească, alături de părinţi, un nou echilibru afectiv, în care sen­
timentele reciproce să nu mai decurgă din dependenţă.
Creşterea in cadrul familiei 107
CONFLICTELE AFECTIVE
Noul echilibru afectiv este u n a din cele mai delicate probleme.
Părinţii, sub p r e t e x t că-1 protejează, ar dori să păstreze copilul în­
tr-o stare de dependenţă. De multe ori ei refuză să vadă realitatea.
„ Î m i spune totul". „Sînt prietena ei cea mai bună". „N-ar face aşa
ceva niciodată fără să-mi spună". Datorită acestei politici a stru­
ţului, părinţii îşi fac o vreme iluzii şi îşi închipuie că deţin în conti­
nuare un rol de p r i m plan. Este greu să treci în planul doi ; adesea
î n t r e cele două generaţii apar conflicte care nu sînt decît p u r şi
simplu rivalităţi.
Să ştii să părăseşti prim-plan ui afectiv
Marynia F a r n h a m relatează cazul unei m a m e atît de invidioase
pe succesul fiicei sale, încît căuta s-o menţină cu orice preţ, prin
îmbrăcăminte şi p r i n mod de viaţă, în faza c o p i l ă r i e i i . Fiica se
aruncă în braţele u n u i tînâr şi deveni însărcinată în dorinţa sa in­
conştientă, dar frenetică, de a zdrobi p r i n t r - u n scandal această pro­
tecţie excesivă. Acesta este însă, fără îndoială, un caz ieşit din
c o m u n 2 . Totuşi, nenumărate mame se poartă cochet cu prietenii
fiicelor lor, şi încă mai mulţi taţi sînt cam prea atenţi cu prietenele
fiilor. Nici unii, nici ceilalţi nu acceptă de bunăvoie să se retragă
din, faţa u n u i rival care are toate avantajele tinereţii.
Cu toate acestea, în majoritatea cazurilor, părintele se identifică
destul de repede cu copilul de acelaşi sex şi este m î n d r u de succesele
lui. Mai dificil este rolul părintelui de sex opus, a cărui gelozie t r ă ­
dează o decepţie nemărtuiisită de ordin sexual. M a m a îl spionează
pe fiu, îi ridiculizează eforturile de a se îmbrăca cochet cînd iese
în oraş, desconsideră fata care îl interesează. Altădată, dorind să-şi
păstreze rolul cu orice preţ, ea îi devine complice ; faptul că fiul
său leagă prietenii succesive cu m a i m u l t e fete o linişteşte, confir-
mîndu-i că ea rămîne, la u r m a urmelor, singura dragoste a lui. In
schimb tînăra cu care-şi întemeiază un cămin este destul de r ă u
primită, cînd cu răceală, c'nd cu un exces de atenţie, ceea ce o face
1
Vezi D r. M. F a r n h a r r The Adolescent, Harper-Brothers, New-York, 1951.
2
In acelaşi timp, prin observaţii făcute Ia o creşă din Copenhaga rezultă că majori­
tatea sarcinilor A fete foarte tinere poate fi pusă în legătură cu dificultăţile familiale
(comunicare directă făcută autoarei).
108 Adolescenţa şi criza de originalitate

să se simtă străină. Se întîmplă chiar ca m a m a tînărului să încerce

2.
să o atragă spre ea, dar numai p e n t r u a o îndepărta de fiul ei şi
a-şi păstra puterea.
Reacţiile taţilor faţă de fiicele lor nu sînt mai p u ţ i n pătimaşe. Cînd
Constelaţia familială
intransigenţi şi de o severitate ridicolă, cînd tandri, îşi ascund cu
greu decepţia văzîrudu-şi fiica fermecată de tovărăşia u n u i lungan
nătărău care li se pare că are numai defecte şi de care îşi bat joc
în voie.

Adolescenţa : vîrsta educaţiei sentimentale

Universul copilului se limitea­ copilul va rămîne marcat de
Reactivarea problemelor oedipiene, mai mult sau mai puţin rezol­ ză, la început, la familie. în pri­ această comportare. Apoi, în
vate în copilărie, îl pune pe adolescent în faţa problemei alegerii mul rînd m a m a şi tatăl : de la j u r u l tatălui şi al mamei, fraţii,
sexuale, alegere deseori culpabilizată de atitudinea părinţilor. Sar­ cea dintîi el aşteaptă satisface­ surorile, bunicii şi, într-un cerc
casmul lor contribuie la transformarea acestei culpabilităţi într-un rea nevoilor sale fundamentale, mai larg, unchii, mătuşile, verii
sentiment insuportabil, care poate determina comportări diferite : securitate, afecţiune ; de la cel constituie constelaţia din j u r u l
—- supunerea în faţa dorinţei adultului şi r e n u n ţ a r e a la o alegere de-al doilea el aşteaptă, de ase­ copilului, cadrul în care acesta
heterosexuală. Adolescentul rămîne „legat de fusta mamei", nu iese menea, afecţiune, protecţie, ini­ se va mişca. Totodată reprezintă
din casă, este timid şi inhibat în faţa persoanelor de sex opus, lasă ţiere în viaţă, un model. Dar p e n t r u el, la scară redusă, o
uneori să i se impună un partener ; mai m u l t decît atît, tatăl şi imagine a societăţii în care va
— r u p t u r a cu familia : este cazul unor căsătorii foarte timpurii m a m a formează un cuplu care trebui cîndva să se integreze.
ale anumitor tineri care evadează dintr-un mediu familial prea an­ se repercutează ca a t a r e asupra Ea va lăsa o amprentă adîncă
goasant sau care exercită asupra lor presiuni prea puternice ; aceste copilului. Ce atitudine au ? Sînt asupra personalităţii copilului
căsătorii sînt de ajuns de periculoase, deoarece sentimentul de vino­ prea uniţi, nu se înţeleg, sînt şi va da, în parte, o orientare
văţie, creat de gestul rupturii, generează adesea tensiuni între tinerii neglijenţi, posesivi ? în orice caz vieţii lui.
căsătoriţi ;
— alegerea unui partener după imaginea părinţilor : băiatul îşi
alege o soţie maternă, în faţa căreia renunţă la responsabilităţile
sale ; fiica se arnorezează de un seducător de vîrsta tatălui său.
Se vede că în acest domeniu, ca şi în altele, este deosebit de im­
portant ca părinţii să ştie să depăşească perioada în care sînt
frustraţi afectiv, pentru a-1 ajuta în mod real pe adolescent. Sarcina
este cu atît m a i dificilă, cu cît adolescentul, pudic şi pătimaş, con­
sideră orice încercare de dialog ca un amestec abuziv în problemele
lui. Are totuşi nevoie să fie ajutat : dacă preadolescenta este vîrsta
educaţiei sexuale, adolescenţa este vîrsta educaţiei sentimentale.

Rolul mamei
Acest ataşament preoedipian al fetiţelor
şi al băieţilor faţă de mamă... este una
din pasiunile fundamentale pe care poate
să le simtă un bărbat sau o femeie:
el ri/prinde nevoia fiinţei omeneşti de a fi
protejată, satisfacerea narcisismului ei,
dorinţa ei frenetică de a fi eliberată de
riscurile răspunderii, ale 'libertăţii, ale
lucidităţii; aşteptarea unei iubiri necon­
diţionate, oferită fără să trebuiască s-o
dea în schimb pe a sa.
E. Fromm
După legile naturale, mama care-1 alăptează pe noul născut la
sînul ei îi procură primele plăceri fizice, d a r realizează în acelaşi
t i m p şi primele contacte afective şi sociale ale acestuia, legate in­
disolubil de ea şi prin ea. Insă m a m a din zilele noastre, alăptîndu-1
pe copil mai r a r şi scurtînd d u r a t a suptului, înlocuind sînul prin
biberon, ţinîndu-1 pe copil mai puţin timp lîngă ea, atît ziua cît şi
noaptea, a schimbat puţin acest r a p o r t ; în esenţă el r ă m î n e totuşi
valabil. Este în orice caz suficient pentru ca echilibrul afectiv al
copilului (şi al adultului care va deveni) să se bazeze pe el.
Referindu-ne la evoluţia raporturilor mamă-sugar în ultimul secol,
putem admite că ele au devenit în general m a i sănătoase şi mai
normale. Practica doicii, extrem de răspîndită odinioară, crea lîngă
copil un personaj m a t e r n dublu, cu care raporturile nu erau d i n t r e
cele mai simple. Biberonul, dacă este dat de către mamă, cum se
obişnuieşte în prezent, îi rezervă acesteia un rol principal în h r ă n i -
rea şi protejarea copilului chiar imediat după naştere. Poate că
este important, n-o ştim însă cu certitudine, ca „figura m a t e r n ă " ,
cea care-i dăruieşte copilului laptele şi mîngîierile, să fie însăşi
mama sa. Numeroşi cercetători au emis ipoteza că legătura m a m ă -
copil ar p u t e a fi de o natură aparte. Bowlby insistă asupra faptului
l
că la naştere copilul este departe de a fi „tabula rasa" . El este
2
încă de acum capabil să răspundă la anumiţi s t i m u l i mai bine
1
Vezi B o w l b y . Attachement and Loss, citat de E. M a c c o b y şi J. M a
t e r s î n : „Attachement and independency", Stanford University, 1967.
* S t i m u l i : factori care provoacă o excitare la o fiinţă vie, cum ar fi lumina, zgo­
motul etc.
Rolul mamei 1 1 1
decît la alţii. Astfel, un sugar în leagăn reacţionează m u l t mai pu­
ternic la vocea omenească decît la zgomotele făcute cînd se pregă­
teşte biberonul, ca şi cum ar avea o predispoziţie înnăscută pentru
acest contact uman.
• Relaţia mamă-copil : o simbioză fireasca
Vocea mamei este oare privilegiată ? Posibil. In Franţa, doctorul
Tomatis pare să fi obţinut rezultate pozitive la copii care sufereau
de tulburări afective, făcîndu-i să asculte vocea mamei filtrată
p r i n t r - u n mediu analog lichidului intrauterin. Este posibil deci ca,
înainte de naştere, copilul să fie sensibil la această voce. Teoria
freudiană susţine că pentru prima oară copilul se ataşează de un
,,celălalt" datorită prelungirii satisfacţiei orale, adică a nevoii sale
de a auzi pe cineva vorbind cu el. Această satisfacţie orală leagă
dragostea de hrană. Noul născut se ataşează de cea care-1 hrăneşte
— m a m a sau doica. Experienţele lui Tomatis p a r să o privilegieze
pe mamă, — cea care 1-a p u r t a t în pînteee. In mod analog s-a emis
ipoteza că, dacă ritmul regulat al legănatului a avut întotdeauna
un efect calmant, euforizant, asupra sugarilor, aceasta se datoreşte
faptului că el evocă bătăile aortice percepute confuz de făt în pîn-
tecul mamei Reacţia pozitivă a sugarului provoacă o reacţie pozi­
tivă a mamei şi invers. Tot după Bowlby, m a m a şi sugarul acţio­
nează astfel încît păstrează contactul şi apropierea. Mama fredonează,
pruncul gîngureşte ; m a m a se îndepărtează, p r u n c u l o u r m ă r e ş t e cu
privirea ; m a m a întinde braţele, pruncul se r e p e d e la ea. S-a emis
chiar ipoteza unui control homeostatic 2 ce se dezvoltă în raport cu
persoana iubită, analog mecanismului rachetei detectoare, care u r ­
măreşte avionul şi se adaptează la mişcările l u i .
3
1
Vezi R. Mu c e h i e i l i , La personnalité de L'enfant, Editions sociales françaises,
1962.
2
Homeostazia: capacitatea unui organism de a-şi menţine o constantă generală a
a c t i v i t ă ţ i i : de pildă, temperatura constantă la om este rezultatul unui control homeo­
static.
3
B o w b 1 y în Attachement and Loss spune că un copil progresează de la compor­
tamentele fixe ale primelor săptămînt, pînă la acest gen de comportamente, adaptîndu-se
scopului; acestea apărîndu-i drept comportamente tipice ale relaţiei de ataşament (citat
de E. M a c c o b y şi J. Masters, Attachement and Dependency, Stanford
univ. 1967.
112 Constelaţia fomiliolo
SATISFACEREA NEVOILOR COPILULUI
Chiar dacă aceste ipoteze sînt în. parte hazardate, cert este că se
dezvoltă la sugar atitudini caracteristice ataşamentului, şi aceste
atitudini se manifestă prin diverse semnale (strigăte, zîmbete, gîn-
gureli), destinate acelei persoane (mama, bunica, doica), care îl în­
grijeşte, îl hrăneşte şi se interesează de el. Şi, d u p ă cum am văzut
mai sus, absenţa unei asemenea persoane poate provoca la sugar
maladii afective. S-a discutat mult despre cauzele acestor maladii :
este contactul afectiv o nevoie în sine sau ele apar din cauza fricii,
teama de a fi lipsit de cele necesare manifestîndu-se mai puternic
la spital pentru că acolo nu este niciodată potolită ? Cu alte cuvinte
este vorba de nevoia unui contact fizic sau de o nevoie de siguranţă.
Fizice
Teoriile moderne p u n un accent deosebit pe nevoia de siguranţă.
Copilul mic este total dependent : nu poate nici să se hrănească,
nici să se deplaseze singur ; fără „celălalt" nu poate trăi. Este o
dependenţă „instrumentală", care generează frică, şi această frică
nu poate fi uşurată decît prin contact fizic 1 .
Afective
S-ar putea spune — cu prudenţă -— că pe la 7—8 luni această
dependenţă devine afectivă. In primul rînd inteligenţa şi experienţa
copilului încep să aibă un oarecare rol în comportarea sa : pentru
a se linişti copilul nu mai a r e nevoie de contact fizic, apropierea
„ m a m e i " îi ajunge. Puţin cîte puţin însăşi această nevoie de apro­
piere se va transforma într-o nevoie de atenţie ori de aprobare. în
plus, pe la 7 luni, sugarul devine capabil să-şi identifice m a m a şi
chiar să perceapă cadrul în care trăieşte, să distingă ceea ce este
familial de ceea ce este străin. El plînge dacă este transportat în
altă parte, ori dacă altcineva vrea să-1 ia în braţe. Este de-acuma
ataşat de o persoană precisă. Iată de ce, cu toate că mai uşor este
să-1 încredinţezi pe copil unei străine binevoitoare, la această vîrstă
1
Aceste chestiuni sînt îndelung discutate d e E . M a c c o b y ş i J . C . M a s t e r s
în a IlI-a ediţie a volumului Carmichael Manual of Child Psychology, Paul Mussen,
1967.
Rolul mamei 113
devine dificil să-1 separi de mamă. Legătura de dependenţă afectivă
a fost creată ; n u m a i după adolescenţă aceste sentimente de depen­
denţă afectivă se vor transforma într-un adevărat ataşament, adică
în dragostea faţă de o persoană de care eşti în acelaşi timp inde­
pendent.
întreaga complexitate a rolului mamei în copilărie şi în adoles­
cenţă constă tocmai în asigurarea acestei transformări, de la totala
dependenţă la ataşamentul matur. Acest rol are aspecte variate, în
funcţie de vîrstă copilului, şi cere din p a r t e a mamei atitudini
diferite : cînd protectoare, cînd îngăduitoare şi detaşate. Uneori co­
pilul trebuie păzit de orice risc, alteori lăsat să-şi asume toate riscu­
rile. Iată de ce este aproape imposibil să întîlneşti la aceeaşi per­
soană calităţile care să facă din ea o m a m ă perfectă a copilului de
orice vîrstă. „Mamele b u n e " ale sugarilor sînt rareori „ m a m e b u n e "
pentru adolescenţi.
Pentru cei mai mici : o mamă liniştitoare
P e n t r u nou-născut lumea exterioară nu există, nu este percepută
altfel decît ca ceva fluu, neinteligibil. Singurele pe care le percepe
sînt nevoile sale i n t e r n e imediate : nevoia de a faoe să înceteze foa­
mea, durerea. Orice frustrare, orice întîrziere în satisfacerea acestor
nevoi dau naştere la o disperare totală — deoarece copilul nu poate
să aprecieze şi să prevadă — şi foarte repede, la teamă şi la n e ­
linişte.
COPILUL TREBUIE SĂ AIBĂ POSIBILITATEA
SĂ-ŞI IDENTIFICE MAMA
Am văzut că abia pe la 7—8 luni copilul îşi identifică în mod clar
m a m a şi aşteaptă tocmai de la ea satisfacerea nevoilor sale. î n t r e
cele două stadii există o perioadă de evoluţie în cursul căreia el
învaţă p u ţ i n cîte puţin să perceapă mai întîi o prezenţă, apoi un
chip omenesc nedistinct căruia îi surîde, apoi, în sfîrşit, un anumit
chip de care se leagă. P e n t r u el această identificare reprezintă un
stadiu de dezvoltare foarte important, pe care copilul trebuie să-1
parcurgă firesc, fără a se încerca bruscarea lui ; p e n t r u aceasta sînt
necesare două condiţii :
— Chipul trebuie să fie privilegiat, adică printre diferitele per­
soane care se află în preajma copilului u n a trebuie să se ocupe de
8 — Cunoaşterea copilului
 114 Constelaţia familială
el în mod deosebit şi să se distingă de ceilalţi. Poate că nu este ne­
cesar să fie însăşi mama, dar fie bunica, fie doica, vor avea acelaşi
rol şi ea va fi aceea faţă de care se va forma p r i m a legătură afectivă
1 de atitudine", m a m a şi copilul vorbindu-şi î n t r - o „limbă a corpu­
esenţială. Anna Freud a arătat că dacă copilul nu poate să distingă
o „ m a m ă " p r i n t r e persoanele oare se ocupă de el, evoluţia lui afec­
tivă va fi întîrziată sau perturbată.
Această observaţie va părea naturală celor care au u r m ă r i t do­
mesticirea unui animal, adică încercarea de a forma la el un senti­
ment elementar de ataşament : el nu-şi găseşte echilibrul decît dacă
are un singur stăpîn, nu mai mulţi.
— Acest chip trebuie să reprezinte Binele, Fericirea, Plăcerea,
pentru că el este primul „Celălalt" perceput şi identificat de sugar :
el trebuie, ceea ce este important, să provoace reacţii pozitive. Dacă
acest „Celălalt" creează starea de frustrare şi de angoasă, primele
relaţii ale copilului cu lumea înconjurătoare vor fi perturbate, u n e ­
ori chiar grav. Se admite astăzi că multe dintre perturbaţiile mentale
îşi găsesc izvorul în „ratarea" acestei prime relaţii afective.
STABILIREA UNEI COMUNICAŢII
Cum trebuie deci să se stabilească această relaţie p e n t r u ca sugarul
să se dezvolte în mod armonios şi echilibrat ? Este necesar, dar nu
şi suficient, ca toate nevoile lui fizice să fie satisfăcute. Mai trebuie
ca o comunicaţie să se formeze şi să se stabilească fără şocuri.
Această nevoie afectivă de încredere reciprocă, necesară pentru un
echilibru, se întîlneşte în întreaga evoluţie a copilului. S-a arătat,
de pildă, că ea creează climatul indispensabil oricărei ucenicii, la
orice vîrstă. Este natural deci, ca această comunicaţie să reprezinte
însăşi condiţia primelor sale descoperiri de natură cognitivă sau cel
puţin premisele cele mai favorabile care determină aceste desco­
periri.
în imensa majoritate a cazurilor această comunicaţie între m a m ă
şi copil este absolut naturală şi trăită fără ca nici u n u l d i n t r e ei să
se fi gîndit la ea, Alăptatul este o plăcere reciprocă, instinctiv su­
garul încă orb pune mîna pe sînul mamei, ale cărei degete ating
cu tandreţe căpşorul chel.
1
A. Freud, Le traitement psychanalitic/ue des enfants, P . U . F . , 1951.
Rolul mamei 115
„Comunicaţia de atitudine". Spitz emite ipoteza u n e i „comunicaţii
1
lui" . în timpul primelor săptămîni de viaţă, copilul recepţionează
o mulţime de semnale ale propriului său corp : echilibru, tensiune
musculară, poziţie, t e m p e r a t u r ă , r i t m etc.
Omul adult a cărui atenţie este fără-ncetare î n d r e p t a t ă către
obiecte exterioare, nu mai este conştient de aceste fenomene care
se petrec în propriul său corp. D a r p e n t r u sugar, aceste semnale, ca
şi cele ale mamei, devin un mijloc privilegiat de comunicaţie cu ea.
Tot astfel, m a m a percepe direct tensiunea nervoasă a copilului şi
ghiceşte plînsetele lui, foamea lui etc. Cei din j u r vorbesc de un
„al şaselea simţ" care o avertizează pe mamă.
Comunicaţia afectivă. în acest stadiu, t i m p de cîteva săptămîni,
mama şi sugarul aproape că nu sînt două fiinţe distincte ; sugarul
îşi percepe m a m a ca pe o prelungire a lui însuşi, în acest caz fiind
vorba mai curînd de o simbioză decît de o simplă comunicaţie. Cînd
aceasta se stabileşte î n t r - u n mod mai clar, p r i n t r - u n schimb de surî-
suri, de mîngîieri, de sunete aproape articulate, plăcerea şi nevoia
rămîn reciproce, p r i n t r - u n du-te-vino p e r m a n e n t de stimulări şi de
reacţii. Mama îi răspunde copilului în m ă s u r a în care acesta i se
„adresează" şi are nevoie afectiv de ea. Acestea r ă m î n valabile şi
pentru „ m a m a d e - m p r u m u t " . Astfel, de obicei în creşe îngrijitoarele
îi preferă pe copiii care le sînt încredinţaţi un t i m p mai îndelungat,
în creşele „Ajutorului social pentru copii", u n d e m u l ţ i copii îşi pe­
trec numai cîteva zile şi unde aceşti copii „în t r e c e r e " sînt împre­
ună cu alţii, abandonaţi, educatoarele sînt legate de serviciul lor
prin aceştia din urmă, de care se simt ataşate şi p e n t r u că îi
păstrează mai multă vreme ; aceasta este o dovadă că numai îngri­
jirea copiilor nu le oferă o deplină satisfacţie şi că doresc să
primească şi dragostea lor.
„ACCIDENTELE" RELAŢIEI MAMA-COPIL
Chiar dacă „mama a d e v ă r a t ă " are asupra „ m a m e i d e - m p r u m u t "
avantajul legăturii biologice cu nou-născutul, ea întîmpină în anu­
mite cazuri mai multe dificultăţi în găsirea u n u i b u n echilibru. Toc-
1
R. Spitz, La première année de la vie de l'enfant, P . U . F . , 1951.
116 Constelaţia familială
mai p e n t r u că este de la început mai profundă, relaţia mamă-copil
este mai supusă accidentelor, care pot fi g r u p a t e în două categorii :
Mama nu este capabilă să stabilească o comunicaţie chiar dacă
doreşte acest lucru cu ardoare, p e n t r u că nu este perfect echilibrată
ea însăşi. Este cazul mamelor instabile, anxioase, care creează în
jurul lor, din diferite motive, un climat nesănătos şi încordat, în
care copilul nu găseşte siguranţa de care are nevoie.
Mama prea neliniştită, temătoare, întotdeauna preocupată să evite
un accident posibil, îl face pe copil nemulţumit, agitat, pretenţios
incapabil de a se odihni în linişte. El este cel care suferă de
„colicile primului t r i m e s t r u " fără cauze aparente. M a m a ale cărei
dispoziţii oscilează p e r m a n e n t între t a n d r e ţ e şi agasare sau furie
poate să provoace la copil o instabilitate psihomotorie care întîrzie
buna coordonare a mişcărilor lui şi favorizează apariţia unor carac­
tere nesigure şi nehotărîte.
Mama nu vrea de fapt să stabilească o comunicaţie, chiar dacă
este capabilă s-o facă, p e n t r u că în mod conştient sau mai adesea
inconştient, ea respinge sau îşi refuză copilul. Asemenea cazuri sînt
întîlnite destul de frecvent şi pot apărea atunci cînd copilul n-a fost
dorit, cînd venirea lui pe lume i-a pricinuit mamei dificultăţi m a t e ­
riale sau morale, cum ar fi r u p t u r a cu familia, sau dacă există un
conflict î n t r e mamă şi tatăl copilului; atunci, inconştient, ea refuză
copilul, simbolul unei legături care a decepţionat-o. Se întîmplă în
aceste cazuri ca m a m a să fie de-a dreptul ostilă sugarului, să refuze
să se ocupe de el, sau să o facă fără tragere de inimă. Această com­
portare poate să p e r t u r b e grav dezvoltarea lui. Legătura afectivă
necesară nestabilindu-se, copilul rămîne inert, adormit, nu se inte­
resează de nimic, nu realizează decît cu întîrziere obişnuitele per­
formanţe ale sugarilor fericiţi. Spitz a observat la aceşti copii, fără
însă a explica acest fenomen pe deplin, o piele sensibilă şi uşor iri­
tabilă, eczeme frecvente, care sînt probabil semne ale unui echili­
bru nervos instabil.
La fel de periculoase, fiind camuflate şi inconştiente, sînt atitu­
dinile refulate de respingere. Mama se trădează, de pildă, printr-o
mare neîndemînare cînd se ocupă de copil sau p r i n t r - u n exces de
grijă şi de scrupule, nelăsîndu-1 niciodată în pace. Această conştiin­
ciozitate nu înlocuieşte niciodată spontaneitatea t a n d r e ţ e i şi sugarul
nu poate fi înşelat : chiar dacă este stimulat intelectual, el suferă
adesea de o întîrziere afectivă, adică se arată plîngăreţ şi legat de
fusta mamei, fără turbulenţa ce caracterizează copiii cu adevărat
sănătoşi.
Rolul mamei 11?
Pericolul separării după şase luni
De-a lungul primelor săptămîni sau primelor luni, chiar dacă
mama de sînge are legături mai strînse cu nou-născutul, î n t r e copil
şi „mama de î m p r u m u t " (doică, nursă, tată), adică persoana care-1
hrăneşte, se pot stabili cele mai bune raporturi. Dar, de la 6—-7 luni,
cînd copilul începe să identifice chipul acestei „ m a m e " , devine greu
să-1 desparţi de ea. K h a t h e r i n e Wolf a studiat tulburările afective
la copiii despărţiţi de m a m ă p e n t r u o perioadă m a i lungă, după ce
şase luni au fost î m p r e u n ă 1 . La-nceput copilul este plîngăreţ, p r e ­
tenţios, se agaţă de observator, apoi, puţin cîte puţin, plînsetele se
transformă în strigăte, copilul pierde în greutate, dezvoltarea se
opreşte. In fine, începînd cu a treia lună de separare, el refuză orice
contact, rămîne culcat în leagăn, faţa sa are o expresie rigidă,
doarme rău, începe să se manifeste o întîrzierei motorie. Dar tulbu­
rările nu sînt „instalate". Ele dispar foarte r e p e d e dacă între lunile
a treia şi a cincea ale despărţirii copilul este din nou încredinţat
mamei sau cuiva care o poate înlocui în mod corespunzător.
Trebuie însă precizat că în acest caz t u l b u r a r e a sa se datorează
separării totale de m a m ă şi că aceste observaţii nu se aplică suga­
rilor încredinţaţi cîteva ore pe zi unei femei străine sau unei creşe.
Irene Lezine, în u r m a remarcabilelor sale experimente efectuate la
creşa Gentilly, precizează că dacă sugarul primeşte în fiecare zi
din partea m a m e i o anumită cantitate de prezenţă afectivă, dezvol­
tarea lui nu este perturbată cu nimic de cele cîteva ore de separare
cotidiană. Ea subliniază în acelaşi t i m p importanţa faptului că m a m a
are astfel posibilitatea să-1 îngrijească şi să realizeze contactul fizic
2
între ea şi copil, indispensabil unei solide legături afective .
Sîntem încă foarte departe de a şti totul despre aceste meca­
nisme complexe. Se pare, de pildă, că băieţii şi fetele în primul an
nu reacţionează în acelaşi fel la atitudinea mamei. Conform studiilor
făcute de Nancy Bayley şi Earl Schaefer 3 , copiii de ambele sexe sînt
mai „avansaţi" la un an dacă au o m a m ă exigentă ; performanţele
băieţilor sînt însă mai p u ţ i n b u n e dacă au o m a m ă foarte t a n d r ă şi
mai bune dacă m a m a este severă, indiferentă sau chiar ostilă. P e n t r u
1
Vezi K. W o l f , The Personality of the Pre-Schuol Child, Grime and S t r a t t o n , 1945.
2
I. Lé z i n e — comunicare orală făcută autoarei.
3
N. B a y l e y siE. S c h a e f e r , Monographies o f Social Research o n Child
Development, 29, n r . ' 6 , 1964.
 118 Constelaţia familială
fetiţe situaţia este inversă. Este adevărat eă precocitatea la această
vîrstă n-are nici o legătură cu viitoarea inteligenţă, d u p ă cum se
arată în acelaşi studiu K
UCENICIA FRUSTRĂRII
Pe la 10 luni copilul începe să meargă de-a buşilea ; apoi va în­
văţa să meargă agăţîndu-se de diferite obiecte şi astfel se va bucura
de o anumită autonomie în mişcări. Această evoluţie a mobilităţii
copilului va provoca primul „ n u " al mamei, adică prima frustrare.
Viitoarea dezvoltare a copilului depinde în m a r e p a r t e de modul
în care m a m a abordează această primă etapă. Greşelile pot apărea
la fiecare pas ; m a m a poate să sperie copilul, să-i creeze o reacţie
de ostilitate etc. Totuşi ,,nu"-ul este necesar şi trebuie să fie clar şi
ferm ; el trebuie să-1 determine pe copil, dar fără a-i p e r t u r b a secu­
ritatea, să-şi stăpînească dorinţele p e n t r u a-i face astfel plăcere
mamei. Cu alte cuvinte, copilul trebuie să înţeleagă faptul că m a m a
nu-i refuză iubirea nici o clipă, dar că în acelaşi t i m p el trebuie să
se supună voinţei ei şi să-i ofere în dar r e n u n ţ a r e a sa. Dragostea
maternă îi vine în ajutor în această grea ucenicie.
întreaga educaţie din prima copilărie constă, deci, nu atît în a
impune copilului anumite frustrări, cît în a le face să fie acceptate.
Copilul este gata să atingă un obiect interzis, el aude „ n u " , r e n u n ţ ă
şi vede o expresie de plăcere pe chipul mamei fiind în acelaşi t i m p
şi lăud'at. Va mai trece însă multă vreme pînă cînd va putea să
imagineze la distanţă nemulţumirea mamei şi numai din aceste
motive să renunţe să mai atingă obiectul chiar dacă ea este ab­
sentă ; d a r acest proces de evoluţie se desfăşoară treptat.
Este clar că această atitudine îi i m p u n e mamei să facă un oare­
care efort, în primul rînd pentru că ea implică un refuz, ceea ce
creează tensiune afectivă, apoi p e n t r u că cere o anumită r ă b d a r e
pentru a-1 obişnui pe copil cu ideea, nouă p e n t r u el, că nu este cen­
trul universului, ci numai o părticică a unui univers compus din
multe alte elemente care trebuie şi ele respectate. Aceasta este o
sarcină dificilă care nu-i poate fi încredinţată tatălui deoarece, de
regulă, el este mai ocupat decît mama. Dacă îi este încredinţată unei
străine angajate, ea riscă desigur să fie îndeplinită şi m a i rău. Astfel,
1
Vezi la p. 121, tabloul corelaţiei cu inteligenţa la adolescenţă.
Rolul mamei 119
al doilea an de viaţă al copilului este din a n u m i t e p u n c t e de vedere
foarte delicat p e n t r u m a m e l e care lucrează. Sarcina se dovedeşte
destul de greu de dus la b u n sfîrşit şi p e n t r u o m a m ă p r e a emotivă,
ale cărei accese bruşte de mînie riscă să-1 sperie pe c o p i l ; aceste
accese sînt adesea u r m a t e , în compensaţie, de o t a n d r e ţ e excesivă ;
un asemenea comportament, haotic în ansamblu, face ca intenţiiile
mamei să-a apară copilului mai puţin clare, iar educarea lui să
1
devină mai dificilă, ori de-a d r e p t u l nocivă .
In cel de-al treilea an, vîrsta primei afirmări a propriului eu,
cele două domenii în care m a m a şi copilul vor avea ciocniri sînt :
Mîncarea : p e n t r u că m a m a îi dă o m a r e i m p o r t a n ţ ă , copilul des­
coperă repede că poate să dea aici dovadă de independenţă, să refuze
un fel strîngîndu-şi buzele, să scuipe o î n g h i ţ i t u r ă băgată cu forţa
in gură, să arunce mîncarea din farfurie ... Unele feluri nu-i plac,
altele sînt doar un motiv p e n t r u mofturi. î n c ă p ă ţ î n a r e a copilului,
însoţită uneori de cea a mamei, dă naştere u n o r adevărate compe­
tiţii de forţă, mergînd pînă la refuzul copilului de a accepta orice
Tel de mîncare.
Este o înfruntare, un duel. Dacă o persoană străină are sarcina
să hrănească copilul, se întîmplă ca lupta să înceteze în chip mira­
culos. Copilul începe iarăşi să mănînce.
Ucenicia curăţeniei: şi aici copilul descoperă r e p e d e că m a m a
acordă acestei chestiuni o m a r e i m p o r t a n ţ ă şi încearcă s-o sfideze.
Dacă m a m a este p r e a pretenţioasă sau p r e a n e r ă b d ă t o a r e în a ob­
ţine rezultate imediate, începe lupta. Dimpotrivă, dacă m a m a , fără
să se enerveze, se va arăta fericită de efortul pe care copilul îl face
pentru ea, orice progres va fi o să/bătoare şi-1 va ajuta pe copil
să cunoască bucuria de a face o plăcere altuia, ceea ce reprezintă
un stadiu i m p o r t a n t al maturizării afective. Există deci un echilibru
plin de n u a n ţ e între severitate şi toleranţă, î n t r e ceea ce este permis
şi ceea ce este interzis, echilibru care t r e b u i e respectat de m a m ă .
Ciocniri de cu totul altă n a t u r ă apar frecvent, pe m ă s u r ă ce copilul
vrea să le facă pe toate singur, iar m a m a încearcă să-1 reţină. în
aparenţă ea cere copilului să t e r m i n e m a i r e p e d e o acţiune oarecare
şi fără îndoială că este m a i uşor să închei paltonul u n u i copil mic
decît să-1 laşi să se descurce singur şi să greşească. D a r cînd copilul
se zbate şi strigă „eu singur, eu singur", el este cel c a r e în fond are
1
Pentru u n studiu detailat a l acestui comportament vezi: R . M u c e h i e i l i ,
Comment ils déviennent délinquants, Editions sociales françaises, 1965.
120 Constelaţia familială
Rolul mamei 121
dreptate, iar reticenţa mamei trădează de fapt dorinţa ei ca acest
copil să rămînă mic, sub protecţia ei. M 3i/i lai >/t
In societatea noastră, copilul este fără discuţie supraprotejat. Corelaţia între atitudinea mamei între 0 şi 3ani 777A lila ISani
Toate anchetele au arătat că m a m a întîrzie în mod voit cu cîţiva ani şi ia te/yerifa copilului rzn It la l/ani
vîrsta aproape a t u t u r o r uceniciilor copilului : astfel, ea îl îmbracă
pînă la 8 ani, îl spală pînă la 10, în t i m p ce 4 şi 5 ani sînt vîrstele
la care el este capabil să facă toate acestea singur.
Influenţa acestei atitudini, ca şi a altor atitudini, ale mamelor
faţă de copil, asupra viitoarei lui dezvoltări, a fost îndelung studiată
la Universitatea din California de Nancy Bayley, care a u r m ă r i t un
mare n u m ă r de subiecţi de la naştere pînă la vîrsta adultă, t i m p de
36 de ani. Aceste studii au confirmat o netă diferenţiere între sexe.
Atitudinea mamei din primii ani influenţează, de asemenea, în m a r e
măsură, viitorul caracter al copilului. Astfel băieţii, care au fost
foarte răsfăţaţi şi înconjuraţi de mai multă t a n d r e ţ e sînt la ado­
lescenţă mai sociabili, mai independenţi şi mai veseli, dar şi mai
puţin politicoşi, mai puţin conştiincioşi şi mai p r e t e n ţ i o ş i i .

Comentariile la tabelul alăturat

S) Eraexigentaînprivinţa ^^77Z\
Se spune uneori că viitorul copilului se hotărăşte în cei dintîi ani performanţe/or
ai vieţii sale şi această idee provoacă la părinţii tineri o anumită
îngrijorare. Luată ad literam, această afirmaţie este puţin hazardată.
7) Sepreocupa de sănătatea HHIH
capi/ului
Primii ani au o m a r e importanţă, d a r corelarea primei educaţii cu
rezultatele ei sînt încă puţin studiate.
8) Anxioasă
Un studiu făcut de N. Bayley şi E. Schaefer încearcă să precizeze
aceste corelaţii sub un a n u m i t aspect : dezvoltarea inteligenţei la
diferite vîrste şi influenţa pe care o poate avea a s u p r a ei prima 9) Iritabilă
educaţie acordată de mamă. Această posibilă influenţă este prezentată
10) Considera _
în tabelul de mai jos 2 . Cînd această corelaţie este pozitivă, dunga se ^^^^^

5
copilulca£LL
află în dreapta liniei mediane (de pildă copiii a căror autonomie a povară I
fost încurajată se arată mai inteligenţi decît media, ătît la 4 cît şi la ti) IIpe­
12 sau 17 ani), iar când este negativă la stânga. Se vede că mama care depsea
ddrsea
se arată de la început prietenoasă, dar care ştie să laude copilul şi-i
ll)/ndi-
feren/oX.
1
Concluziile trase de Berkely Growth Study sînt expuse a m ă n u n ţ i t în Research in
Child Development, a Longitudinal Perspective de N. B a y 1 e y, Merril-Palmer, Quar­
terly of Behaviour and Development, vol. I I , n r . 3, 1965.
2
(Tabelul de N. B a y l e y şi E. S c h a e f e r , Correlations of Maternal and Child încurajează independenţa, favorizează dezvoltarea lui intelectuală, în
Behaviors with the Development of Mental Abilities data from t h e Berkely Growth Study, timp ce, dacă îl răsfaţă (nr. 4) copilul este precoce (dunga de 4 ani),
Monografia Social Research Child Development, 1964, n r . 29, n r . 6. dar mad puţin strălucit cînd creşte. Trebuie să remarcăm mai ales o
certă diferenţă între sexe.

122 Constelaţia familială
Atitudinea destul de „dură", ostilă sau indiferentă a m a m e i faţă
de copil se dovedeşte dezastruoasă p e n t r u băieţi, ea prejudiciază
însăşi dezvoltării inteligenţei lor (nr. 9, 10, 11, 12) ; nici atitudinea
de anxietate (nr. 8) nu este favorabilă copiilor. Inteligenţa fetelor
pare să fie m u l t mai puţin afectată de experienţele nefericite ale
fragedei copilării.
Corelaţia negativă la 4 ani esfte şi pentru fete destul de impor­
tantă (sînt mai puţin precoce) d a r la adolescenţă influenţa este
minimă, după cum o arată dungile albe. Chiar atitudinea afectuoasă
a mamei (nr. 3) nu are o importanţă a t î t de mare, cum s-ar putea
crede, în dezvoltarea intelectuală a fetelor. Mai arătăm, în treacăt,
că aceste rezultate sînt foarte diferîte de cele observate la copiii sub
1 an. Totul se petrece, ca şi cum o copilărie fericită le-ar face pe
fetiţe mai precoce, dar fără beneficii ulterioare, în t i m p ce pentru
băieţi situaţia este mai curînd inversă.
IDENTIFICAREA CU MAMA
Am văzut că o dată cu lichidarea conflictului oedipian, părinţii
le servesc copiilor d r e p t modele p e n t r u identificare 4 . Fetiţa vrea să
facă curăţenie şi bucătărie ca m a m a ; băieţelul, prea m a r e de acum
pentru a visa „să se însoare cu m a m a " , îşi închipuie că se va însura
cu o femeie ca ea. Acest lucru era adevărat cel puţin în familiile
care trăiau închistate în ele însele, u n d e copiii n-aveau decît pe
părinţii lor ca modele adulte. Cinematograful şi televiziunea, adu-
cîndu-le alte imagini, oferă acum dorinţei lor de identificare stereo­
tipuri din întreaga societate.
O experienţă făcută în 1966—1967 asupra a circa o sută de copii,
de la 6 la 14 ani, proveniţi d i n toate mediile, p e r m i t e să se elucideze,
într-o oarecare măsură 2 , această problemă. Li s-au oferit copiilor
8 fotografii de femei, angajate alături de copiii lor în diverse acti­
vităţi, fiecare evocînd un a n u m e tip de atitudine m a t e r n ă . Li s-a
cerut să arate pe cea care o preferă, pe cea care seamănă mai m u l t
cu propria lor mamă, pe cea cu care ar dori să semene (sau să se
însoare mai tîrziu). Răspunsurile au scos la iveală un refuz total al
atitudinilor de „dădăceală" sau de răsfăţ excesiv, o m a r e nevoie de
1
Vezi p. 58.
2
Test R. V i n c e n t şi C. D a u r a t (1966). Vezi fotografiile de Ia p. 14 şi 15.
Rolul mamei 123
securitate care să fie asigurată de mamă, o m a r e dorinţă de comu­
nicare prin joc. Identificarea se face mai p u ţ i n cu m a m a reală (per­
cepută ca o fiinţă calmă şi domestică) şi mai m u l t cu o fiinţă fru­
moasă şi elegantă, coborîtă de-a dreptul de pe ecran în viaţă. In
schimb i se arată o mare recunoştinţă mamei care îşi lasă copilul
să o ajute, care îi încredinţează mici sarcini. Dorinţa ue asumare
a responsabilităţilor, de înlăturare a excesului de protecţie, este
deja virulentă.
Adevărata înţărcare
Ea va fi şi mai puternică în adolescenţă, cînd se afirmă dorinţa
de zdruncinare a dependenţei. Aceasta reprezintă p e n t r u m a m ă o
cotitură decisivă în educarea copilului. î n a i n t e rolul ei consta în a
feri copilul de orice pericol ; acum constă în a-1 lăsa să-şi asume
riscurile, limitîndu-le după capacitatea lui.
In n a t u r ă această înţărcare afectivă, cu m u l t mai dificilă decît
cea dintîi, este cel mai des impusă chiar de c ă t r e mamă : pasărea îi
împinge pe pui afară din cuib. La oameni, această înţărcare este
impusă de copil mamei, care ajunge să-1 considere un obiect prea
preţios p e n t r u a fi expus. O mamă bună p e n t r u adolescent este cea
care ştie să creeze o anumită distanţă între ei, rămînînd totuşi per­
fect disponibilă p e n t r u dovezile de afecţiune sau pentru diferite
cereri de ajutor. Această distanţă nu este cîtuşi de p u ţ i n sinonimă
cu demisia. Mai ales în preadolescentă, contactul cu copilul, interesul
pentru acţiunile Iui şi un anumit control sînt absolut necesare. Di­
ficultatea constă în exercitarea acestui control fără a-1 face înăbu­
şitor — şi nu excesul de autoritate este acela care-1 face înăbuşi­
tor — ci mai ales şantajul afectiv exercitat de către mamă.
Să luăm un exemplu. Unui copil de 14 ani i se cere să vină de la
şcoală direct acasă, în cincisprezece minute. î n t r - o zi întîrzie puţin
şi o găseşte pe m a m a plîngînd. Ea nu-1 ceartă, dar plînge : „Aşadar
nu mă iubeşti, pe m i n e care mi-am sacrificat viaţa p e n t r u tine !"
Evident, aici sînt reunite toate greşelile : un control prea strict p e n t r u
această vîrsta (i se poate p e r m i t e băiatului să treacă pe la un coleg
din cînd în cînd), o pretenţie exagerată la recunoştinţă filială care
va genera ostilitatea copilului faţă de m a m a sa, o nelinişte excesivă,
culpabilizantă, care-1 va împinge pe copil la minciună şi, în fine,
absenţa u n u i reproş moderat şi rezonabil, care demonstrîndu-i în
mod real în ce a constat greşeala sa l-ar fi d e t e r m i n a t să n-o mai
repete.
124 Constelaţia familială
Tot aşa, o susceptibilitate excesivă sau o gelozie evidentă pot duce
la ruperea legăturilor mamă-copil care se află în această perioadă
într-o fază fragilă. Perioada începuturilor flirturilor este deosebit
de delicată. M a m a este deseori geloasă în ambele cazuri, şi pe fiul
care-i scapă de sub tutelă, şi pe fiica ce începe să aibă succes. Gelo­
zia ei se traduce p r i n t r - u n efort de a părea tînără, de a se comporta
mai curînd ca o soră decît ca o mamă, aceste atitudini fiind extrem
de jenante p e n t r u adolescent şi făcînd şi mai dificilă păstrarea încre­
derii lui.
Nu sînt rare cazurile în care m a m a unui băiat încearcă să întîrzie
maturizarea lui, păstrîndu-şi atitudinea protectoare şi dădăcindu-1
dincolo de adolescenţă. în acest caz băiatul formează cu m a m a un
fel de „cuplu" psihologic şi cu greu se decide să se însoare. Chiar
cînd se însoară această situaţie nu se schimbă prea mult, deoarece
el va căuta în soţia lui o mamă deghizată, rămînînd, fără să-şi dea
seama, toată viaţa un copil.
Rolul tatălui
Oricărui copil îi lipseşte tatăl,
dacă nu-l poate admira pe al său.
J. Plaquevent
Imaginea tatălui şi a rolului său nu derivă în închipuirea copilului
tmmai din raporturile ce se stabilesc între ei în viaţa cotidiană, ci şi
din ceea ce aşteaptă de la tată însăşi familia şi întreaga societate.
Şi cu toate că acest rol evoluează pe măsură ce societatea noastră se
dezvoltă, cu toate că cei tineri îşi afirmă adesea dorinţa de a avea
relaţii mai „autentice", stereotipul rămîne în conştiinţa lor mai m u l t
sau mai p u ţ i n fix, şi tatăl, cu riscul de a-i decepţiona, trebuie tot­
deauna să i se conformeze într-o măsură mai m a r e sau mai mică.
Mici un alt rol social nu este mai împovărat de greutatea tradiţiilor
milenare ca cel al tatălui.
Paternitatea : o invenţie sociala ?
Deşi părerile sociologilor sînt adesea contestate, îndeosebi cele
ale Margaretei Mead după care rolul tatălui ar fi „străin din punct
de vedere psihologic şi impus în mod artificial de civilizaţie în scopul
supravieţuirii rasei... o invenţie socială, născută u n d e v a în u m b r a
istoriei" 1 , este totuşi evident că nimic din înzestrarea lor biologică
nu le i m p u n e totuşi bărbaţilor să-şi asume de-a lungul a douăzeci
2
de ani din viaţă sarcina grea a paternităţii. Malinowski arată că în
anumite societăţi în care determinarea tatălui nu este posibilă, exer­
citarea autorităţii faţă de copil îi este încredinţată fratelui mamei.
Copilul recunoaşte autoritatea acestuia, deoarece numai supunerea
faţă de acest adult îi dă dreptul să facă p a r t e din ginta mamei şi
să locuiască în aşezarea gintei. în schimb, adevăratul său tată îl
creşte cît t i m p e mic, p e n t r u că este „bărbatul m a m e i " şi nu joacă
decît rolul afectiv al unei a doua m a m e ; influenţa lui devine tot
mai mică, pe măsură ce copilul creşte şi trece în mîinile unchiului.
1
Dupa J. J o s s e l y n , in Cultural Forces Motherliness and Fatherliness. American
Journal of Orthopsychiatry, 1956.
2
B . M a l i n o w s k i , in The Father in Primitive Psychology.
 126 Constelaţia familială
Pînă nu demult nimic şi nimeni, în societatea noastră, nu îi pre­
gătea pe taţi pentru rolul lor. Fetiţa care îşi închipuie viitorul îşi
imaginează în p r i m u l rînd că va avea copii, din partea celor din
jur ea primeşte în mod inconştient o continuă pregătire p e n t r u m a ­
ternitate. Băiatul îşi imaginează viitorul profesional sau social, u n e ­
ori pe viitoarea lui soţie ; nu se gîndeşte că odată va deveni tată,
decît în legătură cu alte lucruri.
De naşterea celui dintîi copil va fi poate mîndru, dar ea îl va sur­
prinde, va fi neliniştit şi se va comporta stîngaci cu el. El va afişa
o atitudine distantă faţă de îngrijirea copilului : „este o treabă de
femeie". Dar această sustragere ascunde jena lui în faţa u n u i intrus
pe care inconştient îl percepe ca pe un rival şi oare mai tîrziu, cres-
cînd, va deveni o adevărată ameninţare chiar pentru locul pe care
el îl ocupă în societate. Puţini sînt taţii care nu au măcar o fărîmă
de tristeţe sau de mînie cînd adolescentul lor fiu îi bate la tenis,
acaparează telefonul „lor", cere să i se î m p r u m u t e automobilul „lor"
pentru o întîlnire cu o fată — toate aceste lucruri clasîndu-i pe
părinţi în categoria celor „bătrîni" şi împingîndu-i astfel imper­
ceptibil spre retragere.
Oricare ar fi totuşi reacţiile inconştiente pe care n-am avea temei
să i le reproşăm, tatăl este în general dornic să-şi asume în con­
diţiile cele mai bune rolul ( a r e i se încredinţează şi care are trei
aspecte principale :
— afecţiunea, simbolizată prin prezenţa lui alături de familie ;
— protecţia prin intermediul sprijinului material pe care îl da­
torează familiei (banii, hrana, un cămin stabil) şi al hotărîrilor sal­
vatoare care se aşteaptă din partea lui în caz de dificultate ;
— iniţierea în viaţă, în general, dar mai cu seamă în viaţa socială ;
din partea lui se aşteaptă să fie un model p e n t r u imitare şi pentru
identificare, să-şi exercite controlul prin autoritatea sa, să-i dăru­
iască copilului cunoştinţele şi experienţa sa.
PRIMA RELAŢIE TATA-COPIL
In primele luni de viaţă ale sugarului, chipul aplecat asupra lea­
gănului nu este diferenţiat Din momentul în care copilul recu­
noaşte chipul mamei, tatăl îi apare ca o fiinţă diferită, dar care a r e
1 perirea diferenţei dintre sexe se soldează pentru o fetiţă cu sentimentul de a fi „incom­
Vezi p. 26 şi 29.
Rolul tatălui 127
un rol afectiv analog. El înseamnă pentru copil o a doua mamă, mai
puţin prezentă desigur, dar din a cărui parte se aşteaptă la aceleaşi
manifestări de tandreţe sau de aprobare, la aceleaşi schimburi afec­
tive prin intermediul micilor jocuri — şi chiar uneori la îngrijiri,
pe care tatăl modern le acordă cu tot mai m u l t ă plăcere.
In plus, tatăl reprezintă dragostea şi securitatea pentru mamă şi
prin intermediul ei, p e n t r u copil. Sugarul îşi găseşte astfel fericirea,
într-o relaţie triunghiulară stabilă, fiecare m e m b r u al ei fiind legat
de ceilalţi prin iubire. Tocmai p e n t r u a întări această relaţie, care
generează un sentiment de securitate, şi pentru a reduce reacţiile,
r a r e pot distruge această relaţie prin gelozie, este bine ca tinerii
taţi să se ocupe chiar de sugari. Mai m u l t decît atît : ei trebuie să
asiste la naştere şi chiar să urmeze anumite cursuri pregătitoare de
îngrijire a nou-născutului.
Comunicarea verbală între tată şi mamă îl ajută
i p e copiii să-şi însuşească vorbirea
Existenţa acestui triunghi tată-mamă-copil are un rol important
în învăţarea vorbirii, fiind cunoscut faptul că vorbirea constituie
primul mod de „socializare" a copilului. Părinţii comunică verbal,
dar în această comunicare întrebuinţează uneori şi semne care di­
feră însă foarte mult de cele folosite de copil p e n t r u a se face înţeles
de mamă. El trebuie să adopte acest sistem de comunicare p e n t r u
a p ă t r u n d e în lumea adulţilor şi a le împărtăşi iubirea. De aseme­
nea, după părerea psihanaliştilor, copilul nu devine apt p e n t r u învă­
ţarea vorbirii decît atunci cînd a înţeles că între tatăl şi m a m a lui
există această comunicare verbală la care el însă nu poate să par­
ticipe.
Din acest moment, orice atitudine nouă a copilului va trebui să
fie aprobată nu numai de mamă, dar şi de tată, care devine model
pentru imitare şi judecător al oricărei acţiuni. P u ţ i n cîte puţin, se
conturează ideea diferenţei dintre sexe. Tatăl nu mai este doar un
membru al triunghiului, el este un bărbat, adică o fiinţă înzestrată
cu o anumită superioritate ; ce importanţă are dacă la originea
acestei idei se găsesc atribute fizice, cum o vrea Freud 1 sau atitu-
1
S. F r e u d : „Trois Essais sur ta sexualité? (Gallimard, 1945). Pentru Freud desco­
pletă"; de aici o ranchiună împotriva mamei şi o admiraţie pentru t a t ă . Vezi şi
D. S a a d a, L'enfant et les Grandes Personnes, Aubier-Montaigne, 1969.
128 Constelaţia familială
dinea de dependenţă faţă de el a mamei înseşi, ori influenţa
stereotipurilor sociale care se face simţită şi în această problemă.
In orice caz tatăl, cu mult mai înalt şi mai puternic decît copilul,
îi pare acestuia înzestrat cu o putere quasi supranaturală. Copilul
îl admiră, visează să-i semene în toate. Această superioritate fizică
şi intelectuală a tatălui recunoscută sau proclamată, îl ajută pe
băieţel să evite complexul oedipian 1 ; pentru toţi copiii, ea confirmă
imaginea rolurilor tatălui şi mamei, pregătind t e r e n u l p e n t r u identi­
ficarea cu personajul de acelaşi sex.
Cel puţin aşa afirmă teoriile psihanalitice, elaborate, în Cea mai
mare parte, în prima treime a secolului nostru.
Familia evoluează însă rapid şi se poate crede că noua atitudine
a taţilor faţă de copii, mai apropiată, mai încărcată de afectivitate,
mai „maternă", va avea consecinţe profunde în cea de-a doua copi­
lărie şi va modifica în mod considerabil reacţiile „oedipiene". Mai
trebuie precizat că dacă un mare n u m ă r de psihologi considerau
sănătoasă şi necesară pentru echilibrul copilului o diferenţiere netă
a celor două roluri, alţii în lucrări mai recente vorbesc de „părinţi"
ca de o unitate, într-o perspectivă în care conflictul oedipian ocupă
un loc din ce în ce mai m i c 2 .
Cert este că tatăl, personaj cu atît mai admirat cu cît este, datorită
u n o r împrejurări impuse de viaţa cotidiană, mai puţin apropiat de
copil decît mama, inspiră o încredere de care trebuie să se a r a t e
demn. El este cel care-1 aruncă pe copil în sus şi îl prinde din zbor,
şi copilului nu-i e frică. El conduce maşina, el mînuieşte securea
cînd taie buşteni, el înoată pînă la insulă şi tot el îl poartă pe copil
în braţe cînd acesta este obosit. Sentimentul de siguranţă pe care
îl are copilul atunci cînd este în preajma lui provine din impresia
că tatăl domină l u m e a exterioară. El este cel care-i inspiră copilului
dorinţa arzătoare de a deveni ca el. Oricărui copil îi lipseşte tatăl,
dacă nu-1 poate admira pe al său 3 .
1 copii, să pună mereu în valoare meritele tatălui, să-1 situeze pe
Complexul lui Oedip: ataşament excesiv faţă de părintele de sex opus însoţit de o
anumită ostilitate faţă de celălalt. Acest stadiu oedipian, descris de Freud, dispare în
med normal la vîrsta la care copilul intră în perioada de latenţă, de la 6 la 12 ani.
2
Astfel A. J e r s i 1 d în Chilă Psychology, ed. a Vl-a, Prentice Hali, 1968, discut
însăşi existenţa perioadei de latenţă şi observă că conflictul oedipian nu există la copii
crescuţi într-un alt context social.
3
J . P l a q u e v e n t , Misere sans nom, Edition d u Seuil, 1955.
Rolul tatălui 129
ROLUL DE PROTECŢIE AL TATĂLUI
Şl EVOLUŢIA ACESTUI ROL
Unul din elementele încrederii şi admiraţiei familiei este rolul
tradiţional de protector pe care îl are tatăl. El pleacă la muncă
p e n t r u a cîştiga cele necesare traiului. El posedă puterea magică
de a procura ceea ce doreşte de a satisface nevoile t u t u r o r alor
săi, ceea ce îl înzestrează cu un prestigiu care este cu atît mai m a r e
cu cît el are o situaţie mai sigură. Un studiu de M. Komarovski
arată că prestigiul patern scade în mod considerabil în ochii ado­
lescentului dacă tatăl nu cîştigă suficient pentru a-şi întreţine fa­
milia 2 .
Evoluţia condiţiei femeii
modifică imaginile părinţilor
Evoluţia condiţiei femeii modifică fără îndoială această situaţie,
în mediile sociale modeste, femeile au lucrat dintotdeauna, dar nu
îndeplineau decît sarcini subalterne, aveau un salariu mic şi nu se
bucurau decît de foarte puţină consideraţie socială. Accesul lor la
posturi bine remunerate, la o educaţie care să le asigure un nivel
intelectual egal cu cel al soţului, transformă fără îndoială în mod
profund imaginile pe care copilul şi le formează despre părinţi. Res­
pectul acordat tatălui de către copii şi totodată de către soţie, nu
se mai bazează numai pe capacitatea intelectuală a tatălui. Dreptul
de a hotărî, altădată încredinţat doar tatălui, este acum împărţit
între ambii părinţi. Dispariţia tatălui ar fi resimţită afectiv ca o
catastrofă dar nu şi în ceea ce priveşte posibilităţile materiale.
O evoluţie atît de profundă nu se produce fără a aduce o oarecare
nelinişte, amestecată cu un sentiment de vinovăţie, atît la bărbaţi
cît şi la f e m e i ; astfel, în numeroase familii, se încearcă să se m e n ­
ţină prin artificii mitul tatălui —- singurul care întreţine şi pro­
tejează familia : m a m a r e n u n ţ ă să-şi folosească educaţia p e n t r u a
munci şi refuză servicii mai bine plătite sau care se bucură de mai
multă consideraţie decît cel al soţului, sau se străduieşte, faţă de
primul loc. Este adevărat că şi el ţine seama din ce în ce mai mult
de părerile soţiei cînd ia hotărîri privind viaţa familială ; el îşi r e -
1
Vezi P. O s t e r r i e t h , l'Enfant et la famille. Editions du Scarabée, 1963.
2
Mirra Komarovski în Blue Collar Marriage, Random House, 1964.
9 — Cunoaşterea copilului
130 Constelaţia familială
zervă însă d r e p t u l să dea, î m p r e u n ă cu ea, o orientare „politicii
generale a familiei" ; el determină în mare măsură valorile perso­
nale şi sociale pe care se bazează viaţa de familie.
LEGĂTURA CU SOCIETATEA
Tot tatăl este acela care, în mod tacit, este considerat că determină
prin profesiunea sa nivelul social al familiei şi mediul în care
aceasta evoluează. El este cel care-i dă numele, el este cel care
serveşte ca punct de reper permanent şi de aceea se spune : „este
soţia lui X..., este fiul lui X..." In plus, fie că m a m a are o meserie,
fie că nu, ea se ocupă mai mult de casă şi de familie, pe cînd tatăl
apare ca o legătură î n t r e familie şi societate, aceasta din u r m ă fiind
mai vastă şi avînd legile ei specifice. într-o căsnicie, cum spune
Alain, bărbatull este „mesagerul acestei puteri surde şi m u t e : „ne­
cesitatea", începînd cu vîrsta cea mai fragedă, copilul vede în el,
prin intermediul mamei, „legea" ; el este cel care, în ultimă instanţă,
decide ce e rău şi ce e bine, şi care, întorcîndu-se seara este jude­
cătorul suprem, aşteptat şi temut, al evenimentelor zilei.
Esenţialul pentru echilibrul copilului :
înţelegerea dintre părinţi
Pe măsură ce copilul creşte, această lege devine generală şi obiec­
tivă : valorile pe oare tatăl încearcă să le facă respectate în sînul
familiei îşi au izvorul în afară, ele sînt de origine socială sau de
alte origini. Aşa c u m mama îl face pe copilul încă mic să accepte
anumite interdicţii, prin forţa dragostei pe care o are copilul p e n t r u
ea, tatăl face ca regulile să fie respectate ajutîndu-se de legăturile
de afecţiune pe care a ştiut să le creeze între el şi copii. P e n t r u ca
regulile impuse de tată să fie într-adevăr respectate, ele trebuie să
fie ferme, tatăl ştiind să le impună prin autoritatea sa şi să fie
acceptate, adică tatăl să nu aibă o atitudine tiranică faţă de copil.
La aceasta trebuie adăugat şi un al treilea fapt, esenţial : înţele­
gerea dintre părinţi. O mamă prea slabă sau ostilă care devine
complicea copiilor pentru a contrazice sau pentru a diminua auto­
ritatea paternă, creează o atmosferă a cărei nocivitate 1 a fost
deseori arătată.
1 personalităţi puternice sfîrşesc adesea printr-o r u p t u r ă brutală a
Vezi mai ales în legătură cu acest subiect R. M u ce h i e 1 1 i, Comment ils devi­
ennent délinquants. E d i t i o n s sociales française, 1965.
Roiul tatălui 131
Pornind de la imaginea acestui „tată ideal", care are conştiinţa
exactă a valorilor, care ştie să impună ferm o lege dar în acelaşi
t i m p ştie să păstreze şi afecţiunea copiilor, să examinăm şi cîteva
atitudini excesive ale lui.
TATĂL DOMINATOR
Autoritatea lui este expresia unei personalităţi puternice, exi­
gente, care ştie să se afirme şi să reuşească şi care se bucură de un
prestigiu destul de mare.
Conştient de valoarea sa, el nu acceptă să fie contrazis sau ne­
socotit, în familie vrea să fie ascultat, respectat, venerat. Soţia şi
copiii sînt în ochii lui fiinţe slabe, care au nevoie să fie protejate
şi conduse ; el ştie ceea ce este bine p e n t r u întreaga familie, şi ca
atare ei nu trebuie să discute acţiunile sale.
Tatăl dominator va avea
un copil timid şi supus...
Copiii acestui tip de tată sînt adesea timizi şi inhibaţi ; supunerea
lor este atît de mare, încît aşteaptă fără-ncetare directive din par­
tea tatălui, devin incapabili să ia singuri decizii privind persoana
lor şi se maturizează greu. Se întîmplă ca unii dintre ei să cadă
regulat la examene sau să sufere de eşecuri în viaţa profesională
şi sentimentală, ca şi cum ar trebui întotdeauna să rămînă, cu orice
preţ, mai prejos decît tatăl lor. Acest gen de atitudine, n u m i t ă
„comportare de eşec" este de multe ori accentuată p r i n t r - u n com­
portament prea t a n d r u faţă de ei din p a r t e a mamei, care vrea să
compenseze astfel atitudinea soţului şi care de fapt nu face decît
să contribuie la încetinirea procesului de maturizare a copilului.
... sau dimpotrivă, rebel şi autoritar
Uneori însă băiatul se revoltă împotriva u n u i tată prea rigid şi
care nu acceptă nici un compromis. Ciocniri violente între două
raporturilor tată-fiu şi printr-o plecare p r e m a t u r ă a adolescentului
132 Constelaţia familiala
1
de acasă. Nevit Sandford , într-un studiu asupra genezei autorita­
rismului, arată că personalităţile autoritare se formează adesea în
familii în care tatăl este extrem de ferm şi distant, iar m a m a destul
de supusă. Copiii unor părinţi prea autoritari îşi critică familia
puţin, d a r disciplina care le este impusă are consecinţe traumati­
zante şi cotropitoare, acest fapt putînd fi prezentat în următorii
termeni : supunerea faţă de părinţi este egală cu rebeliunea faţă
de ceilalţi.
TATĂL TIRAN
El este de asemenea autoritar, dar în compensaţie şi în salturi,
în realitate are o fire timidă. Adesea este un tip slab care prin
izbucniri sporadice sau afirmări aberante ale autorităţii reacţionează
la propria-i slăbiciune. P r i n t r - u n asemenea mod de a-şi impune au­
toritatea, tatăl se devalorizează în ochii copilului pe care în acelaşi
timp îl sperie.
Tirania tatălui provoacă
nervozitatea copilului
Copilul unui tată tiran este adesea inhibat, fricos, nervos, insta­
bil, cu explozii agresive bruşte şi necontrolate. în m o m e n t u l în care
începe adolescenţa, conflictele între tată şi copil vor fi cu atît mai
grave, cu cît tînărul adolescent îşi va da seama de adevărata perso­
nalitate a tatălui şi va căuta să-1 convingă de mediocritatea lui, chiar
dacă atitudinea sa îl culpabilizează profund. Va fi o luptă necruţă­
toare împotriva unui adversar pe care îl ştie vulnerabil. în acelaşi
timp, ruptura, dacă aceasta va surveni, va fi suportată cu greu de
băiat, care nu va putea păstra o astfel de imagine a tatălui, încît
aceasta să-i servească drept model de comportare.
TATĂL „PRIETEN"
Acesta caută să păstreze asupra fiului o superioritate bazată pe
stimă şi nu pe autoritate. Este totuşi foarte criticat de adolescenţi.
Necomportîndu-se cu adevărat nici ca tată dar nici oa prieten, este
1
Citat de Slavson, în Chilă psyckoieicpy, N. Y., Cchrr.bia LY.iversity Frcss
1952.
Rolul tatălui 133
suspectat de nesinceritate. De multe ori este bănuit de copil, că îl
spionează că ar vrea să-i afle secretele, că vrea să pătrundă într-o
lume căreia nu-i mai aparţine. Este acuzat pe faţă că. joacă acest
rol nu din dragoste p e n t r u copii, ci din dorinţa egoistă de a întineri
şi de a profita de avantajele tinereţii, la care de fapt ar fi trebuit
să renunţe.
Cei mai în vîrstă critică fără cruţare liberalismul faţă de cei
mici : „eu n-aş fi lăsat-o pe fiică-mea să citească aşa ceva". Invo­
luntar, prin intervenţiile lor încearcă să trezească demnitatea tatălui,
din partea căruia se aşteaptă mai curînd o sancţiune decît o compli­
citate ; pedeapsa aplicată copiilor îi eliberează de greşeală, compli­
citatea îi afundă în ea. Copilul care nu vrea să evite pedepsirea
este întotdeauna mai mult sau mai puţin în căutarea unei autori­
tăţi care să-i vină în sprijin.
Limita prieteniei tată-copil
este greu de stabilit
Totuşi faţă de tatăl prieten, cu toate că-1! critică, copilul are sen­
timente de tandreţe şi de recunoştinţă, deoarece prietenia dintre
părinţi şi copii permite schimburi de idei mai frecvente între ei şi
o participare mai mare a copilului la luarea unor decizii care-1
privesc.
Există în această prietenie o limită care însă este greu de stabilit.
Tatăl poate fi tovarăş de joacă, dar el trebuie să ştie u n d e să se
oprească şi să-1 facă pe copil să înţeleagă de ce nu continuă joaca
cerîndu-i din acest m o m e n t ascultare.
El poate să discute în mod liber cu copilul său şi să nu-i ceară
să-şi arate respectul faţă de el prin semne exterioare, dar nu trebuie
să devină complicele lui la încălcarea regulilor de comportare. A-l
înţelege pe copil nu este totuna cu a-i permite orice.
TATĂL „BOMBOANA"
El joacă rolul unei m a m e de-a doua. Raporturile lui afective cu
copilul sînt desigur suficient de armonioase şi satisfăcătoare pentru
moment, atît pentru primul cît şi pentru celălalt.
134 Constelaţia familiala
Copilul răsfăţat : totdeauna nesatisfăcut
Copiii crescuţi fără nici o constrîngere, avîndu-i pe amîndoi pă­
rinţii întotdeauna la dispoziţie pentru a le satisface cea mai mică
dorinţă, nu vor putea mai tîrziu să suporte nici o frustrare, nici un
cadru unde se cere disciplină. Cînd copilul va creşte, părinţii se vor
plînge că acesta „n-are nici o voinţă", că este capricios, că nu
este niciodată mulţumit etc.
TATĂL DEMISIONAR
In sfîrşit, ultimul tip de tată, a cărui frecvenţă tot m a i mare a
suscitat multe discuţii şi care îi preocupă în mod deosebit pe edu­
catori, este ta/tăi care se lasă păgubaş, cel absent, cel plecat mereu
în călătorii, cel care aduce de lucru acasă şi cere să nu fie deranjat
sau cel care datorită personalităţii sale nu se simte capabil să exer­
cite un control asupra copiilor. El riscă să aibă copii incapabili să
se conformeze anumitor imperative şcolare, sociale sau morale.
„Nu acţionează decît după capul lor", „nimic nu-i atrage".
Trebuie să r e m a r c ă m că şi tatăl „bomboană" este uneori un de-
misionar ; este prezent desigur, dar cînd se întoarce obosit acasă
preferă să nu audă relatarea evenimentelor zilei şi să compenseze
printr-o tandreţe superficială lipsa u n u i interes profund. Lectura
ziarului sau televizorul îl absorb c o m p l e t ; gîndul lui e aiurea.
Renunţării, copilul îi preferă autoritatea
Aici copiii nu se înşeală ; puşi în faţa secvenţelor fotografiate
1
corespunzând diferitelor atitudini p a t e r n e ei îl resping fără milă,
la orice vârstă, pe tatăl care nu s-ar interesa îndeajuns de ei. Şi, cel
puţin pînă la pubertate, ei îşi acordă sufragiile lor tatălui „autori­
t a r — care-se-ocupă-de-ei" (ceea ce nu reprezintă evident cazul t u ­
turor despoţilor de familie).
In timpul prepubertăţii, autoritatea paternă (sau forţa imaginii
tatălui) este poate principalul factor de echilibru. R e n u n ţ a r e a tată­
lui, despre care ştim că reprezintă legea şi asigură adaptarea socială,
1 Delinquency and Parental Psychology.
Ancheta din 1968 de R. V i n c e n t şi 1. Z u b e r publicată de revista „Elle",
nr. 1168. 6 mai 1968.
Rolul tatălui 135
este considerată aproape în unanimitate că favorizează alunecarea
spre asocialitate şi delincventă. 8 4 % dintre delincvenţi n-au făcut
aproape niciodată vreun lucru împreună cu tatăl lor, în t i m p ce la
2 1 % î n t r e nedelincvenţi asemenea acţiuni comune au avut l o c .
1
Această lipsă a contactului dintre tată şi copil este resimţită du­
reros de majoritatea delincvenţilor, care îşi transferă întreaga afec­
ţiune asupra mamei.
5 4 % d i n t r e delincvenţi consideră că tatăl trebuie să-i iubească
mai mult, 89<>/o cred că tatălui lor îi vine greu să fie t a n d r u cu ei,
în timp ce numai 1 7 % dintre nedelincvenţi au această impresie.
8 1 % dintre delincvenţi cred că le-ar folosi să-şi vadă mai des
tatăl, faţă de 1 3 % d i n t r e nedelincvenţi. In cazul cînd ar avea mari
necazuri, 6 0 % dintre delincvenţi spun că ar fi vrut să recurgă la
ajutorul mamei, în t i m p ce 6 7 % dintre nedelincvenţi ar face apel
la tată.
Aceste date au fost folosite adeseori p e n t r u a se ilustra ceea ce
se n u m e ş t e „criza de autoritate". In continuare vom preciza şi vom
căuta să explicăm conţinutul acestui cuvînt.
CE ESTE AUTORITATEA PATERNĂ ?
Am văzut că despotismul şi tirania în familie nu dau rezultate
b u n e şi nu trebuie să fie confundate cu autoritatea. Or, se pare că
imaginea tatălui nu reprezintă pentru copil o fiinţă pe care să o
admire şi în care să aibă încredere, ci mai curînd o forţă agresivă.
El apare, în cele mai multe cazuri, ca un personaj gelos şi redutabil.
Colette, studiind 122 adolescenţi între 15 şi 18 ani, a arătat că forţa
şi agresivitatea constituie trăsăturile generale atribuite imaginii pa­
terne 2 . Totodată, în păturile sociale cu posibilităţi materiale mai
mari, această forţă este de ordin moral, se înrudeşte cu prestigiul,
şi cu toate că este o forţă de oprimare ea provoacă reacţii ambiva­
lenţe, în care ostilitatea se îmbină cu admiraţia. In păturile sociale
cu posibilităţi materiale mai mici, autoritatea paternă intervine mai
direct şi mai brutal, exprimîndu-se adesea prin violenţă verbală
1
Aceste cifre, ca şi cele care urmează, sînt luate din lucrarea lui R. A u d r y,
2
Co l e t t e : teza de doctorat în ştiinţe psihologice la Universitatea liberi din
Bruxelles.

136 Constelaţia familială
sau fizică şi cu mijloace care n-au nici o legătură cu autoritatea
reală.
Concluzii asupra acestei probleme, în parte neaşteptate, s-au des­
prins dintr-un important studiu privind dezvoltarea morală a co­
piilor în jurul vîrstei de 12 ani în corelaţie cu genul de disciplină
exercitată de către părinţi,.
A u t o r i i 1 au descoperit că există o slabă legătură î n t r e moralita­
tea copilului şi metodele de disciplinare a lui folosite de tată ; folo­
sirea de către tată, faţă de fete, a u n o r pedepse fizice sau materiale
nu duce la nici un rezultat, iar faţă de băieţi asemenea metode de
disciplinare sînt prea puţin convingătoare în educarea celor din pă­
turile sociale cu posibilităţi materiale mijlocii, şi negative în cele
cu posibilităţi materiale mai mult decît modeste.
Autoritatea reală se află in imaginea
pe care o oferă tatăl
Sîntem conduşi să presupunem că autoritatea de care copilul are
nevoie n-are nimic comun cu disciplina impusă în mod brutal şi
că rolul tatălui constă mai ales în a fi pentru adolescent un model,
care să constituie, chiar dacă adolescentul nu-şi dă seama de aceasta,
un suport necesar. Şi, deoarece tatăl este întrucîtva un mediator
între copil şi societate, este desigur important ca el să ofere imagi­
nea unei b u n e adaptări sociale. S-au subliniat adesea perturbările
provocate în educaţia tinerilor de perioadele în care taţii au parti­
cipat la lupte sociale, de perioadele de lupte politice sau împotriva
ocupaţiei străine, perioade cînd arestarea lor constituia un fapt cu
care se mîndreau copiii.
Pe plan individual, un tată pe care societatea îl consideră „ r a t a t "
îşi afirmă cu greu autoritatea ; cel ce reuşeşte în viaţă sau se bucură
de consideraţia celor din jur şi este respectat de vecini, n-are nevoie
să aibă un caracter puternic p e n t r u a se impune în faţa copiilor.
Cauza rezidă în faptul că fiul aşteaptă din partea tatălui ca să-i di­
rijeze ucenicia în viaţă. El vrea să fie iniţiat în probleme de tehnică,
să fie informat pentru a înţelege mai bine lumea în care urmează
să intre, să profite la m a x i m u m de experienţa paternă, înainte de
a o respinge în adolescenţă, pentru a se lansa el însuşi în viaţă.
1
M. H o f f m a n şi H. S a I t z e i n, în „Journal of Personality and Social
Psychology", vol. 5, 1967.
Rolul tatălui 137
Pînă la vîrsta de 15 ani copilul îşi adoră tatăl care-1 ajută (să facă
sport, să mînuiască o unealtă, să cunoască plantele etc.) ; poate
tocmai pentru că nu are nici timp, nu este nici competent, nu posedă
nici mijloacele de exprimare pentru a fi dascăl, tatăl de condiţie
social-economică modestă caută adesea să-şi afirme p r i n forţă o au­
toritate care îşi are originea doar în diferenţa de vîrstă.
Se poate crede că într-o societate în care cunoştinţele evoluează
atît de rapid încît devin imediat perimate, în care cel ce nu se
„reciclează" în permanenţă devine incompetent, în care rolul ini­
ţierii în viaţă este îndeplinit din ce în ce mai m u l t de televiziune
si cinematograf, nu întoarcerea la disciplina impusă cu brutalitate
va fi aceea ce va reda tatălui autoritatea pierdută. Problema are
implicaţii mult mai profunde l .
Ea nu este totuşi insurmontabilă dacă se ţine seama de faptul că
autoritatea nu trebuie neapărat personalizată : copilul se supune mai
greu u n u i „ t i r a n " care îl ameninţă cu bătaia, decît unui regulament
pe care îl simte că a fost hotărît de comun acord de ambii părinţi
şi al cărui scop îl înţelege. Aici copilul vine în ajutorul autorităţii
ameninţate a tatălui.
P e n t r u ca un copil să simtă că autoritatea există, că este imuabila,
solidă, trebuie să aibă încredere în hotărârile pe care părinţii le iau
în legătură cu el, să fie sigur că părinţii îl înţeleg că au puncte de
vedere stabilite.
Această imagine a unirii lor, pe care o dau părinţii, şi a conver­
genţei punctelor lor de vedere şi de interes legate de copil trebuie
folosită, mai mult decît orice altă metodă, la impunerea unei auto­
rităţi paterne.
1
Vezi R. G é r a u d, L'homme mystifié, La Palatine, Paris, 1967.

Copilul fafă-n fajă cu cuplul
Felul în care părinţii îl tratează pe copil
formează la acesta un anumit mod de a
concepe lumea.
A. Adler
In structura actuală a societăţii, familia este celula socială de
bază. Această celulă, altădată mai întinsă şi mai puternică, s-a
restrîns puţin cîte puţin, reducîndu-se la cuplu şi la copiii lui. Ast­
fel, cuplul a devenit p e n t r u copil primul model social. In contactele
cotidiene cu părinţii, copilul caută în mod inconştient o concepţie
asupra raporturilor de autoritate, de solidaritate, de dragoste, de
forţă, de ajutor reciproc, de viclenie sau de ipocrizie. Aceste con­
cepţii vor influenţa, de-a lungul întregii sale vieţi, în mod pozitiv
sau negativ, modul lui de a se comporta cu ceilalţi şi îl vor ajuta
să-şi făurească un loc în societate şi vor contribui chiar la formarea
ideilor sale politice x .
Faţă de copil, contează mai mult să fii
autentic decît să spui ceea ce trebuie
Astfel rolul părinţilor este departe de a fi redus la meseria de
educator. Oricît de importantă ar fi, oricît i-ar absorbi această
funcţie, ea este în permanenţă depăşită prin modul lor de a se com­
porta în general. Personalitatea lor şi relaţiile pe care le au unul
cu celălalt contează prin ele înseşi. Ei trebuie să fie autentici, să
se arate aşa cum sînt, cu nevoile lor, cu interesele lor, cu problemele
lor personale autentice. Nu spunîndu-i tot ce trebuie fiicei sale şi
nu dîndu-i să citească cele mai bune cărţi va trezi m a m a în ea do­
rinţa de a fi femeie, ci arătîndu-se fericită şi mulţumită în viaţa de
toate zilele alături de soţul ei. Nu lăudînd voinţa şi curajul bărba­
tul formează gustul fiului său de a întreprinde o acţiune, ci tră-
* Vezi exemplele din Socialisation politique des enfants, C h. R o i g şi F. B e 1-
1 o n - G r a n d , Armând Collin, 1968.
Copilul faţâ-n faţă cu cuplul 139
indu-şi în faţa lui, zi de zi, susţinut de ai lui, propriile experienţe,
trecînd peste eşecuri, bucurîndu-se de victorii. Să privească ei înşişi
anumite tablouri, să citească ei înşişi a n u m i t e cărţi — iată modul
cel mai b u n în care părinţii creează gustul pentru acestea la copii :
plîngîndu-se, bombănind, acuzînd soarta — le distrug orice gust pen­
tru viaţă.
înseşi raporturile educative sînt influenţate prin viaţa profundă
a cuplului. O femeie care suferă datorită risipei soţului va căuta
cu orice preţ să reprime acest defect la copii. Un bărbat, fericit
într-o căsnicie cu o femeie fără studii nu va putea suporta ideea ca
fiicele lui să î n v e ţ e ; pe un altul, căsătoria cu acelaşi gen de femeie
îl va face să sufere, el va căuta dimpotrivă să le împingă pe fiicele
lui spre tot soiul de examene. Hoffman a găsit în 1963 că femeile,
t r a t a t e în mod dictatorial de soţii lor au tendinţa să reacţioneze tra-
tînd la rîndul lor pe copii într-un mod d i c t a t o r i a l i .
Exemple sînt n e n u m ă r a t e şi s-ar putea cita atîtea cazuri cîte fa­
milii există. Ne vom limita numai la a descrie cîteva, mai frecvente
sau mai delicate.
PĂRINŢII PREA UNIŢI
S-a spus şi s-a repetat că înţelegerea dintre părinţi este necesară
p e n t r u formarea şi dezvoltarea personalităţii copilului. Dar se uită
uneori să se adauge o condiţie indispensabilă : dragostea dintre pă­
rinţi să integreze prezenţa copiilor şi nu s-o excludă. Acest din u r m ă
caz este m u l t mai frecvent decît se crede, mai ales în cazul copilului
venit pe lume prea de timpuriu la părinţi prea tineri. Atunci, în
loc să constituie o legătură suplimentară î n t r e părinţi, în loc să sim­
bolizeze culminarea dorită a sentimentelor lor, primul copil — şi
mai m u l t cei oare vor urma, uneori la intervale prea mici -— este
perceput ca un element care jenează. Foarte repede copiii se simt
nişte intruşi în grupul părinţilor 2 . Şi iată că părinţii care continuă
să trăiască în luna de miere separă familia în două clanuri : cel al
părinţilor şi cel al copiilor.
1
M. Hoffman, universitatea din Michigan, citat în „Journal of Personality and Social
Psychology", vol. 5, nr. 1, p. 45—47, 1967.
2
După S. R. S l a v s o n , ei nu sînt ancoraţi din punct de vedere afectiv, ci
lăsaţi în voia soartei: The Practice of Group Therapy, I . U . P . , New York, 1947.

140 Constelaţia familială
în faţa părinţilor prea uniţi :
copii frustraţi
Chiar în grupuri familiale în care copiii sînt integraţi perfect nor­
mal, părinţii împărtăşesc o seamă de secrete, de m o d u r i de a vorbi,
de preocupări, de la care copiii sînt excluşi, ceea ce-i face să se
simtă puternic frustraţi. Astfel e necesar ca fiecare părinte, pe rînd,
să aibă relaţii personale distincte cu copiii (sport, plimbări, con­
versaţii de seară... şi chiar dispute la nevoie), astfel încît tatăl şi
mama să apară ca două persoane bine definite. Dacă personalitatea
fiecărui părinte este insuficient diferenţiată, nu poate să-i ofere
copilului modele pentru identificarea de care are nevoie p e n t r u a
se afirma.
La copiii aparţinînd unui cuplu a cărui vocaţie p e n t r u căsnicie
este cu mult mai puternică decît cea părintească, se constată o nos­
talgie a contactului mai intim cu adulţii, care se transformă treptat
într-o mare agresivitate faţă de ei.
PĂRINŢII NEGLIJENŢI
De fapt, părinţii cufundaţi în relaţiile lor nu reprezintă decît un
caz particular al imensei categorii a părinţilor care trăiesc în lumea
lor, aparte, profund separată de cea a copiilor. Se pot numi negli­
jenţi, fără ca denumirea să constituie neapărat o acuzaţie. In această
categorie intră : părinţii hărţuiţi de grijile materiale, cei care se con­
sacră pe deplin vieţii profesionale sau mondene, cei care sînt ab­
sorbiţi de o pasiune (fie ea jocul, vînătoarea sau dragostea) şi mulţi
alţii încă.
Toţi au un punct comun : nu sînt suficient de disponibili pentru
copiii lor, care îşi făuresc între ei un univers separat şi care se simt
mai mult sau mai puţin frustraţi. Un cadou de aniversare prea
frumos, bilete de teatru, vacanţe somptuoase nu-i pot înlocui copi­
lului o prezenţă plină de atenţie ; ei apreciază aceste libertăţi ca
pe un mijloc ieftin al părinţilor de a se debarasa de el. în acelaşi
fel percepe şi excesul de libertate : „Să merg cu Jacques sau cu
Francois j o i a ? — Fă ce vrei" răspunde m a m a ; copilul nu e m u l ­
ţumit, el se simte neglijat şi are dreptate. El vrea ca problema să
fie cercetată şi judecată de m a m ă şi ca, fie şi cu riscul unei decizii
care l-ar decepţiona, aceasta s-o găsească interesantă.
Copilul faţă-n faţă cu cuplul 141
Mama care lucrează
nu este neapărat neglijentă
Lipsa de disponibilitate este argumentul cheie care se opune ade­
sea intrării în serviciu a mamelor. Problema merită să fie examinată
sub acest aspect. Dacă rezultatul muncii este surmenajul mamei, sau
intrarea ei în conflict cu soţul, este dăunător p e n t r u copii. în schimb
nu este cîtuşi de puţin dăunătoare dacă soţul o acceptă, o înţelege
şi preia o parte din problemele casnice sau dacă n u m ă r u l copiilor
nu este mare. Acest lucru se resimte în mod profund, deoarece
numai 10Vo dintre m a m e cu 3 copii lucrează, faţă de 37"/o dintre
m a m e cu un copil 1 .
Munca mamei este chiar favorabilă pentru creşterea copiilor dacă
ea contribuie la menţinerea unui anumit nivel intelectual (de pildă
în cazul în care studiile de nivel ridicat fac p e n t r u ea dificilă r e d u ­
cerea doar la muncile casnice) sau dacă ea o împiedică să devină
p r e a posesivă. Un studiu asupra copilului unic 2 a arătat că dificul­
tăţile acestuia provin dintr-un exces de atenţie şi de protecţie, cu
m u l t mai p u ţ i n accentuate dacă m a m a lucrează.
La modul general, o femeie activă are faţă de copilul ei o atitu­
dine mai echilibrată, factor pozitiv care aproape compensează peri­
colul surmenajului. Aşa încît, în ansamblu, copiii femeilor care
lucrează se dezvoltă la fel ca şi cei ai căror m a m e rămîn casnice 3 .
PĂRINŢII INFANTILI
Cazul este foarte frecvent şi poate lua formele cele mai diverse,
după cum u n u l sau altul dintre părinţi (sau amîndoi) sînt lipsiţi de
m a t u r i t a t e şi refuză să-şi asume răspunderea unei familii.
„Femeia-copil" este aspectul lui cel m a i clasic, cu toate că este
uşor demodat. Trecînd de bunăvoie de sub autoritatea tatălui sub
cea a soţului, ea se adăposteşte p e r m a n e n t în spatele lui p e n t r u a
nu-şi lua nici o răspundere ; se descrie ea însăşi ca fiind ignorantă,
1
După cifrele d'n 1962 publicate în „Cahiers français", Les femmes et le travail,
sept.-oct., 1968.
2
3
Vezi studiul lui J. B u r s t i e r publicat în „Psychiatrie de l'enfant", 1968".
In „Child D e v e l o p m e n t " : vezi Effects of Maternal Employment on Children de
L. S t o l z (1960) şi The Working Mother, A. S i e g e l şi M. H a a s în „A Review
of Research" (1963).
142 Constelaţia familială
nepăsătoare, cu capul! în nori. Nu caută să aibă autoritate asupra
copiilor, amînînd toate pedepsele şi toate hotărîrile pînă la venirea
tatălui.
„Mamă-copil" : o identificare
dificilă pentru fată
Intr-o astfel de familie imaginea mamei este slabă, cu excepţia
cazului în care tandreţea ei este foarte accentuată iar imaginea ta­
tălui — e x t r e m de virilă şi de dominatoare. Băieţii vor avea un
model foarte p u t e r n i c ; fetiţelor le va fi cu atît mai dificil să-şi
găsească echilibrul cu cît imaginea femeii şi a feminităţii suferă o
transformare foarte rapidă. Totuşi, acceptarea socială destul de ge­
nerală care încă înconjură acest gen de familie va constitui un
ajutor psihologic inconitenstabil.
„Bărbatul-copil", în schimb, nu beneficiază de acest sprijin şi se
află în pericol de a pierde orice autoritate şi orice prestigiu în ochii
copiilor. Este u n u l din aspectele a ceea ce se cheamă în mod curent
„tatăl demisionar". Îşi iubeşte fără îndoială copiii, dar nu vrea să
fie deranjat de problemele şi dificultăţile lor, şi nici măcar să fie
tulburat de hotărîri ce trebuie luate : el remite o dată p e n t r u tot­
deauna întreaga „educaţie a copiilor" în mîinile soţiei ; este ade­
vărat că adesea îi remite şi salariul. El se remite însuşi în mîinile
ei, pentru ca ea să joace rolul pe care în frageda lui copilărie îl
deţinea mama. în familie, ea este cea care asigură atunci securita­
tea, continuitatea, echilibrul şi care trebuie să dea dovadă de indul­
genţă inepuizabilă faţă de neglijenţele şi poznele soţului, ca orice
mamă de copil mic.
Un tată infantil - un fiu moale şi nedecis
Se poate întîmpla ca o asemenea căsătorie să fie fericită dacă
însăşi femeia este foarte m a t e r n ă şi relativ activă. Dar copiii vor
avea în mod sigur dificultăţi în echilibrarea propriei lor personali­
tăţi. Fiicele, identificîndu-se cu mama, riscă să devină cam prea
dominatoare. Băieţii, care vor" fi lipsiţi de un model satisfăcător
de identificare, vor avea tendinţă spre nehotărîre, spre o anumită
moliciune.
Acest gen de probleme nu poate fi întotdeauna perceput în
afara familiei, căci acest tată infantil caută foarte adesea să-şi
Copilul faţă-n faţă cu cuplul 143
mascheze lipsa de m a t u r i t a t e afectivă printr-o atitudine de paradă
faţă de lumea exterioară. Celebra glumă cu caporalul — care
ascultă de căpitan — care ascultă de colonel — care ascultă de
general — care ascultă de nevastă-sa, conţine un adevăr amar şi
anume, că meseriile care cer prestigiu (cele care comportă uniformă,
scenă sau semne exterioare de consideraţie) vin adesea să com­
penseze şi să constituie un alibi pentru lipsa de m a t u r i t a t e ; vice­
versa, rolul şters jucat în familie este de asemenea o compensaţie
faţă de sarcina epuizantă de a menţine o faţadă profesională ;
declaraţiile clasice : „n-am timp", „sînt obosit", „sînt neîndemînatic"
maschează pur şi simplu dorinţa de a fugi de realitate. Infantilis­
m u l este întotdeauna mai mult sau mai puţin marcat prin refuzul
rolului de părinte. El este fără îndoială prezent la părinţii care
caută prea mult să „fie prieteni" cu copiii lor, ceea ce diferă foarte
mult de dorinţa de a stabili un contact. Aici copiii nu se înşeală şi
critică aproape totdeauna, fără indulgenţă, pe părinţii care p a r să-şi
refuze vîrsta voind să se identifice cu cei tineri. Dar există şi alte
moduri de a refuza acest rol : demagogia, de pildă, care subminează
în familie autoritatea celuilalt : „eu spun întotdeauna da, astfel
celălalt este cel ce apare ca o piedică în toate" ; „tatăl t ă u te-a
pedepsit, eu îţi ridic pedeapsa" ; „mama ţi-a refuzat 2 franci p e n t r u
o vedere, ţine, du-te s-o cumperi, dar să nu-i spui"... Nici o atmo­
sferă educativă nu este mai nocivă decît cea descrisă mai sus, p e n t r u
copil, dezorientat la început, apoi gata să exploateze rivalitatea
dintre părinţi.
PĂRINŢII DEPENDENŢI
Incapacitatea de a se despărţi de familia de origine p e n t r u a
fonda u n a nouă este o altă formă a lipsei de maturitate, care p r e ­
judiciază evident echilibrul căsniciei şi creează deosebite dificultăţi
de educare. Vom vedea mai departe ce probleme apar în legătură
cu dependenţa legată de coabitarea cu b u n i c i i 1 . Să ne mărginim
aici doar la a a r ă t a că un bărbat sau o femeie prea ataşaţi de mamă,
prea dependenţi de ea din p u n c t de vedere afectiv, se simt uneori
vinovaţi faţă de ea dacă se ataşează prea mult de propria familie,
de soţie, de copii — ca şi cum ar comite o infidelitate faţă de mamă.
1
Vezi p. 169— 17i.
144 Constelaţia familială
Doctorul Berge citează cazul unei tinere femei a cărei mamă, ge­
loasă, nu dorea ca ea să aibă copii. Totuşi, un copil a venit şi din
nefericire naşterea lui a coincis cu moartea bunicii. Tînăra femeie
a resimţit această moarte ca o pedeapsă şi un' blestem pentru că a
călcat porunca. Profund culpabilizată nu putea să-1 iubească pe
copil, rodul nesupunerii ei, şi îl trata cu o ostilitate profundă J .
TRANSFERUL DE OSTILITATE
Cazul descris se leagă fără îndoială de tradiţii primitive, cum ar
fi cea care-1 consideră pe oopil vinovat de moartea mamei la n a ş ­
tere. La unele triburi din Africa aceşti copii sînt blestemaţi şi ni­
meni nu vrea să se apropie de ei. Dar, fără să meargă pînă aici,
cîţi taţi, pînă nu demult au retras copilului „care şi-a omorît m a m a "
dreptul la afecţiunea lor !
Cum copilul simbolizează u n i u n e a părinţilor, cum îi reprezintă
laolaltă pe amîndoi, el serveşte uneori drept ţap ispăşitor pentru
cel nefericit.
Este un fenomen frecvent întîlnit în viaţa cotidiană. Tatăl sau
mama, exasperaţi de celălalt soţ, se aruncă asupra copilului la
primul pretext şi îi trîntesc o palmă care-i uşurează şi pe care
n-au îndrăznit s-o dea adultului. Reacţia este sfîşietoare, p e n t r u
că ea creează la copil sentimentul confuz al unei nedreptăţi a cărei
cauză nu o poate înţelege. Dar, în fine, ea este superficială. Se mai
întîmplă ca transferul să aibă o gravitate de cu totul alt gen şi să
se plaseze în planul sentimentelor profunde.
Conflictele, chiar cele ascunse,
au repercusiuni grave asupra copilului
Un bărbat decepţionat şi înşelat poate să respingă cu totul co­
pilul celei ce 1-a t r ă d a t : pe ea o va lovi prin c o p i l ; sau chiar dacă
nu-1 stăpîneşte această inconştientă dorinţă de răzbunare el se va
îndepărta instinctiv de ceea ce îi reaminteşte iluziile lui de altădată.
Aici el nu se gîndeşte la propria lui suferinţă şi nici la cea a copi­
lului care poate să fie intensă şi poate să ducă la depresiuni
profunde.
1
Caz îelatat de dr. Berge în „l'Ecole des parents", n r . 6, 1957.
Copilul faţă-n faţă cu cuplul 145
In mod analog, o m a m ă care nu-1 mai iubeşte sau nu-1 mai ad­
miră pe soţul ei, chiar dacă trăieşte în pace cu el, riscă să-şi per­
turbe destul de grav copiii : mai întîi ea distruge, prin contagiune
şi chiar fără să vrea prestigiul natural al t a t ă l u i ; mai mult decît
atît, ea pîndeşte în ei ceea ce îi aminteşte „defectele" soţului şi
devine agresiv de critică, nedreaptă, deci educatoare mai puţin
bună.
Acest caz tipic p u n e în evidenţă faptul că prezenţa materială a
părinţilor nu ajunge cîtuşi de puţin pentru stabilirea unei atmo­
sfere potrivite p e n t r u dezvoltarea copilului. Căci sensibilitatea lui
vie va sesiza rapid conflictele, chiar cele ascunse, care o vor per­
turba. Iată de ce este inexact să spunem că divorţul îi perturbă
pe copii, la fel, în toate cazurile. El traumatizează cu m u l t mai
m u l t pe copiii obişnuiţi să trăiască într-o familie aparent fericită
decît pe cei care trăiau într-o atmosferă încordată şi ostilă 1 . P e n t r u
aceştia el aduce uneori un fel de uşurare. Din considerente analoage,
tatăl sau m a m a vitregă pot cu greu să simuleze afecţiunea dacă n-o
simt de fapt : copilul sesizează de îndată adevăratele lor sentimente 2 .
PĂRINŢII CARE NU SE ÎNŢELEG
Cum se manifestă conflictele embrionare ? în majoritatea cazu­
rilor ele se exteriorizează totuşi prin certuri mici asupra unor ches­
tiuni de a m ă n u n t .
Conflictul real şi grav (rivalitate, neînţelegere sexuală, lipsa de
încredere şi de stimă, nesiguranţă) nu ajunge pînă la conştiinţa
soţilor care cred în mod sincer că se ceartă pentru probleme de
orar, de dezordine sau de bani. Copilul, a n t r e n a t în aceste certuri,
sesizează destul de corect sentimentul adevărat care poate că-i leagă
totuşi pe părinţi, dar, cu toate acestea este tulburat prin încercarea
de a stabili de partea cui este. Or, să iei partea u n u i a înseamnă să-1
acuzi sau să-1 ataci pe c e l ă l a l t : iată că el se şi simte vinovat. Această
vinovăţie este agravată de un n u m ă r infinit de ori dacă părinţii
fac din el arbitrul neînţelegerilor lor şi îl constrîng să ia partea
unuia din ei. Rezultatul obţinut în acest caz nu este numai pertur­
barea copilului dar şi devalorizarea lor faţă de copil. Imaginea lor
1
Traumatismele provocate de divorţ au fost studiate de J. T. L a u v i s în „Marria-
ge and Family Living".
2
Aici trebuie văzută una — dar nu singura — dintre dificultăţile recăsătoririi.
10 — Cunoaşterea copilului
146 Constelaţia familială
se deteriorează, şi încă mai mult — însăşi imaginea căsniciei pe
care fiul sau fiica lor riscă să n-o abordeze mai tîrziu decît cu
aprehensiune.
Dar copilul poate reacţiona la conflicte şi prin alte atitudini, sub­
1
liniate de Osterrieth :
— evadarea în visare, meditaţie, imaginaţie, care îl face să-şi
povestească basme, uneori chiar să-şi inventeze alţi părinţi ;
— regresul într-un stadiu mai infantil; copilul „face pe bebelu­
şul", îşi suge degetul, se strîmbă sau se bîlbîie dinadins, sau se
îmbolnăveşte, sau arată faţă de părinţi un ataşament excesiv, lite­
ralmente lipindu-se de ei ;
— agresivitatea sub forma unor explozii de mînie ; uneori copilul
se răzbună prin purtarea lui la şcoală, forţîndu-i astfel pe părinţi
să se ocupe de el.
Toate aceste atitudini pot apărea chiar dacă conflictul profund
nu se exteriorizează deloc. De pildă, cînd u n u l dintre părinţi, sau
amândoi, fug de cămin pentru a se refugia în muncă, copilul devine
hotărît-posesiv.
Dar situaţia de conflict are cele mai perturbatoare efecte cînd se
exprimă prin discuţii avînd ca subiect copilul. Fiecare dintre părinţi
critică procedeele educative ale celuilalt şi copilul care se crede
motivul conflictului consideră că este adevărata cauză care-i aţîţă
pe părinţi u n u l împotriva celuilalt ; de aici, sentimentul inferiorităţii
şi culpabilităţii.
După părerea doctorului Revault d'Alonnes, părinţii care fac
bloc comun pentru a adopta o atitudine prea rigidă faţă de copil
încearcă, de asemenea, să ascundă de ei înşişi o neconcordanţă pro­
fundă ; tocmai pentru că nu-şi acordă u n u l altuia decît o încredere
relativă ei preferă să se adăpostească în spatele u n o r principii rigide
2 Astăzi din ce în ce mai m u l t se acceptă ideea după care copilul
şi al unei înţelegeri superficiale .
ATITUDINEA FAŢĂ DE COPIL
Se vede că toate dificultăţile de adaptare ale cuplului au reper­
cusiuni asupra echilibrului copiilor şi a dezvoltării ;personalităţii lor.
Dar, presupunînd că părinţii formează un cuplu perfect, încă mai
1
Vezi P. O s t e r r i e t h , L'enfant et la famille. Editions du Scarabée, 1963.
2
D r. R e v a u l t d ' A l o n n e s , Excès ou insuffisance des besoin affectifs fami-
liaux, în ,,1'Ecole des Parents", nr. 6. 1957.
Copilul faţă-n faţă cu cuplul 147
trebuie precizat modul în care acest cuplu concepe relaţiile cu
copilul.
K. 1 Wolf a arătat p a t r u concepţii eronate, deşi extrem de cu­
rente :
— copilul-pitic : considerat ca o fiinţă nedezvoltată şi deci lipsită
de valoare, care trebuie să fie mereu certată ;
— copilul-marionetă : care trebuie să fie cît se poate de cu­
minte, să corespundă în toate privinţele dorinţelor părinţilor şi
exigenţelor lor ;
— copilul sălbatic, care trebuie dresat şi ale cărui porniri, nea­
părat urite, trebuie să fie reprimate ;
— copilul-idol, înger p u r şi inocent, trăind în lume ireală şi
adorat p e n t r u perfecţiunea lui.
Copilul nu trebuie situat într-o lume aparte...
Acestor imagini le-am putea adăuga încă una, cea a copilului
rege, dorinţele căruia sînt porunci, care necesită toate sacrificiile,
<are este totdeauna pe primul plan, cel mai important. Toate aceste
concepţii au un punct comun : acela că toate îl izolează pe copil
faţă de adulţi, ca pe o fiinţă aparte, obiect al t u t u r o r grijilor şi
eforturilor educative, dar în orice caz diferită de adulţi. Concepţie
la fel de falsă ca şi opusul ei care constă în a considera pe copil
drept un adult în miniatură.
...ci asociat, potrivit nivelului său,
la viaţa familiei
reprezintă un individ cu caracteristicile lui proprii, d a r nu o fiinţă
de natură specială. El apare ca un partener al adultului, la a cărui
viaţă trebuie să ia parte fără să fie m e n ţ i n u t într-o lume artificială,
aparte. Este mai sănătos p e n t r u el să fie asociat, pe măsura posibi­
lităţilor, la preocupările familiei, decît să fie cu orice preţ protejat
in faţa vieţii.
Această concepţie de asociere tinde să înlăture ca inadecvate cele
două atitudini educative între care părinţii au tendinţa să oscileze :
1
Vezi K. W o l f , The Personality of the Pre-School Child, Gr une and S t r a t t o n ,
945.
148 Constelaţia familială
— autoritarismul, pentru că nu-i permite copilului să fie un
individ, nu ţine cont de personalitatea l u i ;
— dragostea nelimitată, necesară în primul an de viaţă, dar care
apoi tinde să-1 închidă pe copil sub un clopot de protecţie lăsîndu-1
să ignore realităţile existenţei. Predicată multă vreme, teoria dra­
gostei necondiţionate s-a lovit de obstacole grele ; s-au constatat,
mai ales la un m a r e procent de delincvenţi, legături afective prea
strînse cu o mamă prea iubitoare şi prea slabă care li se sacrifică
în întregime x .
Intre aceste două comportări extreme am p r e z e n t a t 2 o atitudine
educativă eficace, care face apel la capacităţile de înţelegere şi de
simpatie ale copilului, arătîrudu-i-se consecinţele acţiunilor lui.
Această metodă îşi datorează o parte d i n eficacitate faptului că nu
pune niciodată la încercare legătura afectivă fundamentală ( a cărei
intensitate are o puternică influenţă asupra gradului de moralitate
a copilului) arătînd totuşi ferm că această legătură nu serveşte
pentru a scuza orice. Ea procură copilului cunoaşterea răului pe
care l-ar putea face, cunoaştere pe care o va împărţi de-acum
încolo cu părinţii săi şi care-1 determină să-şi asume o anumită
parte de responsabilitate.
1
Vezi în legătură cu acest subiect lucrarea lui R. M u c c h i e 1 1 i,
deviennent délinquants. Éditions sociales françaises, 1965.
a
Vezi p . 71—72.
Frafi şi surori
Echitate nu poate însemna aici egalitate
A. Berge
Ne-am străduit pînă acum să descriem sau să analizăm raportu­
rile copilului cu părinţii săi. Această imagine parţială este necesară
dar inexactă prin n a t u r a ei. Copilul nu creşte singur lîngă părinţi
intr-o insulă pustie. împreună, ei fac parte dintr-o lume mai vastă,
care se va întinde în mod progresiv pînă la medii tot mai noi.
Fiecare nouă experienţă, fiecare persoană nou întîlnită participă
mai mult sau mai puţin, direct sau indirect, la educaţia copilului,
adică la formarea personalităţii lui. în acest sens educaţia le scapă
în parte părinţilor, ea le scapă chiar din ce în ce mai mult, pe
măsură ce în jurul fiecărui copil societatea îşi întreţese firele prin
intermediul familiei, al şcolii, al mijloacelor de informare în masă,
prin prelucrarea socială neîncetată care se desfăşoară în perioadele
de vacanţă.
Prin intermediul fraţilor şi al surorilor
copilul devine conştient de grup
Totuşi, toate aceste influenţe nu sînt egale. Totul se petrece ca
şi cum copilul ar deveni conştient de faptul că aparţine unor grupuri
din ce în ce mai vaste : de fiecare dată cînd descoperă un grup
nou, el este mîndru şi dornic să se integreze în el, în acelaşi t i m p
regretînd securitatea şi confortul grupului precedent. întreaga lui
viaţă este făcută din aceste regrete şi din aceste ambiţii succesive.
Primul d i n t r e aceste grupuri, cel pe care îl formează cu mama,
se topeşte aproape imediat în triunghiul tată-mamă-copil, atît de
Comment il
important pentru uceniciile celui de-al doilea an. Apoi vine familia
în sensul restrîns, cerc în care la părinţi se adaugă fraţii şi suro­
rile. P e n t r u copilul care nu este primul născut această familie se

150 Constelaţia familială
amestecă de la bun început cu cuplul părinţilor, pentru primul
născut este un element nou care vine să se adauge la „triunghi" şi
să-1 perturbe : trecerea este dificilă.
Nu este niciodată prea uşoară, p e n t r u un copil, situaţia în care
un frăţior vine îndată după el, chiar dacă avea fraţi şi surori mai
mari. In orice caz „nu va mai fi bebeluş", ceea ce îi modifică
universul.
PRIMA CRIZĂ DE GELOZIE
S-a vorbit mult, ca de o catastrofă pentru cel mare, de această
naştere a fratelui mai mic. în realitate această mică criză nu ia
dimensiunile unei „catastrofe" decît dacă părinţii comit cîteva stîn-
găcii periculoase, cum ar fi cea care constă în a îndepărta copilul
sau .»-1 lipsi de anumite avantaje din cauza nou-năsicutului. P e n t r u
a face faţă problemelor materiale ridicate de cea de-a doua naştere,
există tentaţia să se aleagă acest moment pentru a-1 expedia pe
copil la o mătuşă sau o bunică, pentru a-1 trimite la şcoală, pentru
a-i lua camera sau p u r şi simplu pătuţul, măsuri, al căror rost nu-1
înţelege şi împotriva cărora este neputincios. El le resimte ca pe
nişte pedepse şi încearcă o ostilitate faţă de noul venit, cauza
t u t u r o r relelor.
Stîngâcia părinţilor îl îndreptăţeşte
pe cel mare să se creadă respins
Această ostilitate se exteriorizează uneori cu francheţe : copilul
gelos poate să-1 zgîrie sau să-1 muşte pe nou-născut, să-i strivească
obrazul cu mîna, să-i dea drept jucărie un obiect periculos (foar­
fece, de exemplu), să-1 dezvelească... Altădată ea se exteriorizează
mai subtil prin cuvinte ; el spune o poveste în care nou-născutului
i se întîmplă ceva rău : el cade de la fereastră sau se arde. Dar
toate aceste manifestări sînt reprimate cu violenţă de c ă t r e părinţi :
nici o expresie de ostilitate nu este tolerată, cel m a r e este de îndată
tratat d r e p t rău şi pedepsit. Evident, el este obligat să-1 accepte
pe sugar, să refuleze în sine ostilitatea şi să se simtă vinovat.
Fraţi şi surori 151
Sosirea unui nou copil poate atrage
regresul fa cel mare
Astfel, în faţa atîtor dovezi care i se par că se acumulează (i se
iau orivilegiile, părinţii se interesează de altcineva, îl ceartă), copilul
începe să creadă că nu mai este iubit. Neliniştea lui este cu atît mai
puternică cu cît a r e un caracter mai apropiat de tipul sentimental \
foarte emotiv şi introvertit, care de-a lungul întregii sale vieţi va fi
chinuit de teama că nimeni nu-1 iubeşte. Ea se poate traduce prin
coşmaruri care nu sînt un simptom neglijabil. Ea se mai poate
manifesta printr-o tentativă disperată de a recîştiga dragostea
părinţilor 2 . Mai adesea, ideea simplistă, că „bebeluşii sînt iubiţi
mai m u l t " se traduce printr-un regres într-un stadiu mai infantil :
cel mare începe să-şi sugă degetul, să urineze în pat sau nu mai
vrea nici să mănînce, nici să se îmbrace singur, p e n t r u ca m a m a
să vină să-1 ajute ca pe un sugar. Ar fi absurd şi crud în acest caz
să rîzi de el. Neliniştea, ostilitatea şi vinovăţia laolaltă formează
în el un cumplit amestec de sentimente dureroase şi n-are nevoie
decît să fie iubit şi liniştit.
Cel mare trebuie să fie pregătit să-1
primească pe copilul ce se va naşte
P e n t r u părinţii care sînt conştienţi de acest pericol, nu constituie
nici o dificultate să-1 evite. Cel mai bun mijloc este să-1 asocieze
cît se poate de m u l t pe cel m a r e la pregătirile naşterii şi la îngri­
jirea copilului, evitînd orice mister ; în acelaşi timp accesul la rolul
de „mai m a r e " poate fi prezentat ca un fel de promovare socială.
Poate că trebuie, de asemenea, să evităm să-i a r ă t ă m prea des spec­
tacolul suptului şi în primele luni, să ne jucăm cu cel mic mai
ales cînd cel m a r e nu este de faţă.
Cu aceste precauţii foarte simple, gelozia nu va căpăta un caracter
violent, a n g o a s a n t ; efectiv, la un mare n u m ă r de copii, aceste reacţii
sînt uşoare şi de scurtă durată. Dar nu trebuie să contăm prea mult
pe suprimarea lor totală. O anchetă din 1961 3 a arătat că ele există
1
Vezi p. 64.
2
Micul Trott, descris de L i c h t e n b e r g, se arunca de pe scaun pentru a-şi
face un cucui şi pentru ca mama să vină să-1 îngrijească.
3
A T h o m a s ş i colaboratorii săi au studiat 110 copii, în „American Journal of
Psychiatry", p. 117, 798, 803.
152 Constelaţia familială
la mai mult de j u m ă t a t e din copii. Cei care nu simt această gelozi
sînt cei mai mici de 18 luni, încă insuficient de c o n ş t i e n ţ i ; cei car
o înving cel mai bine sînt cei mai în vîrstă : d a r copiii între 2 şi
ani suferă cu atît mai m u l t cu cît aceasta este şi perioada conflictu
1 2
lui o e d i p i a n : este o vîrstă dificilă p e n t r u echilibrul afectiv
RIVALITATEA DINTRE FRAŢI
Chiar dacă perioada dificilă după naşterea fratelui mai mic est
depăşită fără dificultate şi chiar dacă cel m a r e a refulat, fără s-o
manifeste, o anumită agresivitate faţă de mezin, există m u l t ă
vreme, poate totdeauna, o rivalitate. „Casa este locul — scrie
Jersild — u n d e copilul descoperă competiţia. Rivalitatea d i n t r e
fraţi şi surori, uneori inofensivă, poate să atingă un grad aproape
insuportabil de intensitate şi de amărăciune" 3 .
Rar se întîmplă ca această ostilitate să fie recunoscută sau m ă r ­
turisită de părinţi. Dar presiunea exercitată de familie pentru a o
culpabiliza şi reprima generează izbucniri bruşte cu m u l t mai tîrziu,
la vîrstă maturităţii. Atunci se pot vedea fraţi şi surori supărîndu-se
de moarte p e n t r u un bibelou dintr-o moştenire : bibeloul n-are
cine ştie ce importanţă reală, el serveşte drept p r e t e x t pentru des­
cărcarea bruscă a unei uri acumulate din vremea copilăriei.
Poate că este preferabil să lăsăm rivalităţile să se exteriorizeze.
Se ştie că fraţii şi surorile au în mod spontan o puternică tendinţă
să sară la bătaie sau cel puţin să se certe cu violenţă. Orice împăr­
ţeală serveşte drept pretext şi dacă cei doi fraţi n u m ă r ă cu invidie
căpşunile din farfuria celuilalt n-o fac doar p e n t r u că ar fi gur­
manzi. S-a demonstrat că dacă se dau la doi fraţi exact aceleaşi
jucării, ei se ceartă totuşi, şi fiecare vrea cu tot dinadinsul jucăria
celuilalt, dovadă că jucăria nu-i decît un p r e t e x t şi că adevărata
cauză a disputei se află altundeva 4 .
1
Vezi p. 58—59.
2
Din acest punct de vedere se poate contesta ideea, extrem de larg admisă, că doi ani
şi jumătate-trei ani este diferenţa de vîrstă ideală între doi copii. Aleasă din motive
materiale uşor de înţeles, ea implică o atenţie vigilentă din partea părinţilor.
3
A. J e r s i l d în Chilă Psychology. A 6-a ediţie Prentice-Hall, 1968.
4
Vezi P. C e s a r i , Psychologie de l'enfant, P . U . F . , 1949. Autorul citează urmă­
toarea reflexie a unei fetiţe de 12 a n i : „Mă-nţeleg cu Mariette, pentru că şi ea ştie ce
trist e să ai un frăţior".
Fraţi şi surori 153
DREPTATEA NU-NSEAMNA EGALITATE CU ORICE PREŢ
Această concepţie egalitară este de altfel o falsă concepţie a
d r e p t ă ţ i i : este absurd să vrei să dai la doi copii care n-au nici
aceeaşi vîrstă, nici aceleaşi gusturi, aceleaşi obiecte şi aceleaşi
permisiuni : aici există chiar o atitudine facilă din partea părin­
ţilor. Mai normal, şi chiar mai bine acceptat, este să faci deosebiri,
• ii condiţia ca ele să poată fi întotdeauna justificate printr-un
raţionament şi nu puse pe seama unei preferinţe afective. Dacă
părinţii îl favorizează pe u n u l d i n t r e copii, p e n t r u că îl preferă,
ceilalţi, natural, se vor simţi lezaţi şi îi vor deveni ostili.
Chiar privită sub acest unghi, dreptatea rămîne e x t r e m de difi­
cilă, tocmai deoarece copiii au nevoi afective foarte diferite. Cutare
puşti, sangvinic, descurcăreţ şi nu prea tandru, va fi uşor de m u l ­
ţumit, cutare mic sentimental va fi atît de avid de dragoste, încît
nu i se va p u t e a niciodată da destul. Singurul lucru care se poate
afirma este că întotdeauna conflictele sînt a t e n u a t e prin conversaţii
,au explicaţii liniştitoare.
Ele sînt dimpotrivă agravate prin apeluri p e r m a n e n t e la compe­
tiţie : să-1 dai pe un copil d r e p t exemplu celorlalţi este întotdeauna
o stîngăcie fără seamăn. Tocmai pentru a scăpa de competiţie şi de
rivalitate, mulţi d i n t r e copii acceptă să joace un fel de rol în sînul
familiei, totdeauna acelaşi şi foarte p e r s o n a l 1 .
PERSONALITATEA ÎNTÎIULUI NĂSCUT
Iată că astfel primul născut îşi asumă, cu acordul părinţilor, un
i ol care-1 ajută să se simtă deosebit şi care-i marchează personali­
tatea. P e n t r u că el a fost acela care la început constituia cu ei
..treimea", are mai m u l t decît ceilalţi dorinţa de a le place şi de a
Ic cuceri aprobarea. P e n t r u că în p r i m a copilărie părinţii i s-au
consacrat, el este adesea mai avansat decît ceilalţi. Sociologul
II. Nichols, studiindu-i pe cei 1619 finalişti ai Concursului naţional
ie Merit din S.U.A. a găsit o proporţie de primi-născuţi foarte
ridicată în r a p o r t cu media n a ţ i o n a l ă 2 ; tot aşa doctorul Gibson,
1
Putem găsi de pildă un clovn, un solitar, un copil fermecător, un maladiv, ori un
responsabil. Acest rol foarte personal îl fereşte pe copil de comparaţii.
2
Anchetă din 1964 citată de J. Lavallard în „Le Monde" dm 17.11.1966.

154 Constelaţia familială
cercetînd originea profesorilor în ştiinţe, a găsit 4 6 % de p r i n r
1
născuţi faţă de 30»/o ca medie naţională . Majoritatea studiilor î
descriu pe cel mare destul de convenţional şi autoritar : îi plac
să-şi asume răspunderi, dar respectînd cu scrupulozitate regulile
şi obiceiurile. Este croit p e n t r u a reuşi în s o c i e t a t e 2 şi participă
cu plăcere şi în mod eficace la treburile familiei şi la luarea hotă-
rîrilor. Dacă familia este numeroasă, el îi adoptă cu plăcere pe cei
mai mici şi joacă faţă de ei un rol aproape patern.
Răspunderile lăsate pe seama celui mar
nu trebuie să depăşească măsura...
Această apropiere faţă de părinţi nu are n u m a i a v a n t a j e ; s
întîmplă ca unii părinţi, copleşiţi de greutăţi, să fie tentaţi să-
folosească pe cel mare ca pe un părinte de schimb. Este riscul m a '
ales al fiicelor mai mari în familiile numeroase. Se mai întîmplă
deşi din ce în ce mai rar, ca ele să fie tratate ca Cenuşărese, servi
toare ale fraţilor şi ale surorilor lor. Totuşi, întotdeauna, exist
tentaţia să li se încredinţeze prea de timpuriu responsabilităţi c
depăşesc vîrsta lor — chiar dacă n-ar fi decît obligaţia să serveasc
de exemplu celor mici. Să ofere toată ziua un exemplu este enervan
pentru copil. Nu puţini sînt aceia care, în acest caz, reacţioneaz'
prin comportament infantil, prefăcîndu-se cu capul în nori pentr
a scăpa de excesele datoriei. Dar altădată ei au tendinţa să se arat
dominatori şi să ia în mînă educaţia celor mici 3 . Ei îi consideră p
părinţi depăşiţi de situaţie, mult prea indulgenţi cu cei mici („sim
că acest copil va fi educat prost" îmi spunea un băiat de 13 an
de frăţiorul său nou-născut). Părinţii, m a i puţin tineri, sînt ma
înţelegători şi mai indulgenţi şi cel mare consideră că slăbiciune
lor este scandaloasă.
1
B o s s a r d şi B o l i arată că cel mare, mai ales dacă este băiat, este ades
serios şi are tendinţa de a le ccmanda celorlalţi (Anchetă publicată în 1957 în „Chil
Developmeni" nr. 28).
2
Vezi A. G i r a r d, La Reussite sociale, P . U . F . , 1967.
3
S-au văzut fraţi mai mari atît de preocupaţi de educaţia celui mic, încît îşi neglija
s t u d i i l e ; de asemenea un mare număr de fraţi arată în supravegherea surorii lor m
mici un zel cu m u l t superior celui a r ă t a t de t a t ă .
Fraţi şi surori 155
...dar nici nu trebuie pus la îndoială
locul lui de „cel mare"
Evident, asupra mezinului, care este despărţit de cel mare de un
interval foarte mic, nu se răsfrînge această autoritate ; acesta re­
prezintă p e n t r u fratele cel m a r e un alt gen de pericol, p e n t r u că
in acest caz părinţii, dacă amîndoi copiii sînt de acelaşi sex, au
tendinţa să-i asimileze şi să-i trateze ca pe gemeni. Se stabilesc
pentru amîndoi reguli asemănătoare pentru mese, pentru plimbări,
pentru joacă şi chiar pentru şcoală. Astfel, cel mare este în perma­
nenţă frînat pentru a-1 aştepta pe celălalt, care în cele din u r m ă
s e întîmplă să-1 depăşească. Se-nţelege l a cîte ranchiune poate
>ă dea naştere această situaţie ! Este foarte important ca cel m a r e
să fie din cînd în cînd tratat ca cel mare, să i se dea permisiuni
deosebite, dacă vrem să evităm rivalităţi crude. Să remarcăm, de
asemenea, că cel m a r e este cel adus mai des la consultaţii psiholo­
gice ; ne este însă imposibil să ştim dacă aceasta se întîmplă pentru
că el este perturbat mai des sau pentru că părinţii sînt mai atenţi
ia acţiunile şi gesturile lui.
PERSONALITATEA FRATELUI MAI MIC
Prezenţa p e r m a n e n t ă a unei surori sau a unui frate mai mare,
la ale căror jocuri participă, dar a căror supremaţie o contestă, îl
fac totodată mai sociabil şi mai indisciplinat. P r i n reacţie faţă de
atitudinea fratelui, el joacă adesea rolul u n u i anticonformist dezin­
volt. Poziţia lui „secundară" face, de asemenea, să nu fie niciodată
vedeta familiei, să nu i se dea niciodată posibilitatea să simtă
acele mici satisfacţii ale vanităţii care-1 împing pe cel mare spre
reuşită socială. Dacă este foarte aproape de vîrsta celui mare, este
-jelos pe el. Dacă este mai depărtat, nu poate niciodată să-i egaleze
performanţele. Este totdeauna „remorcat", mai puţin puternic, mai
puţin copt, ceea ce-1 face să se simtă umilit, mai ales dacă părinţii
11 dau neîncetat pe cel m a r e de exemplu 1 .
1
Atunci ar putea să fie ameninţat de nevrcza de eşec. De fapt însă, după M a u c o
R a m b a u d mez'nii sînt rareori aduşi la consultaţii psihologice pentru dificultăţi
ife-ctive; vezi L'Ecole des Parents, nr. 1, 1967; vezi şi M. Porot, L'Enfant et les relations
amiliales; P . U . F . , colecţia „Paideia", 1958.
156 Constelaţia familiala
Fratele mai mic se arată adesea anticonformist
Astfel adesea el caută, pentru a se distinge, un domeniu propriu,
care nu este clasicul domeniu al reuşitei la învăţătură. Din punct
de vedere superficial el caută cu plăcere mode. noi, îmbrăcăminte
fantezistă, scandal la şcoală. Mai în profunzime el arată interes
pentru aşa-numitele activităţi marginale, care-i stimulează înzes­
trările creatoare — se găseşte un m a r e n u m ă r de „fraţi mai mici"
în profesiunile artistice : desenatori, decoratori, muzicieni etc. Este
reflectarea independenţei lui faţă de părinţii a căror atenţie nu
este m e r e u concentrată asupra lui.
Şi sociabilitatea îl împinge pe mezin, şi de altfel pe copiii mij­
locii ai unor familii mai numeroase, spre activităţi de g r u p 1 , u n d e
ei reuşesc adesea mai bine decît cel mare. în anumite medii fratele
mai mic se arată sensibil la pericolul „cetei" şi dacă devine delinc­
vent, aceasta se întîmplă cel mai frecvent sub forma particulară a
apartenenţei la un „gang". Astfel mezinul găseşte mijlocul de a
se pune în valoare, rămînînd în continuare diferit de ceilalţi, mijloc
pe care nu conteneşte să-1 caute din fragedă copilărie.
Uneori el se răzbună pe copilul care urmează
în familiile numeroase, copiii mijlocii, trăind într-o relativă ob­
scuritate între cele două „cazuri interesante", al celui m a r e şi al,
celui mic, suferă din această pricină mai m u l t sau mai puţin
conştient. Cel de-al doilea, neputînd să-1 egaleze pe cel m a r e ,
se întoarce către cei mai mici şi în general reuşeşte să se asocieze
cu cel de-al patrulea. Asupra celui de-al treilea, într-adevăr, ar~
tendinţa să răzbune ostilitatea celui mare. Şi cel de-al treilea, d
asemenea, are tendinţa să-1 respingă din cauza propriilor lui
probleme. Apărut tardiv pe scenă, unde îşi aveau deja locul primii
doi, el simte nevoia să lupte p e n t r u a se face recunoscut şi accep­
tat. Teama de a fi nedorit îl tracasează, ca pe acea fetiţă de 5 ani
care o trăgea de mînecă pe maică-sa, absorbită într-o discuţie d
familie, spunîndu-i : „Mamă, e x i s t ! " Aceasta ar p u t e a avea două
consecinţe cu totul diferite. Dacă cel de-al treilea copil reuşeşte s"
1
Acest comportament a fost studiat de sociologul englez J. P. L e e s, în „Britis
Journal of Psychology", vol. 43, 1952 şi „British Journal of Delinquency, vol. 5,1954
Fraţi şi surori 157
răzbească în cercul familiei şi să se simtă în el perfect înţeles şi
iubit, el va fi fericit. Lupta va dezvolta în el voinţa şi ambiţia, iar
încrederea în sine pe care o va fi cucerit va constitui p e n t r u el
un ajutor preţios. în schimb, dacă prima lui luptă va fi un eşec
şi dacă se va simţi m e r e u în stare de inferioritate faţă de cei mai
mari, el poate să rămînă marcat de aceasta de-a lungul vieţii şi
să reacţioneze închistîndu-se în el însuşi sau devenind cinic. Evi­
dent, remediul, cel puţin parţial, al t u t u r o r acestor dificultăţi ale
copiilor mijlocii este receptivitatea largă şi bunăvoinţa familiei faţă
de prietenii săi.
GREŞELI IN EDUCAREA MEZINULUI
Nici acesta nu abuzează de consultaţii psihologice (19»/o). Părinţii
nu sînt neliniştiţi din pricina lui, aşa cum erau în cazul primului
copil. Riscurile lui sînt de altă natură.
Primul dintre aceste riscuri este acela de a fi răsfăţat sau mai
extaz. Chiar insolenţele lui par amuzante. Dacă adăugăm şi faptul
cea mai bună, perna cea mai confortabilă, privilegiul de a fi conso­
lat şi mîngîiat la cel mai mic seîncet de către întreaga familie în
extaz. Chiar insolenţele lui par amuzante. Dacă adăugăm şi faptul
că părinţii mai în vîrstă, ceva mai obosiţi, se arată cu el adesea
mai slabi decît cu ceilalţi, se poate afirma că ultimul născut este
adesea rău pregătit pentru viaţă.
Primejdia : să-1 închistezi într-un
rol infantil
Dar situaţia lui de favorit riscă, de asemenea, să fie exploatată
de copiii cei mari. Ei au tendinţa să descarce asupra lui greşelile şi
sarcinile lor, sau să-1 facă să stea de gardă cînd întreprind vreo
şotie. Dacă „cel mic" se află la o mare diferenţă de vîrstă faţă de cei
mari, el este în acelaşi timp adorat şi desconsiderat, ca şi cum ar
fi închistat într-un rol infantil : nu mai are doi părinţi, ci patru,
şase, care îl copleşesc cu sfaturi şi observaţii. Va trebui să aibă
mai multă personalitate decît un altul p e n t r u a scăpa de acest
dublu exces de răsfăţ şi de supraveghere şi pentru a-şi cuceri un
statut de adult.
158 Constelaţia familială
SINGURUL DE UN ANUME SEX
Dacă acesta este totodată cel rnai mic, riscurile sînt multiplicate :
există o puternică tentaţie ca fetiţa să fie tratată ca o păpuşă bună
de admirat, de gătit, de plimbat, un mic obiect care amuză pe oricine
şi pe care nimeni nu-1 ia în serios ; mai puternică încă este tentaţia
să-1 tratezi pe unicul şi ultimul fiu ca pe un mic sultan. Cazurile
în care copilul de alt sex decît ceilalţi nu este cel din u r m ă sînt
mai uşoare, prezentînd totuşi cîteva puncte delicate provenind din
faptul că în zilele noastre „modelul masculin" este mai apreciat.
Unica fată într-o familie de băieţi pare să fie cazul cel mai uşor.
Tatăl, în special, care-i va avea pe băieţi în calitate de „modele
făcute după el însuşi" îşi vede ambiţiile deja satisfăcute. El o
răsfaţă pe fata pe care o percepe ca pe un element nou, fără să-i
ceară în schimb să-i realizeze ambiţiile lui deosebite. Mama, fericită
de a se regăsi în fiica ei şi de a scăpa mulţumită ei de o a n u m e
singurătate, n-o copleşeşte cu exigenţe excesive de succes, care
sînt de obicei rezervate băieţilor.
O feminitate greu de acceptat...
Aceste avantaje au şi inconveniente : lipsa de ambiţii excesive
şi toleranţa, care în sine sînt un bine, pot să se transforme în a n u ­
mite familii într-un fel de exploatare sistematică (mai ales dacă
fiica este cea mare) : se capătă atunci obiceiul să i se nege orice
posibilitate de realizare personală şi să se facă din ea o „femeie
de serviciu" a celorlalţi.
Există astfel o anumită dificultate pentru singura fată printre
mai mulţi băieţi : să-şi accepte şi să-şi însuşească feminitatea. Are
fără-ndoială o viziune mai realistă asupra lumii şi se pierde mai
puţin în visări romantice. Dar, s-ar putea simţi inferioară din pri­
cină că e fată şi să capete alura unui fals băiat.
Singurul fiu dintr-o familie de fete poartă în el toate speranţele
părinţilor şi se simte obligat să le realizeze ambiţiile. Va fi deci
fără încetare hărţuit şi va trebui destul de des să poarte o povară
prea grea pentru el. Dacă este pe deasupra înconjurat de surori cu
o inteligenţă deosebită, situaţia este într-adevăr generatoare de
complexe. In acelaşi t i m p băiatului îi lipseşte exemplul şi rivalitatea
stimulatoare a unuia sau a mai multor fraţi, şi tinde astfel, el să
se identifice cu surorile sale.
Fraţi şi surori 159
...un echilibru incomod de găsit
Insă modelul feminin fiind puţin apreciat, mai ales p e n t r u un
băiat, pe care se consideră că îl face prea molîu, băiatul va avea
mereu de înfruntat această opinie şi va trage iute concluzia că
acest mediu lui nu-i convine (de unde şi revolta). Dacă este totuşi
fericit, se va simţi vinovat de această bună înţelegere care riscă
să-i apară ca un semn de devirilizare ; de aici o angoasă profundă
sau altă dată punerea la punct a unui joc susceptibil să-1 facă să
devină un „exploatator" al situaţiei (un fel de bărbat alintat de
femei).
Singurul fiu sau singura fiică printre copii de sex opus pot avea
greutăţi în identificarea cu părintele de acelaşi sex şi în lichidarea
rivalităţii oedipiene. O m a m ă prea ataşată de singurul său fiu,
tatăl care arată o p r e a m a r e tandreţe p e n t r u unica lui fiică, pot
pune probleme grave pentru adolescenţi şi pot' jena pe tînăr sau pe
tînără în alegerea pe care ei o vor face în momentul căsătoriei.
TOŢI COPIII SINT DE ACELAŞI SEX
Familiile cu eopii de acelaşi sex au cu m u l t mai puţine probleme ;
u n a d i n t r e ele merită totuşi să fie subliniată : pericolul uniformi­
zării cînd copiii depăşesc n u m ă r u l de doi, trei. Uniformizarea este
o tendinţă adesea inconştientă de a-i t r a t a pe copii ca un bloc
format din particule asemănătoare unele cu altele. Fetele — sau
băieţii — sînt îmbrăcaţi la fel, sînt crescuţi la fel. Se iau drept
regulă observaţiile făcute asupra primei fete (sau primului băiat).
Se aşteaptă de la următorii aceleaşi rezultate şcolare, aceleaşi gus­
turi, ' aceleaşi semne de afecţiune. Orice d e p ă r t a r e de la această
regulă este resimţită ca un eşec în educaţie sau ca o anomalie
inexplicabilă şi vinovată.
Să recunoaştem existenţa
fiecărei personalităţi
Se uită că patrimoniul genetic al copiilor poate diferi la fel de
mult, fie că sînt de acelaşi sex, fie că sînt de sexe diferite. De
altfel copiii resimt cel mai frecvent această tendinţă de uniformizare
a părinţilor ca pe o agresiune gravă.
Uneori acceptă această stare de lucruri şi se copiază unii pe alţii
pînă la vîrsta adultă pe care n-o ating de altfel decît cu dificultate,

160 Constelaţia familială
atît de mult se obişnuiesc să se considere numerele u n u i şir şi nu
fiinţe responsabile ; alteori ei se revoltă la vîrsta cea mai fragedă,
accentuînd diferenţele, de obicei, în sensul cel mai rău, pentru a
face să li se recunoască o existenţă autonomă.
COPILUL UNIC
Nici un alt copil n-a constituit obiectul mai m u l t o r studii, teorii
şi statistici de la începutul secolului. Din toate aceste documente
se poate extrage portretul clasic al copilului unic, aşa cum este
acceptat în general.
Este mai avansat decît alţii ( 6 1 % din copiii unici depăşesc media
ca inteligenţă) dar şi mai fragil. Dacă este unic este poate din
cauză că părinţii lui şi mai ales m a m a nu s-au b u c u r a t de o să­
nătate prea bună, sau că naşterea lui a fost dificilă : a fost născut
cu ajutorul forcepsului. Adesea m a m a n-a p u t u t să-1 alăpteze. Este
deci în ansamblu un copil mai supravegheat decît ceilalţi, şi chiar
dădăcit, nu fără nelinişte.
Dâdăcit prea mult, copilul unic
va fi dependent
De asemenea, m a m a este foarte posesivă faţă de el şi adesea prea •
puternic ataşată de el. Dacă este băiat, acesta ajunge să constituie
cu ea un fel de cuplu şi îi vine mai greu decît altuia să depăşească
conflictul oedipian 1 . P r e a dădăcit, el este stîngaci şi dependent : i se
repetă prea des : „nu fă asta ! are să te doară ! atenţie !" Ajunge
să aştepte să i se lege şireturile sau să i se taie carnea din farfurie.
Este adevărat că-i menţine pe părinţi uniţi oferindu-le o unică
preocupare c o m u n ă 2 şi că, trăind n u m a i în compania adulţilor,
este mai avansat în vorbire ; „face fraze" foarte devreme şi raţio­
nează curînd ca un adult.
1
Vezi p. 58—59.
2
Părinţii unui copil unic divorţează de 2—3 ori mai puţin decît cei care au mai
mulţi copii.
Fraţi şi surori 161
Dar acestea nu sînt suficiente nici p e n t r u a-1 face fericit, nici
1
pentru a favoriza adaptarea lui la viaţa şcolară . Care sînt deci
aceste dificultăţi ? P r i m a este fără îndoială singurătatea. Nici un
copil unic nu-şi aminteşte copilăria cu o m u l ţ u m i r e totală ; afecţi­
unea certăreaţă a fraţilor şi a surorilor, rivalităţi, gelozii —- consti­
tuie pentru copil o h r a n ă de toate zilele necesară. Viaţa liniştită a
copilului unic este în realitate disperat de pustie. Părinţii cred
c-o pot compensa ocupîndu-se mult de el ; ei îl copleşesc. P r e a
multă adulare, prea multă nelinişte şi prea multă căutare a perfec­
ţiunii îl fac să se simtă prost.
Venirea lui la şcoală, u n d e se pierde în fine în mijlocul masei,
reprezintă un dublu şoc. în primul rînd, este pierdut şi nefericit,
cu excepţia cazului în care mama a fost suficient de abilă să-1 t r i ­
mită la grădiniţa de copii. Dar în majoritatea cazurilor este reţinut
multă vreme acasă sub pretextul că „nu e nevoie să fie trimis la
grădiniţă". Totuşi, la 5—6 ani, adaptarea lui este cu mult mai
dificilă. în momentul în care ea se produce, copilul sesizează faptul
că anonimatul (relativ) constituie libertatea şi caută să-şi ia revanşa
asupra copleşitoarei solicitudini a familiei. Acasă, dacă imită cu
buzele strînse zgomotul unui avion cu reacţie, evident toţi ştiu că el
o face. La şcoală el descoperă o impunitate ameţitoare şi profită
de ea. Dacă este urmărit, împins, dacă se trage de el, el are rezultate
bune la învăţătură, dar indisciplina lui îl aduce în cele din u r m ă
la psiholog. La acest portret tradiţional, un recent studiu al docto­
rului J. Burstier a adăugat cîteva trăsături importante 2 ." Studiul
citat este consacrat copiilor aduşi pentru consultare datorită u n o r
dificultăţi psihologice. P r i n t r e copiii unici procentajul de instabili­
tate, de nervozitate, de debilitate, de întîrziere în vorbire, de insuc­
cese la şcoală este aproape analog celui pe care 1-a relevat î n t r - u n
grup m a r t o r de copii care nu sînt unici. Pe de altă parte el a reuşit
să distingă metodele folosite pentru creşterea copiilor unici ; a găsit,
în cazul în care mama este casnică, 2 1 % din metode educative
normale, 1 6 % defavorabile (copii lăsaţi prea mult în voia lor) şi
62o/0 copii prea feriţi, supraprotejaţi. Aceste procentaje, în cazul
în care ambii părinţi lucrează, trec respectiv la 40%, 2 8 % şi 3 1 % .
1
La Paris, dintre copiii îngrijiţi pentru dificultăţi afective şi de caracter se numără
3 3 % copii unici faţă d e 2 7 % cei mari ş i 19% mezini.
2
Vezi revista „psychiatrie de l'enfant", P . U . F . , 1968.
11 — Cunoaşterea copilului
162 Constelaţia familială
O educaţie adaptată poate corija
circumstanţele nefavorabile
Copiii unici crescuţi normal nu constituie deci o excepţie şi
u r m a r e a studiului arată că în acest caz ei au o comportare normală
acasă (60%) Şi sînt bine adaptaţi la şcoală (39%). Cei care sînt
delăsaţi şi provin în proporţie de 2/3 din familii destrămate sau
anormale se arată desigur foarte perturbaţi acasă (60o/o) şi chiar
la şcoală (39%). Dar şi cei supraprotejaţi arată un procent foarte
ridicat de inadaptare ( 5 1 % acasă, 2 4 % la şcoală). Cum aceşti copii
prea protejaţi se întîlnesc mai cu seamă în cazul mamelor casnice,
se poate trage concluzia că ceea ce-i strică copilului este nu atît
lipsa fraţilor şi surorilor cît polarizarea asupra lui şi numai a lui a
întregii activităţi şi a întregii atenţii a mamei.
Dacă a fost crescut corect, copilul unic nu pare, după cifrele aduse
de Dr. Burstier, lipsit de m a t u r i t a t e şi nici de sociabilitate. Cît
despre precocitatea lui şcolară, ea pare să nu depăşească şcoala
primară ; la nivelul celei secundare media de inteligenţă a copiilor
unici scade : se întîlnesc într-adevăr mulţi copii pe care părinţii
au posibilitatea să-i impulsioneze către studii, chiar dacă coeficientul
lor de inteligenţă nu este prea ridicat, ceea ce nu constituie cazul
părinţilor unor familii numeroase.
Acest studiu va părea liniştitor pentru părinţii copiilor unici,
punînd accentul asupra rolului unei educaţii înţelepte, care poate
să reuşească din plin să îndrepte o circumstanţă defavorabilă.
GEMENII
Născuţi adesea prematur, ei conservă în timpul p r i m e ' o r 18 luni
de viaţă handicapul de greutate de la naştere şi indicele lor de
mortalitate rămîne superior faţă de alţi copii, pînă la vîrsta de 3 a n i 1 .
1
Se ştie că gemenii sînt de două feluri:
— dizigoţi, care provin din două ovule materne separate şi care nu seamănă mai
mult decît fraţii obişnuiţi;
— monozigoţi, provenind din diviziunea ovulului deja fecundat care sînt de acelaşi
sex şi teoretic identici.
De fapt ei prezintă adesea o asemănare „în oglindă", dreapta unuia corespunde stîngii
celuilalt. Vezi studiul fcarte complet al lui R. 2 a z z o, Les Jumeaux, P . U . F . 1960.
Fraţi şi surori 163
In ansamblu, gemenii manifestă o uşoară inferioritate intelectuală :
media indicelui lor de inteligenţă se stabileşte în j u r de 88 în loc
1
de 100. Mai precis, la testul Brunet-Lézine , rezultatele lor sînt
de fapt normale la probele de poziţie şi de coordonare ; întîrzierea
lor este marcată mai ales în jocuri sau relaţii sociale, şi mai mult
încă în probele de vorbire. S-au observat p r i n t r e ei 2 7 % întîrzieri
de vorbire, mai m u l t la fete decît la băieţi. Au mai ales dificultăţi
in construirea frazei şi în desemnarea reciprocă, ca acele două
tnici gemene care la întrebarea : „cum te cheamă ?" răspundeau
fiecare în mod invariabil : „Martine-Francoise". Le vine greu să
pătrundă „eul" ; folosesc aproape în exclusivitate „noi".
Dificultatea gemenilor : să se afirme
unul independent de celălalt
Este numai unul dintre semnele relativei dificultăţi de a se
afirma ca o fiinţă distinctă. Astfel cînd li se cere să arate diferite
părţi ale corpului fac demonstraţie pe persoana celuilalt. „In oglindă
ini se întîmplă să mă văd în profil şi să cred că este fratele meu.
Este o impresie stranie, care mă amuză" 2 .
Foarte de timpuriu gemenii identici se joacă cu această asemă­
nare p e n t r u a provoca încurcături adulţilor sau a practica o fruc­
tuoasă diviziune a muncii, ca acei doi fraţi care erau amîndoi
Licenţiaţi în matematică şi în litere, frumosul rezultat datorîndu-se
faptului că, după ce s-au specializat, au trecut fiecare de două
ori aceleaşi examene.
Fenomene de „sintonie afectivă" între ei sînt binecunoscute :
dacă pe u n u l îl doare ceva, plîng amîndoi ; ei fac aceleaşi greşeli
în compuneri ; mai tîrziu ei riscă să se îndrăgostească de aceeaşi
persoană. Nu-i uşor să-i separi : neliniştea lor poate să meargă
pînă la groază. Nu trebuie să uităm că 7 0 % dintre gemenii de
acelaşi sex (şi 43o/0 dintre cei de sexe diferite) dorm în acelaşi
pat. 93o/o sînt îmbrăcaţi la fel pînă la 11—13 ani şi 3 4 % chiar
pînă la 20 ani. Cum să te miri deci că au dificultăţi de persona­
lizare ?
1
Test elaborat de O. B r u n e t şi I. L é z i n e şi utilizat pe scară largă pentru
1 măsura performanţele şi precocitatea copiilor mici.
2
Citat de R. Z a z z o , în Les Jumeaux, P . U . F . , 1960.
164 Constelaţia familială
Rolul bunicilor
Această „viaţă în doi" în care-i închid atît naşterea cît şi educaţia
lor, îi face timizi şi puţin sociabili. Ii enervează să fie cercetaţi
ca nişte animale curioase şi îşi fac o mică lume aparte, în care
pretind că n-au nevoie de ceilalţi. Acestei trăsături şi nu unui
real deficit intelectual trebuie să-i atribuim întîrzierile de vorbire
constatate 1 . Stăpînirea vorbirii de către un copil este condiţionată A fi capabil să ceri ajutor sau un sfat
de dorinţa lui de a comunica cu m a m a într-un mod mai larg, apoi este un semn de maturitate şi de încredere
de a se integra în cuplul părinţilor 2 . Această dorinţă este mai mică în sine.
la gemeni. P e n t r u a vorbi cu adulţii ei fac un efort de articulare Dr. B. Spock
şi folosesc termenii limbii curente ; între ei acestea sînt inutile şi
dacă vorbirea lor nu este înţeleasă de cei din jur cu atît mai rău.
Un chip plin de riduri împodobit de păr foarte cărunt, înrămat
Astfel ei construiesc fraze u n d e lipsesc semnele gramaticale ce
de o năframă neagră, un t r u p obosit prăbuşit într-un fotoliu la
marchează raporturile dintre cuvinte : între 1 şi 4 ani inferioritatea
ora odihnei de după amiază, aceasta era bunica de altădată, cea
lor în această privinţă este pronunţată ; ei p u n puţine întrebări :
pe care o mai îritîlnim în poveşti : un obiect de porţelan pentru
ele formează doar 2% din conversaţia gemenilor faţă de 14<>/o la
care trebuia să te arăţi plin de atenţie. Bunica modernă este cu
copii obişnuiţi şi, bineînţeles, nu ştiu să se joace cu alţi copii.
totul altceva : cei cincizeci de ani îi păstrează alura zveltă şi tine­
Desigur, mai tîrziu, aceste fenomene d i s p a r ; pe măsură ce îşi rească, un ten îngrijit şi foarte adesea o viaţă activă. Nici ea nici
atribuie nişte roluri, personalitatea lor se afirmă şi, în general, soţul ei n-au atins vîrsta pensionării.
se observă apariţia unui geamăn dominant, care conduce jocul.
Prelungirea longevităţii le asigură copiilor, foarte adesea, existenţa
Părinţii care încearcă să-i ajute diferenţiindu-i se lovesc adesea de
a patru bunici dinamici şi plini de viaţă, adică a două cămine
dificultăţi, căci copiii vor să posede două exemplare identice ale
suplimentare ; bunicii joacă rolul unor educatori complementari,
aceluiaşi obiect (nu se înşală niciodată şi recunosc cele mai infime
ocupînd în zilele libere sau în timpul vacanţei un loc de o impor­
detalii), iar dacă sînt lăsaţi să-şi aleagă îmbrăcămintea separat, se
tanţă tot mai mare.
constată că le plac aceleaşi lucruri.
Această asemănare absolută se datoreşte oare identităţii patri­
moniului lor genetic sau faptului că sînt crescuţi m e r e u împreună ? ROLUL AFECTIV
Pînă în prezent nici un studiu n-a reuşit să lămurească cu adevărat
această problemă, cu toate că teza educaţiei comune este întărită Bunicii nu mai trebuie să-şi facă o carieră, să economisească
de faptul că fenomenele de sintonie afectivă există şi la „falşii ge­ pentru o locuinţă ; copiii încă nu se gîndesc la asta. Au în comun
m e n i " şi fraţi foarte apropiaţi care prezintă pentru părinţi pro­ o m a r e libertate spirituală, o disponibilitate pe care părinţii n-o au.
bleme cu totul asemănătoare. Raporturile dintre ei nu poartă amprenta gravităţii, iar, la u r m a
urmei, dacă bunicii poartă răspunderea educativă p e n t r u copii,
n-o poartă multă vreme, şi deci pot să-şi permită erori, abateri
de la disciplină, pe care părinţii nu şi le-ar putea îngădui. Filmul
„Bătrînul şi copilul" (cu toate că nu aduce în scenă un bunic
veritabil, de sînge) ilustrează bine această complicitate care-1 leagă
pe cel care creşte de cel ce îmbătrîneşte. Copilul sesizează faptul
că bunicul îi vorbeşte fără un scop precis şi nu simte nevoia să-şi
1
afirme independenţa printr-un refuz revoltat. „Mesajele" ajung la
Se observă la gemeni un frecvent fenomen de criptofazie, adică un limbaj propriu,
destinaţie mai bine decît dacă ar veni din partea tatălui. Copilul
mijloace de comunicaţie diferite de cele folosite pentru a cemunica cu adulţii.
2
Vezi p. 47—52. are impresia că poate să soarbă din izvorul însuşi al experienţei.
166 Constelaţia familiala
Bunicii creează o perspectivă corectă
Schimburile fiind mai uşoare, copilul acceptă să împartă cu
bunicii noi forme de activitate care lărgesc cîmpul lui de experi­
enţă. Bunicul de la ţară îşi duce nepoţii la pescuit, le vorbeşte
despre plante sau animale. Bunica deschide vechile albume cu
fotografii de familie şi face să se nască ideea că prezentul n-a existat
dintotdeauna. Ea împărtăşeşte o imagine a trecutului care-i conferă
familiei o dimensiune istorică nouă şi-L ajută pe copil să-şi găsească
locul în lungul şir care duce din trecut în viitor. Un copil are nevoie
să-şi găsească locul în familie şi să-i găsească locul printre alte
familii, să înţeleagă intelectual şi afectiv natura conexiunilor care
leagă pe fiecare dintre membrii ei. Bunicii uniţi de unii şi de ceilalţi
prin legături diverse şi complexe dau deseori ocazia pentru des­
coperiri importante. Prin această localizare a legăturilor familiale,
copilul care a depăşit stadiul infantil cînd se simte centrul univer­
sului, scapă de riscul opus de a se simţi pierdut şi izolat înrt-un
univers străin şi prea vast, ceea ce-i dă un sentiment de securitate
mai puternic.
Liniştitoare este şi obiectivitatea, deseori mai m a r e a bunicilor
faţă de copil, p e n t r u că ei trăiesc de la distanţă mai m a r e unele
probleme cotidiene pe care le p u n e educaţia. La ei conflictele fami­
liale găsesc un ecou atenuat p r i n distanţă (cu condiţia, bineînţeles,
ca bunicii să nu fie înşişi în conflict cu părinţii).
Ei oferă o altă imagine a adultului
în fine, pentru copiii dintr-o familie numeroasă, bunicii oferă un
cămin complementar, unde ei se bucură de o atenţie mai indivi­
dualizată şi mai disponibilă. Afecţiunea lor liniştită, exterioară fur­
tunilor care răscolesc mediul familial, aduce o compensaţie utilă
pentru orice sentiment de frustrare. Copilul gelos, cel care se teme
să fie oarecum exclus.... vine la ei să caute un fel de refugiu.
Persoana bunicului are enormul avantaj de a putea oferi un model
de identificare „de schimb", m u l ţ u m i t ă căruia a n u m i t e conflicte se
pot aplana şi anumite dificultăţi pot să fie puţin cîte puţin înlătu­
rate. Ca în cazul acelei fetiţe pe care mama, ou o înfăţişare „dură",
o sperie puţin şi care va putea să îndrăznească să facă năzdrăvenii
cu bunica şi să se pătrundă de tandreţea de care a r e nevoie. Sau,
ca băiatul pierdut de admiraţie pentru un tată distant şi care va
putea în sfîrşit să discute cu un bărbat, bunicul. Iar în anumite
Rolul bunicilor 167
cazuri cînd mama este slabă sau depăşită de situaţie, bunica va p u t e a
juca rolul unei figuri autoritare, de care copilul are nevoie p e n t r u
a se simţi cu totul liniştit. Fie că bunicii sînt mai liberali, fie că
sînt mai severi decît părinţii >, rezultatul este întotdeauna preciza­
rea şi nuanţarea imaginii de autoritate. în particular, ei contribuie
la formarea ideii că raportul d i n t r e copil şi adult nu este nici supu­
nerea oarbă, nici o tovărăşie furtunoasă, ci o autoritate acceptată
din respect. Această imagine este întărită dacă copilul poate observa
la părinţi o atitudine deferentă, ca cea care i se cere faţă de adulţi.
P e n t r u nepot sau nepoată, bunicul de acelaşi sex, ale cărui poveţe
sînt acceptate cu entuziasm, este un model de identificare mai puţin
important decît tatăl sau mama, dar care păstrează o forţă conside­
rabilă. O psihanalistă, Dolto-Marette are asupra acestei probleme
vederi originale : p e n t r u ea copilul şi bunicul de acelaşi sex joacă
oarecum faţă de părintele de sex opus acelaşi rol, ca „în oglindă".
Bunica şi nepoata, de acelaşi sînge cu tatăl, au pentru el un ataşa­
ment de natură esenţial diferită de cel care-1 uneşte pe el, bărbatul,
de cea de-a treia femeie a familiei, adică propria lui soţie 2 .
RIVALITĂŢILE EDUCATIVE
S-a adus adesea drept contraindicaţie p e n t r u lăsarea copiilor la
bunici argumentul inconvenientelor pe care le-ar putea prezenta
discontinuitatea metodelor educative. Cel mai frecvent bunicii se
arată excesiv de protectori, îi copleşesc cu răsfăţul, dar în schimb
nu-i lasă să ia nici o iniţiativă care ar p u t e a să comporte un uşor
risc. Autoritatea lor se exercită uneori cu dificultate p e n t r u că vîrsta
le scade vitalitatea. Alte daţi, severitatea lor excesivă devalorizează
autoritatea părinţilor faţă de copii 3 . Este adevărat că bunicii ostili
şi critici care se înverşunează să „reducă prestigiul şi autoritatea
părinţilor prin intervenţii furtunoase", pot face cel mai m a r e rău.
Aceste intervenţii nu sînt întotdeauna inocente : bunicii simt, de
pildă, o bucurie egoistă de a se face iubiţi „pe socoteala părinţilor",
1
Acest al doilea caz devine mult mai frecvent ca în trecut.
2
Aceasta simetrie a rolurilor ar ajuta copilul să depăşească faza oedipiană, permi-
tîndu-i concomitent să se exprime: fetiţa care vorbeşte de dragostea bunicii pentru tatăl
ei, o exprimă de fapt pe a sa.
3
Vezi în special lucrarea lui P. O s t e r r i e t h , L'Enfant et la famille, Editions
du Scarabée, 1963.
168 Constelaţia familială
ridicînd în spatele lor interdicţiile şi pedepsele : „tatăl tău nu vrea
să citeşti această revistă cu poze, eu ţi-o c u m p ă r " etc. Sau adoră să
se simtă indispensabili, sau îşi afişează superioritatea pozînd în edu­
catori model : „ m a m a lui spune că n-o scoate la capăt cu e l ; cu toate
acestea cu mine este întotdeauna foarte gentil" şi sînt gata să cri­
tice : „cum poţi să-1 scoţi pe copil fără tricou, are să răcească" etc.
Copilul este tentat
să exploateze conflictele
Osterrieth a subliniat avantajele pe care copilul le poate găsi în
contradicţiile dintre aceste două familii şi între părinţii săi, fiecare
dintre aceştia apărîndu-şi propriii p ă r i n ţ i 1 : el încearcă cu plăcere
să-i asmuţă pe adulţi unii împotriva celorlalţi, sau cel p u ţ i n să pro­
fite de dezacordul lor pentru a-i domina şi a reuşi să facă ce vrea.
Dar nu întotdeauna se întîmplă astfel. Uneori, cînd simte o diver­
genţă de opinii, copilul se situează cu hotărîre de partea părinţilor,
aderînd la reguli învăţate : „mama nu-mi dă voie să fac asta", în
care caz se asistă la o întărire a solidarităţii familiale.
Un pic de indulgenţă nu strică
De fapt, pericolul nu este real decît dacă familia propriu-zisă
este slabă, de exemplu dacă este vorba de copii încredinţaţi buni­
cii de către o m a m ă necăsătorită sau de un cuplu în divorţ. Dacă
divergenţele provin nu dintr-un conflict profund, ci dintr-o simplă
deosebire cum se întîmplă aproape întotdeauna între două familii
distincte în care oamenii nu au aceeaşi vîrstă, ea nu este foarte
d ă u n ă t o a r e ; un copil, ca să atingă o adevărată maturitate, are fără
îndoială nevoie să se „lovească" de diferite medii educative. Un
lucru este să oferi în cadrul propriei lui case un mediu educativ
incoerent şi altceva este să-1 obişnuieşti să se adapteze la atmosfere
diferite. Copiii, în general, reuşesc foarte bine să facă diferenţa în­
tre un acoperiş şi celălalt.
1 „L'Ecole des parents", iulie-august. 1968.
Vezi P . Osterrieth, L'Enfant et la famille, Editions du Scarabée, 1963.
Rolul bunicilor ,169
PROBLEMELE COABITĂRII
Coabitarea este, fără îndoială, mai puţin frecventă ca altă dată,
cînd la ţară era o regulă. Urbanizarea, îngustimea locuinţelor înso­
ţită de relativa tinereţe a bunicilor fac ca familia, practic redusă
de-acum la două generaţii, să trăiască împărţită. La aceşti factori
se adaugă şi alţii, subiectivi : bunicii muncesc, ceea ce le creează
dorinţa de a rămîne independenţi, mai liberi. Naşterea nepoţilor
nu-i împinge ca altădată spre roluri secundare. Pe de altă parte,
tinerii sînt obişnuiţi cu mai multă independenţă ; ei vor „să-şi tră­
iască viaţa" fără să aibă de dat socoteală n i m ă n u i şi să-şi ia singuri
în mîini problemele căminului lor.
Coabitarea are totuşi loc în anumite cazuri particulare :
— bunicul sau bunica rămvn singuri după moartea soţului şi au
uneori probleme cu sănătatea, dar adesea sînt încă vioi, mai' ales
în cazul bunicii : ea vine atunci să se instaleze la copii ,,ca să le
dea o mînă de ajutor" ;
— părinţii sînt încă dependenţi sau prea tineri ca să-şi cîştige
cu adevărat viaţa, sau sînt legaţi de bunici printr-o muncă comună ;
este adesea cazul comercianţilor pe care fiii (sau fiicele) îi ajută
pe loc. In .acest caz tinerii sînt cei care se instalează în casa buni­
cilor şi situaţia psihologică este cu totul diferită.
Problema, cum arată Porot, se naşte datorită faptului ca aceleaşi
persoane sînt în acelaşi timp bunipi, părinţi şi socri K Le vine
greu să-şi definească rolul şi să-i găsească limitele şi acţiunile lor
devin nefaste cînd ei se poartă atît ca părinţi ai copiilor lor, cît şi
ai nepoţilor. Pe plan educativ, imaginii părinţilor îi lipseşte atunci
claritatea. După B r a e s c o 2 tînărul cuplu care joacă un rol de pă-
rinţi-copii şi nu de părinţi-părinţi nu mai oferă modele b u n e pen­
tru identificare. Adesea deci coabitarea nu reuşeşte. La 20 de cazuri
o anchetă semnalează 6 eşecuri certe, 7 reuşite aparente şi 7 reale.
Reuşita pare mai uşoară dacă :
—: părinţii sînt cei care găzduiesc pe b u n i c i ;
— coabitarea are loc la bunicii dinspre m a m ă ;
— u n a dintre femei
3
lucrează, ceea ce limitează evident conflictele
în interiorul casei .
1
Prof. M. P o r o t , L'Enfant et les relations familiales. P . U . F . , 1958.
2
Vezi articolul Dr. Braesco, Les grands-parents peuvent-ils être parents? în
3
Vezi articolul lui M. T. T o u r n i e r în „L'Ecole des parents", rïr. 5, 1959.
170 Constelaţia familială
Bunica trăieşte la copii
Conform datelor demografice acesta ar fi de departe cazul cel
mai f r e c v e n t 1 şi nu este o situaţie p r e a uşoară p e n t r u ea, pentru că,
chiar dacă nu e lăsată s-o simtă, ea are totdeauna impresia că este
„de prisos". Ea reacţionează deseori luînd u n a din următoarele
atitudini :
— caută să se facă uitată. Intimidată sau puţin leneşă, ea se refu­
giază într-o absenţă totală a răspunderii şi r ă m î n e în colţul său,
acceptînd la nevoie să fie certată ca un copil. In acest caz, dacă le
lipseşte tandreţea, toţi, chiar copiii, simt o puternică tentaţie s-o
bruscheze un pic. în orice caz, ea nu oferă modelul de identificare
complementar despre care am vorbit mai sus ;
— vrea să se facă utilă şi se pune la dispoziţia t u t u r o r . Mai ales
dacă fiica sau nora ei lucrează, ea ajunge să-şi asume principalele
sarcini domestice, ca o femeie de serviciu răbdătoare şi devotată.
P e n t r u copii pericolul constă în atitudinea ei hiperprotectoare ; nu
sînt rare cazurile cînd aceştia o exploatează cu neruşinare ;
— ea ia în mină situaţia. Activă, întreprinzătoare, ştiind cum să
se facă indispensabilă, ea vrea să fie şi capul familiei. Ea îl îndru-
mează pe u n u l la făcutul lecţiilor, îl învaţă pe celălalt să citească,
pedepseşte, dar în schimb critică pedepsele părinţilor, pretinde semne
de respect etc. Acest caz se produce destul de frecvent cînd mama,
care lucrează, îi lasă conducerea treburilor casnice. Inconvenientul
lui este că amestecă rolurile şi instaurează o luptă p e n t r u întîietate
care poate fi dăunătoare pe plan educativ ;
— ea caută să atragă atenţia, jucînd un rol de m a r t i r ă sau inven-
tîndu-şi diverse boli. Nevoia ei de afecţiune o face geloasă pe copii,
pentru că ar vrea ca atenţia părinţilor să-i revină n u m a i ei ; ea
acceptă o atitudine infantilă formată din capricii, îmbufnări şi
cochetării.
în fine, în orice caz există un anumit pericol, rezultat din prefe­
rinţa p e n t r u u n u l sau mai mulţi copii, mai ales p e n t r u cel care
seamănă mai m u l t cu soţul pe care 1-a pierdut, sau care este pur
şi simplu „dinspre familia ei".
Dar toate aceste situaţii delicate nu trebuie să ne facă să uităm
cazul normal şi cel mai fericit, cel mai frecvent într-adevăr, cînd
1 rea autorităţii părinţilor riscă să apară ca regulă în toate raporturile
Să nu uităm că speranţa de longevitate este în prezent de 69 de ani pentru bărbaţi
şi 75 pentru femei.
Rolul bunicilor 171
bunica locuieşte la fiica ei, caz în care, acceptînd un rol secundar
în educaţie, ea se simte fericită să trăiască cu nepoţii şi să stabi­
lească cu ei legături afective preţioase p e n t r u ambele părţi.
Bunicii găzduiesc tînăra pereche
De fiecare dată cînd este ales acest mod de viaţă, se poate aştepta
din partea tînărului soţ sau tinerei soţii care-şi aduce soţul ia pă­
rinţi o atitudine cam prea dependentă faţă de ei şi o a n u m e ezitare
în a s u m a r e a propriilor răspunderi.
Din partea bunicilor tentaţia despotismului este m a r e ; ei caută
să-şi păstreze autoritatea recunoscută şi chiar dominaţia. Ei continuă
să-şi trateze fiul (sau fiica) de ca şi cum ar fi încă copii, să-i certe,
să le facă scene cînd întîrzie. Ei sînt cei ce fixează regulile de com­
p o r t a r e ale fiecăruia şi adesea ei pretind supunere. în legătură cu
nepoţii, tot ei sînt aceia care fixează normele de educaţie, tînăra
mamă nu este luată în serios, lipsa ei de experienţă este criticată
şi bineînţeles copiilor li se cere să asculte de bunici şi nu de pă­
rinţi. Uneori dominaţia se exercită într-un mod mai subtil : „răsfă-
ţ î n d " tînăra pereche, prevenindu-i toate dorinţele, oferindu-i mobilă
şi călătorii, i se interzice pe de altă parte cu siguranţă orice iniţia­
tivă şi conducerea propriei ei vieţi.
Dacă o asemenea situaţie se prelungeşte, ea face viaţa foarte difi­
cilă. Fără-ndoială este posibil ca tînăra pereche, suficient de infan­
tilă, să-şi accepte dependenţa şi să rămînă lipsită de răspunderi,
d a r în majoritatea cazurilor conflictul se naşte şi se agravează ampli­
ficat de rivalitatea bunic-ginere sau bunică-noră. Se instaurează
„micul război", care constă în compromiterea u n u i a dintre soţi în
ochii celuilalt şi ai copiilor.
Astfel apare riscul u n o r grave tensiuni î n t r e tinerii soţi. Cel care
trăieşte la părinţii lui va fi sfîşiat între revendicările soţului pe de
o parte, şi cele ale părinţilor pe de alta : siguranţa lui va fi amenin­
ţată. Străinul (sau străina) incapabil să îndrepte situaţia, îl dispre­
ţuieşte pe celălalt care se lasă dominat de părinţi. Personalitatea
nepoţilor se dezvoltă cu dificultate î n t r - u n asemenea mediu. Imagi­
nile de identificare sînt oferite mai curînd de către bunici, d a r o
dată acceptate de două generaţii, ele vor căpăta o forţă de constrîn-
gere şi o rigiditate considerabile. Nici imaginea autorităţii nu mai
este satisfăcătoare cînd există un conflict : fiecare dintre cele două
generaţii compromite în acest caz autoritatea celeilalte şi contesta­
părinţi-copii.
 / Fomilia şi mediul
Familia şi mediul
Familia serveşte drept refugiu în faţa
exigenţelor prea aspre ale adaptării la
, tipul general de civilizaţie şi drept teren
de antrenament pentru dezvoltare afectivă.
P. Cattell
Unchi, mătuşi, veri, verişoare şi rudele lor — cercul familial se
poate întinde pînă foarte departe ; aşa se şi întîmplă în anumite
sate în care toţi se strigă „vere". P e n t r u majoritatea dintre noi însă,
familia se întinde mai puţin, dar pînă unde exact ?
Tot mai există familii mari şi chiar veritabile clanuri în care ni­
meni nu poate lua o hotărîre fără să consulte părerea celorlalţi, în
care o ceartă a unuia este împărtăşită de toată lumea.
în alte cazuri, verii se întîlnesc în concediu sau la serbările de
familie, dar nici nu se mai salută pe stradă. încă o generaţie şi
concediile petrecute împreună, serbările de familie vor dispărea : va
exista o mare familie mai puţin, un mozaic de familii mici mai mult.
Trebuie oare s-o regretăm ? E discutabil : copilul pierde cînd dis­
pare familia cea mare, dar şi cîştigă.
PENTRU SAU CONTRA MARI! FAMILII ?
Ceea ce-i aduce copilului: în primul rînd sentimentul securităţii.
Copilului îi place să simtă că are rădăcini în t i m p şi în spaţiu, că
se inserează într-un loc pregătit pentru el. Iată de ce copiii se in­
teresează atîta, la un moment dat, de istoria familiei, pun întrebări
asupra legăturii exacte de rudenie a unuia sau a altuia faţă de ei ;
unii construiesc arborele genealogic sau culeg într-o carte de aur
povestirile din copilărie ale părinţilor, bunicilor, unchilor. Din punct
de vedere mai practic, o familie numeroasă constituie pentru copil
o garanţie împotriva abandonării. De obicei nu se gîndeşte la
aceasta, dar în perioadele de criză acest gînd îl poate reconforta.
Astfel, o tînără femeie< povesteşte că în copilărie a auzit o prietenă
de-a mamei cum povestea că după moartea părinţilor ea a fost în­
credinţată Asistenţei Publice unde s-a simţit foarte nefericită. Copi-
173
Iul asculta, terorizat, spunîndu-şi cu u ş u r a r e : „Dar dacă aşa ceva
mi s-ar fi întîmplat mie, unul dintre unchi sau dintre mătuşile mele,
mVar lua la el ?"
\
Familia măreşte sentimentul de siguranţă
al copilului
Familia joacă, de asemenea, un rol liniştitor în cazul cel mai banal
al unui conflict între copil şi părinţii săi, dacă copilul a păstrat legă­
turi preponderente cu unul sau cu altul dintre membrii clanului,
pe care încearcă să şi-1 facă confident şi aliat. Pentru el este liniş­
titor să nu fi r u p t complet cu trecutul, iar pentru părinţi este
reconfortant, într-un moment în care au pierdut orice contact cu
copilul, să-1 poată încredinţa oarecum, din punct de vedere moral,
unui membru al familiei. Să remarcăm totodată că această linişte,
marea familie n-o asigură decît dacă este unită. Sfâşiată de certuri
si de ură ea dă o impresie inversă : copilul trăieşte într-o frică
permanentă faţă de drame. Iar dacă d r a m a izbucneşte divizînd în
blocuri duşmane o familie unită pînă atunci, pentru copii este o
tragedie : universul lor calm se prăbuşeşte dintr-o dată. Certurile
care zguduie în mod periodic blocul familial, fără a-1 distruge, n-au
acelaşi efect nociv.
Pentru copil, familia poate constitui
un microunivers...
Faptul că grupul familial prezintă o mare varietate de vîrste, de
caractere, de profesiuni, că între membrii săi se leagă relaţii, va­
riate şi ele, dense şi complexe, constituie una din bogăţiile marii
familii. Aici copilul capătă experienţa tuturor genurilor de rapor­
turi umane pe care le va avea mai tîrziu, d a r atenuate prin afecţi­
une. Şi apoi, mereu se petrece cîte ceva : un văr îşi dă bacalaurea­
tul, o verişoară se mărită, se face schimbul de vizite, se aud
conversaţiile celor mari. Astfel copiii au impresia că duc o viaţă
plină de agitaţie, de sărbători ; în plus ei văd de aproape modurile
de escaladare a marilor etape ale vieţii. Să menţionăm, în sfîrşit,
buna influenţă pe care marea familie poate s-o exercite asupra
membrilor săi în scopul menţinerii lor pe drumul cel drept.
174 Constelaţia familială
Ce cîştigă copilul odată cu dispariţia marii familii:
Dacă m a r e a familie îi aduce m u l t copilului, există şi d e z a v a n t a j e
de care nostalgicii bunelor timpuri de odinioară nu ţin cont, astfel
că un copil cîştigă din anumite p u n c t e de vedere atunci cînd marele
clan dispare.
El cîştigă în libertate şi adevăr : membrii clanurilor familiale
foarte rigide sînt uneori prizonierii unei reţele de rituri care trebuie
respectate cu orice preţ, sub pericolul excluderii : ei trebuie să asiste
la sărbători chiar dacă se plictisesc, sînt obligaţi să manifeste o afec­
ţiune pe care n-o simt, sînt judecaţi de adevărate tribunale de
familie 1 , care îi somează să se comporte „cum se obişnuieşte la noi
dintotdeauna". Dacă copilul nu are r u d e ci numai prieteni, el va
avea într-o m a i mică măsură sentimentul că le aparţine, dar îi va
alege după placul lui, îi va vedea cînd va voi, le va u r m a sfaturile,
dacă îi vor conveni. De altfel, poate că va avea mai mulţi prieteni
dacă va avea mai puţine rude : dacă m a r e a familie este închisă în
ea însăşi, părinţii nu-şi frecventează decît fraţii şi surorile, iar copiii
doar pe veri.
...ea poate să fie şi o închisoare
Orgoliul clanului, adesea foarte marcat, întăreşte această tendinţă
— şi de altfel „ceilalţi", sensibili la această suficienţă, la această
voinţă a membrilor marilor familii de a rămîne „între ei", fug de
ei ca de ciumă. Mult mai tîrziu, cînd aceştia se vor fi aruncat în
lumea celorlalţi, ei îşi vor fi dat seama, dintr-o dată, cît de incom­
pletă şi părtinitoare era concepţia lor din cauză că au t r ă i t ca pri­
zonieri ai clanului lor 2 . Astfel, un tînăr povesteşte ce şocat a fost —
la douăzeci de ani ! — cînd, luînd masa la un amic, a auzit pe bunica
acestuia, o respectabilă doamnă cu p ă r cărunt, proclamîndu-şi con­
cepţiile laice. îşi dădu atunci seama cît de strîns erau legate în gîn-
direa lui noţiunile de „respectabil" şi de „pios", p e n t r u că aşa era
în „tribul" său de origine şi p e n t r u că nu frecventase un altul.
1
Aproape toate marile familii au cîte o „caie r ă t ă c i t ă " . Nu este oare pentru că, după
observaţia Dr. B. Honoré alegerea unui ţap ispăşitor este un bun mijloc pentru o familie
să-şi slăbească tensiunile interne? Vezi „L'Ecole des parents", nr. 5, martie, 1962.
2
Vezi P. (O s t e r r i e t h, L'Enfant et la famille, E d i t i o n s du Scarabée, 1963:
..Există familii-sere sau familii-închisoricare-I apără atît de bine pe copil, încît nu-i per­
mit să se ancoreze în realitate şi nu-1 îndreaptă către lumea înconjurătoare".
Familia şi mediul 175
-j .
I \Copilul provenit dintr-o familie mică are, de asemenea, mai m u l t e
i şahse să fie un original, un pionier în orice domeniu. Nu este o
intsmplare faptul că societăţile în care celula de bază era m a r e a
farAilie au fost, în ansamblu, statice. Clanul familial caută să m e n ­
ţină tradiţia ; lebăda care se naşte în mijlocul u n u i cîrd de răţoi
risc^ să fie r ă u văzută şi frînată. Declinul marii familii şi caracterul
dinainic al societăţii la ora actuală nu sînt fără îndoială fenomene
independente. In orice caz, din m o m e n t u l în care forţele mişcării
înving forţele repaosului, copilul ieşit dintr-o familie restrînsă va
fi m a i bine adaptat la noua societate. Neavînd trecut se îndreaptă
cu mai m a r e uşurinţă spre viitor.
ROLUL UNCHILOR, AL MATUŞILOR, AL VERILOR
De fapt, legătura familială nu mai este juridică, ci pur afectivă,
iar importanţa rudelor mai îndepărtate variază extrem de mult, nu
numai de la o familie la alta, ci chiar în interiorul unei familii :
pentru un a n u m e copil cutare văr este aproape un frate, iar cutare
— mai puţin decît un coleg.
Verii şi verişoarele strălucesc cu tărie pe firmamentul familiei.
P e n t r u toţi cei care îi evocă ei rămîn p e n t r u totdeauna asociaţi cu
cele mai frumoase amintiri din copilărie : zilele libere, vacanţele.
Sînt fraţi, minus chinurile geloziei, prieteni plus garanţia eternităţii
pe care o dau legăturile de sînge. Rol fermecător, dar oare nu este
puţin frivol, fără legătură p r e a strînsă cu educaţia ? De loc, căci
verii sînt un factor de echilibru, ei întăresc blocul copiilor în faţa
adulţilor. Copiii înzestraţi cu o echipă de veri sînt mai puţin tentaţi
să apeleze la părinţi p e n t r u a-i solicita să intervină în jocurile şi
certurile lor.
Unchii şi mătuşile joacă roluri mai variate. Ei pot fi un fel de
părinţi auxiliari, uneori foarte importanţi : „ î m i plăcea nespus să
mă duc la unchiul meu care mi-era şi naş, povesteşte o tînără fe­
meie. Era afectuos cu mine, cum aş fi vrut să fie tata". Apropiaţi
de părinţi, nu sînt părinţi şi prin însuşi acest fapt, pot să-i aducă
ceva copilului. Anume, ei au un alt punct de vedere asupra lui :
clacă-1 consideră „ m a r e " , îi vor face pe părinţi să observe cum co­
pilul lor creşte într-adevăr şi să-1 trateze altfel decît ca pe un c o p i l ;
sau joacă rol de confidenţi, de intermediari între părinţi şi copil, rol
descris de o fată în următorii termeni •' „în adolescenţă, mătuşii îi
povesteam despre neînţelegerile mele cu mama. Ea asculta fără să
176 Constelaţia familială
manifeste emoţie, chiar mă aproba uneori. Asta îmi plăcea teribil
de mult : dacă ea, pe care o .ştiam ataşată cu t a n d r e ţ e de sora ei,
p u t e a să găsească revolta mea naturală, înseamnă, că totuşi nu eram
un monstru". în calitate de fraţi şi surori ai părinţilor sînt şi /ei,
ca şi bunicii, martorii copilăriei acestora. Dacă se înţeleg bine, dacă
rid şi glumesc împreună, ei îi oferă copilului spectacolul călduros
al unor relaţii fraterne reuşite, din care el se poate inspira. Conver­
saţia lor îi descoperă imagini ale lumii adulte. ' influenţa inegalităţilor economice, rolul moştenirii culturale — un
O varietate a unchilor şi mătuşilor merită să fie menţionată se­
parat : tînărul celibatar. Dacă el (sau ea) este sportiv strălucit, a
călătorit, este frumos şi elegant, pare să aibă o meserie şi o viaţă
pasionante, se va bucura la nepoţii săi de un prestigiu care poate
merge pînă la idolatrizare. Astfel, un băiat povesteşte prima lui
viziune asupra unchiului care s-a întors din război în uniformă de
pilot cu un revolver la centură. „L-am văzut pe supraom". P e n t r u
nepoţii uluiţi, acest supraom (bărbat sau femeie) va fi confident, sfă­
tuitor, inspirator de vocaţii, model, soţ i d e a l ; el va face cu ei ce
va voi, atîta t i m p cît va d u r a fascinaţia.
PRIETENII FAMILIEI
Prietenii părinţilor au o importanţă mult mai m a r e decît li se
atribuie. Copiii sînt adesea fascinaţi de conversaţiile celor mari, chiar
cînd nu pricep din ele m a r e lucru ; şi aceste conversaţii formează
climatul intelectual şi social al copilăriei lor.
Or, influenţa mediului asupra individului este profundă şi cu­
prinde toate domeniile.
Să luăm exemplul prejudecăţilor rasiale : aceste prejudecăţi nu
există de loc la copii mici \ d a r apar apoi pe scară largă sub influ­
enţa părinţilor -. Sau valorile morale : doi autori americani, H a r t -
shorne şi May, au încercat să măsoare influenţele relative ale fami­
liei, ale şcolii, ale tovarăşilor de joacă etc. asupra judecăţilor morale
ale copiilor şi au găsit că influenţa familiei le depăşeşte de departe
pe toate celelalte 3 . Aceasta nu înseamnă că un copil adoptă toate
1
Vezi p. 278—279.
2
Vezi D. K r e c h şi R. S. C r u t c h f i e l d , Théorie et problèmes de psycho­
logie sociale, P . U . F . , 1952.
* Ibidem.
Familia şi mediul 177
ideile părinţilor şi ale mediului. Uneori chiar el le respinge cu desă­
vârşire. Anatemele cele mai virulente împotriva societăţii burgheze
au fost rostite de tinerii burghezi „răspopiţi". Dar condamnarea lor
nuleste atît de violentă decît pentru că ei simt cît de puternic sînt
impregnaţi de acest mediu în care au fost crescuţi.
Influenţa mediului este şi mai netă în domeniul alegerii profe­
siunii şi al reuşitei sociale. „Se poate pune în evidenţă, dincolo de
capitpl subtil, compus din lucruri pe care le ştii, pe care ştii să le
faci şi pe care ştii să le spui, pe care copiii claselor favorizate le
datorează mediului lor familial" — scriu Pierre Bourdieu şi J e a n -
Claude P a s s e r o n i . Ei subliniază bine aici caracterul multiplu şi
subtil al influenţei mediului.
De la intrarea în şcoală, prin faptul că învăţămîntul nostru se ba­
zează în m a r e măsură pe inteligenţa verbală abstractă, copiii clase­
lor înstărite sînt avantajaţi faţă de cei ai claselor modeste, iar cei
din oraş faţă de cei de la ţară. Acest avantaj se păstrează şi se as­
cute : proporţia de personalităţi importante în toate domeniile şi
care sînt născute la Paris sau în alt m a r e oraş este foarte m a r e ; cît
despre originea socială să cităm doar o cifră : 68Vo din personalită­
ţile franceze provin din grupul mai elevat din punct de vedere so­
cial, care reprezintă 5»/o din populaţie 2 .
Alte anchete realizate în străinătate dau aceleaşi rezultate. Să
cităm una dintre ele, axată în special pe condiţiile reuşitei sociale :
cea făcută de T e r m a n 3 . El a selectat 1470 de copii dotaţi. Cu 22 de
ani mai tîrziu (în 1947) el selecţionează p r i n t r e 730 de adulţi din
acest grup, 150 care au reuşit cel mai bine în domeniul profesional
(grupa A) şi 150 care au reuşit cel mai puţin (grupa C), comparînd
punct cu punct cele două grupuri, cu ajutorul t u t u r o r datelor pe
care le-a cules despre ei d i n copilărie. La început nu găseşte deose­
biri nici ca nivel intelectual nici ca sănătate fizică şi mentală, dar
o diferenţă p r o n u n ţ a t ă în ce priveşte mediul familial de origine :
mai elevat, mai unit şi mai ales m a i cultivat pentru A ; în ce pri­
veşte trăsăturile de caracter, la A sînt mai p r o n u n ţ a t e perseverenţa,
încrederea în sine, spiritul de prevedere, ambiţia.
1
P . B o u r d i e u ' ş i J . C . P a s s e r o n , Les Héritiers, Editions d e Minuit, 1969.
2
Cifră dată de A. G i r a r d , La Réussite sociale, P . U . F . , 1956.
3
Genetic Studies of Genius, 4 vol. Rezultatele sînt rezumate în lucrarea lui R. d e
C r a e c k e r , Les Enfants intellectuellement doués, P . U . F . , 1951.
12 — Cunoaşterea copilului
178 Constelaţia familială

3
O altă anchetă, de data aceasta realizată în Franţa, atrage a t e n ţ i \

asupra unui alt domeniu în care influenţa mediului joacă un ma

rol : nivelul aspiraţiilor. Această anchetă realizată p r i n t r e studenin Atmosfera familială
în ştiinţe 1 arată că studenţii de origine modestă îşi propun o
rieră în cercetare, industrie sau învăţămînt, la un nivel ridicat, /cu
mult mai r a r decît cei din medii înstărite şi aceasta indiferent oare
ar fi nivelul reuşitei lor actuale în studii *.
Astfel influenţa mediului este considerabilă şi cuprinde tpate
domeniile personalităţii. Se poate spune într-adevăr că un cop/l va
deveni om ,,în funcţie" de cultura pe care i-o va oferi medi
milial" 2 . In familie, copilul este supus nu
numai jocului relaţiilor perso­
nale ale diferiţilor indivizi care
o compun.
O familie constituie un grup în­
zestrat cu caracteristici proprii,
care trăieşte după anumite obi­
ceiuri, care respectă a n u m i t e
tradiţii, chiar inconştient, care
aplică a n u m i t e reguli de educa­
ţie, î n t r - u n cuvînt, c a r e creează
o atmosferă.
Această atmosferă — acest cli­
mat — variază puternic de la o
familie la alta, dar importanţa
ei datorită influenţei continue
exercitate asupra copilului zi de
zi, este considerabilă. Un cli­
mat „ b u n " p e n t r u un copil poate
fi „ r ă u " p e n t r u un altul şi asta
în sînuil aceleiaşi familii.
Nu există climat b u n sau r ă u
decît în raport cu un copil dat.
Cu toată această diversitate ex­
tremă, se pot totuşi scoate la
suprafaţă cîteva adevăruri sta­
tistice, cîteva legi foarte gene­
rale care rămîn valabile p e n t r u
majoritatea familiilor.
Părinţii trebuie să le cunoască
pentru a practica o educaţie
care să nu fie lăsată la voia în-
tîmplării sau a improvizaţiei
capricioase.

1
Anchetă realizată de Centrul de Sociologie europeană cu colaborarea B.U.S.
* Jocul delimitărilor şi argumentaţiei în susţinerea ideii că cei cu aspiraţii înalte şi
capacităţi superioare ar proveni, chipurile, mai ales din rîndurile claselor avute — nu
poate împiedeca în nici un caz concluzia că adeseori plecînd de la constatarea realităţii
sociale vitrege pentru mulţi, autoarea nu este totuşi consecventă şi fidelă propriei pre­
mise, insinuînd elementele native, de dotare în succesul sau reuşita intelectuală a indi­
vizilor — N.T.
2
P. O s t e r r i e t h , L'Enfant et la famille. Editions du Scarabée, 1963, (Evi­
dent, noi nu putem împărtăşi acest punct de vedere — N . T . )

Micul grup
şi climatul lui
/ în cursul formării
Cele mai bune teste slnt acelea care-lj pla­
sează pe subiect în condiţii asemănătoare
cu cele ale vieţii reale — cele în care el
ignoră sau uită că este vorba de un test.
P. Guiilaume
Cu toate că studiul „grupurilor mici" este la modă, că psihologia
acorda un interes cu totul deosebit interdependenţei complexe care-i
leagă pe diferiţii participanţi la aceeaşi muncă (la discuţii, de pildă,
sau la o lucrare foarte precisă cum ar fi rezolvarea unei probleme)'
încercările de a studia caracteristicile specifice ale unei familii de­
terminate faţă de alta sînt, la u r m a urmei, puţin numeroase. P e n t r u
a explica o anumită trăsătură de caracter a copilului, o a n u m e tul­
burare, o a n u m e dereglare, psihanaliştii au îndeosebi tendinţa de a
invoca în mod direct personalitatea mamei sau a tatălui, rolul jucat
de un frate mai m a r e etc. Totuşi, se pare că aceste aspecte nu se
pot disocia de un ansamblu de care trebuie să se ţină seama şi care
poate fi denumit, în funcţie de cadrele particulare de referinţă, „că­
m i n " (Maiurice Porot „cercul familial" (Flugel 2 ) şi pe care noi o
vom desemna prin noţiunea foarte largă a „climatului familial".
Climatul ?
Un anume aer care îl respiri
Climatul familial, al cărui istoric îl vom examina o dată cu dife­
ritele lui modalităţi de manifestare, deosebeşte în mod infailibil un
grup familial de un altul. Poate fi asemănat cu aerul pe care îl
respiri. Este ceea ce ţese relaţiile între diferitele personaje (tatăl,
mama, fraţii, surorile pe care tocmai le^am descris) şi care totodată
rezultă din ele. „Climat" : cuVînt vag şi incert dacă vreţi ; „atmos­
feră", „ambianţă", noţiuni gemene, nu sînt mai concrete. Aceste
concepte pot, în aparenţă, să descurajeze orice om de ştiinţă. Cum
se pot deci studia particularităţile unui climat ? Cum pot fi studiate
1
Vezi M. P o r o t , L'Enfant et les relations familiales, P . U . F . , 1953.
2
Vezi .1. C. F l ü g e l , în „The Psychoanalytic Study of F a m i l y " , The Hogarth-
Press, 1948.
Micul grup şi climatul lui 181
efectele lui ? Aici sînt fără îndoială obstacole care explică în m a r e
parte dificultăţile cercetătorilor. Totuşi ei se întreabă din ce în ce
mai mult despre diferitele tipuri ale climatului şi influenţa lor
personalităţii copilului.
O EXPERIENŢA PSIHOSOCIOLOGICA
Cu titlu ilustrativ ni s-a p ă r u t interesant să prezentăm o expe­
rienţă efectuată de pionierii acestui gen de cercetări, psihosociologii
K. Lewin, R. Lippitt şi R. White 1 . Cadrul muncii lor nu-1 constituie
o familie, şi diferitele tipuri de climat sînt, cel puţin în aparenţă,
mai curind opera unui singur îndrumător care ţine în mînă destinul
unui grup. Din această experienţă se pot totuşi învăţa multe.
Subiecţii experimentali ai celor trei cercetători sînt băieţi de
10 ani, atraşi de activităţile „artistice" în timpul liber, de pildă,
confecţionarea măştilor. Aceşti copii, voluntari cu toţii, se împart
în patru grupe conduse de cîte un îndrumător.
Dar cu toate că fiecare g r u p se formează pentru o durată de
5 luni, îndrumătorii se schimbă o dată la 6 săptămîni şi îşi exercită
funcţiile conform unor norme de comportare diferite. Fiecare grup
trăieşte succesiv în trei tipuri de climat.
Climatul autoritar: îndrumătorul decide tot ce priveşte activitatea
grupului. Tehnicile, etapele activităţii sînt dictate de el. Deciziile
sînt luate pe măsură ce se impun, fără o vedere de ansamblu. G r u p u l
nu ştie niciodată ce va trebui să facă în cele ce urmează : viitorul
rămîne vag. Fiecare m e m b r u al grupului execută sarcina pe care i-o
atribuie îndrumătorul, de care depinde şi formarea echipelor. Acesta
îi desemnează în fine nominal pe copiii ce trebuie să rămînă în
afara oricărei participări active (cu excepţia demonstraţiilor). Este
amical, dar distant, sau neutru, impersonal.
Un ctimat „democratic" : sub o „conducere" democratică deciziile
constituie întotdeauna obiectul unor dezbateri şi sînt adoptate în
mod liber de grup, încurajat şi ajutat de îndrumător. In cursul unei
perioade iniţiale de discuţii toţi elaborează, de comun acord, un
program de activitate. In caz de nevoie, îndrumătorul sugerează
atunci două sau trei procedee printre care grupul poate să decidă.
Copiii sînt liberi să muncească cu colegii aleşi după voie şi elabo­
rează ei înşişi planul celor ce urmează să se facă.
* Vezi: ..Bulletin de Psychologie", Universitatea din Paris, voi. 5, nr. 6.
182 Atmosfera familiala Micul grup şi climatul lui 183

Atitudinea îndrumătorului r ă m î n e obiectivă, realistă. El încearcă furie împotriva obiectelor. De crat" (repetăm că este vorba de
p u r şi simplu să joace rolul u n u i m e m b r u al grupului şi execută altfel, toţi copiii declară că nu aceiaşi îndrumători, jucînd un
partea lui de m u n c ă fără a căuta să facă mai mult. ie place îndrumătorul autoritar rol sau altul). O singură excep­
Un climat de „lasă-mă să-te-las" (sau anarhic) : îndrumătorul şi că-1 preferă pe cel „demo- ţie : un fiu de ofiţer !
nu participă la hotărîrile grupului şi-i lasă deplină libertate în
această privinţă. El procură diferite materiale, informaţii suplimen­ Autoritarismul generează apatia
tare, dacă totuşi i se cer, d a r altminteri nu ia p a r t e la discuţii. Se şi agresivitatea
limitează să emită cîteva rare comentarii asupra activităţilor în curs
de desfăşurare fără a căuta să influenţeze grupul şi nici să schimbe Copiii încearcă desigur să se revolte, dar nu cutează să meargă
cursul evenimentelor. Detaliu important : pentru a neutraliza efec­ pînă la capăt : astfel, de exemplu, pe la mijlocul şedinţelor membrii
tele eventuale şi necontrolabile ale personalităţii individuale, cele unui club „ a u t o r i t a r " au venit la profesorul lor cu o scrisoare de
trei roluri (autoritar, democratic, anarhic) sînt încredinţate fiecăruia demisie semnată de patru d i n t r e ei, cerînd ca scrisoarea să fie
din cei p a t r u îndrumători care participă la experienţă. Aceştia transmisă îndrumătorului. Profesorul refuză să facă pe interme­
adoptă, deci, cînd una cînd cealaltă din atitudini, în funcţie de diarul şi le propuse băieţilor să se adreseze direct îndrumătorului.
grupul cu care colaborează, evident un singur rol p e n t r u un grup. Din acel moment, după cum se pare, curajul trimişilor se topeşte şi
P e n t r u a face experienţa şi mai „picantă", psihosociologii au inven­ ei participă la şedinţă ca de obicei. Dar n e m u l ţ u m i r e a lor se ex­
tat n e n u m ă r a t e şiretlicuri suplimentare : de exemplu, un „coechi­ primă atunci prin alte mijloace : lipsa de interes p e n t r u obiectele
pier" deghizat în electrician intră în localul grupului în 'absenţa confecţionate, de exemplu, această indiferenţă mergînd pînă la a-i
îndrumătorului şi începe să critice producţia clubului. Observatorii face să-şi distrugă opera în momentul în care grupul este desfiinţat.
care se găsesc într-un colţ al sălii notează toate modificările apă­ Cînd climatul este „democratic", comportarea se schimbă în mod
rute în comportarea copiilor, mai ales cînd î n d r u m ă t o r u l nu e de radical. F a p t important : nu se semnalează decît un n u m ă r foarte
faţă. P e n t r u că, desigur, se studiază cele mai mici detalii de com­ moderat de acţiuni agresive. Copiii îl iubesc pe î n d r u m ă t o r : „Era
portare ale copiilor, mulţumită u n o r înregistrări cinematografice, L i n tip simpatic, care lucra cu noi şi gîndea cu n o i " — spun ei. „N-a
unor notiţe luate din minut în m i n u t etc. De asemenea sînt inte­ încercat niciodată să facă pe stăpînul".
rogaţi copiii, părinţii şi profesorii lor.
în timpul „democraţiei" :
eficacitate şi mulţumire
Concluzii Cînd îndrumătorul părăseşte camera, copiii continuă să lucreze cu
înverşunare. Chiar o prezenţă ostilă (un coechipier deghizat în portar
Concluziile expuse de cei trei e x t r e m de agresive. De fapt de data aceasta) nu-i deranjează. Cînd aşa-zisul portar se preface că
autori nu sînt deci urmările apatia nu este decît corolarul m ă t u r ă şi face ca praful să zboare în direcţia copiilor, aceştia încep
unor opinii apriorice. Nu se ba­ unei agresivităţi care nu se să tuşească, fără să-şi slăbească atenţia, absorbiţi cum sînt de munca
zează decît pe experienţă. Com­ poate exprima în mod liber, lor. Cu toate grosolăniile portarului, ei nici măcar nu-1 bagă în
portarea copiilor variază în mod deoarece chiar în grupurile cele seamă.
spectacular în funcţie de clima­ mai apatice se remarcă explozii Şi atmosfera „lasă-mă să-te-las" ? Filmul realizat în cursul şe­
tul în care se desfăşoară expe­ de furie în cursul perioadelor dinţelor clubului este destul de elocvent. Copiii supuşi acestui climat
rienţele clubului. Ea are carac­ de tranziţie (curînd grupul lucrează într-o atmosferă de dezordine, care traduce o nelinişte. Cu
teristicile u r m ă t o a r e : schimbă climatul), o creştere toate că majoritatea dintre ei declară că î n d r u m ă t o r u l le place, pur­
în cazul climatului autoritar vie a tensiunii cînd î n d r u m ă t o ­ tarea lor este extrem de agresivă (deţinînd toate recordurile pe acest
grupurile sînt fie apatice, fie rul p ă r ă s e ş t e ' camera, crize de plan).

184 Atmosfera familială
Un clfmat de „lasă-mă să-te-las"
aduce haosul
Nemulţumirea se datorează parţial, după părerea autorilor, faptu­
lui eă, în mod paradoxal, în acest climat libertatea este redusă ;
copiilor le lipseşte perspectiva în timp (ei nu ştiu ce-i aşteaptă, dată
fiind nedeterminarea în care i-a lăsat îndrumătorul),' iniţiativele
lor divergente creează haosul şi ei se împiedică la lucru unii de
alţii. Dezorganizarea grupului este deosebit de flagrantă în timpul
trecerii de la atmosfera „autoritară" la cea de „lasă-mă să-te-
las". Eliberaţi de tensiunile lor interne, copiii multiplică numărul
gesturilor agresive, de unde şi agravarea stării de nemulţumire care
atinge rapid apogeul.
ÎNVĂŢĂMINTELE EXPERIMENTULUI
Experimentul realizat de Lewin, Lippitt şi White nu se poate
desigur transpune ca atare în domeniul educaţiei copiilor. Un n u m ă r
prea mare din elementele lui n-are, evident, nimic comun cu ceea ce
se petrece în domeniul educaţiei în familie. Mai întîi vîrsta copiilor
(educaţia nu începe la 10 ani), faptul că sînt în grup, reuniţi pentru
un timp dat, destul de scurt, şi puşi să înfrunte un îndrumător a
cărui comportare este artificială, pentru că u r m ă r e ş t e reguli exacte
şi care în plus sînt oarecum inconsistente. î n d r u m ă t o r u l este, ca să
spunem aşa, „neutru", el îşi priveşte grupul cu ochiul rece al expe­
rimentatorului, este amical la comandă, autoritar şi rece cînd o cere
experienţa. Comportarea copiilor îl interesează, d a r nu atinge în el
nici o profunzime. Dimpotrivă, p e n t r u orice tată, orice mamă, ceea
ce face copilul este direct legat de sufletul lor.
Climatul familial determină
comportarea copilului
în opoziţie cu îndrumătorii, părinţii sînt într-adevăr din plin
preocupaţi, atît material cît şi moral, de acţiunile copiilor lor. în
plus ei sînt d o i 1 — cel mai frecvent — ceea ce face ca schema sim-
1
Vezi p. 138 şi 186—201.
Micul grup şi climatul lui 185
plificată pentru necesităţile experienţei să capete numeroase com­
plicaţii. Cu toate aceste restricţii experienţa inspiră un anumit
număr de reflecţii în materie de educaţie.
Ea ne permite în primul rînd să măsurăm — iată de ce am rela­
tat-o atît de amănunţit — ponderea unei atmosfere în comporta­
mentul unui copil. Aici conduitele sînt desigur reversibile în funcţie
de schimbarea îndrumătorului. Dar să ne închipuim că aceşti copii
sînt sugari şi că se scaldă în aceeaşi atmosferă douăzeci şi patru de
ore din douăzeci şi patru. P u t e m să punem rămăşag că în acest caz
caracteristicile de comportare vor deveni obişnuinţe, apoi trăsături
de caracter.
în plus, experienţa p u n e în lumină aspectul oarecum „polidimen-
sional" al comportării. Aceşti copii, supuşi unui regim autoritar,
păreau docili, moi, apatici. în ei doarme însă o forţă nebănuită
care îşi va găsi expresia din momentul în care cel care exercită
puterea de oprimare asupra lor se va întoarce cu spatele, sau în
care comportarea lui se va schimba.
Orice schimbare de climat
este însoţită de nelinişte
Această experienţă explică, de asemenea, eşecul părinţilor care,
plini de bunăvoinţă, încearcă pe rînd diferite metode educative. în
cursul experienţei, în nici un moment dezordinea nu este mai m a r e
l
decît în cazul schimbării climatului , şi totuşi variaţiile se desfă­
şoară în cadrul grupurilor în condiţii ideale : m u t a r e a îndrumăto­
rului 2 , atmosferă de seninătate, pentru că acesta nu era preocupat
nici de reuşita sarcinii, nici de îndreptarea comportării copiilor. Se
poate imagina tulburarea profundă a copilului care-şi vede părinţii
efectuînd u n a sau uneori mai multe bruşte răsturnări în metodele
lor educative, însoţite neapărat de un climat m a i mult sau mai
puţin angoasant, pentru că un reviriment de acest gen urmează
întotdeauna după un eşec şi o perioadă de nehotărîre cu privire la
atitudinea ce trebuie adoptată.
1
Mai ales cînd copiii tocmai au suportat o perioadă autoritară în cursul căreia şi-au
refulat tensiunile. „
2
Acesta este un punct foarte i m p o r t a n t : nu sînt aceleaşi personaje— ca m cazul
părinţilor — care adoptă atitudini contradictorii, ci o schimbare totală a conducerii.
Copiii se află faţă-n-faţă cu un alt îndrumător care adoptă o altă atitudine. Se poate
crede că tranziţia se produce astfel mai uşor decît în cazul unui personaj unic.

Elementele determinante
ale climatului familial*
Viaţa familială face "întotdeauna paite
din viaţă pur şi simplu şi toate inci­
dentele materiale, economice şi sociale se
reperrutează asupra familiei.
P. Osterrieth
Experienţa lui Lewin, Lippitt şi White ne arată eă este posibilă
cercetarea factorilor caracteristici ai atmosferei care domneşte în­
tr-un grup adunat în timpul liber. Să-i studiezi pe cei care deter­
mină climatul familial, este evident o sarcină cu mult mai complexă
şi asta mai ales pentru un motiv, dintre multe altele : grupul fami­
lial are o istorie la fel de lungă ca cea a omenirii, dacă ne referim
la fenomenul general al familiei ca instituţie socială — în orice caz
cu rădăcini foarte adînci în trecut.
PERSPECTIVA ISTORICA
După părerea sociologului Riesman, grupurile şi indivizii se supun
unor determinante diferite, în funcţie de epocă, în funcţie de socie­
tatea din care fac parte *. Viaţa de familie, în speţă, se supune unor
imperative caracteristice, variabile în funcţie de perioada de dezvol­
tare socială considerată.
Societăţile cu un puternic potenţial
de creştere
Riesman deosebeşte trei tipuri de societăţi ; acestea sînt în primul
rînd, cronologic, societăţile cu un puternic potenţial de creştere :
procentul de naşteri în sînul lor este foarte ridicat, în timp ce re­
sursele sînt m i c i 2 ; ţara respectivă nu-şi poate deci hrăni corespun-
* Bazîndu-se pe teoriile sociologului Riesman, în acest capitol autoarea face, evident,
greşeli deosebit de grave — n.r.
1
D. R i e s m a n , La Foule solitaire, Arthaud, 1964.
!
R i e s m a n a adăugat recent cîteva corecturi la această teză. Acum el acordă
o mai mică importanţă ritmului demografic şi în schimb insistă asupra mijloacelor de
comunicaţie şi de informaţie.
Atmosfera familială 187
zător locuitorii (este ceea ce se petrece şi în prezent în India şi în
Egipt, de exemplu). Dar decesele extrem de timpurii în aceste
societăţi, în care speranţa de viaţă este foarte mică, „reechilibrează",
ca să spunem aşa, economia ţării. Societatea, obligată să ţină cont
de aprovizionarea cu alimente foarte limitată, ajunge astfel la o
formă de supravieţuire, lichidîndu-i prin diverse mijloace (igienă
deplorabilă, războaie, sacrificii umane, infanticide organizate etc.)
pe indivizii excedentari.
Aceste măsuri sînt, evident, destul de des însoţite de revoltă şi de
deznădejde. în acelaşi timp societăţile care se găsesc în această fază
de puternic potenţial de creştere ajung la anumite forme de stabili­
tate, în sensul că majoritatea procedeelor destinate să prevină ex­
plozia demografică şi dezechilibrul dintre resurse şi cerere sfîrşesc
prin a face parte din instituţii, din norme, într-un cuvînt, din
tradiţii.
Dificultatea de a supravieţui
întăreşte obiceiurile
Există deci o legătură organică între problemele supravieţuirii, pe
care le înfruntă societatea şi temeinicia cutumelor ei. Individul
născut într-o astfel de societate va învăţa să se plece, să se supună
şi nu să inoveze. Familia joacă evident un m a r e rol : ea este che-
zaşa continuităţii, prin ea se transmit obiceiurile şi valorile. întreaga
coeziune a ansamblului se bazează deci, de fapt, pe structura fami­
liei. Climatul de familie nu variază de loc în funcţie de diverse uni­
tăţi şi respectă conformarea faţă de aceleaşi ansambluri de reguli.
Greutatea tradiţiilor, forţa obişnuinţei, identice la toţi, determină
viaţa cotidiană. Indivizii sau grupurile mici — cum este familia —
efectuează foarte puţine alegeri conştiente. Destinele lor sînt legate
de cel al marelui g r u p social care comandă uneori în cele mai mici
detalii raporturile după care se conduc soţii şi soţiile, părinţii şi
copiii.
Se pare că în istoria Occidentului, evul mediu ar putea fi consi­
derat o epocă în care cea mai m a r e parte a indivizilor şi a familiilor
era condusă prin forţa tradiţiei.
Societatea iniroâeterminată
Cel de-al doilea tip de societate descris de Riesman este cel al
societăţii introdeterminate, care apare o dată cu Renaşterea şi Re­
forma în ţările occidentale. S-ar părea că atunci a fost răscolit echi-
188 Elemente determinante ale climatului familial
librul sporului de naşteri şi de decese sub determinarea unei mul­
ţimi de factori, acţionînd unii asupra celorlalţi : ameliorarea igienei,
a comunicaţiilor (ceea ce-i permite guvernului să acţioneze în re­
giuni mai vaste, dar şi să transporte alimente din regiunile exce­
dentare în cele sărace), perfecţionarea metodelor agricole mulţumită
căreia pămîntul poate să hrănească un n u m ă r mai m a r e de locuitori,
care la rîndul lor vor da naştere u n o r generaţii mai numeroase etc.
Vechile moduri de existenţă ale societăţii, determinate pînă atunci
prin supunerea oarbă faţă de tradiţie, au fost astfel profund modi­
ficate.
Efortul este îndreptat spre o reuşită
strict personală
Societăţii caracterizate printr-o mai m a r e mobilitate, printr-o acu­
mulare rapidă a capitalului, prin expansiunea producţiei de bunuri
şi de persoane, prin explorarea pămînturilor noi şi colonizarea lor,
îi corespunde o nouă formă de adaptare a grupurilor şi a indivizilor.
Educaţia de formă tradiţională nu mai poate fi suficientă pentru a
reuşi în această lume complexă, în curs de modificare relativ rapidă,
oferind vaste posibilităţi pentru acţiune şi solicitînd iniţiative mai
îndrăzneţe pentru a face faţă noilor probleme pe care aceasta le
ridică. Un cod „tradiţionalist" n-ar putea prevedea dinainte un atît
de mare n u m ă r de situaţii. Noua structură îi învaţă deci foarte de
timpuriu pe membrii ei un întreg ansamblu de reguli morale exi­
gente, care trebuie să guverneze conduita lor.
De asemenea, în climatul familiei introdeterminate apar trăsături
caracteristice numai ei : energici, riguroşi, părinţii îi obligă pe copii
să muncească, să facă economii, să păstreze curăţenia în casă, să
studieze. Ei ţin ca fiii lor să fie virili, fiicele — feminine şi cuminţi.
Dovezile de afecţiune ale copiilor nu sînt deosebit de căutate : se
acceptă fără dificultate ca ei să facă ucenicia şi experimentarea
tandreţei cu persoanele „de calitate inferioară", c u m ar fi doicile,
oamenii de serviciu, guvernantele. In schimb părinţii se arată exi­
genţi în tot ce se leagă de conduita şi munca lor. Fără să fie satisfă­
cuţi de o simplă conformare a comportamentului cum era cazul în
familiile tradiţionale, părinţii introdeterminaţi sînt în căutarea unui
acord mai subtil, de profunzime. îi spionează oarecum pe copii, gata
să detecteze greşelile lor dar şi simptomele unei aptitudini care
n-ar trebui risipită cu nici un preţ. Copilăria filozofului J o h n Stuart
Atmosfera familială 189
1
Mill este un exemplu al exceselor acestei e d u c a ţ i i . Ele implică
uneori existenţa unor perioade de eforturi şi privaţiuni (anii de
pensiune de exemplu), pe care copilul încearcă să le compenseze
mai mult sau mai puţin prin vise, imaginîndu-şi un viitor plin de
vrajă.
Regulile morale înlocuiesc cutumele
Chiar mai puţin pedagogi, părinţii introdeterminaţi au uneori
tendinţa, fără să-şi dea seama, să impună propriile lor exigenţe
copiilor, astfel că aceştia sînt întotdeauna „sub presiune". De altfel,
această nevoie permanentă de a se pune la încercare şi de a se
autodisciplina, care formează axul personalităţii lor, modelează
întreaga lor viaţă şi ansamblul relaţiilor lor cu copiii. Consecinţa
este formarea unui a n u m e tip de caracter ; copiii crescuţi într-o
astfel de atmosferă reuşesc repede să-şi formeze un soi de „imper­
meabilitate" la dorinţele şi nevoile celorlalţi. Capătă aptitudinea de
a întreţine cu alţii relaţii n e u t r e şi uneori nici nu concep posibili­
tatea existenţei unor altfel de relaţii. încăpăţînaţi, impenetrabili, ei
îşi îndreaptă toate forţele spre urmărirea unui scop, părînd că poartă
zale care-i apără împotriva indiferenţei şi a ostilităţii. Acesta este
portretul „conchistadorilor" Renaşterii, dar şi al pionierilor Vestului
Sălbatic, al primilor bancheri, al burghezilor îndîrjiţi, ajungind ge­
neraţie după generaţie la bogăţie.
Societatea extrodeterminată
Al treilea tip de organizare socială faţă-n-faţă cu care ne aflăm
din ce în ce mai mult, situaţi cum sîntem în mijlocul unei perioade
de mutaţie accelerată, este cel extrodeterminat. El corespunde unei
faze de restrîngere demografică. N u m ă r u l persoanelor angajate în
agricultură, în industria minieră, chiar în industriile de prelucrare,
scade tot mai mult. Se observă o reducere a orelor de muncă sau
o angajare mult mai tîrzie la lucru. Oamenii se bucură de o anu­
mită abundenţă materială şi chiar de timp liber. Totuşi ei plătesc
acest progres acceptînd să trăiască într-o societate centralizată şi
1
Lui J. S. M i l l i s-a impus din cea mai fragedă vîrstă studiul limbilor clasice
şi redactarea unor lungi disertaţii, sub ochii plini de zel ai tatălui, atent la cele mai
mici abateri.

190 Elemente determinante ale climatului familial
birocratizată, într-un univers restrîns care zdruncină cu brutalitate
contactele — accelerate prin industrializare — dintre rase, dintre
naţiuni, dintre civilizaţii.
Să reuşeşti astăzi înseamnă
să ai aprobarea celorlalţi
In aceste condiţii noi calităţile care favorizează adaptarea indivi­
dului la mediul său se schimbă în mod radical. Tenacitatea, curajul,
răbdarea, devin mai puţin necesare. Problema nu mai constă în
modificarea condiţiilor p u r materiale, ci în relaţiile cu ceilalţi. Nive­
larea indivizilor şi a claselor îi obligă pe oameni să coabiteze, să
lucreze şi să parvină la un anumit grad, de înţelegere şi de colabo­
rare. Noile căi de reuşită necesită deci o comportare armonioasă în
cadrul familiei şi în cadrul de muncă. Ocaziile de conflict deschis
cu cei din j u r trebuie să fie reduse la minimum.
Ceea ce au cei extrodeterminaţi comun este faptul că atitudinea
lor este comandată de cea a contemporanilor lor, fie că-i cunosc
personal — amici, familia, colegi — fie că n-au cu ei decît contacte
Indirecte prin intermediul prietenilor sau prin radio, cinema, te­
leviziune.
A te adapta cît mai bine oricărei situaţii
Acest sentiment de dependenţă este inoculat de timpuriu copilului
de către părinţii înşişi, cînd aceştia se străduiesc, de pildă, să favo­
rizeze bunele relaţii sau prietenii cu cunoştinţe de aceeaşi vîrstă.
Ca urmare, copilul acordă din ce în ce mai multă importanţă părerii
semenilor săi, ceea ce este amplificat atît prin presiunea exercitată
de şcoală cît şi prin cea emanată de toate mijloacele de populari­
zare a culturii. Individul extrodeterminat are o nepotolită nevoie
de aprobare.
Oum nu se pot prevedea calităţile ce vor deveni indispensabile în
cîţiva ani, părinţii nu se mai străduiesc să-1 facă pe copil să adere
în sinea lui la un anumit n u m ă r de scopuri clar determinate, cum
se întîmpla în familia introdeterminată, ci i se cere mai curînd să
fie o „personalitate", bogată în multiple posibilităţi. Părinţii care
nu mai sînt în măsură să le ofere copiilor o imagine clară a socie­
tăţii în care vor trăi, pot doar să-i instruiască şi să le formeze obiş-
Atmosfera familială 191
nuinţa de a face tot ce le stă în putinţă oricare ar fi situaţia con­
siderată. De altfel, acest „ t o t " nu mai depinde direct de ei, părinţii.
Definirea lui aparţine adesea şcolii şi grupului de amici care-i vor
ajuta pe cei tineri să se orienteze într-o ierarhie socială în trans­
formare.
Căminul, invadat de lumea exterioară,
nu mai constituie un adăpost
Crescut în sînul unei familii puţin numeroase (părinţii extrodeter­
minaţi tind să nu aibă decît copii „doriţi", pe care vor să-i crească
decent), trăind în general într-un mediu urban (oraş sau suburbie),
copilul extrodeterminat a r e destul de puţine contacte cu tatăl, care
pleacă dis-de-dimineaţă şi nu se întoarce decît seara tîrziu, distan­
ţele fiind prea mari pentru a permite un prînz în familie. Casa, că­
minul, nu mai constituie un lăcaş intim în care să te simţi la adă­
post. Coabitarea cu bunicii practic nu mai există (dacă nu apare
problema locuinţei) şi copilul care nu mai este înconjurat de slugi
şi alţi intermediari trăieşte în contact direct cu părinţii, ale căror
tensiuni emotive le va resimţi în modul cel mai brutal.
Oare viaţa copilului extrodeterminat, în aparenţă mai uşoară decît
ceea a copilului introdeterminat, nu este totuşi plină de curse ? Re­
curgerea la forţă, la lege, poate forma nişte oprimaţi ; dar climatul
extrodeterminat pare să producă anxioşi faţă-n-faţă cu adulţi lipsiţi
acum de forţa de caracter — uneori rediitabilă — a introdeter-
minaţilor, şi dimpotrivă slabi, îndoindu-se de ei înşişi, neputincioşi
să controleze situaţia şi chiar destul de des „manipulaţi" de propriii
lor copii, care-i „învaţă" noile gusturi, noile mode ale lumii ex­
terioare.
Concluzii
Iată un tablou destul de întu­ un profesor de ştiinţe sociale
necat al educaţiei moderne ! — şi nu un educator. El analizează
sîntem tentaţi să gîndim de la tendinţele globale ale unei so­
bun început. Dar Riesman este cietăţi — şi pentru el fiecare
1
Este extrem de interesant să facem legătura între analiza lui Riesman-şi actuala
riză a învăţămîntului din Franţa şi din lume. într-adevăr acum trebuie nu atît să acu­
mulezi cunoştinţele cît să „înveţi a î n v ă ţ a " .
 Atmosfera familială 193
192 Elemente determinante ale climatului familial

posedă propria ei logică internă este din ce în ce mai receptivă Două exemple
— şi nu propune modele. Cer­ faţă de lumea exterioară, este
Să luăm ca exemplu două probleme, din m u l t e altele, care posedă
cetările lui au valoarea explica­ în cele din u r m ă o realitate, pe
caracteristica de a se fi aflat printre cele care dau de gîndit cel mai
tivă pe care o poate aduce unei care este mai bine s-o cunoaş­
des părinţilor şi educatorilor : problema informării sexuale pe de o
chestiuni orice reflecţie serioa­ tem şi care poate că în sine nu l
parte şi cea a sancţiunilor educative pe de altă parte .
e nici bună, nici rea, conţinînd
să. De altfel, ele nu procură In ce priveşte informarea sexuală, iată procentajul părinţilor care
totodată atît aspecte favorabile
decît informaţii foarte genei ale cît şi nefavorabile. Fiecăruia în o acordă copiilor lor :
şi prin faptul acesta însuşi nu parte îi revine sarcina să gă­ — mediul rural : 28«/o
pretind că explică un caz pre­ sească în ea partea cea mai — mediul muncitoresc : 27<>/o
cis. Faptul că viaţa unei familii bună. — funcţionari : 5 9 % (adică de două ori mai mulţi decît cei din
categoriile precedente)
— funcţionari superiori : 85<>/o (de trei ori mai mulţi).
Rezultatele sînt elocvente. într-adevăr, este mai mult decît pro­
„STILUL" EDUCATIV IMPUS DE MEDIU babil ca atitudinea părinţilor faţă de informarea sexuală să fie ex­
t r e m de revelatoare în privinţa atmosferei generale care domneşte
în afara acestor calităţi, foarte generale, care caracterizează o în familie : la unii —- climat de discuţii, de informare deschisă, la
epocă, o formă de civilizaţie dată, există bineînţeles şi altele care alţii — comunicare mai" redusă, existenţa unor „subiecte-tabu" care
se manifestă la nivele diferite. Să examinăm acum pe cele proprii nu pot fi discutate, poate datorită lipsei de dorinţă şi de t i m p ;
u n u i anumit mediu social şi „stilul educativ" pe care acestea îl „N-am t i m p de astea" declară, de exemplu, mai mulţi muncitori
din suburbie 2 .
impun.
In ceea ce priveşte concepţia asupra supunerii faţă de părinţi şi
Ce este un mediu social ? Am fi tentaţi poate să-1 definim la în­
cea asupra sancţiunilor, iată statisticile :
ceput prin suma de bani de care dispune fiecare m e m b r u al fami­
liei cu excepţia tatălui : rău criteriu. Diferenţierea se manifestă în
realitate mult mai pregnant luîndu-se d r e p t bază un tip de meserie Pretind Pedepsesc
Mediul social o ascultare cu severitate Media
situat pe o scară de clasificare. Se pot reţine, în general, p a t r u mari strictă nesupunerea
tipuri de medii (diferitele profesiuni în cadrul unui m a r e grup fiind
distinse prin mai multe nuanţe) : rural • 55% 53% 54%
muncitoresc 67% 39% 53%
— mediul rural (agricultori, muncitori agricoli) ; funcţionari şi cei asimilaţi 46% 25% 35,5%
— mediul muncitoresc (muncitori manuali, muncitori specializaţi); funcţionari superiori şi profesiuni libere
artistice 38% 36% 32%
— mediul intermediar (funcţionari şi cei asimilaţi cu ei, adică
meseriaşi, lucrători din comerţ etc.) ;
— mediul zis înstărit (funcţionari superiori, reprezentanţi ai pro­
1
fesiunilor artistice). Cifrele care urmează sînt extrase din lucrarea R. V i n c e n t , L'Educat ion des
enfants, Hachette, 1962.
Aceste patru mari grupe sînt puternic diferenţiate din punct de 2
D e a l t f e l , nu este exclus ca în interiorul sistemului să intervină factori de corecţie;
vedere al scării lor de valori, al structurii vieţii lor de familie, al micii locuitori de la ţară trăind oarecum într-o lume de realităţi cotidiene şi naturale,
obiectivelor u r m ă r i t e sub aspectul copiilor, al modului în care se ar putea fi în felul lor mâi informaţi decît un fiu de intelectual, ale cărui explicaţi: au
fac respectate. rămas în cele din urmă foarte abstracte
13 — Cunoaşterea copilului
194 Elemente determinante ale climatului familial
Aceste cifre sugerează două tipuri de comentarii :
Dacă urmăreşti pentru o aceeaşi categorie socială distanţa dintre
concepţia teoretică, "pe de o parte, şi aplicarea ei practica pe de alta,
nu poţi decît să fii frapat de amploarea ei. Autoritar nu este cel
care vrea să fie.
Dar comparînd diferitele medii sociale între ele (calculînd, de
pildă, o medie î n t r e cele două procentaje pentru a putea indica
„stilul" atmosferei educative, reprimatoare sau liberală) apare în
mod net o supleţe mai mare la funcţionarii superiori-faţă de func­
ţionari, şi la funcţionari în raport cu mediile sociale mai puţin
favorizate.
Astfel, se pune o problemă : studiind diferitele medii sociale,
oare nu regăsim tipurile de familie descrise de Riesman într-o pers­
pectivă istoică ? Ţăranii şi muncitorii nu sînt oare ultimii reprezen­
tanţi ai familiei tradiţionaliste pe cale de dispariţie ? Funcţionarii
nu apar oare ca nişte introdeterminaţi, iar cadrele cu studii supe­
rioare cu tendinţă extrodeterminată ? Desigur aceste comparaţii
n-ar trebui să fie împinse la limită extremă. Societatea în ansamblu
nemaifiind aceeaşi, diferitele familii care aparţin categoriei „tipu­
rilor supravieţuitoare" posedă de bună seamă caracteristici noi şi ar
fi absurd să nu găsim nici o diferenţă î n t r e o familie rurală din 1968
şi „tribul" primitiv. Totuşi, în cîteva privinţe, ele au comune mai
multe concepţii care imprimă vieţii lor cotidiene o calitate cu totul
aparte.
ROLUL PERSONALITĂŢII PĂRINŢILOR
Să precizăm această analiză. P r i n t r e caracteristicile foarte vaste
ale epocii şi cele poate mai înguste ale mediului, iată pe cele care
influenţează personalitatea părinţilor. Rolul important care le revine
în crearea climatului familial tinde fără îndoială, în m ă s u r a existen­
ţei forţelor tradiţionaliste, să se extindă din ce în ce mai mult. Nor­
mele, scopurile care trebuie urmărite, mijloacele de a le atinge se
diversifică, în mare măsură, în societatea contemporană.
De cînd s-au răspîndit ideile psihanalizei, s-a creat obişnuinţa ca,
pentru a explica deosebirile de climat familial de la o familie la
alta, să se invoce personalitatea părinţilor, a unuia, a celuilalt sau
a amîndurora, comentariile fiind de altfel în general făcute în scop
critic. In familia Dupont sînt certuri ? De vină este dl. Dupont care
are un temperament rigid. La Durând domneşte dezordinea ? Vina
Atmosfera familială 195
este a doamnei Durând care a r e un caracter prea slab. Acuzaţi, ju­
decaţi, condamnaţi fără milă, sărmanii părinţi pierd astfel puţina
încredere în sine pe care le-o lasă o societate extrodeterminată.
Sînt părinţii vinovaţi de subconştientul lor?
Poate că a sosit vremea să lămurim lucrurile în privinţa acestei
probleme atît de discutate a „culpabilităţii" părinţilor.
Personalitatea părinţilor — ca cea a oricărei fiinţe u m a n e —
cuprinde două aspecte. Un aspect conştient : este constituit prin per­
sonajul care vrea să fie şi crede să fie fiecare. Al doilea este sub­
conştient : este adesea, după cum se crede, mai important decît cel
dintîi. Subconştientul este cel care participă la construirea vieţii
familiale şi la educaţia copiilor. Adesea o intonaţie nefericită, o r e ­
marcă, nişte observaţii involuntare care contrazic anumite scopuri
afişate de noi au mai multă importanţă p e n t r u ceilalţi, care de ase­
menea ne percep prin subconştient, decît un an de eforturi. De
u n d e vine acest subconştient ? K De la părinţi, fără îndoială, cred
psihanaliştii. Subconştientul este purtătorul de cuvînt care face ca
ordinele, interdicţiile şi ameninţările de odinioară să fie din nou
auzite, după ce au fost modificate sau întărite de constrîngerea
socială. Adulţii aşa-zişi „vinovaţi" sînt încă aproape de copiii care
au fost ei odată. De ce să nu le acordăm aceeaşi indulgenţă ca şi
urmaşilor lor ?
Evoluţia individului importă la fel de mult
ca şi caracterul lui
De altfel, aceste două trăsături ale noastre nu se află mereu în
stare de luptă. în multe cazuri ele reuşesc să facă bună casă. Acesta
este fără îndoială cazul a ceea ce se numeşte „personalitate echili­
brată". Dar acest echilibru poate lua în cursul unei existenţe forme
foarte variate şi poate să şi dispară pentru a reapărea mai tîrziu. în
concluzie, în loc să se studieze în mod izolat caracterul, greşelile,
„vinile" cutărui personaj familial, în prezent se tinde pentru a în­
ţelege ceea ce se petrece în interiorul unei familii, să se privească
faptele sub aspect istoric şi dinamic.
1
Vezi în legătură cu acest subiect A. B e r g e , Le Métier des parents. Editions
Aubier-Montaigne, 1956, şi G. M a n c o , Psychanalyse et Education, Editions Aubier-
Montaigne, 1968.
196 Elemente determinante ale climatului familial
Aşadar, este bine să dăm aprecieri asupra, caracterului domnului
şi al doamnei A, dar nu este suficient. Trebuie, de asemenea, să cu­
noaştem viaţa soţilor dinainte de întîlnirea lor şi în ce circumstanţe
a decurs aceasta. Erau tineri, lipsiţi de maturitate, sau relativ în
vîrstă ? In raport cu caracterul de bază, orice circumstanţă poate
modifica totul.
Exemplul Sylvianei
Iat-o pe Sylviane, 19 ani, crescută într-o familie de mici funcţio­
nari, într-un mod destul de rigid. A auzit dintotdeauna că o mamă
de familie trebuie să stea acasă ca să-şi crească copiii şi să aibă
cît mai mulţi. In sinea ei, totuşi, ea este autoritara şi puţin dispusă
la concilieri ; interesul ei pentru menaj este moderat, în schimb
mult mai puternică îi este atracţia pentru o reuşită profesională.
Dacă se mărită de pe-acum, înainte de a-şi cunoaşte adevăratele
necesităţi, fără a-1 preveni bineînţeles de ele pe soţul ei, pentru că
nici ea încă nu le ştie, căsnicia ei riscă să fie un eşec. Peste cinci-
şase ani pericolul cu siguranţă nu va mai fi acelaşi. Sora ei F r a n ­
çoise în schimb este foarte adînc ataşată de idealuri şi de reguli
care i-au fost inoculate în familie. Dacă logodnicul ei are aceleaşi
idealuri, de ce să nu se înţeleagă ?
François şi Dominique
Iată un alt exemplu care de data aceasta este legat chiar de cir­
cumstanţele căsătoriei. François şi Dominique, proveniţi amîndoi din
ceea ce se obişnuieşte să se numească un „mediu foarte b u n " fac o
„căsătorie forţată" K Dominique care detestă să i se comande de
către oricine ar fi şi care nu a cedat decît în faţa presiunii sociale
rămîne de aici cu un puternic sentiment de ciudă, aproape de ură
pentru soţul ei, u r ă ce-i va otrăvi viaţa de soţie şi de mamă. Dacă
ar fi fost hotărîtă în alte circumstanţe, căsătoria ar fi p u t u t fi fără
îndoială fericită, cei doi logodnici avînd în aparenţă totul pentru
ca să se înţeleagă.
Şi Monique se căsătoreşte cu şase luni înainte de naşterea fiicei
ei. Simplă, „decontractată" în viaţă, la fel ca şi soţul ei, n-a acordat
i Căsătoriile fcrtate par să fie tot mai numeroase; vezi C h a n t a l
în „Population", nr. 4, 1968.
Atmosfera familială 197
acestei circumstanţe nici un rol deosebit. Ei au uitat-o de altfel
repede şi se bucură amîndoi de venirea p r e m a t u r ă a copilului pe
care îl găsesc m i n u n a t în toate privinţele.
Asemenea exemple se pot înmulţi la infinit. Fiecare eveniment
din istoria unei familii se înscrie î n t r - u n context care-i acordă un
caracter fericit sau nefericit, binefăctor, sau malefic. Iată de ce este
extrem de periculos să formulăm judecăţi în pripă şi după reguli
dinainte stabilite.
Un cuplu nu juxtapune două personalităţi...
Cuplul odată format începe să trăiască... ani îndelungaţi, viaţa
medie a unui cuplu prelungindu-se odată cu creşterea speranţei de
viaţă. La rîndul său, timpul va modifica datele de bază furnizate de
structura personalităţilor reunite şi circumstanţele întîlnirii lor.
Anumite iluzii pălesc, anumite realităţi devin aparente. La cupluri
care se înţeleg profund, la menţinerea înţelegerii contribuie unele
mecanisme reglatoare comparabile cu cele care sînt puse în func­
ţiune pe plan fiziologic, de pildă, p e n t r u menţinerea temperaturii
constante a corpului : discuţii şi convorbiri, înţelegerea celuilalt,
înţelegerea adevăratelor probleme, ale adevăratelor cauze de insa­
tisfacţie. Cuplurile care „se deteriorează" se caracterizează dimpo­
trivă prin r u p t u r a acestor mecanisme de echilibrare : apare teama
de schimbare, de viitor, cei doi nu cutează să înfrunte adevăratele
cauze ale dificultăţilor, atît de puternic este sentimentul obscur că
această descoperire ameninţă însăşi existenţa cuplului. Divergenţele
deci se agravează şi între cei doi oameni care nu mai vorbesc aceeaşi
limbă prăpastia se adînceşte. Dar chiar în cazul unei rele înţelegeri,
unor dezacorduri frecvente în problemele importante, cuplul for­
mează oarecum o unitate aparte care nu poate fi redusă la o juxta­
punere a două persoane.
...el formează o personalitate nouă
F a p t u l că cei doi trăiesc î m p r e u n ă face să se nască la u n u l şi la
celălalt trăsături fie asemănătoare, fie complementare, fie în opo­
ziţie, î m p ă r ţ i n d viaţa cu o femeie econoamă, risipitorul, dacă se
înţelege bine cu ea, poate face un efort şi poate deveni mai organi­
Blayoir,
zat. O altă formulă, la fel de valabilă, de ce nu, dacă mecanismele
reglatoare împiedică excesele, asigură. înţelegerea — el poate să ră-

198 Elemente determinante ale climatului familial
mînă un risipitor şi să asigure astfel în viaţă cuplului fărîma de
fantezie pe care sigur nu i-ar aduce-o transformarea sa într-un
model de virtute. A treia posibilitate, risipitorul poate deveni ho­
tărât avar şi a patra, el poate să-şi exagereze şi mai mult defectul.
Soţia econoamă, în funcţie de atitudinea bărbatului, determinată de
bună seamă de propriile ei reacţii, îi va vedea concepţiile modifi-
cîndu-se, devenind mai suple sau mai rigide.
Astfel, se formează printr-un soi de du-te-vino constant obişnuin­
ţele specifice ale cuplului cu privire la problema banilor. In curînd
prietenii cuplului îi vor cunoaşte particularităţile, iar faptul că
acesta devine conştient de imaginea pe care o oferă lumii va juca
şi el un rol în cursul elaborării „sistemului" său personal. Dacă
domnul şi doamna X sînt generoşi, prietenii vor î m p r u m u t a uneori
bani de la ei ; dacă sînt cunoscuţi pentru zgîrcenia lor, nu li se va
cere nimic.
Dar atitudinea familiei X faţă de bani nu reprezintă decît u n a
din multiplele caracteristici care se leagă unele de altele. Ce aşteaptă
ei de la viaţă ? Ce-i interesează ? Sînt sociabili, închişi ? Urmăresc
moda ? Toate aceste trăsături se combină între ele, evoluează unele
faţă de altele în funcţie de cele două personalităţi faţă-n-faţă, pen­
tru a forma un tot care are propria lui structură, propria lui armo­
nie, chiar în oaziul u n o r grave neînţelegeri, p e n t r u că există în el şi
note muzicale discordante. Acest „tot" va deosebi familia X de Z şi
de Y. Climatul familiei X, care nu seamănă cu altul pe de-a-ntre-
gul, va fi cel care-i va atrage pe unii, îi va p u n e pe fugă pe
alţii, şi de altfel se va schimba adesea într-o oarecare măsură, cel
puţin odată cu timpul.
Nu trebuie să se pună prea mari speranţe
în „copilul-remediu"
Venirea copilului, a copiilor, este u n u l din evenimentele critice
care pot schimba în mod radical atmosfera u n u i cuplu. Şi totuşi,
creează el oare ceva cu totul nou, imprevizibil ? Se pare că nu, şi
este greu să credem cu adevărat în posibilitatea u n u i „copil-reme-
diu", care prin simpla sa venire va aplana toate conflictele cuplului
şi ale familiei. Şi, în primul rînd, care este atitudinea profundă a
fiecăruia — tatăl şi m a m a — faţă de acest copil în timpul aşteptării
lui şi venirii lui pe lume ? De obicei se afişează un aer de m u l ţ u ­
mire profundă, adesea sinceră, dar chiar în cazul acestor părinţi
Atmosfera familială 199
fericiţi de a fi părinţi, sosirea noului venit p u n e o mulţime de pro­
bleme neliniştitoare pentru eul lor profund. Iată din nou aceeaşi
1
situaţie triunghiulară ca în cursul perioadei oedipiene , cînd le-a
fost atît de greu să se stăpînească. Iată-1 pe cel care va acapara
atenţiile celuilalt, care va distruge intimitatea cuplului, care este
,,eu" dar în acelaşi timp un altul şi prin aceasta produsul u n u i alt
şir de generaţii, apreciat mai mult sau mai puţin. Se caută cu fer­
voare asemănări şi unele dintre cele declarate sînt puţin • măguli­
toare ! Apar deodată, inopinat, cîteva trăsături dezagreabile ale pro­
priului fizic sau ale propriei personalităţi, trăsături care nu constituie
un deosebit subiect de mîndrie şi care sînt în consecinţă foarte greu
de suportat la altcineva.
Şi copilul ? In acest ansamblu, el, desigur, nu rămâne pasiv. Şi
el, prin existenţa sa, prin calităţile sale fizice sau morale, prin a d a p ­
tarea sa b u n ă sau mediocră vine să modifice la rîndul său atmosfera
familială. Este într-adevăr un participant la istoria u n u i climat fa­
milial. Reacţionează satisfăcător (în ochii părinţilor) la cei din j u r
şi la modul de viaţă care s-a întîmplat să-i fie sortit ? Atunci pă­
rinţii, încurajaţi, se simt oarecum merituoşi, datorită succesului, şi
îşi întăresc atitudinea, suportmd în acelaşi timp cu uşurinţă schim­
bările de detaliu care nu p u n în discuţie propriile lor principii valo­
rice. Copilul, dimpotrivă, manifestă o nemulţumire, o inadaptare în
cadrul familial, întîmpină eşecuri în lumea înconjurătoare ? Şi aceste
dificultăţi au repercusiuni asupra climatului familial, generînd din-
tr-o dată, în cazuri defavorabile, neliniştea, îndoiala de sine, vino­
văţia, sau, în cazuri favorabile, provocînd un examen de conştiinţă
lucid şi dorinţa de a schimba „ceva" în comportarea fiecăruia din
familie.
Climatul : o „chimie" complexă
Un alt element, modificator de bună seamă al caracteristicilor
familiale : n u m ă r u l şi vîrsta copiilor 2 . Familiile numeroase sînt mai
vesele, mai călduroase decît celelalte — se crede de obicei. Depinde !
Este adevărat, desigur, cînd părinţii i-au dorit pe toţi aceşti copii
şi cînd între ei domneşte o atmosferă de colaborare (rezultată ea
însăşi din educaţia primită şi din caracterul celor ce o oferă şi o
1
Vezi p. 58.
2
Vezi p. 149—164.
20Ô Elemente determinante ale climatului familial
primesc). Dar altele ? Cele în care mama, copleşită de numeroasa
ei progenitură, încearcă fără _ succes să instaureze dreptatea peste
micul popor sfîşiat de invidii? Aceste familii există şi ele, tot aşa
cum există şi familii puţin "numeroase în care domneşte veselia...
sau plictisul.
Cum şi în ce mediu au crescut părinţii ? Care sînt gusturile lor ?
Ce caracter au ? Cum se înţeleg ? Cînd au venit copiii ? Au fost
doriţi ? Au crescut fără probleme ? Iată t o t atîtea probleme pe care,
înainte de a răspunde, trebuie să le judecăm cu discernămînt.
Climatul familial în definitiv nu poate fi înţeles decît ca o rezul­
tantă complexă a u n u i ansamblu în care se combină o mulţime de
elemente. Epocă, mediu, personalitate, momente privilegiate, adap­
tarea la lumea înconjurătoare, mărimea familiei, m u l ţ u m i r i şi în­
curajări sau, dimpotrivă, decepţii aduse de copii, toate aceste as­
pecte joacă un oarecare rol. Şi nimeni nu este vedeta acestui balet.
Descrierea unor climate
familiale
Oriclt de defawrabile ar putea să fie
condiţiile de viaţă, se poate păstra 6 spe­
ranţă, dacă familiile ştiu să salvgardeze
atmosfera de afecţiune necesară copiilor,
dacă ştiu să le dea un ideal.
P.- H. Chombart de Lauwe
Principalele elemente care determină calităţile unei atmosfere
familiale au fost trecute în revistă. Care este rezultanta l o r ? O in­
finitate de combinaţii, bineînţeles ; nimic în familia lui J e a n nu
seamănă exact cu ceea ce se petrece în cea a lui Pierre. P u t e m to­
tuşi încerca să le ordonăm puţin, schiţînd în linii mari cîteva ta­
blouri, care vor e n u n ţ a o serie de adevăruri la jumătatea drumului
dintre general şi particular şi care vor p u n e în lumină existenţa
mor „ t i p u r i " de familie care au comune cîteva caracteristici.
Care sînt criteriile ce permit să se efectueze asemenea diferen-
i ieri ? Sînt practic infinit de multe şi variază în funcţie de punctul
de vedere adoptat de cel care examinează familia pe care vrea să
i ncerce s-o înţeleagă şi s-o descrie. Nici un sistem prestabilit nu este
le bună seamă aprioric preferabil altuia, pentru că valoarea sa
depinde de scopul pe care şi 1-a propus cercetătorul. Pentru a ne
face o părere asupra unui n u m ă r de climate familiale vom propune
deci un sistem de clasificare ce nu are cîtuşi de puţin pretenţia să
fie singurul, şi nici să epuizeze în întregime complexitatea faptelor.
FAMILIA Şl CEILALŢI
Prima întrebare pe care p u t e m să ne-o p u n e m în legătură cu o
familie este : cum se situează ea în raport cu ceilalţi, în raport cu
mediul din care face parte şi cu cei pe care se va întîmpla să-i frec-
cnteze. în primul rînd, este oare integrată sau „marginală ?"
Integrarea socială
Familia T. locuieşte de trei generaţii în acelaşi oraş de provincie.
Toţi membrii ei fac parte — direct sau nu — din învăţămînt. Ea
ne obiceiurile ei, tradiţiile ei. Se reuneşte adesea cu ocazia sărbă-
i orilor, a aniversărilor. Totul în cadrul ei funcţionează fără dificul-

202 Descrierea unor climate familiale
tate, fiecare este bine rodat şi ştie ce are de făcut. Prietenii sînt
deosebiţi cu uşurinţă de duşmăni. Relaţiile sociale sînt comode,
pentru că familia T. este cunoscută într-o lumină avantajoasă. în
cazul vreunei dificultăţi ei ştiu cui trebuie să se adreseze, la ce
poartă să bată. Mulţi nu vor ezita să-i propună un ajutor, pentru că
face parte dintr-un cerc respectabil. Nu le este străină şi seamănă
cu m u l t e altele.
între un notabil şi un măscărici :
o infinitate de situaţii intermediare
Familia „marginală" se caracterizează, dimpotrivă, printr-o ab­
senţă de legături serioase cu cei d i n jur. Această rezervă, această
distanţă, pot să se datoreze unor factori diferiţi, dintre care de altfel
nu toţi au acelaşi caracter irevocabil, unii fiind de-a d r e p t u l trecă­
tori. Este cazul fie al unei familii recent „debarcate" într-un loc
geografic, dar deja gata să-i adopte cutumele, fie, dimpotrivă, al
uneia cu diferenţe serioase, şi care nu ţine cîtuşi de puţin să le
vadă estompîndu-se : limba (cazul imigranţilor, de exemplu), religia
(familii protestante într-o regiune cu puternică predominanţă cato­
lică), mod de a gîndi (intelectuali care trăiesc la ţară) etc. Aceste
caracteristici marginale se vor referi cel mai frecvent la un mediu
dat, marginalii (să luăm exemplul protestanţilor într-o ţară catolică)
tinzînd de obicei să se grupeze deosebit de strâns pentru a găsi un
punct de integrare în lume. In alte cazuri, fără îndoială destul de
rare, vom vedea particularităţi cvasiireductibile. Familia nu reuşeşte
să-şi găsească semeni, se închide şi, acrită, predică uneori sistematic
opinii opuse părerilor celor din jur.
Ne putem uşor da seama cît de mult vor diferi climatele fami­
liale ale familiilor integrate şi marginale. I n t r e aceste două extreme
o infinitate de tipuri intermediare se vor simţi mai mult sau mai
puţin „confortabil" în strada lor, cartierul lor, oraşul lor. Sigure de
ele, crezînd că deţin adevărul universal sau îndoindu-se de tot, de
prezent ca şi de viitor, de ele şi de ceilalţi, oscilante, nesigure, ele
vor prezenta pentru un observator dinafară aspecte pline de con--
traste.
Receptivitate faţă de alţii
Al doilea punct de încercare ce trebuie u r m ă r i t în raporturile ci
ceilalţi, .-gradul de receptivitate sau de închistare. Anumite famili
ţin în permanenţă casa — şi ideile — deschise. Ele primesc pi
Atmosfera familiala 203
alţii, prezenţa lor fizică, modul lor de viaţă, opiniile lor cu uşurinţă.
Altele, dimpotrivă, se feresc, deoarece pentru ele tot ce nu este cu­
noscut de mult şi inventariat reprezintă evident un pericol.
Să ştii sâ-l accepţi pe celălalt
cu toate diferenţele lui
Acceptarea totală a celuilalt şi a diferenţelor lui nu este decît
apanajul u n u i mic n u m ă r de familii şi poate aduce uneori, desigur,
anumite dificultăţi, p e n t r u că provoacă o p e r m a n e n t ă stare de în­
doială în cadrul familiei, care constituie o sursă de tensiune, fiind
atît de incomod să trăieşti într^o a u t ©contestare p e r m a n e n t ă .
Iată de ce, privîndu-se de bunăvoie de aportul variat şi îmbogăţitor
al lumii din jur, mulţi conservă un n u m ă r mai mare sau mai mic de
prejudecăţi, de idei preconcepute, al căror n u m ă r creşte cel mai
frecvent odată cu vârsta, pentru că, după cum o arată cercetările l ,
un copil mic este total lipsit de prejudecăţi : el nu distinge de
pildă între ele diferitele trăsături rasiale, nu p e n t r u că ar fi inca­
pabil din punct de vedere intelectual, ci p e n t r u că nu le acordă
absolut nici o importanţă. Anumite familii, dimpotrivă, culeg o
mulţime de informaţii înainte de a lansa o invitaţie, se întreabă
asupra utilităţii unei cutare vizite etc.
Integrare-izolare pe de o parte, receptivitate-închistare pe de alta,
cele două tendinţe bipolare întreţin între ele relaţii complexe. S-a
crezut adesea că familiile bine integrate n u t r e s c prin forţa obişnu­
inţei un anumit n u m ă r de idei preconcepute şi că „marginalii" au
un spirit primitor. Dar situaţia inversă poate fi la fel de adevărată
şi totul depinde la u r m a u r m e i de echilibrul intern al familiei. F a ­
miliile care se simt în largul lor — perfect şi fără nici un gînd
ascuns — sînt uneori cele mai tolerante p e n t r u că ştiu foarte bine
că soliditatea poziţiei lor este atît de m a r e încît n-ar p u t e a fi dis­
trusă în profunzime. Schimbul cu ceilalţi în aceste condiţii nu com­
portă decît riscurile modificărilor parţiale pe care le acceptă de
burfăvoie, şi viceversa, marginalii, care se doresc ca atare şi nu
reuşesc să trăiască într-un mod satisfăcător decît cu preţul a n u ­
meroase acrobaţii cotidiene, nu pot să-şi permită, în nici lin caz, nici
1
Vezi mai cu seamă părerea lui O. Klineberg în „L'Ecole des Parents; martie, « 6 9 .

204 Descrierea unor climate familiale
cea mai mică schimbare în modul lor de a acţiona şi a simţi. Recep­
tivitatea aduce cu ea o anumită cantitate de primejdii pe care mar­
ginalii nu sînt de loc în măsură să le înfrunte.
Activitate sau pasivitate
In fine — al treilea punct care trebuie cercetat — familia stu­
diată este oare activă sau pasivă în raport cu lumea înconjurătoare ?
Se luptă cu dificultăţile, caută să se impună sau speră mai ales să
trăiască o viaţă liniştită în colţişorul său căutînd să fie cît mai ui­
tată ? Este extrem de instructiv să u r m ă r i m sub acest aspect com­
portarea diferiţilor membri ai unui grup de discuţii (grupul părin­
ţilor de pildă, cum organizează „L'Ecole des P a r e n t e " sau alte
asociaţii), sau pur şi simplu pe participanţii la o banală şedinţă cu
părinţii, cum se face la orice instituţie de învăţămînt. Unii fierb de
idei noi, le propun cu elocvenţă, merg pînă la a le i m p u n e celor care
nu sînt neapărat de acord cu ei, alţii nu dau dovadă de nici o iniţia­
tivă, sînt totdeauna de părerea majorităţii sau a celui care a vorbit
ultimul, sau tac p u r şi simplu. Dar n u m ă r u l cuvintelor p r o n u n ţ a t e şi
tonul intervenţiei nu sînt, evident, măsuri absolute ale gradului de
activitate. Unii vorbesc mult şi fac puţin, alţii ascultă şi acţionează.
Numai atunci cînd în joc sînt hotărîri grave sau responsabilităţi de
ordin material sau educativ se pot diferenţia familiile active, de
cele pasive.
în familia X se iau decizii prompte, şi odată ce scopul este clar
pentru toată lumea, ea încearcă să-şi asigure toate şansele.
Circumstanţele materiale nefavorabile
întăresc pasivitatea
în familia Z ezitările durează ani de zile şi sînt scăpate toate
ocaziile. Bineînţeles nu intră cîtuşi de puţin în scopurile noastre să
negăm un n u m ă r de realităţi economice şi sociale, dar acestea nu
trebuie să ne împiedice să constatăm că în condiţii materiale şi so-
cial-economice egale anumite familii active ştiu să lupte şi să obţină
ceea ce doresc (o locuinţă, burse pentru copii), în timp ce altele,
pasive, aşteaptă întotdeauna ajutorul celorlalţi, ascultă de primele
sfaturi venite şi sînt veşnice victime. Ceea ce este şi mai interesant
de subliniat este măsura în care circumstanţele materiale defavo­
rabile întăresc şi mai mult — cînd aceasta există — tendinţa de
pasivitate, distrug gustul p e n t r u luptă, se opun nevoii de afirmare.
Atmosfera familială 205
Acesta este obiectul tezei lui J. Levine 1 care arată pe bază de
cifre în ce măsură condiţiile — favorabile sau dificile pe plan m a ­
terial — în care a crescut o fiinţă omenească pot să influenţeze
modul în care se va privi ea însăşi în viaţă. De la 8 ani copiii cei
mai defavorizaţi exprimă o anumită nemulţumire faţă de ceea ce a
fost existenţa lor. Nu sînt satisfăcuţi de ea decît într-o măsură
mediocră, n-o găsesc prea veselă, au sentimentul de a nu fi avut
prea mult noroc. „Această experienţă a trecutului comportă, după
părerea noastră, riscul de a fi extinsă la orice experienţă întreprinsă
de subiect pentru a reuşi. P ă t r u n d e r e a eului, oricît de confuză ar
fi, poate într-adevăr în acest caz să constituie un element de cris­
talizare şi de accentuare al incidenţei condiţiilor obiective, defa­
vorabile 2 "... Conştiinţa trecutului poate astfel să joace un rol grav
perturbator dacă subiectul nu este suficient ajutat să găsească
ocazii de autoafirmare în prezent şi să prevadă un viitor satisfă­
cător. Se vede deci că problema nu este simplă, căci dacă autoafir­
marea — în cazurile în care ea nu sfîrşeşte prin înăbuşirea celor­
lalţi — încurajează la ceilalţi membri ai familiei, dinamismul, efica­
citatea, dar şi starea de copleşire, apatia generează p r i n t r - u n cerc
vicios un sentiment de eşec, de insatisfacţie, ideea de a „nu avea
noroc", care evident nu favorizează noi încercări. Pasivitatea fami­
liilor poate uneori să fie cu adevărat patologică şi să necesite mij­
loace sociale de t r a t a m e n t : educatori, delegaţi care să organizeze
bugetul, să-i supravegheze pe copii etc. 3 .
:
FAMILIA Şl TIMPUL
Integrată sau marginală, receptivă sau închisă, activă sau pasivă,
oare cum va evolua familia ? Iată o nouă rubrică ce poate deter­
mina un studiu mai special al raporturilor grupului familial faţă
de timp. Este vorba de o secţiune longitudinală mulţumită căreia
putem să ne dăm seama de diferitele stări prin care trece pe rînd
grupul familial.
1
J. L e v i n e : teza c'clului. 3 pentru doctorat în psihologie. Universitatea din
Paris (document nepublicat).
2
Ibidem.
3
Astfel de educatori „de familie" sînt trimişi de servicii sociale pentru a supraveghea
şi a educa familiile deosebit de deficitare şi „ncorganizate".
206 Descrierea unor climate familiale
între permanenţă şi instabilitate...
In primul rînd, va fi acest grup asemănător lui însuşi zi de zi,
an de an ? Aici este problema permanenţei sau dimpotrivă a evo­
luţiei, chiar a revoluţiei —• care poate să caracterizeze diferite cli­
m a t e familiale. Unele prezintă lumii spectacolul unei stabilităţi,
aproape a unei permanenţe. Evenimentele care le jalonează viaţa,
naşterile, căsătoriile, morţile, de pildă — nu par să le răscolească
cu nimic. Spaţiul este acelaşi (ele nu-şi schimbă locuinţa), mobila
„de familie" nu-şi schimbă niciodată locul, orarul rămîne acelaşi,
imperturbabil. „în familia V. cina se serveşte la ora 8, şi se pleacă
în concediu între 1 şi 31 august". Alte familii trăiesc dimpotrivă
într-o 'schimbare p e r m a n e n t ă : încearcă să se stabilească într-un loc
sau în altul, să muncească într-o branşă şi şase luni mai tîrziu în
alta, copiii sînt trataţi cînd cu severitate, cînd cu indulgenţă. Un
lucru este sigur : lumea actuală cere de la noi toţi o mai m a r e mo­
bilitate. Să luăm chiar şi exemplul u n u i mod de viaţă relativ frec­
vent în America, al celui care constă în adoptarea drept domiciliu
a unei căsuţe transportabile. Astfel, cîteva luni din an sînt petrecute
în vest, pentru a reveni apoi în est, a coborî spre sud, a urca spre
nord etc. în funcţie de starea pieţei muncii şi de necesitatea —r- cu
totul provizorie — a unui anume loc pentru o a n u m e specialitate.
Evident nu este vorba doar de o schimbare geografică. Asemenea
rătăciri — chiar dacă ele coincid cu nevoia considerabilă de a recon­
strui de îndată „cuibul liniştit" abia distrus — atrag după ele o
mulţime de consecinţe psihologice şi în particular dezvoltă capa­
citatea de a d a p t a r e rapidă la condiţii noi.
i ...evoluţie şi adaptare
Dar mobilitatea în spaţiu nu este singura pe care lumea de azi
o pretinde de la fiecare din noi. Educaţia naţională şi-a dat de cu-
rînd seama de aceasta. Cu riscul de a produce generaţii de rataţi,
trebuie ca învăţămîntul nostru să ofere de urgenţă posibilităţi po­
livalente care să permită rapide reconversiuni profesionale. Să
cunoşti o meserie nu-i deajuns. Trebuie să poţi să faci o alta, dacă
starea pieţei forţei de muncă o cere. Ne putem închipui şi dificul­
tăţile întregului grup familial care-şi propune să păstreze, o poziţie
echilibrată în succesiunea permanenţă-schimbare. Pe de o parte
familia este ameninţată de pericolul instabilităţii, al anarhiei, pe de
alta — de riscurile fosilizării şi ale u n u i conservatorism îngust.
Atmosfera familială 207
Fără îndoială că aceasta este u n a din alegerile cele mai semnifi­
cative ale familiei.
Un alt mod de a pune problema raporturilor dintre familie şi
timp este să ne î n t r e b ă m in ce fel va interveni durata în hotă-
rîrile ei — cu alte cuvinte dacă acestea vor fi spontane, rapide,
urmate de acţiuni imediate sau, dimpotrivă, ele se vor caracteriza
prin proiecte elaborate, coapte de mult, o planificare bine con­
struită, care să acopere un interval de cîţiva ani ? Familiile al căror
caracter permanent este mai afirmat nu sînt neapărat cele
care-şi programează cu cea mai mare precizie viitorul. Scopul
lor — mărturisit sau nu •— este adesea salvgardarea trecutului şi
nu organizarea viitorului. în schimb, se constată la numeroase ti­
nere familii (de studenţi, de pildă), adepte ale schimbărilor, exis­
tenţa u n u i plan de viată foarte precis. Studiile vor fi u r m a t e pînă
la cutare nivel, a p a r t a m e n t u l va fi amenajat în cutare stil, ieşirile
se vor face de atîtea ori pe săptămînă. Soţii discută îndelung fie­
care nou proiect şi se pierd uneori în visuri de posesiune pe care
Georges P e r e c 1 le-a descris admirabil:
STRUCTURA INTERNĂ A FAMILIEI
Natura raporturilor dintre familie şi ceilalţi, familie şi timp, pare
să fie parţial determinată prin dispunerea structurii sale interne
care desigur este modificată la rîndul ei prin jocul multiplu al
interacţiunilor cu lumea exterioară.
Anarhia poate coexista cu autoritatea
Modurile de organizare u r m ă r i t e de Lewin, Lipitt şi White 2 la
grupurile de copii se pot regăsi în cadrul familiilor : există familii
autoritare şi chiar opresive (mai numeroase decît s-ar putea crede,
chiar şi în zilele noastre), anarhice şi democratice. Problema se
complică, evident, cînd se ia în consideraţie faptul coexistenţei
(în afara cazurilor cînd cuplul este disociat) a două autorităţi (cea
a soţului şi a soţiei) şi a unor schimburi obligatorii care se stabilesc
1
fi. P e r e c , Les Choses, J u i l l a r d , 1965.
1
Vezi p. 180—185.
208 Descrierea unor climate familiale
cu alte persoane, care gravitează în jurul nucleului central al
i 2
grupului familial, cum ar fi b u n i c i i , verii, mătiuşile şi unchii etc.
In cazul unei structuri autoritare ar trebui să ştim de pildă cine
deţine a u t o r i t a t e a : soţul sau soţia, sau amîndoi ? Sau poate bunica,
bunicul, cum se întîmplă uneori, sau chiar un unchi, saiu chiar un
vecin care literalmente acaparează o familie pasivă ? Această auto­
ritate este oare perfectă ? Oricît ar părea de ciudat ea poate co­
exista cu o structură anarhică, fie că formează raporturi anarhice
cu anumiţi membri ai grupului (nepoţi, de pildă), fie că ele survin
în momente bine determinate (vacanţe 3 ) .
Liber sau oprimat — de el însuşi sau de ceilalţi — oare cum se
va organiza grupul familial ? Va fi oare unit, formînd un tot
omogen, uneori destul de diferenţiat cel puţin în ochii unui ob­
servator exterior, sau, dimpotrivă, se va constata în el existenţa
unor blocuri, duşmane ? Blocul celor mici împotriva celor mari, al
fetelor împotriva băieţilor, al mamei şi fiului împotriva tatălui şi
a fiicei ? Formarea unor astfel de alianţe, care poate în anumite
cazuri să joace un rol pozitiv, în măsura în care-i oferă copilului
ocazii de autoînţelegere şi un mod de existenţă foarte specific,
nu este mai puţin periculoasă, pentru că este în general indiciul
şi expresia unor grave antagonisme familiale sau a unor stări
profund nevrotice ca în cazul acelei mame, de pildă, care formează
împreună cu fiica ei un bloc împotriva soţului şi a fiilor, din frică
faţă de bărbaţi, sau ca la acel cuplu egocentric care nu suportă
prezenţa copiilor, sau ca la acel tată rigid care nu se poate în­
ţelege cu sora lui, la fel de rigidă.
SCHIMBURILE ÎN FAMILIE
Problema structurii familiei se transformă, deci, e v i d e n t . î n cea
a naturii schimburilor între membrii săi. Acestea pot fi amicale,
destinse, sau, dimpotrivă, agresive. Aici este b i n e să distingem
foarte n e t aparenţele şi realitatea. Desigur acestea uneori coincid
şi atunci tonul amical este expresia unei adevărate acceptări a ce-
1
Vezi p. 165—171.
2
Vezi p. 175».--176. . _ _ _
* O emisiune de televiziune (Forum) aducea exemplul unei tinere în permanenţă
supravegheată de părinţi şi căreia i se permitea dintr-o dată orice în m o m e n t u l v a c a n ţ e l o r
şcolare.
Atmosfera familială 209
luilalt, pe cînd discuţiile frecvente şi furtunoase sînt semnul unor
serioase tensiuni. Dar nu întotdeauna se întîmplă aşa. Un limbaj
cu desăvîrşire politicos poate disimula animozităţi grave, ranchiune
cu atît mai solide cu cît sînt secrete. Iar a n u m i t e mînii, chiar
dacă sînt pe moment dezagreabile, nu reprezintă în numeroase
familii decît o francheţe exprimată cam „pe şleau". Studiul codului
de politeţe nu oferă deci nici o cheie pentru calitatea schimburilor
familiale. Totuşi, unii cred astfel şi iată de ce numeroase disocieri
ale familiei (divorţul, u r a ce izbucneşte brusc între membrii ei) îi
surprind uneori pe spectatorii din afară sau uneori chiar pe par­
ticipanţi.
N u m ă r u l schimburilor va caracteriza şi el în parte climatul fa­
milial. Sînt rare sau numeroase ? In anumite familii, nu neapărat
cele mai fruste, ele sînt reduse la minim. Membrii lor nu se în-
tîlnesc şi nu-şi vorbesc decît dacă este strict necesar. Reducerea
schimburilor evident nu se exercită întotdeauna faţă de toţi membrii
familiei (un tată poate „să se sustragă" de la relaţii cu copiii, eon-
tinuînd în acelaşi timp să comunice cu soţia). Nu este însă mai
puţin adevărat că familiile în care schimburile sînt numeroase se
deosebesc foarte clar de cele în care ele sînt puţine.
Oare calitatea schimburilor
nu este mai importantă decît frecvenţa lor ?
Dar oare nu contează decît cantitatea ? Nu, desigur. Am ajuns' ia
punctul poate cel mai edificator, cel mai important p e n t r u studiul
nostru dacă vrem să definim multiplele climate familiale, şi anume,
calitatea schimburilor şi poziţia lor pe scara căldură-răceală. Schim­
burile numeroase pot cu toate acestea să fie destul de distante,
superficiale : se va vorbi de buget, de ultima emisiune de televi­
ziune, dar se va fugi ca de ciumă de orice problemă importantă,
de o r k e manifestare de sentimente şi invers, schimburile reduse
ca n u m ă r şi în timp pot fi extrem de intense. Aici se atinge oare­
cum problema serviciului pentru femei. „Oroare !" — spun tradiţio­
naliştii — soţia, m a m a care munceşte nu poate să-i ofere căminului,
copiilor, climatul afectiv necesar, pentru că n-are timp. „Ba de loc"
— spun modernii — intensitatea relaţiilor, căldura comunicaţiilor
nu sînt în funcţie de timp, ci de disponibilitatea sufletească.
14 — Cunoaşterea copilului

210 Descrierea unor climate familiale
Câldura afectivă poate să îmbogăţească
climatul cel mai sărac
Valoarea acestor schimburi afective este atît de importantă încît
poate să modifice total un climat familial în funcţie de propriile lor
caracteristici. Să luăm de pildă cazul unei familii marginale, re­
lativ închisă pentru cei din afară, puţin activă, destul de instabilă,
mai curînd impulsivă, adesea dominată de personaje din afară
care-şi asumă din cînd în cînd răspunderi importante, în fine,
destul de frecvent supusă unor conflicte interne deschise. Avem
aici, după cît se pare, un tablou general destul de peiorativ. De
fapt, experienţa arată că dacă o asemenea familie sau o alta, la
prima vedere destul de handicapată, a putut să păstreze o căl­
dură reală în schimburile ei, o comunicare de bună calitate cu
membrii săi, atunci mijloacele ei de apărare în faţa nenorocirilor
sau a dificultăţilor vor fi cu m u l t mai numeroase decît ne-ar putea
lăsa să credem o examinare superficială. Şi invers, edificii aparent
solide se pot dărîma rapid, sau se pot dovedi adevărate închisori
pentru membrii u n u i grup familial, dacă între participanţi a dis­
părut orice schimb. Căldura afectivă nu este totuşi de loc sino­
nimă cu sentimente exacerbate şi atitudini pasionate permanente.
Dragostea excesivă conţine şi ea numeroase primejdii de care cel
ce o simte nu este întotdeauna avertizat, protejat cum este în faţa
oricărei încercări de o conştiinţă curată. Aici recunoaştem mama
care tremură p e n t r u soţul şi fiul ei, care se nelinişteşte excesiv la
cea mai mică întîrziere, la cea mai timidă veleitate de indepen­
denţă şi care sfîrşeşte prin a face să domnească în casă o adevărată
oprimare datorită unui şantaj afectiv permanent.
FAMILIA Şl AUTODEFINIREA El
Un alt aspect, foarte caracteristic al unui climat familial, este
cel care priveşte calitatea autodefinirii familiei ca grup social.
Lipsa autodefinirii. La unii, posibilitatea unei astfel de autode­
finiri nu există. Nimeni nu-şi pune întrebări, nu critică, nu în­
cearcă să analizeze ceea ce se petrece în cadrul grupului şi cu fie­
care dintre participanţi. Această poziţie comportă de bună seamă
anumite inconveniente, mai ales dacă ea se transformă într-o n e ­
gare a realităţii. Asistăm atunci la fenomene stranii care conchid
o atitudine de refuz a lumii a ş a ' c u m este e a : credinţa nejustifi-
Atmosfera familială 211
• ia în ziua de mîine care va fi mai bună... p r i n t r - u n miracol, fuga
•
' • răspunderi educative, disimularea mai mult sau mai puţin incon-
1
'i< ută a greşelilor proprii şi ale celorlalţi . Fiecare se străduieşte să
'ducă la m i n i m u m faţă de sine însuşi şi faţă de ceilalţi eşecul,
iiticultatea. In acest fel, evident, se ajunge la catastrofă.
I'amilii „cu secrete". Fac parte din aceeaşi categorie, cu toate
diferă în numeroase privinţe, „familiile-cu-secrete" (bunicul fost
|. i inut, de exemplu, m a m a „copil găsit", copilul aparţine u n u i alt
.Ha decît cel al cărui nume îl poartă, existenţa u n u i infirm în suc-
• .iunea ereditară e t c ) . întreaga familie pare supusă unui singur
• <P : disimularea unei caracteristici pe care o găseşte ruşinoasă,
i" nemărturisit, în virtutea unei alegeri etice, şi mai des încă, a
'i • supusei păreri a vecinilor. în aceste cazuri, u n a din două : sau
. u n a cea grea are consecinţe directe î n v i a t a actuală a familiei (cînd
!• pildă copilul nu poartă acelaşi nume ca presupusul lui tată),
i i nu are (străbunicul a făcut bani falşi). în primzul caz este evi-
i.-nt că refuzul de a înfrunta dificultatea nu face decît ca ea să
: 'ască, pentru că tot va trebui într-o zi să spui adevărul şi să
••.plici minciuna. în al doilea caz, atitudinea de evaziune este cea
uo creează problema, pentru că am putea p u n e rămăşag că cei
n o r a li se ascunde ceea ce s-a întîmplat vor fi mai puţin afec-
Hi de fapte decît de apăsătoarea atmosferă de disimulare care
'..mează deasupra întregului grup şi provoacă o nelinişte perma-
• ntă.
Nepăsătorii. Al treilea tip de familii inconştiente (care coincide
n codată cu primul tip) este cel al familiilor „nepăsătoare", trăind
i pe o zi pe alta, într-o improvizaţie perfectă şi veselie dintre cele
mari. Sensibilitatea lor, criteriile lor, sînt oarecum diferite,
nu acordă importanţă evenimentelor care privesc restul lumii.
••• evită luciditatea, autoînţelegerea, considerate prilejuri inutile
• M i t r u „probleme", pentru necazuri. Observatorul exterior nu poate
. nu fie surprins de atmosfera de fericire în care se scaldă uneori
. m e n e a familii (de altfel, adesea numeroase, în care venirea pe
:ne a unui nou copil nu prilejuieşte nici o întrebare). Dar nu ori-
- vrea se poate adapta la ele ! Această spontaneitate — fie ca
c sau nu un paravan — pare unora dintre membri care nu posedă
aţia" hotărît insuportabilă.
\cestea sînt familiile care găsesc întotdeauna scuze pentru delincventa unui membru
ui (unui copil, de pildă) sau care mai curînd refuză să o perceapă cu adevărat.
212 Descriereo unor climate familiale

Familiile „lucide" se opun t u t u r o r celor descrise mai sus. Lu

Climatul educativ
ditatea nu se află neapărat în legătură directă cu nivelul intele
tual sau economico-social şi p u t e m găsi familii perfect conştien
în toate clasele societăţii. Această atitudine, cît de binefăcătoare
fi ea în majoritatea cazurilor — pentru că garantează o mai bu
adaptare la lumea exterioară — nu este mai puţin expusă a n u m i t Familia constituie un soi de personalitate
pericole, cum ar fi lipsa de curaj, frica permanentă şi cultivai - colectivă a cărei armonie generală influen­
raţionalizărilor 1 excesive, mulţumită cărora, deşi cu mijloace ţează armonia fiecăreia dintre părţi.
ferite, se realizează o la fel de perfectă fugă de realitate ca şi A. Berge
familiile „oarbe . Iată de ce mijloacele actuale de informare cu p
vire la educaţie, la psihologie etc. pot avea, cu toată bogăţia 1
Diferite tipuri de climate familiale pe care tocmai le-am schiţat
aspecte negative : într-adevăr, ele propun sisteme de explica
în linii mari, reţinînd cîteva axe generale în jurul cărora ele se
mijloace de înţelegere pe care trebuie să ştii să le aplici cu bun si
organizează, se vor manifesta în prezenţa unuia sau a mai multor
în cazurile precise. Dar cum insistînd asupra răspunderii famil"
copii prin adoptarea u n u i a n u m i t n u m ă r de reguli după care se
ele trezesc adesea puternice sentimente de vinovăţie care tulb
va conduce educaţia lor. Atmosfera familială va comunica alegerea,
oarecum posibilităţile de analiză, informaţiile pe care le furnizea
adesea inconştienţă a părinţilor, în ceea ce priveşte atitudinea lor
sînt adesea interpretate într-un sens opus celui dorit de educat
în diferitele momente ale creşterii copilului.
Autodefinirea familiei, la care familiile sînt din ce în ce mai inci
de lumea modernă, este astfel departe de a fi uşoară. Această atmosferă educativă cum s-o caracterizăm ? Psihologu­
lui Michel Gilly 1 i-a trebuit o lungă muncă prealabilă cu o se­
rie de familii p e n t r u a separa cîteva puncte pe care le consideră
esenţiale. Importante sînt, fără îndoială, elementele de comportare
propriu-zisă (ceea ce fac părinţii într-o cutare circumstanţă), dar
şi atitudinile pe care le iau în faţa unei probleme sau a al'ieia : este
vorba, de exemplu, de importanţa acordată de părin J ,i anumitor
calităţi ale copiilor (cuminţenie, ordine etc.) sau şi de modul în
care înfruntă situaţii cu caracter dezagreabil (cum suportă zgomotul
sau dezordinea copiilor de pildă). Comportamentul părinţilor în faţa
acestui zgomot şi a acestei dezordini este o dată esenţială, dar este
ia fel de important să ştim în ce stare de spirit acţionează ei, cum
2
este resimţită sau trăită situaţia . Viaţa familială în general, şi felul
in care răspunde copilul la presiunea părinţilor în special, vor de­
pinde deci în bună parte de sistemul general de valori din familie,
ca şi de rezonanţa acţiunilor fiecăruia p r i n t r e toţi ceilalţi m e m b r i
ai familiei.

1
M. G i 1 1 y, Bon élève, mauvais élève, teză de doctorat ciclul 3. Universitatea din
1 Paris, 1968, document nepublicat.
Raţionalizarea este acel mecanism de apărare, analizat de adepţii lui Freud, 2
ne determină să găsim o mulţime de explicaţii perfect logice pentru o acţiune, o a t i Modul de intervenţie al părinţilor într-adevăr nu este deloc acelaşi — şi nu creează
dine e t c , care sînt expresia unei dorinţe inconştiente şi poate cu totul iraţionale. acelaşi climat — după cum intervin cu iritare, adică agresivitate, sau d i m p o t r v ă , cu
mult calm ş' fără a-i acorda situaţiei mai muHă însemnătate decît e cazul.
 214 Climatul educativ
P u t e m încerca „să codificăm" aceste aspecte în zece puncte Di­
feritele lor combinaţii vor ajuta să definim diferite tipuri de at­
mosfera familială educativă i .
ANALIZA CLIMATULUI EDUCATIV
Iată cele zece puncte a căror cercetare ne va da o imagine a
climatului educativ.
1. Formarea obişnuinţelor la sugar şi importanţa ce i se acordă.
Răspândirea psihanalizei a schimbat î n t r - u n mod radical, p e n t r u
numeroşi medici şi părinţi, i m p o r t a n ţ a acordată atmosferei în care
este crescut sugarul. După cum se afirmă, primul „ d r e s a j " capătă
pentru copil o importanţă primordială care formează tînăra lui
personalitate. Cel rigid, mecanic, îi va înăbuşi c a r a c t e r u l ; cel ex­
cesiv de fantezist i-1 va dezorganiza. Mai m u l t decît atît, se tinde
în prezent să se considere că modul de aplicare a acestui p r i m
dresaj este un indiciu extrem de important pentru studiul persona­
lităţii celor care-1 impun (adică al părinţilor). „Spune-mi cum îţi
creşti copilul şi-ţi voi spune cine eşti". Răspunsurile care se pot
da acestei prime întrebări (moduri de acţiune fanteziste, dezinvolte,
conştiincioase) sînt deci foarte semnificative p e n t r u stilul familiei.
2. Participarea tatălui la educaţia copilului. Nu e, fără îndoială,
nevoie să insistăm din nou asupra acestui aspect. Rolul tatălui p a r e
totuşi, cum bine a a r ă t a t R i e s m a n 2 , să regreseze în societatea
noastră. Poate că este în parte o consecinţă a lungirii drumurilor,
a n t r e n a t ă de urbanizare. Timpul cheltuit în deplasare p e n t r u a t r a ­
versa oraşul de la un capăt la altul sau a ajunge la serviciul s i t u a t
într-o îndepărtată suburbie îi lipse&te pe copii t i m p de u n a sau
mai m u l t e ore, în plus, pe zi, de prezenţa paternă. Este cât se
poate de evident că o asemenea stare de lucruri are numeroase r e ­
percusiuni asupra structurii înseşi a vieţii familiale şi că o casă
în care tatăl îşi asumă din plin şi încă de la naşterea copilului res­
ponsabilităţile nu seamănă deloc cu cea în care tatăl este absent
din p u n c t de vedere fizic sau moral.
3. Participarea părinţilor la interesele copilului şi încrederea acor­
dată acestuia. „Participarea" este un cuvînt la modă, dar oare
1
Aici e.vorba, deocamdată, de o analiză şi nu de sfaturi pentru păr-'nti
• ' Vezi p. 180—185. ' *'
Atmosfera familiala 215
această formă a raporturilor u m a n e este respectată des în familii ?
Participarea părinţilor la interesele copiilor este de o n a t u r ă cu
totul diferită de alte tipuri de relaţii cum ar fi „supravegherea",
„interogatoriul", „inspectarea". Nu este vorba numai să cunoşti tot
ceea ce-1 priveşte pe copil, d a r şi să fii disponibil la ceea ce îl p r e ­
ocupă chiar în momentele în care el manifestă acest interes. M a r y
Mac Carthy descrie în „Memoriile" sale atmosfera, foarte semni­
ficativă în această privinţă, din căminul în care a fost crescută
de la vîrsta de 6 ani de un unchi şi o soră a bunicii care au adop­
tat-o pe ea şi pe cei trei fraţi ai ei, după subita moarte a pă­
rinţilor. Raporturile care domnesc în casă sînt un fel de caricatură
a climatului de „neparticipare". „Ca majoritatea şefilor de instituţii
ea 1 şi-ar fi dorit nişte ochi de Argus şi făcea tot posibilul ca
nimic să nu-i scape. Chiar măsurile sanitare erau dictate de ace­
eaşi preocupare. Laxativele pe care eram în permanenţă puşi să le
înghiţim garantau posibilitatea ca evacuările noastre de fiece zi
să fie gata p e n t r u inspectare, iar vizita lunară la doctor o asigura,
cu ajutorul stetoscopului, becului pe frunte şi lingurii că în noi
nu se petrece nimic cu care ea să nu fie pusă la curent. Scrisorile
noastre la S c a t t l e 2 erau scrise sub ochii ei şi ea supraveghea de
foarte aproape temele noastre, cu toate că noţiunile ei de arit­
metică, ortografie şi gramatică au fost toate e x t r e m de fragmen­
tare... Vieţile noastre, ca să fie comod accesibile, trebuiau să fie
goale... Cutele cele mai intime ale conştiinţei, precum şi buricul,
erau considerate de ea drept septice 3 " .
4. Autoritatea părinţilor faţă de copii. Care este concepţia pă­
rinţilor ? Consideră ei oare că trebuie să fie ascultaţi orbeşte ? Ii
acordă o m a r e importanţă ? Cred ei că trebuie să fie severi ?
5. Reacţiile părinţilor în faţa presiunii copiilor. Există adesea
mari diferenţe între autoritatea pe care părinţii vor şi cred c-o
deţin şi cea pe care o deţin în realitate (am p u t u t deja s-o ob­
servăm cu ocazia comparării diferitelor concepţii educative în di­
verse medii sociale 4 ). Cedează părinţii cînd copilul exprimă o dorinţă
care poate fi considerată nerezonabilă ? Cum reacţionează ei cînd
copilul plînge, se înfurie sau cere fără-ncetare acelaşi lucru ? Rămîn
indiferenţi ? Intoleranţi ? Severi ? •
i Este vcrba de Margaret, sora bunicii.însărcinată cu educaţia copiilor. 1
a ^ M^ctrU y , Mémoires d'une jeune catholique, Editions Gonthier, 1966.
« Vezi p. 193.

.216 Climatul educativ
6. Modurile şi frecvenţa intervenţiilor ca reacţie la comportări
considerate drept condamnabile. Aici abordăm problema particulară
a sancţiunilor 1 . Care este atitudinea părinţilor cînd sînt nemul­
ţumiţi de copiii lor ? Se arată îngăduitori ? Recurg la pedepse cor­
porale (palme, bătăi), la privaţiuni (privare de desert, de plimbare,
de televizor — sancţiune foarte frecventă de cîţiva ani) ? Sau se
recurge mai curînd la intervenţii „verbale" cum ar fi să strigi, să
cerţi, să discuţi, să faci apel la sentimente ? 2
P a r e evident că ideile şi comportarea inspirate de problema au­
torităţii variază m u l t în funcţie de familie. Această chestiune este
crucială pentru părinţii care deţin responsabilitatea educaţiei,' pen­
tru că este vorba de înseşi mijloacele de a o realiza.
7. Existenţa sau lipsa unui comun acord al părinţilor asupra gra­
dului lor respectiv de autoritate. Aici este vorba evident de un
punct important, deoarece autoritatea unuia riscă să fie subminată
prin prea m a r e a slăbiciune a celuilalt. în u r m a lucrărilor şcolii psih­
analitice există tendinţa de a crede că formula ideală este u r m ă ­
toarea : tandreţea e rezervată p e n t r u mamă, în timp ce tatăl joacă
dimpotrivă rolul figurii autoritare şi al „deţinătorului legii". Dar
această distribuire a rolurilor nu este atît de ades respectată. Mama,
aflîndu-se în contact mai des cu copilul, este obligată prin forţa
lucrurilor să-şi asume autoritatea. Tatăl, obosit cînd se întoarce de
la lucru, doreşte adesea să „fie lăsat în pace" sau să-şi asigure,
după cum crede, afecţiunea copilului printr-o m a r e indulgenţă.
Anumiţi a u t o r i 3 se ridică, de altfel, în prezent împotriva concep­
ţiei de tată-jandarm.
8. Stabilitatea comportării părinţilor faţă de copil. Acest punct
indică „fidelitatea" părinţilor faţă de ei înşişi. P e r m i t ei într-o zi
ceea ce interzic în alta ? O nesupunere îi face să rîdă vineri şi să
urle d u m i n i c a ? în general, familia se caracterizează prin salturi
de dispoziţie : perioade de optimism şi de euforie u r m a t e de săp-
tămîni de depresiune ? Experienţa lui Lewin, Lippitt şi W h i t e 4
1
Vezi în legătură cu aceasta R. V i n c e n t , L'Éducation des enfants, Hachette
1962. Iată cele trei pedepse preferate:
— interzicerea plimbărilor (41%).
— bătaia (39,5%)
— palma (33%)
2
3
Vezi la p. 71—72 influenta pedepselor asupra formării morale.
Vezi Mon enfant sera bon élève de J. L é v i n e, G. V e r m e i l si G P e r n o d
Stock, 1968.
* Vezî p. 180—185.
Atmosfera familială 217
arată bine efectele unei instabilităţi de climat, dezordinea nefiind
niciodată mai m a r e decît în perioadele de trecere de la un tip de
comportare la altul.
9 şi 10. Toleranţa părinţilor pe de o parte la zgomotul şi la dez­
ordinea provocate de copil, pe de- alta la nesupunere şi la lipsă de
respect. Aceste două trăsături grupate sub rubrica „toleranţă" ex­
primă evident realităţi de n a t u r ă diferită. Nesupunerea şi lipsa de
respect sînt resimţite oarecum pe plan moral ; lucrurile stau altfel
pentru zgomot şi dezordine, care pot în acelaşi t i m p să producă
o mulţime de perturbări în viaţa de toate zilele. Familiile into­
lerante faţă de-al doilea aspect (nesupunere şi lipsă de respect)
pot aşadar să se arate foarte docile în privinţa zgomotului şi a
dezordinii. Situaţia inversă este uneori la fel de reală, ceea ce este
poate mai greu de înţeles.
Autoritatea şi toleranţa
pot să se împace de minune
Problemele toleranţei şi ale autorităţii sînt, de b u n ă seamă, strîns
legate între ele. Totuşi, ar fi cu totul abuziv să le reducem u n a
la cealaltă. Anumiţi părinţi, foarte autoritari în a n u m i t e privinţe,
sînt remarcabil de toleranţi în altele. In familia S. se acordă o
m a r e valoare muncii şcolare. în această privinţă nici o abatere nu
este tolerată. Lecţiile trebuie ştiute temeinic, temele prezentate bine.
Dar o dată ce temele sînt încheiate, copiii se bucură de o m a r e liber­
tate şi se zbenguie zgomotos într-o m a r e sală special destinată aces­
tui scop.
La^N. dimpotrivă, părinţii surmenaţi şi nervoşi se arată deosebit
de intoleranţi faţă de orice gălăgie creată de copiii dezlănţuiţi... şi
adesea foarte nerespectuoşi. Mama geme, îşi smulge părul din cap :.
este adesea la limita unei depresiuni. Tatăl, care nu poate suporta
atmosfera familială, fuge de casă.
DESCRIEREA DIFERITELOR CLIMATE
Iată elementele „şaradei" noastre la locurile lor. Să vedem, aşa­
dar, cum se înlănţuie p e n t r u a crea imaginea mai multor tipuri
de climate educative.
218 Climatul educativ
O familie rigidă
în familia G. s-a acordat dintotdeauna o importanţă extremă for­
mării primelor obişnuinţe la copil. Ora suptului este respectată
scrupulos. Dacă copilul se trezeşte cu un sfert de oră înainte, m a n i -
festîndu-şi pofta de mîncare prin strigăte sfîşietoare, ora cea sfîntă
este aşteptată cu ceasul în mînă. Dacă doarme, este s c u t u r a t energic.
Pusul pe oliţă, foarte timpuriu, constituie obiectul u n u i întreg ritual
complicat. Se ţine ca sugarul să se obişnuiască să fie singur şi să se
„descurce" singur. Deci el doarme întotdeauna în altă cameră decît
cea a părinţilor şi cu excepţia intervenţiilor destinate hrănirii şi
schimbării lui, el îşi petrece ziua destul de izolat.
Primul punct: obişnuinţele sînt formate într-un mod destul de
milităros. Copilul este „dresat" de la cea mai fragedă vîrstă.
Pe la 2 ani regimul educativ al copilului se schimbă oarecum,
pentru că atunci intervine domnul G. care participă activ la edu­
carea copiilor. El însuşi a suferit în copilărie din cauza u n e i mame
zvăpăiate şi fanteziste. Ţine deci să le aducă copiilor săi tot ce-i
lipsea lui. A meditat îndelung asupra modului în care trebuie să
abordeze chestiunea şi a elaborat un cod de conduită care să pre­
vadă orice, sau aproape orice situaţie. De îndată ce îşi termină
m u n c a (a luat un serviciu cu orarul perfect fixat dinainte, ceea ce
de fapt îi şi convine mai bine), se grăbeşte spre casă, îl ascultă pe
cel m a r e la lecţii, îi dă sfaturi mezinului la joacă şi o însoţeşte
pe fiică-sa prin magazine ca s-o îndrumeze în alegerea obiectelor
de îmbrăcăminte.
Al doilea punct: răspuns pozitiv. Tatăl acceptă rolul de educator.
Al treilea punct: participarea părinţilor la interesele copiilor este
redusă. Soţii G. au considerat întotdeauna că un copil are de învă­
ţat totul de la părinţi şi foarte puţin să le comunice. Dl G. nu
cunoaşte de loc gusturile, speranţele, necazurile copiilor săi. Sau,
mai exact, el şi-a format o dată p e n t r u totdeauna păreri foarte pre­
cise despre copiii săi, pe care nu încearcă de loc să le verifice.
P e n t r u el, cel m a r e este un „fantezist", fiica este „o cochetă", în
timp ce mezinul este „încăpăţînat". Aceste calificative sînt după
părerea lui suficiente pentru a-i defini în întregime. în ce priveşte
încrederea, el nu le-o acordă deloc. P e n t r u el n a t u r a omului este
în general „ r e a " şi trebuie îndreptată printr-o educaţie adecvată.
Dna G. aprobă. Răspunsul se i m p u n e : puţină participare, puţină
încredere acordată copilului.
Atmosfera familială 219
Al patrulea şi al cincilea punct: familia G. se caracterizează
prin metode educative foarte autoritare. Dl G. are o părere foarte
bună despre rolul său în această privinţă. Ştie, de altfel, să se facă
ascultat. Ordinele sînt d a t e întotdeauna cu claritate, fără ambigui­
tate. Discutarea lor nu este posibilă. Executarea trebuie să fie ime­
diată. Părinţii nu cedează niciodată în faţa u n o r capricii ne justi­
ficate. Copiii s-au obişnuit de m u l t să nu mai ceară nimic.
Al şaselea punct: în ce priveşte pedepsele, ele sînt rare, dar teri­
bile. Pedeapsa preferată a dlui G. este „punerea sub carantină".
Pentru un timp, a cărui d u r a t ă este proporţională cu vina copilului,
familiei i se interzice să-i vorbească. Dl G. este încîntat de „suc­
cesul" său. Se face ascultat întotdeauna fără să măsoare preţul plătit
de copii sau de el însuşi.
Al şaptelea punct: autoritatea tatălui nu este niciodată contestată
de mamă, care îi împărtăşeşte în general ideile. Este o persoană
destul de ştearsă, neîncrezătoare în sine, timidă înainte de căsă­
torie, întîlnirea cu soţul i-a conferit „scheletul" care-i lipsea şi
posibilitatea de a se afirma... de vreme ce este întotdeauna de pă­
rerea lui. în concluzie, autoritatea este importantă. Divergenţe nu
există.
Al optulea punct: Dl şi Dna G. o dată ce adoptă o linie de con­
duită... n-o modifică niciodată, oricare ar fi fost circumstanţele ex­
terioare. O pedeapsă promisă este întotdeauna aplicată, o acţiune
condamnabilă p e n t r u u n u l nu va fi niciodată scuzată p e n t r u altul.
Şi viceversa, copiii ştiu perfect ce comportamente vor fi recompen­
sate şi vor atrage elogii, felicitări. Un barem n u a n ţ a t reglează atri­
buirea semnelor de mulţumire. Comportarea părinţilor faţă de copii
este perfect stabilă.
Al nouălea şi al zecelea punct: toleranţa soţilor G. la n e s u p u n e r e
si la lipsă de respect este absolut nulă. Folosirea pronumelui „ d u m ­
neata" se află de altfel la loc de cinste în familie, nu prin tradiţie
familială, p e n t r u că in generaţiile precedente membrii familiei se
tutuiau, ci p e n t r u că, după cum spune Dna G., folosirea lui „obligă
la politeţe şi la respect". în ce priveşte toleranţa la zgomot şi la dez­
ordine, ea variază în funcţie de locul şi de momentul considerat,
după o regulă prestabilită. într-adevăr, familia pleacă în fiecare
week-end la ţară, fie că-i ploaie, fie că-i vînt. Acolo copiii au
dreptul să facă oricît de m u l t ă gălăgie vor, p e n t r u că „la ţară pleci
ca să te distrezi". Pot chiar, pînă la un punct, să lase praf şi dez­
ordine în cameră. în restul timpului, la oraş, calmul domneşte în
mod obligatoriu şi totul trebuie să fie pus la loc.
220 Climatul educativ
Un climat boem
Soţii S. şi-au organizat viaţa — dacă cuvîntul „organizare" m a i
are v r e u n sens — cu totul altfel. Copilul nu este supus nici unui
dresaj. El mănîncă ce vrea şi cînd poate. Nimeni nu ştie prea bine
cînd, unde şi cît. Copilul este pus la oliţă foarte tîrziu şi chiar cînd
această ustensilă devine curent folosită, părinţii uită uneori s-o
ofere copilului. Dl S., cineast, este rareori acasă. Meseria îl face
să călătorească mult, ceea ce nu-1 agasează prea tare. Din cînd în
cînd mai este angajat şi în străinătate. Atunci întreaga familie
pleacă la d r u m , chiar în plin an şcolar, p e n t r u a petrece cîteva luni
într-un cadru nou. Dna S. e convinsă că asta le face bine copiilor
p e n t r u că „le deschide mintea". Dl şi Dna S. sînt rareori în discor­
danţă în ce priveşte problemele de autoritate. Ei vor să-şi crească
copiii „fără complexe" şi gîndesc că severitatea este dăunătoare,
pentru că este înăbuşitoare.
Copiii sînt rareori certaţi, d a r cînd sînt, furtuna este teribilă şi
neaşteptată. Recompensele sînt şi ele inopinate, fiind distribuite
ocazional. In familia S. se rîde mult, se ţipă mult, se face m u l t zgo­
mot. Asta nu jenează pe nimeni. Paul, fiul mijlociu, este în mod vizi­
bil foarte dotat p e n t r u muzică. Acest talent strălucit reţine interesul
familiei. Ceilalţi copii sînt mai puţin excepţionali, deci acţiunilor
lor li se acordă o destul de mică importanţă şi încă mai mică — pro­
blemelor lor personale pe care Dl şi Dna S. au tendinţa să nu le
ia de fapt în serios.
Părinţi anxioşi
Să aplicăm acelaşi punctaj familiei V. i . Iată elementele care se
desprind :
Primul punct : dresajul este minuţios, d a r variază ca formă.
D-na V. a schimbat pediatrul de trei ori în trei luni, nici unul
nepărîndu-i-se suficient de competent. Prescripţiile, evident, au
variat uşor. D-na V. şi-a făcut o datorie din a le aplica ad literam.
Ah ! Desigur ea nu păstrează o amintire prea bună despre primele
luni ale fetiţei ei ! Urmărindu-i fiecare respiraţie, luîndu-i toată
ziua temperatura, acoperind-o (e prea frig), descoperind-o (e prea
1
Vezi p. 214—217.
Atmosfera familială 221
.ild), ea s-a demoralizat complet şi a trebuit în cele d i n u r m ă să
i>.''ce p e n t r u cîteva săptămîni într-o casă de odihnă.
IZ doilea punct: participarea tatălui este episodică şi se exercită
•
' •1 mai frecvent sub formă de interdicţii : interdicţia de a merge
. . i bazin (a auzit vorbindu-se de un înec în circumstanţe nelămu-
iiic), interdicţia de a merge cu bicicleta (cînd a fost el însuşi copil
i a fracturat o claviculă), interdicţia de a mînca ciocolată (dă crize
I ficat), interdicţia, bineînţeles, de a pleca în vacanţă prin inter­
mediul unei organizaţii de tineret.
Al treilea punct : soţii V. se interesează de tot ce constituie per-
iialitatea fiicei lor : gusturile, lecturile, prieteniile etc. Dar cu o
mare neîncredere. „Este u r m ă r i t ă " , fiind supravegheată înde­
aproape. Dacă se depărtează de ceea ce este considerat „ d r u m u l cel
I m n " , recurgerea la interdicţie este promptă. Adesea părinţii t r e ­
mură p e n t r u ea, dacă prin forţa lucrurilor ea trebuie să înfrunte
! i m e a exterioară. In timpul primelor luni de şcoală D-na V. u r m ă -
: • a de la fereastră poarta de ieşire a şcolii. I-a fost întotdeauna
teamă ca, nefiind supravegheată, fiica ei să nu se pomenească în
'radă şi să fie călcată de o maşină sau ca să nu i se facă rău
i.i şcoală şi să fie adusă de urgenţă acasă. în zilele în care se îna­
poiază carnetele de note, nimeni nu mai trăieşte. în dimineţile te­
ilor, t u t u r o r le e greaţă.
Al patrulea, al cincilea şi al şaselea punct : problema autorităţii
• ste p e n t r u soţii V. deosebit de dureroasă. De fapt nimeni nu şi-a
'urmat o părere în această privinţă. Cu condiţia ca fetiţa să res­
pecte un a n u m i t n u m ă r de interdicţii legate fiecare mai m u l t sau
mai puţin de riscuri fizice sau morale (să fie călcată de o maşină,
.î lege prietenii condamnabile) se tinde către o atitudine destul de
s u p l ă în privinţa celorlalte capitole. Insă intervenţiile D-lui si
I )-nei V. sînt, cu toate acestea, destul de frecvente, utilizîndu-se
i n primul rînd a r g u m e n t u l afectiv : „Cum, nu vrei să faci asta
pentru noi, noi care te iubim atîta şi am sacrificat atîtea p e n t r u
i ine ! "
Al şaptelea punct : D-l şi d-na V. sînt de acord în linii mari în
privinţa sensului acţiunilor lor, d a r se ceartă în privinţa detaliilor.
Mamei i-e frică de gaze, tatăl ţine la p ă r e r e a că p e n t r u o fată este
• senţial să ştie să facă bucătărie. Lui i-ar plăcea ca fiica sa să invite
lin cînd în cînd cîteva prietene. Soţia lui crede că ele se vor plictisi
i că-i mai bine să nu te expui riscurilor u n u i eşec etc.
AI optulea punct : în dorinţa lor de a proceda cît m a i bine, d-l şi
• l-na V. nu au un comportament prea stabil. Sînt în speţă foarte

222 Climatul educativ
influenţabili. în general, vor culege păreri peste păreri, inform
peste informaţii şi adesea îşi vor pune sub semnul întrebării,
comun acord, hotărîrile. Orientarea şcolară a fiicei lor este una
problemele lor mari. Au încercat mai m u l t e şcoli, se gîndesc la
m u l t e meserii posibile. Nimic nu-i satisface niciodată pe de-a
tregul. Trăiesc faze de descurajare intensă în cursul cărora au imp
sia că au ratat totul. Iar apoi, un succes, un detaliu, le redau o~
mismul.
Al nouălea şi al zecelea punct: t e m p e r a m e n t u l soţilor V. n
înclină de loc spre toleranţă. Sînt prea încordaţi ei înşişi, prea i
presionabili p e n t r u a putea suporta cu seninătate toate lucrur
pe care ei nu le aprobă, cum ar fi vacarmul sau lipsa de respe
Totuşi, p e n t r u că au citit că nu este bine să ţii copilul prea în f
o lasă în general pe fiica lor să facă zgomot în casă şi să facă puţi
dezordine. Cel puţin aceste activităţi comportă p u ţ i n e pericole. în
priveşte semnele exterioare de politeţe, ţin foarte m u l t la ele, d a r
cînd fata a împlinit 15 ani sînt fără-ncetare ţinta criticii şi ironiei
pe care le suportă foarte rău, neştiind prea bine cum să reacţione
Părinţii-copii. Soţii N., oare s-au căsătorit foarte de t i m p u ''
şi de fapt n-au depăşit majoratul, se caracterizează în toate p r i n t r
lipsă de autonomie, o desăvîrşită îndoială de sine, ascunse sub
faţadă autoritară şi o tendinţă de a trece altora (propriilor pări
de obicei) sarcinile pe care le consideră ingrate. Iată tabloul obţin'
cu ajutorul codului nostru 1 :
Primul punct : formarea primelor obişnuinţe este încredinţa
bunicilor la care copilul a rămas pînă la doi ani.
Al doilea punct : participarea tatălui este cel mai frecvent nu'
D-l N. are probleme proprii (foarte numeroase, p r i n t r e altele ce
de carieră) şi n-are de loc t i m p să se ocupe de un fiu pe care m
curînd este gelos, deoarece p e n t r u gustul lui, acesta constituie pr
adesea polui de atracţie al familiei. Totuşi, din cînd în cînd se joa
cu el. I-a cumpărat chiar un magnific joc cu automobile care 1
costat aproape j u m ă t a t e din salariul său lunar.
Al treilea punct: participarea părinţilor la interesele copilului
încrederea acordată acestuia sînt complet neregulate. în ansambl
copilul „creşte cum p o a t e " şi nu este deloc îngrijit de părin
Ei nu ştiu prea bine ce face la şcoală, cu cine este prieten. Copil
1
Vezi pag. 214—217.
Atmosfera familiala 223
petrece adesea săptămîni sau chiar luni la bunici. Din cînd-în .cînd
msă părinţii se pasionează p e n t r u un capriciu al copilului : o de­
ghizare p e n t r u un bal mascat de pildă.
Al patrulea, al cincilea şi al şaselea punct: în rarele ocazii în care
•oţii N. devin conştienţi de o problemă de autoritate ei sînt de o
exigenţă absolut sălbatică. Nu pot atunci să suporte nici o contra­
zicere din p a r t e a fiului şi folosesc pedepse cu adevărat rafinate.
Totuşi, uneori în faţa actelor grave de nesupunere, ei se mărginesc
„1-1 ameninţe fie cu „biciul bunicului", fie cu internatul.
Al şaptelea punct : divergenţele în materie de autoritate sîn*
foarte frecvente. Ele nu constituie de altfel decît un prilej p e n t r u
izbucniri, p r i n t r e atîtea altele.
Al optulea punct: stabilitatea comportamentului lor este nulă.
Soţii N. sînt încă în „căutarea lor înşişi" şi oscilează între mai m u l t e
atitudini. Dificultăţile lor materiale au consecinţe importante asu­
pra stării lor sufleteşti care suferă numeroase salturi.
Al nouălea şi al zecelea punct: soţii N. sînt ei înşişi foarte zgo­
motoşi, dar sînt puţin toleranţi p e n t r u zgomotul făcut de copilul
lor, cu excepţia cazului în care un vecin vine să se plîngă de el.
Atunci ei iau cu violenţă partea fiului, din care cauză o d a t ă
aproape că au ajuns la bătaie cu vecinul de la etajul de mai jos.
Soţii K- sau incoerenţa puterii
Stabilirea răspunsurilor la codul nostru este aproape imposibilă,
a t î t de m u l t s î n t soţii K. în contradicţie cu ei înşişi : dresajul co­
pilului se caracterizează prin neregularitate, exigenţele cele mai
nemăsurate, alternînd brusc cu perioade de libertate totală. D-l K.
e s t e cînd un tată atent, cînd un om de afaceri supraaglomerat, care
n u admite nici cea mai mică intervenţie,din partea copiilor. D-na K .
mcearcă să se adapteze la comportarea soţului, dar aceasta este
a t î t de imprevizibilă, încît nu ştie prea bine încotro s-o apuce şi
acţionează după bunul plac al fanteziei... sau al formei ei fizice,
are este foarte variabilă p e n t r u că este supusă unor migrene vio­
l e n t e . Cînd î n t r e două zboruri cu avionul d-l K. se întoarce
acasă, el încearcă de fiecare dată un nou sistem educativ — ultimul
ne care 1-a auzit lăudat în America sau Suedia — şi ţine ca soţia
ii să facă la fel. încercarea abia dacă durează două zile : este în­
totdeauna un eşec şi d-l K. este pus să inventeze al treizecişidoilea
mod de pedeapsă. Divergenţele dintre d-l şi d-na K., în privinţa
224 Climatul educativ Atmosfera familială 225

gradului de autoritate sînt continue. Aceasta este cauza unei dis Concluzii
cordii care nu este tocmai voită, ci mai curînd accidentală, u n u
fiind întotdeauna în u r m a celuilalt cu o mişcare de revoluţie. Stabi Acestea sînt cîteva tipuri de cli­ portări exterioare asemănătoare
litatea comportării părinţilor este evident nulă, iar toleranţa fluc mate familiale educative. Ar fi pornind de la cauze foarte în­
tuantă (în funcţie de sistemul respectat !). cu totul greşit să credem su­ depărtate. Poţi de pildă să vrei
biectul epuizat. Aceste „familii să faci să domnească liberalis­
de familii" sînt într-adevăr ex­ mul, p e n t r u că ai profitat de el
Nimic nu este simplu la soţii T. trem de numeroase şi doar cî­ tu însuţi sau dimpotrivă p e n t r u
Ultimul exemplu printre atîtea, pe care ne-ar fi uşor să le cităm teva dintre ele au fost citate.
că ai primit o educaţie rigidă,
climatul „complicat" al familiei T. La ei nimic nu este spontan De altfel, există în cadrul fie­
sau p e n t r u că el cere în apa­
cărei categorii mai multe vari­
totul decurge din îndelungate reflexiuni, orice acţiune care produc renţă mai puţine eforturi. P ă ­
ante importante, care modifică
reacţii în lanţ este obiectul unor meditaţii profunde. Astfel de team rinţii poate cred că şi-au pus o
mult rezultatul final. U n u l din
să nu fie r ă u interpretaţi, soţii T. s-au obişnuit să fie atenţi la cel motivele acestor deosebiri este „etichetă" pe frunte, dar copiii
mai mici detalii. încă din faşă copiii au primit o îngrijire mimv faptul că se poate ajunge la vor citi un text cu totul diferit
ţioasă şi perfect pusă la punct graţie învăţăturilor celor trei sa trăsături de caracter, la com­ de cel prevăzut iniţial.
patru manuale de puericultura consultate. Tatăl şi-a „rezervat" u
anumit sector : studiile, răspunderea cărora ţine să şi-o asume (orie
iniţiativă a mamei în acest domeniu fiind foarte r ă u primită de el)
D-l şi d-na T. au a n u m i t e gusturi, anumite opinii care ţin să fi
împărtăşite de copiii lor. îi iniţiază deci foarte metodic cu ajutoru
unui întreg sistem de „şiretlicuri" educative (vor avea grijă, d
exemplu, să stabilească un itinerar de vacanţă în aşa fel încît s
poată fi vizitate cel pu.ţin trei biserici romane). încearcă, de ase
menea, să cîştige încrederea copiilor, dar sub acest aspect fiecar
şi-a atribuit rolul „marelui confident" al cîte unui copil. Dacă fiic
discută prea mult cu tatăl, aceasta riscă să-i displacă mamei, în tim
ce dacă fiul va căuta la ea consolare pentru vreun m a r e necaz, tată
se va simţi profund ofensat. Soţii T. încearcă să facă să domneasc
la ei un climat destul de liberal, dar cum ceea ce li se par a f
detalii îi vexează destul de uşor, ei cad pradă u n o r bruşte „acces
de autoritate", care se exprimă în general sub formă de şantaj afec
tiv şi ameninţări mai mult sau mai puţin voalate. Mulţumită u n "
sistem de împărţire a puterii ei reuşesc aproape să cadă de acord
dar cînd survine neprevăzutul, în general survine şi cearta. Compor
tarea lor se caracterizează printr-o anumită stabilitate internă, da
cum aceasta ascultă de legi extrem de complexe, se poate spu~~
despre ea că ar părea cel puţin capricioasă unui observator din afar
ca şi gradul lor de toleranţă care cunoaşte o mie de variaţii, î
funcţie de orice situaţie.

15 — Cunoaşterea copiiuiui

Consecinţele unui climat
familial
Educaţia nu-l creează pe om, dar U ajută
să se creeze.
M. Debesse
într-o zi o m a m ă bine intenţionată îi ceru lui F r e u d cîteva sfaturi
bune pentru educaţia copiilor ei. La care profesorul răspunse că era
inutil să se chinuie pentru că în orice caz era sigur că-i va creşte
rău. Butadă ? Fără-ndoială, dar pe care nu trebuie s-o luăm prea
uşor.
ROLUL SUBCONŞTIENTULUI
Care este deci semnificaţia acestei declaraţii spontane ? Desigur
ea nu se referea direct la doamna în cauză. Nu era nici manifestarea
unei atitudini defetiste periculoase, foarte la modă la părinţii demi-
sionari din 1969 şi care se rezumă la fraza-cheie : „ P e n t r u că ceea
ce fac e rău, mai bine să nu fac nimic."
Sensul afirmaţiei lui F r e u d este fără-ndcială foarte complex. în
afara conflictelor inevitabile (şi a căror absenţă ar fi absolut anor­
mală) generate de orice acţiune educativă, ea reaminteşte despre
existenţa unei distanţe între intenţiile, principiile şi valorile pe care
părinţii le afişează în mod deliberat, conştient pe de o parte, şi alte
aspecte, mai subtile, mai ascunse, pe de altă parte, aflate sub depen­
denţa mai puţin netă a unei voinţe educative concentrate şi care
vor avea o greutate fără-ndoială mai m a r e în cursul formării unei
tinere personalităţi. Unul din moduri — printre altele — de a inter­
p r e t a remarca lui F r e u d este să afirmăm : nu atitudinea conştientă
a familiei, ci mai curînd motivările inconştiente care se află în dosul
ei, modul în care acestea reflectă preocupările copilului vor fi cele
ce vor determina, cel puţin în parte, comportarea lui viitoare.
Să luăm exemplul lui M.D., tatăl lui Francois, bărbat extrem de
instabil. Incapabil să se ataşeze de vreo muncă, nu rămîne mai
m u l t de cincisprezece zile într-un serviciu. De ce ? Cauza este, după
cum se pare, faptul că are dificultăţi considerabile cu oricine r e p r e -
Atmosfera familială 227
zintă p e n t r u el î n t r - u n mod sau altul autoritatea. Observaţiile pa­
tronului, .remarcile colegilor sau chiar oftaturi de agasare din partea
subordonaţilor, totul este resimţit de el ca periculos, totul rezonează
cu problemele lui personale. Soţia sa d u p ă cîţiva ani de convieţuire
s-a acrit considerabil şi caută în zadar ceva de care să se ancoreze.
Atmosfera familială este alimentată cu decepţii, în fiecare zi cîteva
proiecte eşuează şi incertitudinea zilei de mîine este permanentă.
D-l şi d-na D. încearcă să astupe golul din familie prin persoana
fiului lor Francois, a cărui misiune este tocmai să reprezinte „ r e ­
vanşa" familiei. Amîndoi se ocupă m u l t de el. De-abia se întoarce
de la şcoală că tatăl şi m a m a îl şi bombardează cu întrebări. S-a
p u r t a t bine la şcoală, i-a ascultat pe învăţător ? A luat note b u n e ?
„Nimic nu este mai important p e n t r u un copil decît studiile". Or,
la ce este sensibil în acest caz Francois ? La neliniştea familiei. La
această frică de învăţător — figură autoritară — de care este îm­
bibat discursul tatălui şi, ca ecou, cel al marnei. Francois decepţio­
nează bineînţeles pe toată lumea, pe învăţător şi pe părinţi. Poate
că mai tîrziu va avea şi el probleme cu orice figură autoritară ?
EREDITATEA Şl MEDIUL
Am scris doar „poate", p e n t r u că în acest domeniu trebuie să ne
ferim de orice generalizare pripită. Tot aşa cum, adepţii teoriilor
ereditare vor explica totul în personalitatea copilului p r i n t r - u n dis­
pozitiv stabilit odată ou conceperea acestuia, cîţiva fanatici nu vor
să ţină cont decît de caracteristicile climatului familial.
Este copilul totail determinat
de ereditate ...
Cu toate acestea şi aici este foarte clar că nu putem lua în consi­
deraţie un factor izolat de contextul său. Dezvoltarea u n u i copil se
desfăşoară în raport cu toate aspectele existente. F a p t u l că un sugar,
chiar din ziua naşterii, nu seamănă exact cu micul său vecin, că el
aduce cu sine anumite calităţi potenţiale nu contrazice importanţa
rolului jucat de climatul educativ. P e n t r u că aceste schiţe de com­
portare, primele elemente ale răspunsului dat lumii exterioare, vor
fi la rîndul lor modificate prin ceea ce va vedea copilul în mediul
care îl va primi şi pe care-1 va transforma şi el.
228 Consecinţele unui climat familial
...sau în întregime condiţionat de mediul său ?
Să luăm două exemple : J e a n se naşte cu ceea ce se cheamă „o
b u n ă poftă de mîncare". Probleme de alimentaţie nu se pun în ce-1
priveşte. El devorează tot ce i se dă, şi făcînd aşa îşi „gratifică" fa­
m i l i a — pe mama, pe tata, pe bunica etc. — care arată la fiecare
dintre mese o mulţumire cît se poate de vie. El creşte oarecum cu
o „prejudecată favorabilă" şi temperamentul mai curînd neliniştit
al grupului familial este astfel modificat într-o oarecare măsură pen­
t r u că, iată, J e a n aduce dovada că un copil poate să crească fără
probleme.
Cu totul altul este cazul lui Xavier, subponderal la naştere, pre­
zentând o stenoză a pilorului care necesită o intervenţie chirurgicală
precoce. Cu toată reuşita operaţiei, el nu mănîncă decît cu difi­
cultate şi creşte foarte încet. Este „o făptură m ă r u n t ă " . Anturajul
său, deşi de tradiţie în general optimistă, dar poate afectiv fragilă,
se trezeşte dintr-o dată în faţa unor dificultăţi nebănuite şi se cu­
fundă în îndoială şi nelinişte. Xavier este excesiv dădăcit, înfofolit,
poate chiar i se poartă inconştient pică pentru că este un copil atît
de greu de crescut.
Trebuie să ţinem cont de interacţiunsa
dintre ereditate şi mediu
Jean şi Xavier s-au născut cu caracteristici foarte diferite pe care
n-ar trebui să le respingem cu totul. Aceste caracteristici au fost
acceptate în mod diferit de, familii — şi aici sînt posibile orice
reacţii (inclusiv cele ale familiilor oarecum decepţionate de sănă­
tatea excelentă a unui copil, sau inconştiente în faţa unor dificultăţi
foarte obiective). Dar faptul că părinţii adoptă atitudini extrem de
1
variabile nu anulează totuşi particularităţile copiilor, tot aşa cum
acestea nu explică întotdeauna în mod direct, după cum am văzut,
comportarea unei familii. Elementul de care trebuie să ţinem cont
este interacţiunea celor două aspecte.
1
Pentru R. Me i 1 i atitudinea copilului faţă de hrană (ca şi crice situaţie care
implică o dorinţă) revelează ceea ce el numeşte un „proces de acţiune primară", care
pregăteşte categoriile ps'holog ; ce fundamentale. Vezi: Le Développement du caractère
hez l'enfant, Dessart, Bruxelles, 1963.
Atmosfera familiala 229
Un studiu semnat de Irene Lezine şi Mira Stambak o demonstrează
de minune Aceşti psihologi au observat un grup de 24 de copii
ele la naştere pînă la 2 ani. Copiii observaţi se împart grosso-modo
în două grupuri, în funcţie de tipul lor motor : unii, numiţi „hipo-
tonici" (noţiune stabilită cu ajutorul măsurătorilor obiective ale
tonusului muscular), sînt mai calmi, placizi, puţin mobili în cursul
primului lor an. „Hipertonicii" dimpotrivă se deosebesc prin agitaţie
clin primele luni. Părinţii adoptă trei tipuri diferite de educaţie :
sînt fie liberali, fie foarte severi, fie incoerenţi (este interesant să
comparăm aceste trei climate cu cele descrise de Lewin, Lippitt şi
White despre care am discutat mult în capitolele precedente 2 ').
Concluzia principală care se desprinde din această lucrare : în
funcţie de climatul educativ, aceleaşi caracteristici motrice nu gene­
rează aceleaşi stări de lucruri, dar rezultatul obţinut după cîteva luni
(şi care evident nu reprezintă decît o etapă în viaţa copilului) va­
riază în funcţie de climat cît şi în funcţie de predispoziţii înnăscute.
Iată cum se face că, în cadrul grupului urmărit, copiii hipotonici
crescuţi într-un mediu liberal vor fi supli şi fără dificultăţi, iar cei
din mediul incoerent lipsiţi de iniţiativă, capricioşi, inhibaţi. în
regim liberal hipertonicii vor găsi activităţi interesante în timp ce
în condiţii mai puţin favorabile ei vor putea să sufere crize de opo­
ziţie care se vor manifesta din ce în ce mai des. Stilul adaptării
variază în funcţie de climatul educativ, dar şi de personalitatea
copilului, iar dificultăţile întâlnite se află şi ele în funcţie de aceste
două aspecte.
Efectele unui climat
nu sînt niciodată imuabile
Influenţa unei situaţii, a u n u i climat dat, n-are deci nimic uniform.
P e n t r u ca să se poată realiza trebuie să-şi găsească replici în per­
soana copilului, iar copiii sînt diferiţi cu toţii. Un n u m ă r destul de
mare dintre ei poate foarte bine să rămînă refractar la cutare sau
cutare caracteristici, iar cei pe care aceasta îi afectează nu vor reac­
ţiona întotdeanua la fel. Climatul familial poate accentua, influenţa,
colora anumite trăsături potenţiale de caracter, în măsura în care
1
I. L é z i n e şi M. S t a m b a k , Quelques problèmes d'adaptation du jeune enfant
in fonction de son type moteur et du régime éducatif, în „Enfance", martie—aprilie, 1959.
3
Vezi p. 180—i85.
230 Consecinţele unui climat familial
o permit circumstanţele, dar nu le poate crea. De asemenea, efectele
sale iniţiale nu au nimic imuabil, chiar la copiii care au fost foarte
marcaţi de a m p r e n t a lui în primii ani de viaţă. Timpul este într-a­
devăr un element de importanţă capitală. In cursul anilor un copil
se poate elibera progresiv de primele aspecte determinante care i^au
impus anumite moduri de a vedea lucrurile şi de a acţiona. Foarte
curînd, mai ales la adolescenţă, vor ţîşni forţe noi care le vor reduce,
le vor absorbi, le vor compensa. Pot să i n t r e în joc alte influenţe :
cele ale unor medii noi (îndeosebi în societatea noastră extrodeter-
minată 1 ), cele ale unor oameni întîlniţi din întîmplare, ale succe­
selor şi ale eşecurilor întâmpinate.
EDUCAŢIA ESTE UN DIALOG
Aceste precizări, care de altfel nu reduc cu nimic valoarea operei
educative p e n t r u că nu pretind decît să localizeze cîmpul ei de ac­
ţiune, ne permit să cunoaştem mai clar modalităţile în care un climat
familial va influenţa dezvoltarea u n u i copil. Ele toate pot fi formu­
late în termeni de dialog, adică de întrebări şi răspunsuri.
Circuitele întrebare-răspuns. Care vor fi pretenţiile familiei faţă
de copil ? Ce loc i se va acorda ? Central ? Acesta este cazul copi-
lului-rege. Marginal ? Este cazul copilului accidental sau părăsit.
Compensator ? Este cel al copilului u n o r „ r a t a ţ i " 2 , banalizat — al
copilului — m e m b r u al unei „ t u r m e " , ale cărei elemente sînt consi­
derate identice 3 . Ce speranţe sînt legate de prezenţa lui, de reali­
zările lui ? Nimica toată, perfecţiunea sau p u r şi simplu ea se va
realiza aşa cum este ?
Care va fi cîmpul de acţiune oare i se va încredinţa : nelimitat şi
deci neliniştitor, prea precis, chiar strîmt sau cuprins î n t r e bariere
suple, variind nu în mod anarhic, ci în funcţie de vîrstă şi de împre­
jurări şi destul de clar pentru ca lucrurile permise şi interzise să
poată fi uşor separate ?
Ce răspunsuri vor fi adoptate în faţa exigenţelor copilului, fie că
sînt de ordin afectiv, intelectual sau social ? Va fi copleşit de toate
1
Vezi p. 189—191.
2 l'enfant", P . U . F . , vol. IX, fasc. 2.
Vezi p. 226—227, cazul lui François.
» Vezi p. 159.
Atmosfera familială 231
Dină la a fi suprasaturat şi dezgustat de orice, va fi frustrat pre­
meditat sau din neglijenţă, din omisiune sau se va încerca să se echi­
libreze cele două măsuri urmărindu-se un echilibru desigur greu
de obţinut ?
Ce modele de identificare îi vor fi oferite ? Vor fi imaginare, îm­
podobite cu toate virtuţile, într-un cuvînt inaccesibile, sau prea
uşor criticabile, slabe, inconsistente sau p u r şi simplu umane, care
să permită contestaţii salutare şi care să păstreze totuşi o consistenţă
necesară ? Ce mijloace de apărare în faţa unor necazuri şi impedi­
mente i se vor oferi ? Fuga, negarea oarbă, înăbuşirea propriilor
dorinţe sau agresiunea împotriva celorlalţi care nu se confundă cu
stăpînirea unei lupte şi afirmarea eului.
întreagă această dialectică a întrebării şi a răspunsului este, de
fapt, foarte greu de studiat în mod concret. Totuşi cîteva lucrări
curajoase au încercat să arunce o lumină nouă asupra u n o r domenii
foarte obscure. P r i n t r e acestea să cităm în special studiul lui
M. David şi G. A p p e l 1 care s-au consacrat mai ales observaţiei a
ceea ce ei au numit „interacţiuni" (care sînt tocmai circuite de î n t r e ­
bare-răspuns) în cursul primului an de viaţă a 25 de copii. Cu aju­
torul constatărilor lor, d a r şi cu al celor enunţate de A. Le G a l i 2
să semnalăm aici cîteva adevăruri de ordin foarte general legate de
consecinţele posibile pe care le au p e n t r u copii diferitele climate
educative cfin familie descrise în capitolul precedent şi oare sînt
foarte utile de ştiut.
Renunţarea sau revolta pot rezulta
dintr-un climat rigid
Familiile rigide au drept scop să le impună copiilor ideile, opiniile,
modul de a trăi şi a vedea, pînă şi obişnuinţele lor cotidiene şi toate
fără nici o abatere. Există la elie o tendinţă generală de a nu vrea
să ţină cont de particularităţile fiecăruia. Avantajul cert pe care-1
prezintă este că ele îl p u n pe copil faţă-n faţă cu personaje înzes­
trate cu o a n u m e consistenţă, care nu sînt nişte fantome de părinţi,
nişte adulţi evanescenţi. Ele întipăresc în mintea copiilor un a n u m i t
1
M. D a v i d si G. A p p e 1, La Relation mère-enfant, în „la Psychiatrie de
2
A. L e G a 1 1, Le caractère des parents et son influence sur la maturation de l'enfant,
în ,,1'École des parents", an 56—57, nr. 4.
232 Consecinţele unui climat familial
n u m ă r de repere foarte precise în timp şi în spaţiu şi care pot ajuta
la înţelegerea lumii înconjurătoare.
Dar cînd, cum se întîmplă adesea, rigiditatea se combină cu o în­
gustime de vederi, de interese, ea îi conduce pe copii la atitudini ds
infantilism şi renunţare, iar mai tîrziu la o sărăcire a personalităţii.
Sau în alte daţi, ea se loveşte de caractere „contestatare" şi poate
conduce, mai ales la adolescenţă, la atitudini de revoltă cel puţin
provizorii x .
Climatele boeme sînt adesea ţinta psihologilor. P e n t r u A. Le Gali
părinţii boemi sînt pe plan caracterologic nişte „nervoşi". Sensibi­
litatea lor avidă îi face să fugă de cotidian, de obligaţii cotidiene.
Consecinţa anarhiei lor este foarte adesea o a n u m e formă de delă­
sare a copiilor : nu o delăsare efectivă, fără îndoială, ci o lipsă de
prezenţă care provoacă o delăsare morală. Copiii cresc daţi în grija
femeilor de serviciu sau lăsaţi în voia lor. Le lipsesc puncte de reper
în viaţă şi o bază suficientă care să le poată garanta un sentiment
de securitate. Riscă să fie mai tîrziu ei înşişi de o inconsistenţă
gravă, dacă nu cumva o sublimare de ordin artistic, care nu este
oricînd posibilă (necesitînd p r i n t r e altele o anumită bogăţie de tem­
perament) nu le asigură o poziţie mai solidă.
Părinţii anxioşi — mai ales dacă atitudinea lor este dublată, cum
se întîmplă de obicei, de dorinţa de perfecţiune —• fac ca asupra
copilului lor să apese o presiune consider abilă. Acesta se simte
spionat şi strict supravegheat. Fiecare din gesturile sale face să se
nască teama. De aici rezultă un fel de deposedare a lui de el însuşi.
Această deposedare este maximă în cazuri extreme, în care copilul
devine prilej sau mai curînd deţinător al t u t u r o r temerilor pe care
părinţii au reuşit mai m u l t sau mai puţin să le ascundă în subcon­
ştient. Acestea sînt fără îndoială atitudini patologice, dar cînd ob­
servăm de aproape modul în care este organizată viaţa unei familii
anxioase, nu putem să nu fim frapaţi de importanţa acordată unor
riscuri imaginare, care se referă la evenimente trecute 2 .
1
M. D a v i d ş i G . A p p e l descriu „interacţiunile" dintre o mamă rigidă şi fiica
ei. Este interesant să ne întrebăm Ia fiecare vîrstă prin ce personaj priv'leg'at se ex­
primă rigiditatea grupului familial: fără îndoială, în civilizaţia noastră prin mama
pentru sugari şi copii mici şi prin tata pentru adolescenţi („La Psychiatrie de l'enfant",
P . U . F . , voi. IX, fasc. 2).
2
D-l V. de pildă, t a t ă l anxios din capitolul precedent se teme ca fiică-sa să nu aibă
un accident cu bicicleta, nu pentru că ea ar fi fost deosebit de neîndemînatică, ci pentru
că el însuşi a căzut odată.
Atmosfera familială 233
Neliniştea părinţilor
provoacă neliniştea copilului
Este deci foarte dificil p e n t r u copiii unor astfel de părinţi să eva-
ueze în mod rezonabil realitatea. Ei se lasă doborîţi de teamă fără
a deosebi realul de imaginar, copleşiţi cum sînt de fantasmele pă-
inţilor lor, sau, în scopuri provocatoare, ei adoptă comportamente
ntr-adevăr periculoase, ca acel fiu al unei m a m e anxioase speriate
nai cu seamă de apă, care a devenit scafandru autonom şi a m u r i t
necat.
O altă varietate de părinţi anxioşi sînt cei care fac ca în casă
â domnească o atmosferă suspicioasă şi plină de dubii şi care induc
opiilor sentimente p e r m a n e n t e de vinovăţie, deosebit de penibile.
Părinţi infantili care refuză să se autodefinească în calitate de
părinţi şi se retrag din faţa oricărei luări de răspundere sînt ade­
sea după părerea lui M. P o r o t 1 odraslele u n o r părinţi posesivi. Cei
pe care i-am descris 2 (familia N.) îşi resping de fapt copilul, p e n t r u
<-ă sînt prea absorbiţi de propriile lor probleme de afirmare perso­
nală. Această depărtare, această distanţă se anulează uneori brusc,
"i adoptă atunci o poziţie prea apropiată de cea a copilului printr-o
dentificare exagerată. De fapt, copilul nu-şi are locul în familie.
Se poate închipui în aceste condiţii cît de greu îi va veni să-şi
jăsească locul între figurile părinţilor în cursul perioadei oedipiene,
a cărei importanţă capitală în formarea personalităţii am expus-o 3 .
Copilul unor părinţi-copii riscă mai tîrziu să fie permanent exclus
le la căutarea propriului eu.
Dar există alte tipuri de familii infantile, cele de exemplu în care
remarcă prezenţa unei „mame-copil", incapabilă să se ocupe cum
trebuie de căminul ei, pe propriii săi copii, ceea ce ar fi un excelent
pretext p e n t r u m a m a ei posesivă să nu-şi abandoneze prada şi să-şi
ontinue tirania în cadrul acestui nou cămin ale cărui divergenţe
putem bănui că le pregăteşte 4 .
P u t e m în anumite cazuri să mai asistăm şi la tabloul cît se poate
le paradoxal al copiilor care-şi asumă foarte de timpuriu, prea de
1
M. P o r o t , L'Enfant et les relations familiales, P . U . F . , 1954.
2
Vezi p. 222.
3
Vezi p. 58—59.
4
M. P o r o t , L'Enfant et les relations familiales, P . U . F . , 19.54.
234 Consecinţele unui climat familial
timpuriu şi cu preţul unei mulţimi de temeri, responsabilităţi în
faţa cărora chiar propriii lor părinţi au d a t înapoi. Ei devin nişte
mici adulţi, p r e m a t u r îmbătrâniţi, foarte adesea incapabili să se
consacre sarcinilor potrivite vîrstei lor (studiilor de exemplu), ca
acea fetiţă de 6 ani care s-a trezit infirmieră a u n u i tată cardiac
şi care de două-trei ori pe noapte se scula ca să se convingă că n-are
o nouă criză. Ne putem închipui cîtă p u t e r e şi disponibilitate afec­
tivă îi rămînea p e n t r u a se interesa de învăţarea cititului.
Părinţi incoerenţi. Efectele nocive ale u n u i climat incoerent au
fost deja nu o dată arătate 1 . Dacă copilul n-are la dispoziţie un
personaj „puternic", cu care să poată stabili relaţii continue, cum
se întâmplă uneori din fericire chiar în familiile cele mai incoerente
m u l ţ u m i t ă prezenţei u n u i unchi, u n e i mătuşi, unei bunici care, fără
să se substituie părinţilor, le oferă copiilor un model de identificare
solid, el prezintă adesea o stare cronică de descumpănire, mai m u l t
sau mai puţin vizibilă, în funcţie de vîrstă 2 .
Incoerenţa părinţilor lasă pe copil
fără apărare
Agitat, excitabil, urîcios, mereu în mişcare, t o t d e a u n a preocupat,
activitatea lui este organizată în general într-un mod puţin construc­
tiv, puţin coerent. Se pot uşor imagina adulţii instabili, chinuiţi,
impulsivi, ineficienţi în care se vor transforma mai tîrziu — dacă
nimic nu va modifica formarea personalităţii lor în curs de consti­
tuire — copiii crescuţi într-un asemenea climat. Ceea ce-1 frapează
mai ales pe observator este absenţa posibilităţilor de apărare : copiii
supuşi unui duş scoţian al educaţiei prezintă reacţii de dezorientare
totală care se exprimă adesea printr-o agitaţie total sterilă.
Familia „complicată". Extrema subtilitate care caracterizează
schimburile familiale într-o familie complicată ca cea a soţilor T. 3
poate în a n u m i t e cazuri, dacă totuşi se bazează pe unele elemente
reale, să comporte cîteva aspecte pozitive. Copiii care s-au scăldat
în acest climat din fragedă copilărie sînt adesea înzestraţi cu simţ
1
Vezi 1 8 4 - 229.
2
M. D a v i d şi G. A p p e 1 în articolul citat din „La Psychiatrie de l ' e n f a n t "
( P . U . P . , voi. IX fasc. 2) descriu amănunţit cazul unui copil educat de o mamă copleşită
de dificultăţi personale. La 1 an nefericitul copil părea agitat, instabil, copleşit şi el.
3
Vezi p. 224.
Atmosfera familială 235
critic şi se dovedesc capabili de reflecţii raţionale. Cum familia îşi
ia în general foarte în serios misiunea culturală, ei sînt buni elevi,
serioşi şi muncitori, cu o tendinţă poate spre pedanterie. Aici este
vorba bineînţeles de rezultatele cele mai favorabile. Uneori, dimpo­
trivă, cînd „complicaţiile" familiei disimulează atitudini de fugă şi
conflicte cu adevărat foarte importante între toţi membrii săi, ea
sfîrşeşte prin a forma fiinţe sofisticate şi neproductive care vor da
totdeauna înapoi în faţa acţiunii şi îşi vor distruge în mod sistema­
tic propriile încercări, ca şi pe cele ale celorlalţi.
Psihologii au semnalat şi a l t e tipuri de climate educative *. Iată
cîteva exemple :
Părinţi prea indulgenţi. Ei ţin să-i acorde copilului tot ce-şi do­
reşte. Rezultatul acestui t i p de relaţii este în general catastrofal :
copilul nu va p u t e a mai tîrziu să suporte nici o frustrare, cultivînd
totuşi un sentiment de vinovăţie, ceea ce are adesea drept consecinţă
un faliment din punct de vedere economico-social.
Părinţi prea tandri. Cu toate că într-o măsură tandreţea este ne­
cesară, pare e x t r e m de periculos să laşi copilul să trăiască î n t r - u n
climat prea încărcat cu stimulente afective. Aceste atitudini excesive
care se întîlnesc adesea la părinţii grav decepţionaţi în viaţa con­
jugală 2 formeză uneori deviaţi sexuali.
Părinţi zeflemitori. Anumiţi părinţi îl consideră într-adevăr pe
copil d r e p t un mic obiect cu care se amuză. Ei se joacă cu emoţiile
copilului (cum au făcut-o poate propriii lor părinţi). Iată un exemplu :
cînd i s-a născut frăţiorul — ceea ce de bună seamă a tulburat-o
profund — Patricia, de 8 ani, care visa să aibă un pisoi, a fost î n t r e ­
bată dacă nu era dispusă să-1 dea pe frăţior în schimbul u n u i pisoi.
Patricia a acceptat ideea schimbului, nu fără un puternic sentiment
de vinovăţie, şi a fost apoi foarte surprinsă să-1 vadă venind de la
maternitate pe frăţior şi să nu primească nici un pisoi. E nevoie
de o p u t e r e excepţională a vîrstei ca un copil să poată depăşi con­
secinţele u n u i asemenea climat de tachinări care atinge adesea (pen­
t r u că la o familie de un asemenea tip intuiţia este foarte dezvol­
tată) coardele cele mai sensibile. Efectul cel m a i puţin nociv al
1
In special F. H o 1 1 i s citată de D. L a g a c h e în „Bulletin de psychologie"
Universitatea din Paris, voi. V, n r . 9.
* Vezi p. 145—146.
236 Consecinţele unui climat familial
Climatul familial
acestei zeflemisiri permanente este formarea, la cei care sînt vic­ bun şi rău
timele ei, a unei atitudini de apărare batjocoritoare care atrage după
ea o răceală a sentimentelor şi a gîndirii.
Cunoaşterea capcanelor nu trebuie să-t
După cum se vede, climatul familial influenţează adesea, si în­ neliniştească pe părinţi şi educatori, ci
tr-un mod considerabil, dezvoltarea unei personalităţi. Putem' oare să le permită să depăşească teama ine­
merge mai departe şi să definim în mod exhaustiv caracteristicile rentă fiecărei situaţii şi să găsească astfel
unui climat „ b u n " şi „ r ă u " 9 intuitiv o atitudine convenabilă pentru
fiece împrejurare.
R. Diatkine

D-l şi d-na F. sînt foarte apreciaţi de prieteni şi cunoştinţe. Aceş­

tia laudă calităţile lor solide, seriozitatea lor, organizarea lor casnică,
bunele principii pe care le inoculează copiilor lor, grija pe care le-o
acordă, atenţia cu care-i urmăresc. Pe d-l F. în orice caz nu-1 veţi
întîlni la cafeneaua de la colţ ! El petrece acasă tot timpul său liber,
se ocupă cu adevărat de casă, nu ezită să pună u m ă r u l la nevoie. Cît
despre d-na F. toată lumea este de acord că nu s-a mai văzut o
mamă mai plină de grijă p e n t r u progenitura ei. Pe scurt, la soţii F.,
după spusele tuturor, domneşte un excelent climat familial. Dar
copiii ce gîndesc ? Ei surprind prin expresia lor un pic încordată, ei
nu sînt veseli. Fără să îndrăznească cu adevărat s-o formuleze, ei
nu sînt prea fericiţi. De ce ? N-au nimic precis de reproşat nimănui.
Dar fapt rămîne că în familia F. nimeni nu se distrează. Viaţa coti­
diană este un lung şir de obligaţii. Plictiseala domneşte pe deplin.

Un climat „bun" pentru unul

poate fi „rău" pentru altul

Filmul „Les Gauloises bleues" arată o familie (dacă o p u t e m de­

numi astfel) deosebit de „pernicioasă" fără-ndoială în ochii t u t u r o r
anchetatorilor — asistentelor sociale, judecătorilor etc. — care au
văzut-o de aproape. Mama pare incapabilă să efectueze o muncă
ordonată şi nici măcar să respecte un minim de reguli de igienă.
Tatăl este evanescent, bunica hoaţă. Micul Ivan este iute smuls din
acest mediu lamentabil. Dar copilul, pus de altfel în condiţii aparent
mai bune, îşi aminteşte neîncetat despre ceea ce i se pare un soi de
paradis pierdut. Deci, prima remarcă : eticheta „ b u n " sau „ r ă u "
pentru un climat familial diferă după punctul de vedere adoptat şi
după observatorul care o stabileşte. Familia care din afară este con-
 238 Atmosfera familială
siderată perfectă în toate privinţele poate să nu le aducă membrilor
săi hrana de care ei au nevoie. Şi invers, un copil esteycîteodată
fericit într-o atmosferă perfect detestabilă în ochii tuturor.
A doua distincţie care trebuie făcută : cea dintre întreg şi parte.
Complexitatea raporturilor interpersonale provine tocmai din faptul
că rezultanta forţelor lor nu se poate transcrie în termenii unei
simple însumări. Un joc subtil de compensaţii poate şterge, anula
sau chiar transforma în opusul lor a n u m i t e intenţii.
Astfel, ceea ce nu p a r e a fi decît un detaliu al vieţii cotidiene este
susceptibil de a da un alt „sens" atmosferei familiale. Soţii W. se
ceartă m u l t şi ridică îngrozitor vocea ? F ă r ă îndoială, dar în schimb
între ei nu există nici un gînd ascuns. In familia G. domneşte o de­
zordine totală ? De acord, dar m e m b r i i ei se amuză. La soţii I.
domneşte severitatea, d a r ei ştiu să uite repede greşelile şi nu sînt
niciodată prea m u l t t i m p aspri cu cei vinovaţi.
Şi apoi, lăsînd la o parte anumite familii caricaturale (şi ele în­
totdeauna mai puţin simple decît par la prima vedere) nu este în­
totdeauna uşor să decernăm premii de virtute sau blamuri publice.
Un exemplu poate s-o dovedească. Este suficient să p r o p u n e m u n u i
grup de cititori — suficient de diferiţi sub raportul personalităţii
— portretele familiilor descrise în capitolele precedente. Dacă apoi
li se p u n e întrebarea : „copilul cărei familii v-ar place să fiţi ?" se
vor observa răspunsuri foarte contrastante, în funcţie de persoana
întrebată, unele acordînd o m a r e importanţă organizării de pildă,
altele — căldurii, fanteziei familiale etc.
Apoi îi vom întreba pe psihologi. Ei se vor feri să e n u n ţ e adevă­
r u r i hazardate asupra meritelor diferitelor familii. Fiecare climat
familial îşi a r e primejdiile lui, ca şi avantajele lui. î n t r e b a r e a
rămîne deschisă, p e n t r u că multe depind de copilul însuşi.
Aceleaşi cauze nu produc aceleaşi efecte
Iată, într-adevăr, un fapt e s e n ţ i a l : nu există climat bun sau rău
decât în raport cu un copil dat. Iiar copiii care nu au toţi nevoi
comparabile nu sînt întotdeauna la fel de bine înţeleşi, chiar în
cadrul familiei. Deci fraţii şi surorile nu se trezesc automat şi ase­
mănător adaptaţi la atmosfera familiei. Un climat familial d a t poate
să convină perfect unora şi de loc altora.
^ Climatul familial bun şi rău 239
l
1
Să reluăm exemplul copiilor u n i c i . Am văzut că nu toţi — nici
pe departe — devin nişte neadaptaţi. Cazul cel mai defavorabil era
constituit de copiii „suprarăsfăţaţi", dar chiar în aceste circumstanţe
deosebit de nocive, nu toţi rărnîn nişte bebeluşi întîrziaţi. Unii,
care se caracterizează, de exemplu, printr-o m a r e indiferenţă faţă
de ceilalţi şl prin nevoi afective mici se arată puţin sensibili la
o atmosferă 1 generală moleşitoare. P e n t r u ei această condiţie s-a
dovedit neutră, adică nici rea. nici bună.
Un al doilea g r u p a cîştigat prin această experienţă de suprapro-
tecţie maturitatea pe care o aduce înlăturarea oricărei dificultăţi,
înzestraţi cu simţ critic ei şi-au ascuţit reflecţiile în dauna greşe­
lilor celor din jur. Se poate deci afirma că în mod paradoxal cir­
cumstanţele au contribuit la îmbogăţirea personalităţii lor 2 . în fine,
alţii n-au găsit putere p e n t r u împotrivire. în faţa unor părinţi an-
xioşi, care împiedică orice iniţiativă, au r e n u n ţ a t repede. Acelaşi
climat familial a fost deci, după caz, neutru, favorabil sau defa­
vorabil.
Efectele unui climat rigid
Să reluăm un alt exemplu, cel al familiei G. — familie „rigidă" 3 .
Cel mare, Pierre, este înzestrat cu o inteligenţă remarcabilă, cu un
înalt simţ critic, cu o m a r e independenţă spirituală. Aceasta este
cauza p e n t r u care tatăl îl califică drept „fantezist". Educaţia sa
..rigidă" îi dă cîteva obişnuinţe b u n e de organizare, iar de rest prea
puţin îi pasă. El părăseşte casa destul de tînăr. Bilanţul este în
ansamblu pozitiv.
Al doilea copil, Irene, este o fată bună, calmă, ascultătoare, docilă,
fără p r e a m u M originalitate, c u a n u m i t e tendinţe spre apatie p e
care un mediu mai puţin sever le-ar accentua fără doar şi poate.
Dacă se face totalul atmosfera familiei G. în ansamblu îi convine.
Aici ea cîştigă scheletul care-i lipsea.
Cel de al treilea este un sportiv, orgolios, lesne mînios, fără pic
de răbdare, impulsiv, cîrcotaş, destul de însingurat. Cu toate schim-
1
Vezi p. 160—162.
2
Se va remarca de pildă că numeroşi educatori, psihologi etc. au a v u t e i înşişi de-a-
lungul copilăriei „probleme de climat familial" care i-au sensibilizat la aceste ches­
t i u n i mai mult decît pe a l ţ i i .
3
Vezi p. 218—220.
240 Atmosfera familială
f
bările frecvente de dispoziţie şi tensiunea internă care-1 caracteri­
zează, el este capabil să-şi propună un scop şi să-1 îndeplinească
(mai ales în domeniul competiţiilor sportive). In ansarpiblu, însă,
nu pare de loc „simpatic" coechipierilor săi. Notă generală me­
diocră : climatul rigid a accentuat nemulţumirea profundă a copi­
lului. Poate este capabil de anumite realizări, dar le plăteşte prea
scump prin tensiune nervoasă. ' ultatea analizei rezultă din faptul că un nou-născut vine pe lume
Efectele unui climat boem
Să vedem acum cum stau lucrurile cu boema familie S 1 .
Fiica cea mare, Gertrude a făcut studii neregulate ; mediocru
dotată, instabilă, n-a reţinut de la părinţi decît dezordinea fără vese­
lia lor. Notă defavorabilă.
Cel de-al doilea copil, Dominique, s-a revoltat din adolescenţă
împotriva vieţii familiale. Precis, organizat, puţin rece, a vrut el
însuşi să intre în i n t e r n a t ... ceea ce a surprins pe toată lumea. Dau­
nele au fost restrînse.
Al treilea fiu, Paul, a dat dovadă din copilărie de un m a r e talent
muzical. Părinţii flataţi şi prea puţin obsedaţi de siguranţa zilei de
mîine l-au încurajat mult. P r i n t r e numeroşii prieteni ai familiei s-a
găsit un muzician care 1-a îndemnat să continue pe această cale.
Mai tîrziu, soţii S. nu s-au opus niciodată dorinţei lui de a-şi face
din muzică adevărata meserie. Se crede că a reuşit. P e n t r u Paul
bilanţul este pozitiv.
In schimb pentru Joel este un dezastru. Stîngaci, neîndemînatic,
prezentînd dificultăţi de lectură, n-a fost niciodată luat în serios.
Asistentele sociale au prevenit famila de n e n u m ă r a t e ori, s-au ames­
tecat şi învăţătoarele. Zadarnică strădanie. P e n t r u a-1 îngriji pe
Joel, ar fi trebuit ca părinţii să-1 înscrie într-o şcoală specială,
să renunţe la călătorii, să asculte sfaturile medicilor de care familia
îşi bătea joc din cauza limbajului lor „căutat". Să te ocupi de Joel
însemna într-un a n u m e sens să r e n u n ţ i la un mod de viaţă, la un
întreg fel de a fi. Soţii S. n-au p u t u t niciodată să consimtă la aceasta.
P e n t r u Joel poate că ar fi fost mai bine să se nască într-o familie
rigidă sau anxioasă care i-ar fi înţeles mai bine tulburările şi ar fi
căutat să i le vindece.
1
Vezi p. 220
Climatul familial bun şi râu 241
\
Efectele variază de la un copil
\ la altul
Vedem deci că o asemenea familie, convenind de minune unora
1 intre copiii ei poate da rezultate mediocre pentru alţii sau chiar
ineori de-a clreptul catastrofale, criteriile fiind întotdeauna ferici­
t a copilului ş i echilibrul său afectiv ş i social l a maturitate. Difi-
u virtualităţi şi nu cu trăsături de caracter bine precizate. Se poate
pune, în orice caz, că o personalitate puternică se dezvoltă cel mai
recvent în condiţiile cele mai rele, dar acestea determină uneori
i caractere indiferente şi puţin impresionabile. Contrariul este va-
abil uneori pentru n a t u r i hipersensibile sau copii handicapaţi oricît
ie uşor. Revoltă stîngace sau supunere excesivă — deseori le ră-
•nîne doar această alternativă.
REZULTATE EXPERIMENTALE
Cu toate că, după cum am văzut, este dificil să determinăm în
n o d absolut care sînt climatele „ b u n e " şi „rele", putem încerca să
formulăm cîteva adevăruri statistice, care să fie valabile la modul
lestul de general, fără să i n t r ă m în individualitatea vreunui caz
recis. Studiul grupurilor permite astfel să stabilim un anumit
umăr de legi generale care se aplică, putem crede, majorităţii fa­
miliilor, cu condiţia să nu se depărteze prea mult de medie.
Michel Gilly 1 abordează problema climatului familial axîndu-se
ue cea a elevului b u n şi rău. Metoda lui de lucru este următoarea :
i formează p r i n t r e copiii de nivel intelectual egal, provenind din
nedii asemănătoare şi bineînţeles de aceeaşi vîrstă, două grupuri :
nul de elevi buni (totdeauna bine cotaţi) şi altul de elevi răi (tot-
leauna rău cotaţi). El se întreabă apoi despre elementele de dife­
renţiere dintre cele două categorii. P r i n t r e aceste caracteristici, care
e opun celor două grupuri, iată pe cele referitoare la climatul fa-
nilial al elevilor r ă i 2 .
1. Lipsă de autoritate din partea mamei: diferenţa între familiile
levilor răi şi buni este foarte mare. Mamele cu autoritate se găsesc
n grupul elevilor buni.
1
Vezi p. 213.
- Sînt rubrici deja precizate în p. 214—215.
— Cunoaşterea copilului
242 Atmosfera familială 1^
/
2. Lipsă de calm şi de stabilitate în comportare : la elevii răi ta'
şi m a m a au o dispoziţie schimbătoare şi trec de la un s i s p m educa
tiv la altul. Nu este şi cazul elevilor buni. J 2. Să dai copilului sentimentul că este iubit şi dorit.
3. Lipsă de acord între părinţi asupra problemelor de; autoritate :
la elevii răi m a m a este acuzată de tată sau tatăl de mamă. Deza­
probarea unuia de către celălalt este r a r ă la elevii bujii.
4. Iritarea stîrnită de dezordine şi de zgomot: rezultatele sînt,
în cele două grupuri, foarte diferite, mai ales în ce priveşte t a ţ i i ;
cei ai elevilor răi se arată foarte adesea intoleranţi.
5. Intervenţii verbale : în familiile elevilor răi există o t e n d i n ţ ă
mai puternică decît în cele ale elevilor buni, să se ridice vocea, să
se pronunţe ameninţări cînd e ceva care nu merge. In schimb frec-,
venţa pedepselor nu pare să diferenţieze cele două grupuri.
Dacă presupunem deci, ceea ce ar părea verosimil 1 , că elevii buni
beneficiază de o atmosferă familială echilibrată, în timp ce cei răi
cresc î n t r - u n climat foarte deficitar, ce concluzii practice p u t e m să
tragem din lucrarea lui Michel Gilly ?
1. Este important, contrar unei opinii adesea răspândite, ca o
mamă să ştie să aibă o autoritate bine stabilită. P a r e d ă u n ă t o r ca
ea să trebuie să flaică apel la soţ ca să fie ascultată.
2. P a r e periculos să întreţii în casă un climat de nelinişte, m a i
ales cu privire la problemele alimentare, t r ă s ă t u r ă care se regă­
seşte foarte des în familiile elevilor răi (acestea caracterizîndu-se.
prin conflicte axate pe problema mesei).
3. Hiperprotejarea este adesea dăunătoare ; într-adevăr, în fami­
liile elevilor r ă i se caută să se m e n ţ i n ă copilul cît m a i m u l t ă v r e m e
mic şi nu i se acordă autonomie.
4. Răbdarea, ordinea, calmul sînt mai eficace decît principiile in­
transigente. P e n t r u oă — un fapt surprinzător poate la p r i m a vedere
— în „familiile b u n e " nimeni nu se supără uşor nici din cauza zgo­
motului, cum am văzut, nici — ceea ce este şi mai surprinzător —
pentru semne de lipsă de respect, de nepoliteţe sau de nesupunere.
Cele treisprezece porunci ale părinţilor model.
Lewin, u n u l dintre autorii experienţei deja citate 2 , a încercat la
rîndul său să codifice elementele u n u i „ b u n " climat educativ.
1
Să r e a m i n t i m câ majoritatea copiilor r e ţ i n u ţ i pentru acest studiu sînt înzestrat"
normal şi identic.
2
Vezi p. 181.
Climatul familial bun şi rău 243
Iată preceptele pe care le oferă 1 :
1. Să dai copilului un sentiment de securitate.
3. Să eviţi ameninţarea, frica, pedeapsa.
4. Să-l înveţi pe copil cu independenţa şi să-1 faci să-şi asume
n -sponsabilităţile.
5. Să rămîi calm şi să nu te şochezi de manifestările instinctului
.a copil.
6. Să fii cît poţi de tolerant ca să eviţi conflictele.
7. Să eviţi să-1 faci pe copil să se simtă inferior.
8. Să nu-1 împingi pe copil dincolo de ceea ce este n a t u r a l p e n -
i i u el.
9. Să respecţi sentimentele şi datoriile copilului chiar dacă nu
• i irespund propriilor tale norme.
10. Să răspunzi cu francheţe la întrebările pe care copiii pot să le
pună, d a r oferindu-le răspunsuri adecvate vîrstei lor.
11. Să te interesezi de ceea ce face copilul chiar dacă nu consideri
• . i este ceva direct util.
12. Să tratezi dificultăţile copilului fără să-1 consideri anormal.
13. Să favorizezi creşterea, progresul, mai curînd decît perfec-
i.i unea.
Un sfat pentru părinţi : fiţi adevăraţi...
P ă t r u n s de aceste treisprezece porunci ale părinţilor model, un
iată într-o zi se nelinişti şi se duse să consulte un psiholog. „Fiica
mea a fost insuportabilă şi închipuiţi-vă, chiar am avut poftă s-o
plesnesc !
— Aşa ! exclamă medicul. Şi atunci ce-aţi făcut ? Aţi plesnit-o ?
—• Oh nu ! a răspuns tatăl roşind. Nu-mi bat niciodată copiii, nici
< md am poftă.
—• Tocmai aceasta este greşeala dumneavoastră cea mai gravă !"
declară atunci psihologul tatălui stupefiat.
Acest dialog exprimă un adevăr profund. P e n t r u că în materie de
atmosferă familială şi de r a p o r t u r i părinţi-copii, ca şi între adulţi,
111 tenţia contează fără îndoială cel puţin cît gestul însuşi, iar dorinţa,
n e v o i l e , „poftele" tot atît cît şi faptele.
1
„Bulletin de Psychologie", voi. V, nr. 9, Universitatea din Paris.
244 Atmosfera familială

Iată de ce este atît de greu să dai „sfaturi b u n e " . Mai întîi, des
gur, trebuie să ştii dacă sfatul b u n p e n t r u familia X şi copilul
din această familie este la fel de bun pentru copilul W din familia
Iată de ce, înainte de a formula o părere, un psiholog are ades Societatea
nevoie de ore de cercetare aprofundată.
Dar asta nu-i totul ; sfatul potrivit dat drept concluzie, dacă es
b u n pentru copil, este oare bun şi p e n t r u părinţi ? Vor şti ei oa
să se recunoască în el, sau îl vor aplica în chip de mască peste co~
portarea lor, p e n t r u a-1 arunca apoi în u r m a unor eşecuri repetate
Căci se ştie că măştile provoacă sentimente de nemulţumiri, at'
la cei care le văd, rit şi la cei care le poartă şi că sînt scoase î
general după cîteva ore. ( ind copilul creşte, el îşi vede Apoi, acest copil, şi înainte şi
Ce voia deci să spună doctorul consultat de acest tată model universul cotidian lărgindu-se în timpul vîrstei şcolare, leagă
Ceva ce se exprimă în două vorbe : „Fiţi adevăraţi". Şi dacă ad ilincolo de orizontul familiei, relaţii cu fiinţe care nu aparţin
vărul vostru nu vă convine, nu o reţetă nouă trebuie să încercat mai întîi datorită şcolii. Trece­ cercului său de familie : aceştia
trebuie să vă schimbaţi voi înşivă. rea la starea de elev este difi­ sînt prietenii care vor juca un
cilă : copilul trebuie să înveţe rol esenţial în socializarea lui,
,>i să capete dorinţa de a învăţa.
după cum un rol în formarea
('hiar dacă şcoala se străduieşte
compenseze în parte ceea ce lui îl vor juca, pe lîngă şcoală,
mediul nu i-a dat copilului, ea televiziunea, cinematograful,
iu-i poate da totul. revistele, ziarele, mijloacele de
Astfel că părinţii şi profesorii informare în masă care-1 bom­
trebuie să colaboreze. bardează cu sunete şi imagini.

Şcoala
Nu trebuie decît să stîrneşti dorinţa
afecţiunea, altfel nu creezi decît nişte asin
încărcaţi cu cărţi.
Monta ign
La ce vîrstă e copt copilul p e n t r u grădiniţă ? Iată o chestiun
controversată. Un studiu în curs de efectuare 1 la universitatea din
Stanford (California) caută să elucideze comportarea î n t r e 2 şi 3 a n i :
copilul este lăsat să intre, împreună cu mama, într-o sală asemănă
toare cu o clasă, plină de jucării ; p u ţ i n cîte p u ţ i n copilul începe s"
se joace. Atunci m a m a iese din cameră. Copilul este lăsat o clip"
singur, apoi i n t r ă o educatoare care caută să reia jocul. După
clipă ea pleacă şi m a m a se întoarce. Primele rezultate a r a t ă că un
copil de 2 ani plînge îndată ce m a m a lui pleacă şi este greu de po­
tolit ; cînd m a m a se întoarce el se arată ostil faţă de ea. Dacă est
puţin mai mare, el se linişteşte de îndată ce un adult se ocupă de!
el. P u n c t u l de cotitură pare că se situează pe la 2 ani şi jumătate,
începînd din acest moment copilul poate fi încredinţat fără grijă
unei grădiniţe, cu condiţia ca n u m ă r u l copiilor să nu fie prea m a r e :
trebuie ca educatoarea să se poată ocupa de fiecare.
In timpul întregii perioade de grădiniţă educatoarea este î n ­
tr-adevăr o locţiitoare a mamei. Copilul leagă cu ea raporturi d
afecţiune, o sărută, vrea să-i aducă mici cadouri şi această atitudin
se păstrează uneori în primii ani de şcoală primară. Cu toate aceste
educatoarea are un rol cu totul diferit decît mama, în sensul că t r e ­
buie să-şi împartă atenţia î n t r e numeroşi copii. Am vorbit m a i su
_ sitatea dreptăţii. Acasă ceilalţi nu sînt niciodată de-o seamă cu el :
2
de acel „înţărcat afectiv", uneori dureros . El reprezintă totuşi pri
m u l aport esenţial al şcolii. La fel de necesar ca primele frustrări
impuse pe la 1 an de către mamă, el obligă copilul să iasă din cochi­
lia protectoare a familiei p e n t r u a-şi face ucenicia vieţii în societate.
1
în cadrul unor cercetări asupra relaţiilor de dependenţă ale lui E. M a c c o b y
2
Vezi p. 6 0 — 6 1 .
Şcoala 247
UCENICIILE SOCIALE
Societatea pe care copilul o descoperă intrînd direct în şcoală este
autoritară şi puternic ierarhizată. Trebuie să te supui, să dai semne
de respect faţă de învăţător şi mai multe încă faţă de domnul direc-
ior, trebuie să te aliniezi şi să stai liniştit u r m î n d nişte reguli para­
militare impuse în u r m ă cu un secol. în această societate nouă copi­
lul p ă t r u n d e cu o relativă uşurinţă dacă familia are ea însăşi o
structură autoritară. Dar p e n t r u că acest caz este din ce în ce mai
rar, integrarea în aparatul şcolar p u n e foarte adesea probleme.
Grădiniţa de copii : o societate liberală
şi curtenitoare
Iată de ce grădiniţa de copii este o etapă intermediară, a cărei
utilitate este tot mai m u l t recunoscută. Ea creează imaginea unei
societăţi liberale şi curtenitoare în care spiritul de creaţie este mai
apreciat decît un simplu conformism şi în care elanurile spontane
mai sînt încă permise. în afara unor cazuri excepţionale, copiii se
adaptează aici de m i n u n e . O dată acceptată separarea provizorie
de mamă, grădiniţa pare să-i dea copilului într-adevăr un sentiment
Ic s i g u r a n ţ ă 1 . Copilul găseşte aici o lume pe măsura sa ; înconjurat
<le cei de-o seamă el se simte totdeauna liber şi mai puternic în
faţa adultului : acest sentiment se regăseşte la orice vîrstă, în orice
Lţrup de copii. Şi deoarece educatoarea ia în serios întrebările şi ac-
liunile lui, neliniştea cauzată de sentimentul de inferioritate scade :
copilul devine conştient de posibilităţile sale, de autonomia sa.
Copilul descoperă necesitatea dreptăţii
Aici el descoperă, de asemenea, mai bine decît în familie, nece­
adulţii sau sugarii, fraţii şi surorile de diferite vîrste, nu fac să-i
apară ca evidentă reciprocitatea schimburilor. La grădiniţă toată
lumea a r e aceeaşi vîrstă, toată lumea se aseamănă. Ceea ce vrea să
Iacă Jean, Pierre, poate cît se poate de legitim s-o vrea şi el. De
aici se nasc toate noţiunile de împărţeală, de schimb, de curtoazie.
i Vezi legat de acest subiect articolul lui S. H e r b i n i e r e- L e b e r t, V Ecole
maternelle, în „l'Ecole des parents", nov. 1963.

248 Societatea
Jean poate să picteze, dar nu să mîzgălească tabloul lui Pierre.
Pierre poate împinge un camion, dar nu să dărîme cuburile lui Jean.
In grupele mici această învăţătură are cea mai m a r e importanţă.
Să-ţi rînduieşti lucrurile, să-i respecţi pe ceilalţi, să ajungi să faci
ceva în comun — iată uceniciile necesare ale vieţii sociale. Dacă nu
sînt făcute la această vîrstă, ele riscă să lipsească întotdeauna. Şi, în
schimb, ele pot p ă t r u n d e adînc. Am văzut într-o grupă o mică or-'
chestră 1 compusă în întregime din copii de 4 ani şi care acompania
o scenetă mimată : laitmotivul ursului, cel al şoricelului, cel al
pisicii interveneau la timpul şi la locul p o t r i v i t ; seriozitatea şi
atenţia micilor muzicieni erau impresionante. O astfel de muncă de
echipă este, de bună seamă, o performanţă în sine pe plan social.
îmbogăţirea „socială" se face la grădiniţă sub î n d r u m a r e a educa­
toarei, în şcoala primară ea va continua mai ales sub presiunea gru­
pului de colegi 2 . Preocuparea învăţătorului va fi din ce în ce mai
mult îndreptată asupra dezvoltării intelectuale şi, în acelaşi timp,
asupra necesităţii unui efort. Aici apare noţiunea de muncă, clarifi-.;
cată copilului prin acordul dintre părinţi şi învăţător, care pun
mare preţ pe ea.
NOŢIUNEA DE MUNCA
Societatea însăşi p u n e în secolul XX noţiunea de muncă deasupra
tuturor celorlalte. Cel „muncitor" este apreciat, cel leneş („play-
boy"-ul), mai mult sau mai puţin dispreţuit. Sub această presiune
socială sesizată în toate conversaţiile celor mari ale căror
frînturi le aude, doritor să-şi imite tatăl, care, după cum ştie, m u n ­
ceşte ca să-şi întreţină familia, doritor de asemenea sâ-şi imite în­
văţătorul — o figură de prestigiu — şi să vorbească aceeaşi limbă
cu el, copilul de 5 ani este gata să „muncească bine".
Copilul munceşte în primul rînd
pentru „a face plăcere"
Acestei prime motivări, jocul sentimentelor îi aduce un sprijin
puternic. Exact la fel cum la 15 luni copilul încerca să fie curat
pentru a-i face plăcere mamei, la 6 ani el lucrează pentru a merita
1
Experienţă condusă de o stagiară germană într-o grădiniţă bilingvă din Bordeaux.
2
Vezi p. 271—276.
Şcoala 249
aprobarea părinţilor şi a păstra dragostea lor. El caută, de asemenea,
i-i placă învăţătorului de care se leagă, şi dacă învăţătorul şi pă­
r i n ţ i i îl felicită într-un glas, orice efort îi apare ca o sursă de feri-
1
ne d e p l i n ă . în fine, perioada ,,nu"-ului, în oare agresivitatea aou-
mulată de-a lungul confruntării cu primele obstacole se descarcă
m mod deschis, a făcut loc în cel de-al patrulea an de viaţă unei
alte perioade : acum copilul acceptă anumite reguli, dar îşi descarcă
nţresivitatea latentă prin competiţie. Şcoala deschide un cîmp nou,
n care pentru a te afirma, te poţi măsura cu alţii.
„Noua pedagogie", care caută să facă să dispară din şcoală spiri-
i il competitiv şi în acest scop suprimă notele şi locurile de întîietate,
.c loveşte din acest punct de vedere de lipsa de înţelegere a copiilor
i a părinţilor 2 . Copiii doresc să existe note şi locuri, sperînd în-
lotdeauna să fie mai buni decît alţii. Grija de a nu-1 pedepsi pe cel
lin u r m ă şi de a nu-1 perturba psihologic duce la privarea celor­
lalţi de bucuriile competiţiei, foarte palpabile la anumită vîrstă.
are sînt limitele acestei vîrste ? Care sînt rezultatele suprimării
iotelor în comparaţie cu cele ale metodelor tradiţionale ? Iată tot
itîtea întrebări la care încă nu ştim bine să răspundem. Pare puţin
probabil ca într-o societate în care competiţia este mijlocul admis
Ic descărcare a tensiunilor psihologice, şcoala, destinată să pregă­
tească integrarea socială, să reuşească s-o evite complet. Aprecierile
are nu sînt notate sînt instinctiv' traduse de copii în termeni de
> omparaţie, deci de competiţie.
Influenţa caracterului
Desigur, un caracter combativ 3 se simte în competiţie, care-i este
iceesară, infinit mai bine decît un altul. Competiţia este în schimb
mult mai puţin stimulatoare pentru un caracter conciliant. Caracte-
1
într-un articol intitulat Meseria de şcolar. S. Mo I 1 o arată următoarele motive
• t'late: „lucrez ca să aflu lucruri n o i . . . pentru ca să ştiu m u l t e . . . " care maschează ade-
iratul m o t i v , mărturisit mai tîrziu: „tata şi mama sînt m u l ţ u m i ţ i " („l'Ecole des
irents, nr. 2, 1968).
- Vezi S. Mo 1 1 o, op. cit.: „Ţi-ar plăcea să existe note? — Da, pentru că aş putea
1>ţine mai mult de la tata şi de la m a m a . . . — Cum adică? — Mai multe, dacă învăţ
i n e ; (fără note) dacă nu lucrez prea bine, nu se ştie, nu este exact". Şi a l t u l : „notele
rată că ai învăţat foarte bine. Mi-ar plăcea să le arăt celorlalţi"...
3
Vezi studiul factorilor de polaritate în lucrarea lui G. B e r g e r, Trăite pratique
"iinalyse du caractere, P . U . F .
250 Societatea
rologia oferă o serie de indicaţii utile asupra modului în care copii
1
se comportă în cadrul m u n c i i .
Cei amorfi: nu lucrează decît sub o presiune materială şi de frii
pedepselor.
Cei nervoşi şi cei sentimentali: afecţiunea pentru învăţător est
motivul lor p r i n c i p a l ; învaţă bine dacă-1 iubesc pe învăţător, m~
puţin bine dacă nu-1 iubesc, dar sentimentalul corijează această ten
dinţa printr-o m a r e conştiinciozitate şi un exces de scrupule car
pot să-1 ducă la surmenaj.
Cei nervoşi şi cei colerici: lucrează neregulat, în asalturi m a i m u l
sau mai puţin avîntate.
Cei flegmatici: docili, ordonaţi, conştiincioşi, se bucură de apro
barea profesorilor.
Cei pasionaţi: lucrează complet singuri, fără a accepta sfatur 1
într-un r i t m care altora le-ar părea obositor. Nu le place decît s
fie în fruntea clasei, dacă aptitudinile le-o permit. „Aviditatea
care creează ambiţia este şi ea un factor favorabil muncii la şooal"
CURIOZITATEA INTELECTUALA
Curiozitatea intelectuală este oare cea din u r m ă motivare ? D
fără-ndoială. Ea îl împinge pe copil spre descoperiri şi face ca efor
tul să devină atît de uşor încît trece neobservat. Educatorii optimiş'
au considerat că ea ar p a t e a fi singurul motiv al învăţăturii şcolar
Acest punct este larg discutat în zilele noastre.
Curiozitatea intelectuală este în p r i m u l rînd departe să fie aceea
la toţi copiii, după cum au observat caracterologii, care sub denu
mirea de „pasiune intelectuală" 2 fac din ea u n u l din factorii ire
ductibili ai caracterului. Ea este evident cea care îl animă pe n a t u
ralistul entomolog care la 4 ani deja îşi „petrecea t i m p u l " observîn
furnicarele. Este un caz foarte rar, d a r pasiunea intelectuală poat
fi mai puţin specializată. Ea se întîlneşte în general la copiii căror
le place să citească orice carte care le cade în mînă şi pe care plă
cerea descoperirii îi face să uite de efortul lecturii.
1
Vezi la p. 64—65, lista clasică a caracterelor. Pentru un studiu aprofundat al probi
mei vezi: R. M u c c h i e 1 I i, Psychologie pratique des enfants de 7 à 12 ans. Borda
R. G a i 1 1 a t. Analyse caractérielle des élèves d'une classe par leur maître, P . U . F .
articolul Caractère et réussite scolaire în „la Caractérologie", P . U . F . , vol. IX.
2
Vezi G. B e r g e r , Traité pratique d'analyse du caractère, P . U . F .
Şcoala 251
Curiozitatea copilului este
în primul rînd spontană
Dar la toţi copiii această curiozitate are limite. Copilul pînă la
' ani este într-adevăr î n a r m a t cu această dorinţă bine înrădăcinată
.Ic a explora lumea care-1 înconjură şi de a-şi însuşi un a n u m i t
n u m ă r de îndemînări şi tehnici care-1 vor ajuta să se descurce în
• •a1. El vrea să meargă, să mănînce singur, să înţeleagă cum s-a
ascut, să imite comportarea cotidiană a adulţilor care-1 înconjură.
\ceasta nevoie de imitare îl va determina probabil, în societatea
modernă, să vrea să înţeleagă, să înveţe, să citească.
Ar fi exagerat să ne imaginăm că această nevoie va fi suficientă
jK-ntru a-1 incita la lectura operei lui Racine sau la învăţarea legii
ii Mariotte.
Ea trebuie apoi să fi orientată
şi suscitată
Problema şcolii este cea a unei societăţi civilizate care încearcă
i determine inteligenţa copiilor să străbată în cîţiva ani un drum,
! "'iitru defrişarea căruia omenirii i-au trebuit mii de ani. Aici
• i iriozitatea spontană nu ajunge. Trebuie să-i adaugi un efort, iar
copul pedagogiei este tocmai să determine cele mai b u n e mijloace
• ]'• a-1 obţine din partea copiilor 2.
ŞCOALA TRADIŢIONALA
Şl.EFORTUL PE CARE-L IMPUNE
Pentru a obţine ca elevul să muncească, şcoala tradiţională ames-
| "ca constrîngerea cu preocuparea pedagogică, moştenire care pro-
"nea fără îndoială din liceele organizate milităreşte de Napoleon.
1
'o pi Iul trebuie să meargă la şcoală ; dacă fuge de la şcoală pentru
i bate cîmpiile din jur copilul este readus între doi jandarmi, iată
-' arată caricaturile ultimului secol, alături de profesorul î n a r m a t
i vergeaua. La şcoală copilul se aliniază cu mîinile la spate. în
' Vezi p. 40—42.
' Scopul metodelor de genul „latina fără efort" este evident nu de a suprima efortul
de a-1 face mai agreabil.
252 Societatea
clasă, pune mîinile cruciş pentru a asculta şi nu se mişcă decît 1
semnal. Trebuie să se supună fără discuţie şi să nu se adreseze în
văţătorului decît cu mari precauţii de respect. A fost prevăzut u
întreg sistem de pedepse şi de „decoraţii "(altădată „crucea", trans
formată în Panoul de onoare). Ordinea, ţinuta, sînt la fel de apre
ciate ca la a r m a t ă în ziua trecerii în revistă.
Constrîngerea poate avea efect poziti
asupra rezultatelor la învăţătură..
Această atmosferă s-a schimbat mult de-a lungul anilor, mai ale
după război. De la ea ne-au rămas totuşi destule, şi mai ales idee
că munca este o „datorie" neplăcută, impusă prin pedepse, şi d
asemenea ideea care exist? la şcoală în legătură cu elevul bun. Dup
o anchetă făcută printre viitorii învăţători la Şcoala normală, elevu
bun trebuie să fie „muncitor, atent, disciplinat, silitor" Acestu
elev docil, subliniază S. Mollo, i se cere „mai mult conformism decî
dinamism şi spirit creator". Inteligenţa şi vioiciunea spiritului sîn
infinit mai puţin importante : 21 o/o din opţiuni faţă de 52°/o p e n t r
calităţi ce ţin de disciplină. Elevul bun ascultă cuminte monologu
învăţătorului şi se pliază fără discuţii exigenţelor acestuia.
De asemenea, pedagogia tradiţională este constructivă, adică e
obligă elevul să absoarbă vrînd-nevrînd un anumit n u m ă r de cunoş
tinţe şi de procedee Nu încape îndoială că acest dresaj a dat rezul
tate, reuşindu-se efectiv să se implanteze în creierul elevilor o seri
de noţiuni de bază-fundament solid pe care u r m a u să se fixez
cunoştinţele viitoare.
...dar ea este uneori negativ
pe plan psihologi
In schimb, consecinţele psihologice ale acestui dresaj au fost u n e
ori dezastruoase pentru copiii care nu corespundeau şablonului d
elev bun. Se cunosc „maladiile şcolare" cele mai frecvente :
Anxietatea, care la cei mici poate lua forma unui capriciu de
nu merge la şcoală sau a unei crize de enurezie ; puţin mai tîrzi
copilul are „stomacul încuiat" dimineaţa, refuză micul dejun, vomit
sau are reale dureri de stomac în fiecare luni dimineaţă.
1
S. Mo 1 I o, Le métier d'écolier în J ' É c o l e des parents", nr. 22, 1969.
Şcoala 253
Chiulul — uneori simpla dorinţă de a găsi ocupaţii mai atrăgă-
• >are decît învăţătura ; bineînţeles el este favorizat de faptul de a fi
in elev rău sau neintegrat în clasă, de absenţa de curiozitate şi de
iteres faţă de materiile care se învaţă .
lK
Fuga, în sfîrşit, care poate deriva din agravarea tendinţelor pre­
z e n t e . Celui anxios îi este atît de teamă de şcoală şi de pedepsele
i, încît nu se poate decide să meargă la ore. Chiulangiul ajunge la
\ adare dacă este oarecum abandonat acasă. Alţii se împotrivesc şi
»r să protesteze împotriva unei pedepse „nedrepte".
Să înlocuim obligaţia de a învăţa
prin dorinţa de a învăţa
Fără să se ajungă pînă acolo, s-a observat şi s-a subliniat adesea
a rigiditatea şcolii tradiţionale îndîrjeşte şi dezorientează un m a r e
imăr de copii fragili 2 . Nu trebuie decît ca primele succese şcolare
; fie dificile — şi iată că viitorul elevului în şcoală este compro­
mis. Se ştie că pînă-n prezent în şcolile franceze procentul de repe-
nţi, adică de eşecuri şcolare cel puţin relative, este anormal de
clicat 3 . Această metodă, oferindu-le elevilor înzestraţi şi silitori
u sprijin de prima mînă datorită însuşi obstacolului pe care le
i opune să-1 escaladeze, îi descurajează pe cei mai puţin buni, dis-
: ugîndu-le gustul p e n t r u şcoală şi pentru ceea ce se învaţă acolo ;
i orice caz ea necesită profesori excepţionali prin autoritatea lor
i prin strălucirea lor personală şi a căror influenţă asupra clasei
.u diferă prea mult de cea a ofiţerului care ştie să-şi electrizeze
Udaţii.
Chiar în măsura în care societatea modernă doreşte mai puţin să
aomoveze o elită decît să procure o instrucţie de masă accesibilă
ituror, ea este adusă în situaţia să pună la îndoială metodele tra-
iţionale şi să înlocuiască obligaţia de a învăţa prin dorinţa de a
ivăţa.
1
C. Launay, L'Hygi'ene mentale de Vecolier, P . U . F . colecţia „Paideia", 1959.
-' Vezi R. Ga i 1 l a t , Les relations enfants-parents-maitres în „la Caracterologie"
U.F., v o i . IX). Autorul subliniază reacţiile nervoşilor şi aie sentimentalilor.
:
Un copil din trei repetă cursul pregătitor. Doar 2 4 % din băieţi şi 3 0 % din fete ter
"ă şccala primară fără repetenţie.
254 Societatea
DORINŢA DE A iNVAŢA
„Este o problemă care nu poate fi eludată dar care poate fi rez
1
vată" scrie Jerome B r u n e r ; d u p ă părerea lui această dorinţă, chi
dacă este generată de curiozitatea spiritului, nu se confundă
aceasta. Curiozitatea este schimbătoare şi mereu solicitată de ex~
rienţe noi : trebuie dirijată, transformată, activizată. Trebuie ca fi
care descoperire să conducă la un rezultat şi ca apoi s-o poţi lua
la capăt : astfel se naşte ideea de competenţă ; să-ţi însuşeşti o co
petenţă, adică un mijloc de a acţiona asupra lumii din jur este pe
tru copil o fascinantă raţiune de a învăţa. Şi dorinţa de a învă
este cu atît mai puternică cu cît competenţa creşte : să-ţi baţi p
priul record (la sărituri, în construirea u n u i t u r n din ce în ce m
înalt etc.) va constitui întotdeauna o motivare puternică pent
copii. Dar mai trebuie ca scopul u r m ă r i t să fie clar şi apropiat („n
serveşte la nimic" — se smiorcăie copiii în faţa gramaticii latin
Mai trebuie desigur ca activitatea să fie aprobată de cei din j
(profesori, colegi, părinţi) şi ca ştiinţa acumulată să-ţi confere u
anumit prestigiu.
Copilului îi place să înveţe ceea
este apreciat în mediul s
Astfel o dorinţă mai m a r e sau mai mică de a învăţa este cond
ţionată, cu mult mai m u l t decît de notele bune, de atitudinea cel
din j u r şi de accentul pus pe un lucru sau pe celălalt. Dacă to
erau buni muzicieni în familia Bach, se datora aceasta oare e r e '
taţii, sau poate mai curînd faptului că în această familie muzica e
pusă mai presus de orice, iar copiii — antrenaţi s-o înveţe p e n t
a fi apreciaţi ? Familiile de intelectuali (de pedagogi, de pildă) ;
copii care învaţă bine p e n t r u că la ei activitatea intelectuală es
apreciată. Se pot construi mult şi bine stadioane magnifice, cop
J
nu se vor antrena cu adevărat atîta t i m p cît vor fi cu uşurin
scutiţi de activităţi sportive ca şi cum acestea ar avea prea puţi
importanţă.
1
J. S. B r u n e r, Toward a Theory of fnstruction, N o r t o n and C, 1968: „Dorin
de a învăţa este o motivare internă care-şi găseşte t o t o d a t ă izvorul şi recompensa
propria-i exercitare".
Scoală 255
1
Procesul de identificare pe care l-am studiat d e j a are u r m â -
' i >area contribuţie : copilul vrea să înveţe p e n t r u a imita sau egala
;>c un aduM, cel mai frecvent pe profesor, dacă acesta este iubit,
idmirat; atunci a r e loc un schimb de stimă, meritat, din ambele
i>ârţi.
Reciprocitatea, mai spune J. S. Bruner, este o ultimă motivare.
I'.L numeşte astfel tendinţa de a se întrajutora, de a colabora, de a
lucra în comun", pe care o consideră fundamentală la fiinţe u m a n e
i care duce la ideea muncii în echipă, u n d e fiecare îşi aduce
• oritribuţia sa. Astfel dorinţa de a învăţa, combinaţia complexă a
uituror acestor motivări, pare destul de independentă de recom­
pense şi pedepse. „Metodele noi" în şcoală caută s-o stimuleze.
Poate fi suprimată constr înger ea?
Se pare totuşi că ideea de a suprima complet constrîngerea este
• pură utopie. Educatorul englez A. S. Neil, apostolul unei educaţii
pe deplin libere, a întemeiat şcoala de la S u m m e r Hill în care copiii
eu munceau decît dacă şi cînd voiau : a fost un succes, dar nici un
ut educator n-a p u t u t să-1 reproducă, lăsînd să se creadă că doar
• irălucirea personală a lui Neil a provocat iluzia. Toate şcolile care
-au inspirat din teoriile lui au trebuit să introducă o anumită con-
i r î n g e r e 2 (cel puţin p e n t r u a impune un m i n i m u m de d u r a t ă p e n t r u
• n anume interes) iar singura care n-a făcut-o a fost copleşită de
lezordine şi de ridicol.
însăşi curiozitatea îi împinge pe copii la o p e r m a n e n t ă mobilitate,
ne face orice ucenicie imposibilă. Cel puţin penitnu fixarea atenţiei
ei-, constrângerea este necesară. La şcoala experimentală a lui Sieg-
3
iod Engielman la Champaign, la care copii fac progrese specta-
iloase, copiilor de 5 ani li se cere o atenţie totală (nu li se permite
ui măcar să întoarcă capul), dar p e n t r u o d u r a t ă foarte scurtă, al-
rnînd cu jocuri şi cu perioade de totală libertate. S-ar putea spune
i acesta este principiul orelor şi recreaţiilor noastre, d a r proporţia
' Vezi p. 69.
In schimb influenţa lui A. S. N e i 1 se face într-o anumită măsură simţită în
rea Britanie, unde atmosfera şcolară se liberalizează.
Aceste experienţe, făcute la Universitatea din Illinois şi relatate aici de visu,
i povestite în lucrarea: Comment donner à votre enfant une intelligence supérieure
'font 1967.
25(3 Societatea
lor este inversată. Randamentul muncii este evident maxim cîn
concentrarea, în timpul unei perioade foarte scurte care nu lasă 1
oboselii, este totală. Inconvenientul şcolii tradiţionale este tocmai d
a impune o semiconstrîngere de-a lungul unor ore în şir.
Să obligăm copil
să-şi precizeze bine idee
Iată o altă formă de constrîngere necesară : copilul nu trebui
lăsat să se piardă în noţiuni vagi, ci obligat să precizeze şi să clari
fice, adică să facă să funcţioneze din plin mecanismele intelectual
puse la dispoziţia lui de creier. Foarte rapid această funcţionar
încetează să mai pară un efort şi produce o adevărată plăcere, c
şi funcţionarea muşchilor bine antrenaţi. Astfel Siegfried Engelma
le pune copiilor întrebări exacte şi cere ca răspunsul să fie exprim
în fraze exacte şi complete. El întreabă de pildă o fetiţă de 4 ani (
„Te afli într-un autobuz ? Mănînci un elefant ?" „Nu — răspunde e
— stau pe un scaun şi mănînc o prăjitură uscată", iar răspunsul
exact merită o a doua prăjitură.
Experienţa arată că graţie unor exigenţe simple de acest ordi
copii de 4—5 ani se arată pe deplin capabili să-şi însuşească cuno"
t i r ţ e destul de complexe în materie de vorbire şi de calcul (citit
operaţii fundamentale, fracţii, probleme cu bani...) şi, ghidaţi
educatori competenţi, obişnuiţi de mici să găsească plăcere în acea
gimnastică intelectuală, copiii îşi măresc coeficientul de inteligen
într-un mod spectaculos 1 .
Aceste idei, care se îndepărtează hotărît de tezele susţinute
majoritatea psihologilor în ultimii douăzeci de ani, ridică desigur a
în Franţa cît şi în Statele Unite proteste foarte numeroase. Ele a
cel puţin meritul să atragă atenţia asupra faptului că coeficient
de inteligenţă al copiilor, departe de-a fi stabil cum s-a crez
poate dimpotrivă să fie mărit prin stimulente exterioare. Pînă acu
doar anumiţi educatori de copii întîrziaţi au încercat s-o demo
streze.
1
Nu avtm încă suficientă bază pentru a şti dacă această creştere de Q.I. este stab
Pare dcar prcbabil că un minim de e x e r c ^ u intelectual pcate să conserve avansul,
fel cum un exerc'ţiu al muşchilcr poate conserva tonusul.
Şcoala 257
INFLUENTA MEDIULUI
ASUPRA REZULTATELOR ŞCOLARE
Concomitent, cauza şi rezultatul acestei descoperiri a fost sesiza-
< a importanţei mediului pentru succesele şcolare ale copilului.
In Statele Unite s-au întreprins studii foarte intense pentru com-
j.irarea inteligenţei negrilor şi a albilor. Rezultatul a fost că dacă
"piii albi s-au dovedit într-adevăr mai inteligenţi şi mai capabili
i-şi adîneeaseă studiile, cauza nu era cea rasială, ci socială. Un m e ­
ii u privilegiat, deja instruit şi care pune la dispoziţia copiilor de la
•a mai fragedă vîrstă o mulţime de cunoştinţe şi de experienţe,
• limulează inteligenţa lor, încît un copil dintr-un mediu defavorizat
i ajunge aproape niciodată s-o compenseze.
Şcoala se străduieşte să compenseze...
Datorită acestei bogăţii de stimulente copilul dintr-un mediu ele­
at (prin opoziţie faţă de un mediu incult) sau copilul de la oraş
p r i n opoziţie cu cel de la ţară) pare mai vioi, mai treaz, mai apt
ii-ntru a învăţa. Şi el ajunge într-adevăr să cîştige doi-trei ani
ivans faţă de celălalt. S-a demonstrat cu uşurinţă că trimiţînd la
i oală foarte de timpuriu copiii din medii foarte defavorizate,
u castă diferenţă poate fi redusă simţitor : este u n u l din rolurile
•rădiniţei. Şi copiii care profită cel mai mult de ea sînt fie cei mai
inteligenţi de la bun început, fie cei mai puţin inteligenţi, care altfel
ii- fi vegetat iremediabil.
...ceea ce mediul
n-a dat copilului de la început
Dar şcoala nu poate face totul, căci rolul mediului începe odată
< u naşterea. P e n t r u a a r ă t a cît este de important să stimulăm inteli-
•cnţa copiilor mici, se ia un grup de copii şi se înconjoară cu obiecte
mobile şi multicolore pe care ei învaţă să le manipuleze K Se observă
atunci cum creşte capacitatea lor de a-şi supraveghea şi coordona
••osturile.
De la 1 la 4 ani li se dau jucării care le permit să facă descoperiri,
imuzîndu-se : mozaicuri colorate, mici telefoane, mici maşini de
1
Experienţa făcută d e W h i t e şi K a g a n î n creşa experimentală d e l a Marvard.
— Cunoaşterea copilului
258 Societatea
scris... Se cunoaşte şi importanţa jocurilor educative. însă medi
mai are şi o altă funcţie decît cea culturală : de el depinde nivel
de aspiraţii al copilului. Dacă trăieşte într-un mediu elevat, el con
sideră ca ceva n a t u r a l să înveţe bine. Dacă trăieşte î n t r - u n medi
socialmente strivit — nici nu se gîndeşte s-o facă.
în Franţa, u n d e învăţămîntul secundar este de multă vreme gr~
tuit, nu motivele materiale îi determină pe copiii de muncitori să
evite, ci faptul că au r e n u n ţ a t dinainte la o reuşită socială care
părea prea îndepărtată i .
Levine, care a studiat în 1962 conştiinţa copiilor de la 6 la 12 an
a arătat că la copiii din medii defavorizate, ca şi cei care înva J
rău, diferă de elevii buni în privinţa concepţiilor despre viitor.
Succesele şcolare şi tensiunile în familie
Căci există o nuanţă, de loc neglijabilă, între aprecierea m u n c
la şcoală (care se întîlneşte frecvent în familii foarte modeste, p
rinţii vor ca să le fie copilul serios, silitor) şi aprecierea succesul
care are o importanţă din ce în ce mai mare în familiile burghez
Cu cincizeci sau chiar treizeci,de ani în urmă, succesul şcolar
succesul social erau în mare măsură noţiuni distincte. Succesul şcol
nu era decît un punct de plecare al u n u i lanţ celebru, care t r a n
forma de-a lungul a patru generaţii un ţăran într-un m a r e burghe
trecînd prin stadiile de învăţător şi profesor. Dar nu erau puţi
nici puturoşii care ajungeau să ocupe o strălucită poziţie în afac
rile tăticului.
Condiţiile economice şi sociale noi fac în prezent necesară pentr
cadre superioare şi şefi de întreprindere o formaţie cu m u l t m
profundă ; ei trebuie să absolve cel puţin şcoala centrală sau
şcoală superioară de comerţ, iar succesele şcolare capătă în och
familiei o importanţă fără precedent. „Obţinerea diplomei, s e r
S. Decobert-Bourreau 2 , este prezentată drept unica posibilitate de
asigura p ă t r u n d e r e a într-o viaţă adultă demnă de interes". I
presiunea p e n t r u cucerirea succeselor începe o dată cu intrarea î
şcoală, cu eforturile frenetice p e n t r u „cîştigarea unui an de avans'
1
Vezi A. G i r a r d, La Réussite sociale, P . U . F . , colecţia „Que sais-je", 1967.
2
S. D e c o b e r t - B o u r r e a u , Bon ou Mauvais élève, sub îndrumarea
Dr. A. Berge, Editions sociales françaises, 1957.
Şcoala 259
„Elevul rău" îi dezbină pe părinţi...
„Elevul b u n " face cinste familiei, creează în exterior o impresie
nâgulitoare despre e a ; „elevul r ă u " , nerealizînd ambiţiile părinţilor
ii şi, de asemenea, făcîndu-i să se simtă vinovaţi, inspirîndu-le
idoieli legate de aptitudinile lor de educatori, provoacă adesea o
lare de nemulţumire generală în familie. El stîrneşte certuri : „Fiul
ui a luat o notă proastă. Dacă te-ai fi ocupat mai m u l t de el..."
ti. şi această atmosferă neprielnică îl marchează pe copil, care tra­
iste într-o stare de tensiune puţin favorabilă succesului : este un
> t c vicios. Copilul pierde puţin cîte puţin orice siguranţă. Studii
•arte numeroase 1 au arătat că elevii cu note proaste ajung să aibă
> părere foarte proastă despre ei înşişi pe toate planurile ; sînt d e ­
ntişti încă din grădiniţă !
...tensiunile familiale îl „produc
pe elevul rău"
Şi invers, s-a observat deseori cît de mult influenţează dificulta­
te familiale succesul la şcoală. Copilul preocupat de neînţelegerile
Iintre părinţii săi, sau care nu se simte iubit, nu poate să-şi con-
entreze atenţia. Cel care are grave rivalităţi cu un frate, o soră, se
ăzbună manifestîndu-şi agresivitatea faţă de colegi, uneori chiar
)iintr-un mic furt. Cel care simte nevoia să atragă atenţia ia o
ititudine provocatoare şi „ r ă s p u n d e " profesoarei. Cel care se m a -
ii festă agresiv faţă de părinţi poate refuza să lucreze şi chiar să
isculte. în cazuri de lene sau de indisciplină, o conversaţie î n t r e
lârinţi şi profesori poate uneori elucida cauzele.
INFLUENŢA PROFESORILOR
S-a subliniat adesea că rolul jucat de profesor în succesul şcolar
a e trei aspecte : eficacitatea mai m a r e sau mai mică a metodelor
ii pedagogice, dorinţa copilului de a imita un model admirat şi
mportanţa schimbului afectiv.
1
Realizate între 1952—1964 mai ales la Universitatea din Michigan. Alte studii
l i r a n d t , F o s t e r ) a u a r ă t a t , d e asemenea, c ă nişte copii bine adaptaţi îşi recu­
se mai uşor greşelile şi au o părere mai corectă despre ei înşişi. Vezi şi W a t t e n-
ergşi C l i f f o r d , Relation of self-concepts to Beginning Achievement in Reading
< „Child Development", 1964.
260 Societatea
De fapt, pentru ca anumite cunoştinţe să fie transmise de la
persoană la alta şi acceptate, trebuie întotdeauna ca între ele
existe un schimb afectiv format din încredere şi dispoziţie receptiv
şi dintr-o parte şi din alta. Acest ultim punct a fost recent preciza
într-un studiu celebru : scopul lui a fost să dovedească că încredere
acordată de profesor elevului joacă un rol cel puţin egal cu ce
acordată profesorului de către elev.
Au fost formate două grupuri paralele de elevi, compuse astfel
ca ansamblul copiilor să aibă exact acelaşi nivel intelectual şi şcola
în ambele grupuri. Apoi cele două grupuri au fost încredinţate tim
de un an unor profesori noi, fiind lăsaţi să creadă că s-au ales pen
t r u un grup elevi foarte buni, iar pentru celălalt elevi răi. După
cîteva luni primul grup a obţinut într-adevăr rezultate foarte bune
iar al doilea rezultate mediocre. Se vede întreaga importanţă pe car
o poate lua într-un liceu faptul de 'a aparţine unei „clase b u n e "
(justificat sau nu, există foarte adesea astfel de reputaţii). Şi na­
tural, este şi mai eficace ca profesorul să se intereseze de elev.
COLABORAREA FAMILIE-ŞCOALĂ
Se regăseşte astfel, la toate nivelele, necesitatea contactului pă
rinţi-profesori care se dovedeşte totuşi destul de dificil. Cele dou
medii schimbă o cantitate mică de informaţii şi raporturile lor n
sînt întotdeauna lipsite de agresivitate Nu sînt r a r e cazurile cîn
părinţii se arată geloşi pe profesor, ceea ce-i face să-1 critice în m
sistematic. Se întîmpîă să comenteze cu acreală metodele sau temei
date, să spună că e prea puţin, să-1 copleşească pe copil cu lecţi
particulare, sau să spună că-i prea mult şi să le facă în locul copi
lului, sau chiar să meargă pînă la controversă deschisă şi pînă 1
plîngere oficială.
Este destul de periculos pentru copil să distrugi astfel în închi
puirea lui imaginea profesorului. Dar nici.cealaltă extremă nu est'
bună : atitudinea părinţilor care aprobă sistematic tot ce se face 1
şcoală, un şiretlic pentru a se dispensa să se gîndească la asta şi .
arunca asupra profesorilor întreaga răspundere a educaţiei copilului
1
întreaga problemă a fost discutată d e G . M a u c o . S . D e c o b e r t - B o u r r e a
P. J a e g e r s i R a f a ë l în Bon et Mauvais élève, sub îndrumarea Dr. A. B e r g
(Editions sociales françaises, 1957). După părerea lui G. Mauco, mai mult de jumatat
din părinţi nu caută să-1 cunoască pe învăţător sau comportarea la şcoală a copilului lo
Şcoala 261
Pe de altă parte, profesorii nu se arată întotdeauna liberi de con-
lictele lor personale şi de reacţiile lor emotive, şi nici disponibili
n totdeauna. Nu este bine nici ca ei să facă apel la părinţi p e n t r u
• i-şi întări autoritatea p r i n pedepse.
Părinţii şi profesorii nu trebuie niciodată să acţioneze ca nişte
omplici uniţi p e n t r u a-1 strivi pe copil. Colaborarea este cu totul
11 tceva : ea se bazează pe o cunoaştere reciprocă şi pe o înţelegere
mceră a problemelor fiecăruia.
In ultimii ani s-a realizat un m a r e efort p e n t r u multiplicarea con-
1
actelor ; el rămîne totuşi insuficient şi dintr-o parte şi din alta.
' o t u ş i , numai o astfel de colaborare poate preveni eşecurile şcolare
le ordin psihologic, ori depista suficient de devreme handicapurile
ue merită o reeducare.
CONTACTUL PROFESOR-ELEV
înseşi raporturile între elevi şi profesori au suferit modificări
>rofunde, încă rău asimilate. în şcoala tradiţională profesorul predă
i apoi ascultă. Autoritatea lui este totală şi intangibilă. El este
el care aduce cunoştinţele, iar elevul trebuie să le asimileze. Relaţia
>oate fi interesantă şi chiar călduroasă, dar practic profesorul are
:> totdeauna iniţiativa schimburilor.
Evoluţia este necesară
în prezent se tinde să se creadă că elevul trebuie să-şi însuşească
• noştinţele şi să se educe el însuşi, dar cu ajutorul profesorului,
'rocesul de învăţămînt trebuie să devină dinamic, iniţiativa trecînd
ie la profesor la elev.
Se insistă, de asemenea, asupra muncii în g r u p ; aici intră controlul
• eiproc al muncii şi distribuirea rolurilor în interiorul g r u p u l u i ;
isciplina derivă din conştiinţa fiecăruia despre utilitatea muncii
e e n t r u toţi. Profesorul nu mai intervine decît ca punct de referinţă,
ie consultat, se discută cu el, dar el nu se impune.
Se văd uşor meritele posibile ale unei asemenea atitudini edu-
a i v e . Dificultatea constă în trecerea de la o metodă la alta. în ca­
ii 1 oricărei treceri bruşte de la constrîngere la destindere se pro-
ic fenomene explozive 1 . Tot aşa nu ne p u t e m aştepta la eficacitatea
Vezi la p. 180—185 relatarea experienţei lui L e w i n, L i p i t t şi W h i t e.
262 Societatea
metodelor educative decît dacă sînt coerente la şcoală şi acasă,
educaţie bazată pe autoritate acasă, pe libertate şi iniţiativă la şcoal*
ar da rezultate cel puţin nesigure. La fel şi situaţia inversă. Es
foarte probabil că în revoltele studenţeşti din 1968 un rol importan
să-1 fi jucat această discordanţă dintre atmosfera ultraliberală :
familiilor burgheze şi atmosfera severă a învăţămîntului tradiţional.
ATMOSFERA DIN CLASĂ
La fel ca şi climatul familial, mai mult chiar decît preceptele
enunţate de părinţi, climatul din clasă joacă un rol educativ impor
tant. In funcţie totodată de personalitatea pedagogului, de metodele
şi de regulamentele şcolare şi de indivizii dominanţi ai clasei, el
poate, prin n a t u r a sa, să completeze sau să p e r t u r b e educaţia pri
mită în familie 1 .
într-o clasă în care libertatea este oficial admisă, atmosfera v
depinde de personalitatea „şefilor" : clasa se va orienta fie cătr
o funcţionare democratică şi majoritară, cu profesorul acceptat c
ghid (ea va aprecia atunci calităţile de iniţiativă şi activitate), fi
către o dictatură a minorităţii cu un profesor-ostatic dezorientat (
cele care vor fi admirate vor fi forţa şi uşurinţa în exprimare).
Dimpotrivă, dacă n o r m a oficial admisă este supunerea, clasa poat
s-o accepte, dacă profesorul este a d m i r a t ; atunci ea va apreci
silinţa şi politeţea. Dar dacă profesorul nu are o personalitate sufi,
cient de puternică, clasa va vedea cu ochi buni, dimpotrivă, activi
tatea insolentă a unora. în acest caz, foarte frecvent în tradiţ'
noastră şcolară, se formează în clasă o morală de g r u p analogă cel
care-i leagă pe fraţi în faţa unor părinţi autoritari, dar mai pute~'
nică, pentru că legăturile afective cu profesorul sînt mai slabe dec
cu părinţii. Această morală comportă trei imperative 2 :
— conformismul : „favoritul", sau cel care caută să-şi asigu"
graţiile profesorului şi chiar uneori elevul b u n („premiantul") sîn
dispreţuiţi ;
1
Vezi R. B o n n e a u , Les groupes scolaires, în ,,1'École des parents", apr., 1
2
Vezi p. 271—273.
Şcoala 263
— coeziunea : „pîra" este interzisă şi „legea tăcerii" este absolută.
\ r c loc o participare la pozne colective care cere pedepse colective ;
—• întrajutorarea : a r e loc schimbul de informaţii ; i se suflă celui
os la tablă.
Problema copiatului
Tot pe linia întrajutorării se ajunge la problema trişatului care
•raportă m u l t e subtilităţi, pentru că p u n e în evidenţă conflictul
mi ai multor morale :
—• Părinţii te învaţă să fii c i n s t i t ; totuşi, în timp ce furtul, de
•cemplu, este întotdeauna strict interzis, părinţii înşişi îşi permit
mi uite mici trişări (cu foile de impozit sau cu regulile de circula-
ic e t c ) . Să trişezi ca să obţii o notă bună, care le va face plăcere
jîrinţilor, fără să te laşi prins de jandarmul-profesor, apare deci ca
n sport amuzant şi destul de legitim.
— Morala grupului apreciază a n u m i t e trişări : să-ţi ajuţi priete­
ni în pană la un e x a m e n este o faptă bună, care face ca preocupa­
t a pentru cinste s ă treacă p e planul doi. î n acest caz copiatul este
iiTmis.
— Copiatul ca act individual, care rupe solidaritatea grupului,
te, din contră, interzis. Să trişezi la un concurs este un act de
(•conceput (contrar unui examen). Să-ţi consulţi singur sub bancă
ntiţele pentru a obţine un loc bun la compunere (deci să aduci
rejudicii altora) este de asemenea un act inadmisibil. Şi mai m u l t
ică, să cumperi subiectele de examen, cum s-a mai întîmplat, cînd
M a j o r i t a t e a elevilor n-au bani.
— în schimb, fiţuica devine d i n nou permisă dacă toată clasa este
m acord să se servească de ea. în acest caz este un act de rebeliune
• «anizată.
Trişatul este adesea expresia
unei revendicări
C opiatul şi trişatul în general sînt actele tipice ale preadolescentei,
rsta revendicărilor, la care orice incoerenţă a moralei adulţilor este
olent criticată. Ele dispar în adolescenţă, cînd tinerii îşi constituie
o p r i a morală, dar desigur îşi lasă amprenta asupra modului în care
lolescentul concepe mai tîrziu viaţa şi relaţiile sociale.
264 Societatea
FORMAREA OPINIILOR
Să subliniem în încheiere că influenţa şcolii nu se limitează 1
această absorbţie prin osmoză a unei morale existente. Ea se fac
simţită în mod direct în formarea opiniilor .
Cu toate că formarea civică este cu mult mai p u ţ i n avansată î
F r a n ţ a decît în şcolile anglo-saxone, şcoala joacă în privinţa aceast
un rol specializat şi important. De exemplu, predarea geografiei ş
istoriei are o a n u m e influenţă asupra educării patriotismului, tot a
cum este o m a r e diferenţă între modul de a prezenta Revoluţia fran
oeză ca o serie de masacre sau ca biruinţa unei a n u m e dreptă
sociale.
Instruirea cetăţenească nu înlocuieşte moral
In politică, probabilitatea pentru un copil de a avea o atitudin
de dreapta creşte dacă aparţine categoriilor : fată, şcoală particulară
învăţămînt secundar, iar probabilitatea de a avea o atitudine d
stînga este mai m a r e în categoriile : băiat, şcoala publică, învăţă
mînt elementar *.
Influenţa este totuşi difuză : cursurile de „instruire cetăţenească" 1 '
fără note, adesea folosite p e n t r u terminarea programei de istori
nu sînt luate în serios nici de elevi, nici de pedagogi (poate din pn
ocupare pentru neutralitate). Rezultatul este că elevilor le vine gre
să aplice în şcoli un sistem de gestiune democratică sau autodisci
plina. Poate că şcoala va evolua în acest sens. Să amintim totu.=
că de-a lungul generaţiilor ea le-a adus elevilor o structură moral
poate perimată, dar simplă şi solidă, prin intermediul textelor şi
lecţiilor. Cinstea, respectul faţă de părinţi, dreptatea, colegialitat
:
ajutorul p e n t r u cei nefericiţi, cultul muncii, dragostea pentru p
mîntul natal, toată această morală laică ce servea d r e p t evangheli
dascălilor de altădată a lăsat asupra milioanelor de francezi o am
prentă 2 , diferită dar la fel de puternică ca cea atribuită şcolilor
iezuiţi.
1 '|">8.
Vezi C h . R o i g şi F. B e l l o n - G r a n d , La Socialisation politique d
enfants, Armand Colin, 1968.
* Este desigur evident caracterul surprinzător de arbitrar şi pueril al acestor di
ciaţii făcute pe baza folosirii unilaterale a eredităţii sau statisticii — n . t .
2
Această influenţă este evocată de minune în cartea lui G. B o n h e u r, Qui a ca
l» vase de Soissons'\ Laffont, 1963.
Colegii
Inteligenţa... nu s-a dezvoltat decît în
mijlocul înţelegerii celorlalţi, ceea ce în­
seamnă să te apropii de semenii tăi, să
ie identifici cu ei, să vezi cu ochii lor,
să auzi cu urechile celorlalţi, să simţi cu
inima celorlalţi.
A. Adler
Ce este sociabilitatea ? P e n t r u unii este vorba de un factor carac-
• rologic 1 , n u m i t uneori „factorul J" şi care defineşte uşurinţa n a -
irală a schimburilor şi a comunicării cu alţii.
Un copil sociabil are în general un obraz rotund, cu etajul mediu
• aprins î n t r e ochi şi gură) destul de p r o e m i n e n t ; el simte nevoia
. i fie împreună cu alţii, plăcerea companiei, el se încrede şi vorbeşte
H-spre el cu uşurinţă, în grup se înviorează, se arată în largul său.
n copil cu „secrete" nu se simte bine decît cu u n u l sau doi prie-
•ni aleşi, el se arată rezervat şi chiar neîncrezător, are tendinţa,
n t r - o ambianţă colectivă, să se izoleze, să „stea în colţul său". Din
ninct de vedere fizic poate fi recunoscut după îngustimea etajului
nodiu al feţei 2.*.
Pentru copilul „cu secrete"
adaptarea trebuie să fie progresivă
Obişnuinţele noastre educative tind cel mai frecvent să penalizeze
'•1 de-al doilea tip. Dificultatea lui de adaptare la viaţa grupului i s e
• presează la şcoală, u n d e are puţini prieteni, şi de asemenea acasă.
m anumite cercuri, unde se consideră esenţial „să-ţi faci relaţii" din
•a mai fragedă vîrstă, există tendinţa să se impună prieteniile cu
<>rţa, să se împingă copilul spre reuniuni şi serbări fără să se ima-
ineze cît de nefericit este. Trebuie ştiut că p e n t r u el adaptarea so-
ială nu se poate face decît p r i n cucerirea succesivă a unor cercuri
oncentrice care se lărgesc în mod progresiv.
1
Izolat pentru prima dată de G. B e r g e r , acest factor a fost din nou studiat
R. M u c h i e l l i . Vezi mai ales Psychologie pratique des élèves de 7 à 12 ans. Bordas,
'-' Vezi: Dr. L. C o r m a n , Nouveau Manuel de morpho-psychologie, Stoch, 1967
* Fantezista certitudine a indiciilor fizionomie ale trăsăturilor caracteriale ni se
i r e discordantă cu maniera echilibrată, de altfel, a autoarei de a prelua şi înţelege
•verse teorii — N.T.
266 Societatea
S-a căutat frecvent, fără succes, să se lege acest factor de sociabi
litate cu altele. Astfel, Murphy, în 1937, a arătat că sociabilitate
n-are nici o tangenţă cu inteligenţa Tot aşa ea nu se confundă î
nici o măsură cu capacitatea de simpatie. In p r i m u l rînd simpati
este variabilă : ea se transformă în ostilitate, în orice caz în care por
nirea prietenoasă este respinsă. Mai exact, Mac Farland (1938) a ob
servat că aptitudinea de a simpatiza cu nefericirile altuia variaz
mult în funcţie de originea nefericirii 2 . Un copil este gata să s
înduioşeze de un altul care s-a lovit şi să-1 ajute. Dar el nu simt
nici o simpatie p e n t r u o suferinţă pe care a provocat-o el însuşi.
In schimb, î n t r e sociabilitate şi agresivitate par să existe niş J
legături subtile, după cum arată studiul mai exact al dezvoltăr"
sociabilităţii, temă de care se leagă indisolubil cele ale competiţi
şi disputei.
SA ÎNVEŢI SÂ TE JOCI ÎMPREUNĂ CU ALŢII
Nu se poate vorbi de socializare înainte ca un copil să fi ati
vîrsta de 2 ani. Se formează uneori grupuri de 2—3 copii, fugiţi
în jurul unei jucării comune, dar relaţia normală este o relaţie d
doi, al cărei exemplu tipic este u r m ă t o r u l : un copil se joacă cu u
făraş şi o găleţică. Vine un altul şi-i ia jucăria. Mama celui de-
doilea, pentru a evita cearta, îi cumpără o găleţică şi un făraş la fe
Totuşi copilul continuă să vrea să ia jucăria altuia. „De fapt el n
vrea să se joace cu făraşul prietenului, ci cu prietenul-făraş 3 " . Poa
că chiar simte nevoia să se apropie de celălalt copil, să se identific
cu el, să fie„cel-care-i ţine-făraşul". însăşi dorinţa lui de conta
este cea care provoacă cearta.
Jocul împărtăşit este prima eta
de socializa..
De la 3 la 5 ani volumul grupului care se joacă creşte proporţion
cu vîrsta copiilor ; n u m ă r u l copiilor capabili să se joace împreu
este în principiu egal cu n u m ă r u l anilor împliniţi, ei rămîn ad
1
Vezi L. B. M u r p h y , Social Behavior and Child Personality, Columbia Univ
sity Press.
" M a c F a r l a n d , Monografia universităţii din Columbia, 1938.
3
Vezi R. C o u s i n e t , io vie sociale des enfants. Editions du Scarabée, 1950. \
Colegii 267
aţi în j u r u l u n u i obiect comun deocamdată puţină vreme, circa
0 de minute. La grădiniţă, la şcoală, izolaţii sînt din ce în ce mai
niţini : 4—10o/o la 3 ani, 0% la 6—7 ani. La această vîrsta copilul
are rămîne însingurat prezintă fără-ndoială o trăsătură patologică.
: Hipă părerea lui Walters, copiii la această vîrsta sînt mai curînd
1 fectuoşi decît agresivi unii faţă de a l ţ i i 1 . Dar asta nu înseamnă
locît că agresivitatea lor, directă la vîrsta precedentă, s-a transfor­
mat în competitivitate. Rivalităţi şi comparaţii pot apărea de la
îrsta de 2 ani, d a r cresc mult începînd cu 4 ani (sînt mai mare, mai
puternic, tatăl meu este mai înalt, pot sări mai departe e t a ) . Obser­
vi ndu-i pe copiii preocupaţi de jocurile de construcţie se remarcă
aptul că de la 2 la 4 ani ei caută în cutie plăcile pe măsură ce ele
levin necesare ; de la 4 la 7 ani, dimpotrivă, ei fac provizii, pentru
i-l întrece pe vecin ; competiţia a devenit forma naturală a rela-
lilor 2 .
E nevoie de o lungă ucenicie înainte ca un copil să ajungă să în­
ţeleagă că două activităţi asemănătoare se pot constitui într-o acti-
itate comună, fiecare aducîndu-şi la rîndul său contribuţia la
onstrucţia proiectată ; aceasta n-are loc niciodată înaintea vîrstei
le o ani şi această ucenicie este u n u l din avantajele i m p o r t a n t e pe
are un copil le găseşte la grădiniţă. îi va trebui şi mai m u l t t i m p
pentru a înţelege jocurile care comportă un schimb reciproc : el se
ncăpăţînează să nu arunce mingea, s-o păstreze în mîini, tot aşa
um un cîine tînăr prost dresat aleargă d u p ă băţul aruncat, d a r nu
.nţelege că trebuie să-1 readucă pentru a prelungi jocul.
Atîta t i m p cît acest stadiu nu este depăşit nu există loc p e n t r u
jocuri colective veritabile şi nici măcar relaţii sociale veritabile :
uentru un copil mic tovarăşii de joacă fac parte din lumea din j u r
u la fel ca şi obiectele ei sînt accesorii ale activităţii sale, elemente
3
iecesare p e n t r u afirmarea s a . De-abia prin intermediul jocurilor
olective, care-şi fac apariţia pe la 6 ani, el începe să-i perceapă ca
pe nişte parteneri cu o individualitate proprie şi să le atribuie în
jocuri un rol complementar celui jucat de el. Dar trebuie să atingă
0 ani ca să-i pară persoane bine individualizate printre care-şi va
alege „prietenii".
1
Vezi W a l t e r s si D a h m s , Affection and Agresive Behavior of Prescholar
hildren, Child Development, 1957.
2
Vezi G r e e n b e r g , La compétition chez les enfants: une étude expérimentale, în
American Journal of Psychology,1932.
3
Vezi P. O s t e r r i e t h, Introduction à la psychologie de l'enfant, P . U . F . , 1964.
268 Societatea
CEARTA INTRE TOVARĂŞI DE JOACĂ
De-a lungul acestei perioade de dezvoltare certurile nu încetează
să-i aducă la incandescenţă pe micii prieteni. Ele se lichidează cu
cîţiva p u m n i la cei mai mici : pe măsură ce anii trec, pumnii sînt
înlocuiţi puţin cîte puţin prin folosirea u n u i limbaj agresiv, cel puţin-
în privinţa fleacurilor : numai problemele serioase se reglementează
prin p u m n i în şcoală şi numai de băieţi. Cu toate că fetele au pe la
2 ani un nivel de agresivitate absolut egal cu cel al băieţilor, ele în­
vaţă mai rapid să-şi inhibe manifestările de violenţă, probabil sub
presiunea celor din jur, care tind să le impună o a n u m e imagine,
a feminităţii. Cauzele certurilor dintre copii sînt întotdeauna ace­
leaşi :
— posesivitatea (refuzul de a î m p r u m u t a o jucărie, o carte, pe
oare celălalt încearcă să le ia cu forţa) ;
— mînia de a fi deranjat, care corespunde fără îndoială unei agre­
sivităţi egale a celui pe care-1 amuză să deranjeze ;
— dorinţa de a comanda, care se loveşte de lipsa de acord asupra
hotărîrilor luate de către „şef'c.
Agresivitatea şi sociabilitatea
merg adesea împreună
Adulţii au tendinţa să reprime aceste altercaţii certîndu-i, p e -
depsindu-i sau separîndu-i pe adversari. Această ultimă pedeapsă
este cea mai aspră, deoarece copiii ţin să rămînă împreună.
Certurile sînt în general un semn de sociabilitate : agresorul caută;
să stabilească un contact, prin opoziţie cu copilul prea cuminte care
„rămîne în colţul lui". S-a remarcat adesea corelaţia pozitivă dintr
agresivitate şi simpatie. Această corelaţie, care le scapă adulţilor
spectatori ai' încăierărilor de copii, este mai uşor percepută mai
tîrziu în tachinării-amestecuri de agresivitate şi de căutare a con
tactului. Acţiunea sau vorbirea agresivă este atunci savant m e n
ţinută între limite suportabile p e n t r u adversar. De b u n ă seam
această comportare, sofisticată de-acuma, nu apare decît mai
tîrziu.
Un comportament agresiv mai poate fi legat de sociabilitate şi î
alt.fel, cînd trădează suferinţa de a fi respins, reacţie frecventă 1*
„cel nou", care încearcă să se facă acceptat într-un grup deja format.
Respins, are deja tendinţa să-i acuze pe ceilalţi, uneori să le fac"
Colegii 269
,nmase, să le strice lucrurile sau să sară la bătaie. Nu este decît un
aspect ăl fenomenului bine cunoscut de reacţie agresivă la frustrare.
In acest caz tristeţea este cu atît mai violentă, cu cît amorul pro­
priu îl împiedică adesea pe copil să se confeseze adulţilor, ceea ce
ir constitui o recunoaştere a propriei neputinţe.
Combativitatea ţine de temperament
Din toate aceste observaţii n-ar trebui să tragem concluzia că
agresivitatea şi sociabilitatea sînt întotdeauna legate, ci mai curînd că
\ iaţa socială şi înclinaţia care-i determină pe anumiţi copii s-o caute
multiplică prilejuri de conflict. Ostilitatea rezultată nu este întot­
deauna exprimată în mod deschis, nu numai pentru că adulţii r e ­
primă (şi poate că greşesc) aceste manifestări, ci de asemenea p e n t r u
a combativitatea este o chestiune de temperament. Este factorul M
definit de anumiţi caracterologi care fac distincţie între patru com­
binaţii posibile : 1
— caracterul combativ-sociabil, răutăcios, provocator, dar de fapt
erviabil şi care simte nevoia de tovarăşi ;
— non-combativul sociabil care este, prin excelenţă, lipsit de difi-
ultăţi, ascultător şi bun prieten ;
— non-combativul ascuns, conciliant în aparenţă, dar egoist şi
nlesea p r e f ă c u t ;
— combativul-ascuns, izolat şi dispreţuitor, adesea gelos, a cărui
prietenie se cîştigă greu p e n t r u că are tendinţa să respingă avan-
• i irile celorlalţi.
Un copil poate fi determinat, dar niciodată
constrîns să se adapteze
Acest ultim caracter şi dificultăţile educative pe care le prezintă
ii fost studiate într-un mic film „Nicolas 2 ", destinat să provoace
li scutii în grup. Nicolas este un solitar care se ţine deoparte, refuză
.1 se confunde cu familia, chiar pentru a face un serviciu. Solicitat
mereu, mai ales de fratele său foarte sociabil, care vrea să se joace
••u el, el sfîrşeşte prin bătaie şi o răneşte din greşeală pe mica lui
1
Vezi R . ' M u c c h i e l l i , Psychologie pratique des élevés de 7 à 12 ans, Bordas
I '»58.
2
Difuzat de „L'Ëcole des parents".
270 Societatea
soră. Este profund afectat, dar părinţii îl consideră vinovat şi el s
întoarce la singurătatea lui, de data aceasta ostilă. Este surprinzăto
să observi, cum văzînd acest film, cei mici îl acuză pe Nicolafi („est
groaznic"), ceea ce explică şi subliniază dificultăţile sale de pontac
în t i m p ce adulţii fac reproşuri părinţilor lui Nicolas pe care-i oonsi
deră răspunzători de izolarea sa. Or problema constă în a accept
un asemenea caracter şi a-1 determina în mod progresiv să se adap
teze la ceilalţi, fără a-1 forţa niciodată. Acest solitar, p r i n tempe­
rament, nu trebuie confundat cu solitarul ocazional şi nefericit,
exclus din grupul celorlalţi şi care n-are putere să se apere. Astfel
printre copiii care au o diferenţă aparentă faţă de ceilalţi, micu
„roşcovan" tachinat, mai ales dacă este susţinut de familie, va reac­
ţiona prin ceartă ; copilul marcat printr-o origine rasială sau socială
foarte netă şi a cărui familie se simte ea însăşi incomodată, riscă s"
se simtă copleşit şi să rămînă grav izolat.
SA FII ACCEPTAT DE SEMENII TĂI
P e n t r u că nu ajunge, bineînţeles, să fii sociabil ca să fii acceptat,
în ultimii douăzeci de ani s-au făcut numeroase studii asupra crite->
riilor de „popularitate" pe care un copil le are în g r u p 1 . Să presu­
punem că li se cere t u t u r o r elevilor dintr-o clasă să scrie pe o hîrti
numele colegului pe care-1 preferă, sau al celui lîngă care le-ar place
să stea. Graficul răspunsurilor (în care alegerile vor fi indicate pri
săgeţi) va face imediat să apară, în afară de cupluri de prieteni car
se aleg reciproc, copii aleşi de mulţi alţii, în timp ce unii nu sînt
aleşi niciodată. Studii n e n u m ă r a t e tind să a r a t e că această „notă d
popularitate" este absolut stabilă, că nu variază de loc cu vîrsta şi
nici dacă copilul schimbă şcoala ; în cele din u r m ă ea îl caracteri­
zează aproape la fel de clar ca şi coeficientul lui de inteligenţă.
Copilul „popular" este sigur de e
şi sensibil faţă de alţi
Nota de popularitate are vreun r a p o r t cu Q.I. ? Se p a r e că nu.
La cei mici important este prestigiul conferit de laudele învăţătoarei,
apoi el pierde din însemnătate. în ansamblu, copiii „populari" au o
1 niie un alt rol, cel de referinţă sau de bază solidă care-i dă o
Folosind tehnici sociometrice după studiile Iui M o r e n o , de după 1934.
Colegii 271
teligenţă uşor deasupra mediei (dar nu mult), tot aşa cum au şi o
mătase bună.
Dar adevăratele calităţi care contribuie la succesul unui copil pe
mgă ceilalţi sînt altele. Contează veselia, caracterul plăcut, dar mai
i;es sensibilitatea faţă de dorinţele şi nevoile altora şi o a n u m e
iicrede»e în propriile posibilităţi, care îi dă un sentiment de si-
Miranţă
Cel pasionat ca şi cel dependent
i atrag puţini prieteni
De ce| cutare copil n-are prieteni ? în afara cazurilor de singură-
. ite dorită sau suportată pe care le-am semnalat deja, se relevă
jatru tipuri de conduită care riscă să-i îndepărteze pe prietenii po-
• ibili :
— să te interesezi de lucruri bizare — bizare pentru media gru-
nilui, se înţelege. Copilul care are o vocaţie precoce, să spunem
jcntru botanică, şi care-şi petrece timpul culegînd ierburi, ceea ce-i
jlictiseşte pe colegi, este un exemplu. Tot aşa, un copil foarte p r e -
•i >ce sau care a trăit p r e a mult în societatea adulţilor şi foloseşte un
(>cabular superior vîrstei, riscă să fie cam izolat.
— să te pui în situaţia celui care solicită, adică să te arăţi socia­
lii în mod neîndemânatic. începînd cu grădiniţa, cel care se smiorcăie
lontru a se juca cu alţii riscă să fie respins. Un altul, ceva mai m a r e
a fi respins dacă va p u n e m e r e u întrebările : „Ce faci ?" „La ce
iveşte asta ?" etc. fără a aduce la rîndul său nimic interesant.
•— să te arăţi neliniştit, îngrijorat de părerea celorlalţi ceea ce este
1
1 fond o variantă a atitudinii precedente.
— să rămîi foarte dependent faţă de adulţi, să ai nevoie de afec-
.iunea lor, să le ceri ajutor lor mai curînd decît prietenilor.
ADULŢII Şl „PÎRA"
Acest ultim punct p u n e problema legăturilor complexe d i n t r e un
o pil şi prietenii săi şi cele pe care le întreţine cu adulţii. Ele nu
Int, cum s-ar putea crede, contradictorii, ci mai curînd comple­
ţi entare. La orice vîrstă copilul continuă să caute compania adulţi-
or, chiar dacă este bine integrat în grupul colegilor, dar el le atri-
 272 Societatea
siguranţă. îneepînd cu acest m o m e n t el este mai sigur în explorar
lumii colegilor. 1 depsit colegul său, cît să i se confirme propria lui judecată asupra
Grupurile de copii refugiate după război în Anglia i-au/ permi
Annei F r e u d observaţii interesante asupra structurilor sociale al
1
copiilor . Astfel, şase orfani evrei din Germania, plasaţi J într-u
lagăr de refugiaţi au format un fel de mică societate izolată faţă d
adulţi, cu legături afective foarte puternice. Aceste legături părea
să ajungă p e n t r u echilibrul lor afectiv, şi au trebuit să treacă nr
multe săptămîni p e n t r u ca ei să-i accepte pe adulţi şi să creeze cîtev
legături cu ei, cu mult mai slabe, evident. Totuşi dezvoltarea ş
adaptarea la noua lor viaţă au fost net accelerate prin acest [nou con
tact, complementar faţă de primul.
„Preferatul" trădează legea grupulu
Colegii pedepsesc în schimb relaţia de dependenţă : astfel, copilu
care dincolo de grădiniţă continuă s-o îmbrăţişeze pe educatoare
să-i aducă flori este r ă u văzut de ceilalţi. N-am fi îndreptăţiţi
credem că aici este vorba doar de invidie faţă de cel „preferat"
Am văzut cum se formează t r e p t a t ideea că un coleg este un indi
vid aparte, diferit de tine, dar egal cu t i n e 2 . îneepînd cu ace
moment se instaurează legea tacită d u p ă care r e n u n ţ i să cauţi ori
apreciere individuală altfel decît prin învăţătură. Această lege j
care „preferatul" o trădează este liantul grupului. Din această leg
grupul deduce un a n u m i t n u m ă r de reguli de conduită şi suprave
ghează respectarea lor. Cea mai evidentă este fără îndoială interzi,
cerea „pîrei".
Pînă la 8 an
copilul nu vede nici un rău în „a pîrî
Pînă la 8 ani „a pîrî" se consideră p r i n t r e copii încă normal. E
simt mai m u l t decît nevoia „de a se p u n e b i n e " cu învăţătorul, e
vor să se asigure că noţiunile de bine şi de rău, încă proaspete pen
t r u ei, şi rău desprinse de autoritatea tatălui sau a învăţătorului
care le impun, sînt respectate.
1 2
Acest studiu d e A n n a F r e u d ş i S o p h i e Daun a fost publicat î n 1 9
în L'Btude psychoanalitique de Venfant, v o i . I I .
2
Vezi p. 268.
Colegii 273
Copilul care „pîrăşte" o faptă rea a altuia nu vrea atît să fie pe­
1
delictului .
în chimb, îneepînd de la 8 ani, grupul format de o clasă cîştigâ
in tră nicie. Atunci, delaţiunea care echivalează cu trecerea în tabăra
adulţilor poate zdruncina coeziunea grupului, care face presiuni
asupra „pîrîciosului" şi-1 ameninţă cu excluderea.
Grupul preferă să sufere o pedeapsă colectivă (ea poate fi greu
suportată de fiecare, dar nu constituie o sursă de nelinişte), decît
să rişte o autodisociere, acceptînd să separe un individ de ceilalţi.
ROLURILE IN GRUP
Cam 9 ani este vîrsta la care clasa reacţionează ca un tot, absor-
bindu-]i rapid pe cei noi (care sînt în general acceptaţi de un grup
mic cii ocazia unui joc, în mai puţin de trei zile). în faţa adultului
din exterior grupul face front comun, dar în interiorul său rolurile
sînt diversificate. Această organizare este deosebit de simţitoare
în jocuri, u n d e fiecare, dacă vrea să se joace, trebuie să accepte un
rol definit şi să-1 interpreteze cît mai bine şi fără a trişa. Asupra
fiecăruia toţi ceilalţi îşi exercită controlul, u r m ă r i n d ca regula să
fie respectată şi ca drepturile fiecăruia să fie respectate. Rău înţe­
leasă la 6 ani, regula devine din ce în ce mai strictă cînd copilul
creşte ; ea este însoţită de sancţiuni prevăzute sau hotărîte de grup
(carantina etc.) şi care sînt uşor acceptate chiar de acei dintre copii
care sînt recalcitranţi faţă de orice regulă impusă de părinţi sau de
profesori. De asemenea, în cadrul clasei se pot diferenţia a n u m i t e
tipuri s o c i a l e 2 ; de exemplu, „favoritul", centru al atenţiei şi al
simpatiei, se lasă răsfăţat de ceilalţi. Adesea este cel mai mic şi cel
mai nostim 3 şi nu sînt r a r e cazurile în care acesta formează un fel
de cuplu cu seiful, care deţine rolul principal.
Se pot distinge adesea două tipuri de şefi :
— despotul, care este mai m a r e şi domină prin forţă, la nevoie
bătîndu-se cu ceilalţi p e n t r u a-i face să se supună ;
— conducătorul, care cel mai frecvent întîlnit, se situează ca vîr­
STA pe aceeaşi treaptă ca ceilalţi şi pe oare ceilalţi îl acceptă ca şef
mulţumită trăsăturilor sale de caracter.
1
Vezi R. C o u s i n e t, La vie sociale des enfants, E d i t i o n s du Scarabée, 1950.
D. A n z i e u, curs predat la facultatea din Nanterre (nepublicat).
3
Este cazul ,.Micului G i b u s " î n „Războiul n a s t u r i l o r " film d e Y v e s R o b e r t
după romanul lui L o u i s P e r g a u d .
18 — Cunoaşterea copilului
 /
274 Societatea
Caracterul „conducătorului" în grupurile de copii a fost studiat
în profunzime. Prestigiul său se datorează uneia sau mai multora
din calităţile u r m ă t o a r e :
— el „creează un volum" ; volubil, mobil, agitat, el se lajisează
fără-ncetare pe piste noi şi amuzante ;
— este agresiv în vorbire (în opoziţie cu „despotul") ; tăios,
ironic, ştie să-si impună punctul de vedere ;
— este abil şi inventiv, fierbe de idei interesante p e n t r u [jocuri
sau acţiuni comune, care se află chiar pe linia a ceea ce doreşte
grupul; [ c ompemsă ale primului grup au fost mai ridicate decît cele ale celui
— este şiret, ştie să flateze vanitatea celorlalţi atribuindu-fle cîte
un rol glorios şi i n u t i l i .
De-abia pe la 9—10 ani „banda" de prieteni, solid constituită, îi
exclude complet pe cei străini p r i n inventarea u n o r cuvinte de
ordine sau de semne particulare de recunoaştere.
INFLUENŢA COLEGILOR
începînd cu m o m e n t u l în care grupul s-a constituit, chiar dacă
nu este prea solid structurat cum se întîmplă adesea la fete, el
generează judecăţi şi opinii colective. Un profesor, de pildă, este
iubit sau detestat de o clasă întreagă : afinităţile pe care le-ar putea
avea cu un elev sau cu altul dispar. Tot aşa o clasă întreagă se
dedică jocului... sau adoptă cămaşa în carouri. în adolescenţă, aceste
alegeri făcute de grup se impun cu mai multă pregnanţă decît cele
recomandate de părinţi.
Studii experimentale'
Care fracţiune a acestor atitudini se dovedeşte suficient de
puternică p e n t r u a juca un rol veritabil în formarea personali­
tăţii ? Este greu de determinat cu exactitate. S-au făcut s t u d i i 2
p e n t r u a încerca să se compare influenţa colegilor şi a adulţilor în
însuşirea prin imitare a schemelor de autostructurare morală.
1
K i r k citează pe un copil care s p u n e : „Tu eşti căpitanul şi eu inginerul"; bine­
înţeles căpitanul tronează şi priveşte în t i m p ce inginerul dirijează tot jocul.
2
Mai ales la Universitatea din Stanford sub conducerea lui A. B a n d u r a. Vezi"
„Journal of Abnormal and Social Psychology" (iulie 1964) şi „Journal of Personality
and Social Psychology" (voi. V nr. 4).
Colegii 275
Prima experienţă. 80 de băieţi şi 80 de fete de la 7 la 9 ani au
fost împărţiţi în trei grupe :
— primul observă modele de adulţi sau copii care adoptă criterii
ridicate de autostructurare morală ;
— al doilea observă şi el nişte modele, dar cu criterii mai puţin
ridicate (care sînt miulţumiţi mai uşor de ei înşişi) ;
— grupul de control noi observă nici un model.
Rezultatele au fost în esenţă pozitive, adică criteriile de autore-
de-al doilea (copiii din p r i m u l grup se a r ă t a u mai severi faţă de ei
înşişi) ; în grupul de control preponderent a fost hazardul.
Sexul modelelor a avut puţină importanţă, însă influenţa adulţi­
lor s-a dovedit cu m u l t mai puternică decît cea a colegilor de ace­
eaşi vîrstă.
A doua experienţă. Observaţiile făcute asupra copiilor între 7 şi
11 ani au permis ca tabloul precedent să fie oarecum retuşat. De
data aceasta subiecţilor li s^a a r ă t a t un individ care se poartă foarte
bine şi foloseşte criterii ridicate de autorecompensă. Dar j u m ă t a t e
din copii îl vede recompensat prin lauda societăţii, cealaltă nu. Se
constată atunci că p r i m a subgrupă îşi i m p u n e reguli şi exigenţe
morale mai puternice decît cea de-a doua.
în a doua secvenţă se introduce prezenţa u n o r copii care folosesc
criterii scăzute de autosatisfacţie morală.
Se constată atunci că în anumite cazuri influenţa morală a meto­
delor adulte poate fi contrabalansată de cea a altor copii : această
t ontraacţiune nu este decît parţială.
în cele din urmă, gradul cel mai ridicat de autostructurare morală
e s t e atins cînd modelul nu este „educatorul" copilului, ci un alt
adult, respectat şi admirat de toţi, şi cînd nu poate exista o com­
paraţie făţişă cu norme mai puţin elevate folosite de colegi.
Alte studii au arătat distorsiunea judecăţilor sub influenţa cole­
gilor : cînd aceştia contestă o părere, autorul ei o modifică p e n t r u
a se apropia de ei, nu n u m a i în viitorul imediat ci chiar şi în expe­
rienţele u r m ă t o a r e . De exemplu, se cere u n u i copil să evalueze nu­
mărul u n o r pete neregulate dispuse pe un panou. După ce o face,
un coleg contestă în mod sistematic răspunsul dînd o cifră m u l t mai
ridicată şi falsă. Copilul îşi corectează de îndată judecata ; mai m u l t
decît atît, dacă i se arată un alt panou cu alte pete el dă o evaluare
276 Societatea
sistematic prea ridicată, adică merge în sensul erorii pe care cdlegul '
1-a determinat s-o facă. / valorile p e n t r u care ea pledează, p u r şi simplu, p e n t r u că părinţii
Aceste rezultate justifică, fără îndoială, preocuparea considera­
bilă pe care le-o dau părinţilor prieteniile legate de copii. 1 fluenţă, dar este adevărat că aducînd o atmosferă nouă el încurajează
PĂRINŢII Şl ALEGEREA PRIETENILOR \ n-ar contesta familia însăşi dacă n-ar şti că în alte părţi există alte
P e n t r u părinţi prietenul este un necunoscut care aduce teaiina sau
cel puţin neliniştea. El poate fi un aliat în educaţie, dar şi un duş­
man, pe care părinţii responsabili caută să-1 îndepărteze, idar pe
oare ei mai ales, de cele mai multe ori, nici nu-1 cunosc. S-au dus
timpurile cînd copiii trăiau în lumea închisă a unui sat sau cartier,
jucîndu-se între vecini sau, şi mai bine, între veri, avîndu-i pe pă­
rinţi drept singurii intermediari între ei şi lumea cea vastă. Acum
la şcoală, în liceu, se produce un amestec din ce în ce mai pronun­
ţat al diferitelor pături sociale. Excursiile din timpul vacanţelor
adună copii proveniţi din diferite medii sociale. Fiul (sau fiica) unui
contabil şi fiul unui artist au din ce în ce mai m u l t e şanse să se
întâlnească ; la fel micul francez cu micul englez, sau fiul unui di­
rector general de firmă cu fiul' unui muncitor *.
Prin colegi, copilul cunoaşte
alte adevăruri...
Aceşti prieteni, atît de diferiţi de el, îi aduc fiecărui copil un
univers de informaţii şi de idei noi : alte moduri de a se purta, de
a se îmbrăca, de a mînca ; alte proporţii acordate evenimentelor ;
alte experienţe şi adesea alte adevăruri.
Copilul poate fi fascinat de atîta noutate, şi este. Colegul ia în
preajma adolescentei o importanţă imensă. Veştmintele lui, opiniile
lui politice, părerile lui despre muzică, atitudinile lui sînt copiate.
Aprobarea lui primează asupra celei dată de familie la vîrsta în care
adolescentul tocmai a r e tendinţa s-o respingă. Astfel colegul vine
să strice planurile educative cele mai minuţios elaborate : el pune
* Marx a evidenţiat cu pregnanţă acest caracter al şcolii burgheze, ca şcoală de clasă
în raport cu şcoala medievală, ca şcoală de castă. Dar caracterul aparent al acestei „de­
mocratizări", faptul că structura de clasă a societăţii capitaliste rămîne neatinsă —
este probabil ignorat de autoare — n.t.
Colegii 277
sub semnul întrebării nu numai modul de viaţă al familiei dar şi
lui i-au oferit alte valori. Este prea repede acuzat de o proastă in­
sau provoacă contestaţia. Nici un copil nu s-ar îndoi de modul de
viaţă al părinţilor dacă n-ar fi văzut un altul în altă parte. Nici unul
sisteme.
In faţa acestui pericol care-i ameninţă, părinţii reacţionează încer­
când, împotriva oricăror furtuni, să-1 ferească pe copil de influenţe,
adică să determine, să modifice, să selecteze mediul pe care-1 va
frecventa. Cum procedează ?
...care pun sub semnul întrebării
pe cele ale familiei
Părinţii îi protejează pe unii dintre prieteni. Au în acest caz m u l t e
şanse să reuşească dacă copilul este mic şi nici u n a dacă este mare.
incepînd cu preadolescenta (şi chiar mai devreme), copilul se fereşte
de „copiii prietenilor" care-i sînt impuşi. Trebuie procedat cu
fineţe, fără să se creeze impresia că este prizonierul precauţiilor
părinţilor.
Ei îi invită pe toţi prietenii pentru a putea să-i critice şi să-i
excludă pe unii. Stratagema este eficace dacă copilul este influen-
tabil.
Ei interzic anumite vizite. Este o atitudine bine tolerată în mediul
rural u n d e copiii sînt obişnuiţi cu o atmosferă foarte autoritară,
într-o familie, pînă atunci liberală, o interzicere bruscă este o gravă
stîngăcie. Ea îi arată copilului că părinţii nu au cu adevărat încre­
dere în el şi că liberalismul lor are o nuanţă de ipocrizie. Interdicţia
este fără îndoială justificată în anumite cazuri, mai ales dacă copilul
a fost obişnuit să fie dirijat şi protejat — şi încă trebuie o m a r e
atenţie în privinţa motivării. într-o atitudine foarte rigidă poate
exista o n u a n ţ ă de facilitate : să interzici, te scuteşte de a examina.
Această neglijenţă inversată explică de ce părinţii admit, fără să se
qîndească, pe orice coleg sub pretextul că este „copilul mâtuşii" sau
..al u n o r vecini de plajă", uitând că a „situa" un copil nu înseamnă
a-i da un certificat de bună purtare.

278 Societatea
SNOBISMUL Şl RASISMUL
Aceste luări de poziţie tradiţionale corespund adesea snobismului
(anumiţi oameni „nu se pot frecventa") şi uneori chiar rasismului,;
care astfel le este inoculat celor tineri. O asemenea atitudine nu
există la cei mici, care sînt gata să accepte orice diferenţiere, d a r
ea prinde foarte repede.
Copilul mic nu cunoaşte rasismul...
Într-un studiu recent asupra „Copilului şi prejudecăţilor lui",
sociologul Klineberg citează o anecdotă preluată de la Pearl Buck
în timp ce trăia la Sanghai K „într-o zi fiica ei cea mică a a n u n ţ a t
că aşteaptă în vizită o prietenă". „Este chinezoaică sau americancă ?"
întrebă Pearl Buck. „Nu ştiu, mamă, n-am întrebat-o". Vizitatoarea
era p e n t r u ea o persoană plăcută sau dezagreabilă. Nu se caracteriza'
cîtuşi de puţin prin apartenenţa la un cutare sau cutare g r u p rasial."
„O altă mamă americană a trimis la grădiniţă pe copilul său în
vîrstă de 4 ani. Cîteva zile mai tîrziu el vine, entuziasmat de un nou
prieten. „Pot să-1 invit pe J o h n y acasă ?" „Da", spune mama,
adăugind : „prietenul tău J o h n y este negru sau alb ?". „Ştii, mamă,
spune copilul, am uitat să mă uit". Pînă aici povestea este nostimă
şi chiar • fermecătoare, continuă Klineberg. Ea devine mai serioasă
dacă adăugăm următoarea remarcă a copilului : „data viitoare am
să mă uit".
...dar intoleranţa creşte iute ca pirul
S-au găsit u r m e de prejudecăţi la copii începînd cu vîrsta de 4 ani.'
Totuşi abia la 5 ani ei arată, mai ales băieţii, o preferinţă netă pen­
t r u propria lor rasă. Intoleranţa deci se sădeşte surprinzător de
repede şi nu cere decît puţin ca să înflorească. Copiii sînt, din acest
punct de vedere, de un conformism fără margini. Uneori în ado­
lescenţă ei contrazic părerea părinţilor pentru plăcerea de a se
afirma, dar cu trei-patru ani după criză ei „interiorizează" complet
prejudecăţile părinţilor.
1
Vezi „Psychologie sociale" ( P . U . F . , 1935 şi 1938) şi studiile lui K 1 i n e b e r g
asupra inteligenţei negrilor şi a emigranţilor.
Colegii 279
Este o atitudine periculoasă p e n t r u copilul însuşi. Dacă părinţii
sînt neîncrezători, închişi, dispreţuitori faţă de lumea din jur, dacă
copilul a fost întotdeauna închis în cercul său de prieteni, persona­
litatea lui riscă să sufere prejudicii grave. Iată cele mai frecvente :
— frica de necunoscut care duce la lipsa de spontaneitate în con­
tacte ;
— o fragilitate generală, o lipsă de „descurcăreţie" pentru a face
faţă u n o r situaţii noi ;
— o rigiditate, în spatele căreia se ascund atitudini sectare şi
intolerante constituie adesea o mască comodă care te scuteşte să-ţi
pui la îndoială ideile.
NAŞTEREA „CETELOR"
De fapt părinţii se t e m mai ales de nefasta influenţă a „cetei". Şi
pe bună dreptate : în cadrul grupului copilul susţinut de cei de-o
seamă şi temîndu-se mai puţin de pedeapsa individuală, se simte mai
puternic p e n t r u a comite acţiuni condamnabile.
Totuşi pînă la 15—16 ani majoritatea „cetelor" închegate cu ocazia
unor jocuri sau activităţi comune are puţină putere. Fiecare are drep­
tul să participe sau nu, să iasă din grup cînd îi trece prin cap. în
timpul preadolescentei „ceata" are o influenţă mai mică decît fami­
lia, ale cărei norme de viaţă sînt încă respectate. La adolescenţă
situaţia se va schimba.
„Ceata" - o societate puternic ierarhizată
Fenomenul nu este propriu doar epocii noastre : oricînd s-au gă­
sit tineri care se grupau p e n t r u a forma nişte minisocietăţi care să
trăiască izolate de societatea adultă. P e n t r u a face p a r t e din ele
trebuia să accepţi normele grupului, să participi de bunăvoie la ac­
ţiunile lui. Acestea pot fi ireproşabile : raliu, sport, amenajarea unei
case vechi, expediţii în vacanţă, într-o ţară străină. Dar ele pot sub
pretextul distracţiei să conducă la delicte : intruziune într-o casă
abandonată, orgii sau furt de automobile. Dacă „cetele" îi preocupă
atîta pe educatori şi sociologi este pentru că fără îndoială ele pot
duce la delincventă .
1
Vezi mai ales F. T h r a s h e r , The Gang, University of Chicago Press, 1936 si
N. F. W h y t e , Street Comes Society, University of Chicago Press, 1943.
280 Societatea
Pentru fiecare generaţie — tipul ei de „ceată"
Fiecare generaţie creează tipul propriu de ceată, după cum creează
un tip de modă sau de muzică. Primele care au atras atenţia asupra
lor prin 1955 se deosebeau printr-o comportare puternic agresivă.
Bluze negre sau aurii în Franţa, Teddy-Boys, Mods sau Rockers în
Anglia, făceau să domnească teroarea în cartierele mărginaşe ale
marilor oraşe. Ca şi bandele, aceste cete aveau un şef înconjurat de
locţiitori fideli, legi implacabile, o morală, r i t u r i l e ' lor, iar violenţa
lor o imita pe cea a gangsterilor din filmele preferate. Aceşti tineri,
incapabili de a se adapta la societate, nu se gîndeau totuşi s-o con­
teste, în prezent acest tip de ceată puternic ierarhizată tinde să
dispară, cedînd locul unor grupuri mai largi cu caracter foarte d e o J
sebit : beatnici şi hippies.
Hippies contestă societatea
şi supremaţia adultului
în t i m p ce în 1955 „gangurile" căutau să profite de pe u r m a so­
cietăţii fără s-o conteste, beatnicii şi hippii refuză sistemul social
din ţara lor şi caută să exercite presiuni asupra lui, adoptînd noi
forme de viaţă. Ei resping toate limitele pe care viaţa în societate
le impune omului : timpul nu contează mai m u l t ca banii, orice
autoritate sau ierarhie, chiar orice organizare socială trebuie să fie
suprimate. Societatea pe care o predică este cea a pasivităţii, a paci­
fismului, a iubirii faţă de aproapele, în care orice „bogăţie" aparţine
tuturor. Totuşi, aceste două tipuri de grupuri, ca şi cele care pot
fi observate în alte culturi în epoca adolescenţei au numeroase ca­
racteristici comune.
în primul rînd, ele se constituie în mod spontan şi se aseamănă
în opoziţia lor cu societatea adultă, faţă de care adolescenţii se află
i
într-o situaţie ambiguă . Vrînd să fie integraţi în grupul adulţilor,
dar fiind excluşi din el, ei caută în tovărăşia semenilor lor o întă­
rire a puterii lor, o afirmare a superiorităţii lor : supremaţia adul­
tului este contestată, doar grupul este valabil şi refuză orice com­
promis.
1
Vezi p. 98—108
Colegii 281
„Morala" grupurilor de tineri
Fie că este agresiv, fie că este pacifist, „morala" grupului este
aceeaşi : ea cere o s u p u n e r e totală faţă de normele pe care le-a creat.
Cel care pare să ezite între normele predicate de părinţi şi cele ale
„cetei" este exclus cu rapiditate.
Munca : dezonorantă pentru ei
Toate „cetele", oricare ar fi ele, îl refuză pe conformistul care se
îmbracă ca toată lumea, vorbeşte ca toată lumea şi mai ales m u n ­
ceşte în mod regulat. în bandă, ca şi la beatnici, să munceşti este
d e z o n o r a n t ; cei dintîi procură bani „dînd lovituri", cei de-ai doilea
cerşind. Acest refuz al banilor sau însuşirea lor traduc acelaşi refuz
sau dispreţ faţă de autoritatea adulţilor, autoritate bazată adesea pe
putere pecuniară. Cu excepţia „loviturilor" date în bandă, activită­
ţile grupurilor r ă m î n destul de infantile : beau, mănîncă, bat stră­
zile, fac gălăgie, flirtează. Se mai întîmplă să se şi drogheze... Dar
ceea ce contează este nu ce se face, ci prezenţa celorlalţi şi toleranţa
lor. Originalul este acceptat şi chiar admirat. Fiecare este liber cu
condiţia să nu discute imperativele grupului ; aceste imperative com­
portă adesea uniformitate vestimentară : hainele de piele şi cizmele
„bluzelor negre", blue-jeans-ii slinoşi şi cîrpiţi ai „beatnicilor", t u n i ­
cile lejere, florile şi părul lung ai „hippy-ilor". Ei comportă, de ase­
menea, admiraţia faţă de anumiţi eroi (actori ca J a m e s Dean, gîn-
ditori obscuri), gustul p e n t r u o a n u m e muzică şi anume cărţi şi în
general un limbaj special, argou mai mult sau mai puţin î m p r u m u t a t
din lumea drogului de către hippies.
Pentru a fi admis în grupul lor trebuie să aduci
sacrificii unor anumite rituri
Fiecare bandă, oricare ar fi tipul ei, îi supune pe cei care doresc
să fie admişi de ea la anumite rituri de iniţiere, rituri care au existat
întotdeauna şi care păstrează acelaşi aspect de bravadă sau de sfi­
dare aruncată legilor societăţii — cioatrici, tatuaje, diferite probe în
bandele tradiţionale sau iniţierea la drog în bandele actuale de h i p ­
pies. Acelaşi scop : să demonstrezi calitatea de membru, să rupi cu
 Colegii 283

282 Societatea
Nu există grupări de tineri în societăţile în care famiha a m e n ţ i ­
normele şi obiceiurile familiei, să dai dovadă de maturitate, rezistînd n u t o puternică unitate : fie în Africa, fie în Orient, fie m Europa
oricare ar fi renghiul jucat, chiar dacă trebuie să te supui u n u i risc lu F r a n ţ a nu există decît foarte puţine cazuri de acest fel, in r e ­
de moarte. giunile rurale unde adolescenţii muncesc încă alături de părinţi.
Un studiu aprofundat al „cetelor" de adolescenţi a scos la iveală Familia solidă, fermă sau chiar dominantă, constituie o întărire eti-
similitudinea tulburătoare cu practicile de iniţiere pubertară ale cace împotriva „cetei" *.
societăţilor primitive l . Tatuarea, tăieturile sau pictarea chipului sînt
considerate în numeroase triburi din Pacific drept operaţiuni ce
favorizează progresul către virilitate. La indieni, tînărul adoptă un
n u m e şi un limbaj nou. încercări fizice aspre, probe, se întîlnesc
cam peste tot, trăsături de ambivalenţă sexuală de asemenea ; mai
frecvent încă — r i t u r i de fertilitate care duc la o activitate hetero-
sexuală intensă. Toate aceste practici se regăsesc în bandele de tineri
şi în unele dintre ele de multă vreme : ne putem aminti de pildă
de cicatricele care constituiau prestigiul studenţilor germani sau
încercările la care erau supuşi cîndva elevii de la „Ecole des arts
et metiers". S-ar spune, remarcă Niederhoffer, că tinerii simt o
obscură nevoie de aceste rituri, care altădată marcau trecerea so­
lemnă la vîrsta adultă, şi că dat fiind că adulţii refuză să-i pună pe
adolescenţi la-ncercare, aceştia iau sarcina asupra lor.

Solidaritatea familiei constituie

un sprijin împotriva „cetei"

Astfel ceata îi permite adolescentului să găsească în ea aparenţele

şi semnele simbolice ale unei m a t u r i t ă ţ i pe care realitatea nu i-o
conferă. Ea este, de asemenea, o etapă intermediară î n t r e tutela
părinţilor şi libertatea care încă nu poate fi asumată. Să fii totodată
prea tînăr şi prea liber în acţiunile tale creează o nelinişte pe care
sprijinul colectiv al „cetei" o înlătură. Această nevoie secretă de a
găsi încă un sprijin într-o autoritate, cînd familia este deficientă,
poate explica formarea cetei. Ea este un refugiu, ea permite în ace­
laşi timp să se exteriorizeze revolta şi violenţa acumulată de tinerii
cărora li se refuză statutul de bărbat, mai ales dacă a p a r ţ i n unei
pături sociale defavorizate.
i Vezi W J H. S p r o t t , Human Groups, Penguin Books, 1 9 5 8 .
* Tonul clement explicativ şi obiectivist al autoarei, de data aceasta, nu trebuie
• ă inducă în'S: e a P c o n s i d e k de fapt aceste manifestări ca trecător - infantile.
1
Vezi, H. B ] o c h şi A. N i e d e r h o f e r, Les Bandes d'adolescents, Payot, <!ar uneori pernicioase şi nocive, dezavuîndu-le categoric — n.t.
1963

Roiul jucat
de mass-media
Organismul social... este ca să spunem aşa,
vrezent în fiecare fiinţă individuală, mul­
ţumită osmozei pe care o realizează bom­
bardarea cu imagini şi cu sunete prin
mass-media.
J. Cazeneuve
Există o tendinţă să se ia drept ţap ispăşitor al t u t u r o r dificultă­
ţilor întîlnite de educaţie, mass-media 1 în general şi televiziunea
în special, uitîndu-se destul de uşor că prin definiţie ele nu sînt
decît mijloace de transmisie şi că binele sau răul se localizează în
mesajul transmis. De secole, cărţile servesc drept mijloc de difuzare
a cunoştinţelor şi învăţămintelor filozofice ca şi al ideilor celor mai
imorale ; dacă imaginea nelinişteşte mai mult, aceasta se datorează
puterii ei mai mari. Orice copil poate avea acces direct la imagine,
în timp ce pentru ca să citească trebuie să înveţe, de u n d e şi atrac­
ţia lui evidentă pentru un mijloc de cunoaştere care nu-i cere
nici un efort. Astfel rolul educativ (sau antieducativ) al imaginii este
cu mult mai important pentru ansamblul copiilor, decît cel al căr­
ţilor ; în anumite cazuri el ajunge să contrabalanseze (sau să echi­
libreze) pe cel al părinţilor.
CÂRTI : DE LA STENDHAL
LA „DRAGA CAROLINE"
Lectura rămîne totuşi, pentru majoritatea tinerilor, u n a din acti­
vităţile preferate în timpul liber. Este valabil pentru ambele sexe
şi pentru toate mediile. Conform datelor raportului de anchetă a
2 Vezi „The Impact of a Radio Book Review Program on Public Library Circula­
Ministerului Tineretului şi al S p o r t u r i l o r , 7 7 % din elevii liceului
La Fontaine, 6 0 % din ucenicii cursului profesional al Regiei Re­
nault, plasează lectura în fruntea preocupărilor lor din timpul liber.
Chiar radioul şi televiziunea măresc la tineri interesul p e n t r u lec-
1
Mijloace de comunicare în masă, cum ar fi presa, radioul etc.
2
Publicat în 1967 sub titlul Jeunes d'aujourd'hui de „la Documentat'on française".
Rolul jucat de mass-media 285
tură i . Acest interes scade începînd de la 15 ani, şi mai net încă la
19 ani. P u t e m trage concluzia că lectura joacă un rol mai important
la cei tineri decît la cei adulţi.
2
După părerea lui G. Teindas şi Y. Thireau în fruntea clasamen­
tului se plasează cărţile de aventuri (76<>/o la ucenici, 71Vo la liceeni),
dar ele pierd teren între 14 şi 17 ani. Acest t e r e n este cîştigat de ro­
manele poliţiste (care trec de la 4 6 % la 74o/0 la ucenici şi de la
3 9 % la 6 0 % la liceeni). Trebuie notat faptul că tineretul studiat de
autori este esenţialmente masculin. Nu posedăm cifre analoge p e n t r u
fete. Se consideră totuşi sigur că lecturile lor, cel puţin pînă la ado­
lescenţă, se apropie din ce în ce mai mult de cele ale băieţilor 3 .
în genul cărţilor de aventuri, bătrînul Jules Verne se apără încă
bine, şi chiar contesa de Ségur, fără să mai vorbim de Alexandre
Dumas, James-Oliver Curwood, Jack London ; dar nu trebuie uitate
nici aventurile de război (mai cu seamă cele aeriene) şi explorările
geografice (Annapurna, Polul Sud, Luna). în anumite categorii, de
la sentiment se alunecă uşor în domeniul sexual. Titluri cum ar fi
„Cînd carnea triumfă" etc. sînt foarte răspîndite începînd de la
14 ani. „Autorii buni" sînt în declin : cîteva volume de Malraux,
cîteva de Françoise Sagan şi doar cîteva u r m e de Stendhal, Zola,
Green, Montherlant. La liceeni Stendhal ocupă un loc important
şi Julien Sorel găseşte un larg ecou prin revolta lui împotriva socie­
tăţii ; dintre „bătrîni" se mai găsesc : Hugo şi Zola, dintre „moderni"
Malraux (mai mult decît Sartre) şi Hemingway (mai mult decît
Camus), dar şi.... „Dragă Caroline".
EVADAREA PRIN INTERMEDIUL
REVISTELOR ILUSTRATE
Presa propriu-zisă pentru copii constituie un fenomen considera­
bil, dat fiind că ea publică 5 milioane de exemplare s ă p t ă m î n a l 4 .
1
t i o n " rie Ed. B. Parker în „The J o u r n a l of Broadcasting" (University of Southern Ca­
l i f o r n i a , 1964) şi „The Effects of Télévision on Public Library Circulation" de acelaşi
.:utor în „The Public Opinicn Quarterly" (1963).
2
G. T e i n d a s şi Y. T h i r e a u , La Jeunesse dans la familie el la société
moderne, E d i t i o n s sociales françaises, 1961.
3
în biblioteci pentru copii, fetiţele cer şi ele cărţi de aventuri; mult mai puţine cărţi
ţvatru fete" sentimentale ca altădată.
4
Vezi articolul lui L. R a i 1 1 o n în revista „La Souveraineté de l'enfance ', îanua-
1 io 1958. '
 T
286 Societatea
Copilul îşi cumpără ziarul la chioşcul de lîngă casă cu banii care i
se dau pentru aceasta, ceea ce le-ar putea permite părinţilor să aibă
influenţă asupra lui. Dar în ansamblu această acţiune, cînd este po­
zitivă, este e x t r e m de redusă, p e n t r u că în curtea şcolii sau în stradă
„Spirou" este schimbat cu „Michey" e t c . .
1 dar revistele ilustrate cu povestiri ştiinţifico-fantastice au şi ele
Revistele ilustrate favorizează
delincventa ?
Lectura revistelor ilustrate prezintă totuşi o serie de primejdii :
— imaginea tinde să înlocuiască scrisul, un mijloc de comunicaţie
mai e l a b o r a t ;
— imaginile sînt adesea grosolane sau vulgare ;
— limbajul, cînd acesta există, este sărăcăcios.
S-a constatat cu o oarecare nelinişte că delincvenţii citesc mult
mai multe reviste ilustrate decît nedelincvenţii ( 5 0 % mai mult),
mai ales reviste periculoase (cu crime e t c ) , dar nu se ştie care din
cele două fenomene este cauza celuilalt. Există aici probabil o inter­
acţiune, unde mai curînd delincventa, ca şi refugiul într-o lume
imaginară şi facilă sînt două simptome ale aceluiaşi rău, care con­
sistă în a te simţi exclus din societate.
în ce priveşte „presa sentimentală 1 ' (în benzi fotografice), ea con­
stituie într-o m a r e măsură o sfidare p e n t r u raţiune : feţi-frumoşi,
puterea enormă şi perpetuă a nevoii de vis, de altfel întotdeauna
aceeaşi. După o anchetă efectuată printre 17 fete de 13 ani :
— 10 citeau „Noi d o i " — 5 citeau „Madrigal"
— 8 citeau „ I n t i m i t a t e " — 1 citea „Atu-ul i n i m i i "
— 6 citeau „Confidente" — 1 citea „Secretul femeilor",
pe lîngă revistele obişnuite pentru copii şi cîteva reviste pentru
femei cu caracter mai general. Este adevărat că şi băieţii, începînd
cu 14—15 ani, sînt cititorii preseverenţi ai acestui gen.
Această lectură pregăteşte, din nefericire p e n t r u tineri, puternice
decepţii în faţa realităţii. Totuşi succesul ei creşte neîncetat odată
cu vîrsta : un sfert dintre tineri o consumă la 14 ani şi trei sferturi
la 17. Acelaşi fenomen îl întîlnim şi în privinţa lecturii revistelor
1
Chiar cînd un copil cumpără în compania părinţilor, în 9 5 % din cazuri el este ce
care decide
Rolul jucat de mass-media 287
consacrate cinematografului, care atinge 25"/o pe la 16 ani. La fel
pentru reviste sportive. Presa tehnică şi ştiinţifică joacă un rol se­
cundar, cu toate că nu neglijabil („Science et vie" este foarte citit),
mulţi amatori. Desigur, în cadrul familiei tinerii sînt aproape întot­
deauna puşi în situaţia să citească ziarele adulţilor. înainte de 15 ani,
53o/o dintre adolescenţi citesc u n u l sau mai multe ziare pentru tineri,
dar după 15 ani aproape j u m ă t a t e dintre tineri, mai ales băieţii,
citesc zilnic un ziar pentru adulţi.
ZIARELE
Indicele de lectură zilnică a unui ziar nu se schimbă deloc în
funcţie de faptul că tinerii au sau n-au un televizor. La Paris el
e s t e net inferior mediei naţionale (37o/o faţă de 45o/0). în S.U.A.,
spre sfîrşitul cursului secundar, două treimi din adolescenţi citesc
un ziar pe z i 1 . Iar în F r a n ţ a există 2 milioane de cititori de ziare
cotidiene între 12 şi 20 ani. De asemenea, studiul ziarelor şi modul
lor de lectură au devenit materii şcolare mai ales în ultimele clase.
S-a p u t u t evalua 2 proporţia de băieţi care se interesează de cutare
s a u cutare rubrică.
Sportul deţine de departe primul loc : 7 3 % pentru ucenici, 6 4 %
pentru liceeni. Apoi vin : actualitatea, ilustraţiile, politica.
Rolul educativ al presei adulte este incontestabil. „Pericolele" ei
s î n t şi ele reale, evident. Fie că unii copii citesc „ziarul lui t a t a " în
mod deschis sau pe ascuns — aceasta nu schimbă lucrurile. O pro­
blemă deosebit de acută o p u n povestirile în imagini pentru adulţi
publicate de marile cotidiene, pe care copiii au tendinţa să le „devo­
r e z e " şi al căror conţinut este adesea foarte puţin copilăresc sau
educativ !
în orice caz, ziarul sau ziarele familiei reflectă adesea într-o anu­
mită măsură, mai ales din punct de vedere politic, ambianţa mediu­
lui familial, aducînd în acelaşi timp un suflu dinafară, documente,
informaţii, date noi.
1
Vezi W . S c h r a m m , L y l e J . s i E . P a r k e r . Patterns i n Children's Reading
of Newspapers, în ..Journalism Q u a r t e r l y " (I960).
2
Vezi G. T e i n d a s si Y. T h i r e a u, La Jeunesse dans la famille et la société
moderne, Editions sociales françaises, 1961.

288 Societatea
1 vedetele feminine — de partea u n u i tip destul de senzual, m u l t mai
Oricum, după afirmaţia lui L. Raillon problema neputînd fi su­
primată, trebuie cel puţin ascuţit spiritul critic al copilului şi al ado­
lescentului faţă de presă, ca şi faţă de carte, de cinematograf, de
2
radio şi de televiziune . încercînd să limităm sau să orientăm lectura
ziarelor care nu sînt destinate adolescenţilor, putem să profităm de
ocazie pentru a le vorbi despre evenimente, despre viaţa politică,
viaţa artistică, sau despre viaţă pur şi simplu.
CINEMATOGRAFUL
Pe baza statisticilor actuale se apreciază (raportul „Tinerii de
azi 3 ) că în 1970 vor fi 180 milioane de intrări ale tineretului la cine­
matografele din Franţa, adică j u m ă t a t e din totalul intrărilor 4 . S-a
notat pentru băieţii de la 14 la 17 ani cifra aproape incredibilă de
6 ori pe lună 5 . Această cifră se aplică ce e drept categoriei uceni­
cilor, dar şi pentru liceeni ea este de 2,6 ori pe lună.
Adesea aceste ieşiri au loc în anumite zile ale săptămînii împreună
cu familia, p e n t r u că cinematografele ocupă astăzi un loc foarte im­
portant în sînul instituţiilor familiale. Dar cu vîrsta, adolescenţii
merg din ce în ce mai rar la film cu părinţii. La 14 ani 60»/o dintre
ucenici şi 45<>/o dintre liceeni merg singuri, iar la 17 ani — peste
trei sferturi. Cei care sînt întotdeauna însoţiţi de părinţi riscă să facă
impresia de „bebeluşi".
In alegere primează de departe filmele „de a v e n t u r i " (80"/o dintre
tineri). J u m ă t a t e d i n t r e liceeni apreciază filmele sentimentale şi ceva
mai mulţi filmele poliţiste ; preferinţele lor în domeniul interpreţilor
sînt destul de diverse. La ucenici interesul p e n t r u filmele poliţiste
şi sentimentale creşte remarcabil între 14 şi 17 ani. P r i n t r e actorii-
bărbaţi preferinţele lor sînt net de partea celor „duri", iar printre
1
Vezi articolul lui L. R a i l l o n în revista „La Souveraineté de l'enfance" (ia­
nuarie 1956).
3
In acest sens s-au încercat şi numeroase experienţe pedagogice, mai ales în anumite
licee ale academiei din Bordeaux, unde tehnicile audio-vizuale constituie materii de
curs şi un subiect pentru comentarii.
3
Ancheta Ministerului Tineretului şi al Sporturilor în „la Documentation française"
(1967).
4
Se remarcă aici că la teatru doar 1 4 % din spectatori au mai puţin de 20 de ani.
6
Vezi G. T e i n d a s şi Y. T h i r e a u , La Jeunesse dans la famille et la sociét
moderne. Editions sociales françaises, 1961.
Rolul jucat de mass-media 289
m u l t decît a unui tip „ p u r " sau „romantic". Cinematograful reflectă
aici nişte tendinţe socio-psihologice, dar el contribuie şi la accen­
tuarea lor.
Atitudinea părinţilor. Tinerii francezi petrec în faţa ecranului mai
puţine ore decît englezii sau americanii de vîrsta lor, şi în pofida
cifrelor citate, ei se desprind mai încet de modul „familial" de frec­
ventare. Dar există familii care adoptă faţă de cinematograf atitu­
dini ce se pot considera eronate.
— Interdicţia : copilul este t e n t a t să reacţioneze printr-o dorinţă
exacerbată de a merge la spectacole.
— Permisiunea acordată doar cînd ieşirea are loc în familie : re­
beliunea este aproape la fel de puternică'.
— Invers, anumite familii au tendinţa să-1 trimită pe copil la
cinema pentru a se debarasa de el, dar această atitudine poate, în
cazuri defavorabile să reprezinte un punct de plecare al unui proces
de disociere a familiei.
Influenţa asupra copiilor. Uneori insuficienţa condiţiilor de locuit
îi împinge pe tineri la frecventarea excesivă a sălilor de cinema,
care joacă atunci rolul de factor centrifug în raport cu spaţiul m o ­
noton în care se înghesuie familia. Dar în orice caz rolul jucat de
imaginile filmate în psihologia adolescentului de ambele sexe poate
deveni considerabil sau excesiv : ei se apucă de interminabile colecţii
de fotografii ale vedetelor, visează să le imite comportarea. Procesul
de identificare se desfăşoară într-un sens care nu întotdeauna este
favorabil.
Cinematograful poate avea o acţiune
nefastă sau binefăcătoare...
Poate oare influenţa cinematografului îmbrăca aspecte supărătoare
pe plan moral ? J. Giraud citează sub acest aspect cazuri nelinişti­
toare !. Un băiat de 15 ani dintr-o familie foarte cinstită a făcut o
spargere la vecini, la două zile după vizionarea filmului „Rififi la
bărbaţi". O fată vede „Domnişoara Swing" : în aceeaşi seară ea fuge
de acasă. Legătura dintre cauză şi efect este totuşi absolut imposibil
1
Vezi articolul lui J. Giraud publicat în la „Revue des associations familiales pour
la sauvegarde de l'enfance, et de l'adolescense", ianuarie, 1956.
19 — Cunoaşterea copilului
290 Societatea
de demonstrat. Anumite scene erotice pot veni într-un m o m e n t pre­
m a t u r al dezvoltării psihologice şi s-a subliniat adesea pericolul
unor filme de valoare, dar care cuprind scene de groază sau de vio­
lentă, a căror interzicere pentru cei mai tineri de 18 ani rămîne doar
teoretică. Chiar filme excelente riscă să prezinte p e n t r u tineri as­
pecte excesive de evadare sau de hiperemotivitate 1 .
...in funcţie de gradul de maturitate
al copilului
Pe de altă parte cinematograful, ca şi limba lui Esop şi ca televi­
ziunea, se poate dovedi de o utilitate extrem de binefăcătoare, mai
ales dacă poate fi adaptat la anumite etape de dezvoltare mentală.
A fost adesea folosit cu succes p e n t r u reeducarea unor copii neadap-
taţi. Mai general, el constituie ca şi televiziunea (în afara căminului,
dar cu mijloace tehnice mai puternice) un incomparabil mijloc de
lărgire a orizontului tinerilor : actualităţi, documentare, călătorii în
t i m p şi spaţiu şi chiar o foarte vastă sursă de cultură : „Richard I I I "
sau „Henric V" strălucesc chiar mai bine pe ecran decît pe scenă.
PUBLICITATEA Şl IMAGINEA FAMILIEI
Cînd se duce la şcoală, sau la un spectacol, sau la prieteni, copilul
sau adolescentul se scufundă într-un alt mediu, strada, u n d e în cele
din u r m ă îşi petrece o parte, nu tocmai neglijabilă, din timpul său.
Aici poate fi influenţat prin comportamentul colectiv sau indivi­
dual al celor î n t î l n i ţ i ; micile întîmplări ale zilei, ale fiecărei ore,
fenomene de n a t u r ă politică, discuţii şi ciocniri, relaţii de dragoste
etc. Şi adesea, în orice stare şi chiar în momentele cele mai calme,
el nu poate scăpa de atacul zdrobitor al publicităţii. Aceasta nu poate
să nu aibă o influenţă educativă sau poate antieducativă. în orice
caz, ea se nutreşte cu imagini de un a n u m i t tip, care sînt supuse
unor mode.
1 Vezi articolul lui J. O r m e z z a n o ,
Ceea ce anglo-saxonii denumesc „escapism" şi „stress".
Rolul jucat de mass-media 291
Erotismul : mai puţin nefast ca violenţa
Moda erotismului care i-a scandalizat pe mulţi are, fără îndoială,
influenţă mai puţin nefastă decît recenta răspîndire a violenţei :
• firmă de pantofi arată bizar două picioare întinse pe şine şi pe
are le va tăia un tren, totul p e n t r u a p u n e în valoare modul în'care
<nt încălţate picioarele. însăşi viaţa de familie ocupă un loc foarte
mportant în temele publicitare de astăzi. Studiul motivelor publi-
îlare arată că importanţa acestui loc este în creştere şi că marele
uublic descoperă educaţia şi psihologia de familie. Alegînd douăzeci
ic reprezentări pe afiş ale grupului familial complet, J. Ormezzano
i constatat că ele fac apel mai curînd la tema relaţiilor afective din
• mul familiei, decît la cea a tinerei frumuseţi şi a bărbatului p u t e r -
.ic >. O treime dintre ele se referă la relaţiile de dragoste între soţi,
• treime — la cupluri în dialog acasă, ultima treime face apel la
• claţiile cu copilul.
J. Ormezzano deosebeşte :
— familii de tip dinamic, u n d e copiii îi antrenează pe părinţi, iar
imilitudinea îmbrăcăminţii subliniază absenţa relaţiilor ierarhice ;
— familii de tip static — tatăl domină, el este centrul grupului
familial.
Familiile reprezentate sînt destul de numeroase : trei copii de
imilie, dar imaginea ideală a mamei s-a s c h i m b a t : este o tînără
«rneie seducătoare. Ea rămîne totuşi subordonată, foarte „feminină"
i sensul tradiţional al termenului.
Tatăl nu-şi pierde cîtuşi de puţin virilitatea ocupîndu-se de copil.
El îl plimbă, îl înfaşă, îl hrăneşte, discută cu el, lansează împreună
• u el zmee de hîrtie, fără ca aceasta să-1 discrediteze.
Publicitatea : o imagine idealizata
a familiei
Publicitatea este aici reflectarea unei evoluţii recente în r a p o r t u ­
rile cuplului şi în cele ale cuplului cu copiii.
Publicitatea reflectă o educaţie mai liberală : un copil de p a t r u
• ini este lăsat să manipuleze vase frumoase. Dacă-şi răstoarnă ceaşca
i ciocolată, el se amuză : „nu-i nicio nenorocire, graţie produsu-
1
Publicité et idéal éducatif, în „L'Ecole
i' parents", iulie-august, 1968.
292 Societatea Rolul jucat de mass-media 293

lui N... faţa de masă nu se pătează". De fapt copilul este rege. „Sînt Doi tineri din trei ascultă radioul zilnic. Aceasta este o cifră consi-
delicioase, scumpule" i se spune pe un afiş, oferindu-i-se bomboane. !>rabilă. Efectivul este mai ridicat la fete şi creşte o dată cu vîrsta.
Afecţiunea primează asupra autorităţii : copilul a r e nevoie de îngri -ondajele arată că peste jumătate din public (dar care-i aici propor-
jire, de tandreţe, de o educaţie luminată, „deschisă asupra lumii" ;{ m de tineri ?) cere o mărire a numărului emisiunilor de „varie-
să-i oferim cărţi, enciclopedii, a p a r a t e de radio şi de proiecţie p e n t r u aţi" şi de cîntece. Or, în Franţa, din 500 de ore de emisie pe săp-
fotografii. î n t r e copii şi părinţi totul este ordine şi armonie, aici tmînă, 200 sînt consacrate acestui gen de programe.
n-ar putea exista certuri. Instrument de formare şi de contact foarte p r o n u n ţ a t cu l u m e a
Aceasta este h i m e r a idealizată a familiei pe care o reprezintă \ teri oară pe plan intelectual, moral, politic, ştiinţific, artistic (emi-
publicitatea de astăzi. Nu este reflectarea unor concepţii noi, ci dim-- unile France-musique), radioul contribuie totuşi la o oarecare izo-
potrivă, toate aceste imagini pătrund fără-ncetare, în mod conştient ae a copilului faţă de influenţa familiei.
sau nu, în spiritul celor tineri ca şi al celor adulţi şi vin să întă­
rească tendinţe noi, deja în curs de dezvoltare.
TELEVIZIUNEA
în F r a n ţ a n u m ă r u l receptoarelor de televiziune a crescut de la
RADIOUL 10 000 în 1955 la 5 milioane în 1965 şi nu încetează să crească.
Aparatul de televiziune este un obiect de ostentaţie, el defineşte
Influenţa radioului, care a constituit o cotitură esenţială este deja ivelul de v i a ţ ă 1 " . Dar mai ales n u m ă r u l de ore petrecute de copii
în regres, în favoarea celei a televiziunii. n faţa ecranului fac din el un factor foarte nou şi foarte puternic
Audiţia prin intermediul undelor hertziene a cunoscut perioada 1 formării t i n e r i l o r 2 . Influenţa lui asupra lor este directă, prin
ei de glorie în t i m p u l „telegrafiei fără fir", această expresie marcînd nagini pe care le privesc şi care le absorb în întregime atenţia,
o generaţie de acum foarte veche. a este şi indirectă, p e n t r u că ea modifică profund viaţa de familie
Ea a cunoscut totuşi o curioasă reînflorire în timpul apariţiei apa­ i raporturile reciproce ale membrilor săi.
ratelor portative ou tranzistoare, devenit un cadou clasic pentru
adolescent. Televiziunea strînge şi dezbina familia
Tinerii înşişi, cînd sînt consultaţi, deosebesc astfel motivele inte­
resului lor pentru audiţii radio 1 : Influenţa televiziunii asupra vieţii de familie este destul de com-
-l'wă : ea o întăreşte din punct de vedere material, menţinînd-o gru-
Este uşor 23% ată, dar în acelaşi t i m p ea suprimă un anumit n u m ă r de ieşiri şi
Eşti ţ i n u t la curent cu toate 23% contacte exterioare. Ea oferă părinţilor şi copiilor centre de înţe­
se comune şi subiecte de conversaţie. Ea suscită între ei un dialog,
Este odihnitor 5%
1 tul decît dialogul adesea puţin cordial asupra notelor de la şcoală.
Este un zgomot de fond care per­ >c exemplu, un film despre război poate permite o discuţie despre
m i t e să faci altceva 5%
n trecut pe care părinţii au p u t u t să-1 cunoască. D a r trebuie ca
Un radio adevărat respectă liberta­ '.irinţii să fie capabili de ea. Se întîmplă ca ei să-i trimită pe copii
tea de gîndire 8%
i culcare, răspunzîndu-le astfel la întrebări : „Tu n-ai experienţă,
Programele sînt vaste 10%
Eşti mai impresionat de o radioemi-
siune decît de lectură 10% 1
H. M a r c u s e , Eros et civilisation, Editions de Minuit, 1968.
•' După un sondaj al l . F . O . P . din 1966, 4 2 % dintre tineri se uită la televizor în
> arc zi sau aproape în fiecare zi, mai ales în provincie. Maximul este atins în preajma
1
Tinerii de astăzi, în „La Documentation franeaise". 1967. : tei de 14—15 ani.
294 Societatea
n-ai cunoscut asta" etc. şi adesea discuţia se termină aici. Mai fe­
cunde sînt poate a n u m i t e emisiuni care studiază conflicte, ridică
probleme de conştiinţă, care pot să privească viaţa şi preocupările:
părinţilor ca şi pe ale copiilor.
Dar televiziunea riscă să şi înlocuiască schimbările directe cu
privire la subiecte de familie. Există familii în care nu se mai vor­
beşte deloc, din m o m e n t u l în care se dă d r u m u l la televizor.
M. de Villes se referă la o „delegaţie de prestigiu" 1 care răsco­
leşte relaţiile părinţi-copii. Receptorul „ştie mai m u l t e " decît părin­
ţii, care încetează de a mai fi surse de cunoaştere. Şi fără îndoială,
această pierdere de prestigiu a jucat un a n u m i t rol în dezvoltarea
„contestării".
Influenţa intelectuală. O m a r e anchetă a UNESCO (1965) a făcut
în diferite ţări bilanţul influenţei televiziunii ca mijloc de însuşire
a cunoştinţelor 2 . Rezultatele şcolare propriu-zise par să fie influen­
ţate mai curînd în sensul negativ datorită folosirii prea intensive
a televiziunii. în schimb, influenţa asupra cunoştinţelor generale
este mai curînd pozitivă. Copiii care se uită la televizor reuşesc mai
bine decît alţii să răspundă la testele de cunoştinţe generale (Marea
Britanic). Părinţii consideră că sînt m a i bine informaţi (Japonia). Au;
un vocabular mai bogat în m o m e n t u l intrării în şcoală (Statele
Unite, Canada). De fapt, rezultatul general este pozitiv, ori de cîte:
ori părinţii au curajul să limiteze audiţia la cîteva emisiuni intere-;
sânte, fără a lăsa copilul să obosească în faţa aparatului.
Dar copilul necesită o televiziune care să corespundă m a i bine
decît orice alt mijloc posibilităţilor şi nevoilor lui. Sursă de distrac­
ţie la domiciliu, ea-1 captivează fără să-1 separe de fapt de cămin
şi-i permite accesul în lumea persoanelor adulte : să urmăreşti emi­
siunea înseamnă să fii egalul lor.
Este incontestabil că televiziunea are o influenţă considerabilă
asupra formării intelectuale la cei tineri. Ancheta UNESCO subli­
niază că ea acţionează asupra concepţiilor şi asupra valorilor copi­
lului, avînd în acelaşi t i m p înrîurire şi asupra gusturilor sale per­
sonale. După părerea p ă r i n ţ i l o r 3 televiziunea „dezvoltă inteligenţa"
1
Vezi M. de V i l l e s , La Télévision et nous, l ' É c o l e des loisirs, 1968.
2
Vezi articolul, L'influence de la télévision sur les enfants et les adolescents în „Etudes,
et documents d'information", nr. 43.
' „ T i n e r i i de astăzi" în „la Documentation française", 1967.
Rolul jucat de mass-media 295
copiilor (860/0), „îi instruieşte m u l t " (77%). S-a mai constatat că ea
face să scadă vînzările revistelor ilustrate p e n t r u copii
P e n t r u ca aportul televiziunii să fie cu adevărat pozitiv, este posi­
bil să se urmărească ca ea să completeze şi să consolideze materiile
şcolare, în loc să le prejudicieze. în afara emisiunilor de televiziune
şcolară propriu-zisă, profesorul poate folosi emisiunea din ajun (o
emisiune despre China de pildă, sau o piesă clasică) p e n t r u a-i de­
termina pe elevi să tragă concluziile care se impun. Tot astfel, acasă
părinţii pot acorda un sprijin p e n t r u însuşirea materiilor şcolare
mulţumită anumitor emisiuni (biografii, filme istorice. e t c ) , p e n t r u
a da un sens mai concret la cele ce elevul află la şcoală. Trebuie
lotuşi să rămînem conştienţi de limitele sau de pericolele posibile
ale acestui mod de cultură de masă : ele au fost adesea subliniate
de sociologi, care se tem că spectatorul, m a i ales cel tînăr, este
expus primejdiei pasivităţii şi conformismului. Alţii sînt totuşi m a i
puţin pesimişti. Astfel J. Cazeneuve subliniază 2 redresarea publicu­
lui care în loc să suporte emisiunile le discută, iar sociologul ame­
rican Mac L u h a n arată că mijloacele electronice de comunicaţie vin
-*ă completeze pe cele tipărite, restituindu-ne folosirea t u t u r o r sim­
it irilor şi permiţîndu-ne să nu mai depindem de un unic sistem de
codificare 3 .
Influenţa asupra sănătăţii. Problema se pune în primul rînd pe
plan fiziologic. în general, copiii se culcă ceva mai târziu în familiile
care posedă un televizor. Dar diferenţa nu este m a r e (17 m i n u t e în
•laponia, 11 în Canada). Totuşi, în anumite ţări, se constată că sînt
ameninţate mesele, luate prea în grabă, şi orele de somn. O treime
dintre copiii de 12 ani în Anglia se uită la televizor după ora 22,
i a r î n Statele Unite — 6 0 % după miezul n o p ţ i i ! Adesea, chiar
-Iacă copilul este trimis la culcare, el adoarme greu, pentru că con-
l i n u ă s ă s e gîndească la spectacolul de-abia văzut... In general există
pericolul oboselii p e n t r u ochi şi al tensiunii nervoase mai ales (prea
multe lucruri de văzut şi de asimilat), dacă t i m p u l total de u r m ă r i r e
a televizorului pe zi întrece limitele raţionale. Adesea părinţii înşişi
• ml prea pasionaţi de televizor p e n t r u a fi în m ă s u r ă de a i m p u n e
limite. Adesea, de asemenea, p e n t r u „a fi lăsaţi în pace", ei cedează
1
Ancheta realizată la Universitatea din Stanford sub conducerea lui E. P a r k e r.
- Vezi J. C a z e n e u v e , La télévision maîtrisée în „la Nef", nr. 57, 1969.
:i
Vezi M. M a c L u h a n , La Galaxie de Gutenberg, Mame-Seuil, 1967 şi Pour
>mprendre Ies media, Mame-Seuil, 1968.
 V.
296 Societatea
dorinţei copiilor. Problema camerei u n d e trebuie plasat televizorul
constituie un izvor de mari dificultăţi : sufrageria, salonul, dormito­
rul părinţilor ? Nici un răspuns sigur nu poate fi deocamdată dat.
Influenţa morală. P e n t r u ca părinţii să fie în m ă s u r ă să-şi asume
educaţia copiilor, ei trebuie evident să controleze folosirea emisiuni­
lor. Lucrul este destul de dificil în practică, fie că încercăm să u t i ­
lizăm metoda convingerii, fie o altă posibilitate de contact. Practic,
copiii văd un n u m ă r considerabil de emisiuni care nu le sînt desti­
nate, în general, părinţilor le vine din ce în ce mai greu să i m p u n ă
un sistem de educaţie, pentru că graţie televiziunii copilul va putea
oricînd să-1 pună la-ndoială K O dificultate suplimentară o constituie
faptul că nu p u t e m evalua cu precizie efectul produs de cutare sau
cutare emisiune asupra gîndirii copilului. Anumite lucruri pe care
nici nu le percepem, îl sperie. Altele, care ne par înspăimîntătoare
nu-1 ating, pentru că nu le înţelege.
Aceeaşi anchetă a UNESCO confirmă concluzia experienţelor r e ­
marcabile ale lui Berkowitz 2 , conform cărora violenţa văzută la te­
levizor (sau pe ecran) tinde să crească delincventa sau criminalitatea,
şi în orice caz agresivitatea care le serveşte d r e p t bază 3 .
Un mare n u m ă r de psihologi de tradiţie psihanalitică susţin încă
teza „catharsisului" după care u r m ă r i r e a u n u i spectacol violent îl
„purifică" pe spectator de propriile sale tensiuni. Din nefericire
toate lucrările recente tind să prezinte această teză ca fiind cel puţin
insuficientă. Ele tind în ansamblu să demonstreze că un spectacol
violent nu „fabrică" agresivitatea, d a r contribuie la transformarea
ei în violenţă acolo unde de-acuma există 4 .
Să ne amintim experienţa clasică : copiii sînt împărţiţi în două
grupe, dintre care doar u n a este supusă u n u i test de ortografie foarte
dificil ; eşecul îi face pe copii să se simtă furioşi şi frustraţi. Apoi li
se arăta copiilor un film violent, în care un manechin este stîlcit în
bătaie. După care li se cere să lovească la rîndul lor un manechin.
1
Vezi D. R i e s r a a n , La Foule solitaire, Arthaud, 1964). Mulţumită mijloacelor
de informare în masă copilul află cu uşurinţă despre ncrmele obişnuite de comportare
ale părinţilor, norme pe care le pret : nde apoi de la proprii săi părinţi.
2
Vezi L. Berkowitz, The Effects ofObserving Violence, în „Scientific Ame­
rican", febr. 1964.
3
Agresivitatea este latentă în natura omului, chiar cînd nu se manifesta în med des­
chis. Vezi K- L o r e n z, L'Agression, une histoire naturelle du mal, Flammarion,
1969.
* Acestea sînt în particular concluziile Comitetului de cercetare în televiziune, nu­
mit de Ministerul de Interne al S.U.A. în 1963.
Rolul jucat de mass-media 297
' oprii frustraţi o fac atunci bucuroşi, ca şi cum agresivitatea lor
-ar fi exasperat în timpul spectacolului, în t i m p ce copii nefrus-
| : aţi nu manifestă nici cel mai mic interes p e n t r u acest exerciţiu 1 .
Se pare că pericolul emisiunilor violente este m a r e , mai ales p e n -
i r u copiii de-acum p e r t u r b a ţ i ; în acest sens ele pot favoriza delinc-
enţa. Predelicvenţii încearcă adesea faţă de propriul tată sau faţă
i;o societate în general sentimente de ostilitate, pe care un film
enţa. Predelincvenţii încearcă adesea faţă de propriul tată sau faţă
Experienţele lui L. Berkowitz tind totodată să demonstreze că
i hiar copiii normali pot fi afectaţi, dacă de pildă actul de violenţă
• s te comis de eroul simpatic, cel cu care se identifică, cu atît m a i
mult cu cît acest personaj întîlneşte aprobarea societăţii, şi m a i
ales dacă violenţa îi p e r m i t e să reuşească în acţiunile l u i 2 .
Alegerea programelor. P r i m a datorie a părinţilor este deci să con­
troleze cu grijă alegerea programelor. Se pare că de fapt controlul
se exercită mai curînd prin permisiunea de a u r m ă r i televizorul
pină la o anumită oră decît p r i n verificarea programului, iar părin­
ţilor le vine mai des ideea să interzică decît să sfătuiască.
Cam 2 0 % din părinţi acordă o încredere absolută „pătratului a l b "
sau avertismentului prezentatoarei ; ei nu ţin cont de diversitatea
îrstelor şi a caracterelor, care ar cere o adaptare a controlului la
liecare caz individual.
Mai mult de jumătate din copii
văd ce vor ei
Să semnalăm, pentru moment, următoarele atitudini d ă u n ă t o a r e :
— Să te debarasezi de copii instalîndu-i în faţa aparatului pen­
tru a putea pleca de acasă ; televiziunea devine atunci „babysitter".
— Să permiţi u r m ă r i r e a programului miercurea şi sîmbăta seara
..pentru că a doua zi este liberă", fără preocupare p e n t r u valoarea
• misiunii.
— Să te serveşti de televiziune în mod corectiv. „Dacă eşti cu­
minte, ai voie să te uiţi mai m u l t " . Nici aici criteriul valoric al emi-
mnii nu intră în socoteală 3 .
1
Vezi .1. D. H a 1 1 o r a n, The Effects of Mass Communication, Leicester, 1965.
— Astfel westernul, mult timp considerat inofensiv, nu este deloc astfel. Violenţa erou-
i i n este mai contagioasă decît cea a banditului.
1
Vezi H. C a s s i r e r, La télévision et les enfants d'âge préscolaire, în „Courner
'. l'UNESCO", nov. 1966.
298 Societatea

Aceste erori probabil sînt mai frecvente decît se crede, p e n t r u că

Concluzii
in ciuda controlului pe care părinţii susţin că-1 exercită, mai mul
de jumătate dintre copii afirmă că sînt liberi să vadă ce vor.

Tabloul influentelor c a r e a c ţ i o n e a z ă fie direct, fie prin

intermediul părinţilor a s u p r a f o r m ă r i i personalităţii
copilului şi asupra comportării lui ulterioare.

A devenit o tradiţie ca atunci cînd un copil sau un adolescent are

dificultăţi, să acuzi de ele educaţia pe care a primit-o în familie sau
„neglijenţa" şi „delăsarea" părinţilor s ă i ; o asemenea atitudine,
foarte caracteristică în a doua j u m ă t a t e a secolului XX şi care t r a n s ­
pare din ce în ce mai des p r i n măsuri judiciare, are meritele ei :
ea atrage atenţia asupra dezastrelor i g n o r a n ţ e i ; ea îi încurajează pe
părinţi să se intereseze de problemele de educaţie ; mulţumită ei
poate va veni ziua cînd toţi bărbaţii, toate femeile, vor primi înainte
de a părăsi la 16 ani şcoala cîteva noţiuni de psihologie şi pedagogie,
destinate să facă din ei altceva decît educatori întâmplători. Dar
nici această concepţie nu este lipsită de primejdii.
Ea îi culpabilizează pe părinţi, aproape pe toţi părinţii, sau cel
puţin îi scufundă în nelinişte. Teama de a proceda rău, teama de a
„ r a t a " o educaţie, nu creează în jurul copilului o atmosferă perfect
sănătoasă.

Educaţia nu se face în afara societăţii

Responsabilitatea părinţilor în cadrul educaţiei este imensă : ea

nu este totală. Dincolo şi în afară de ei, există lumea : familia, prie­
tenii, şcoala, cărţile, televiziunea. într-o formă sau alta, răspunderea
formării tinerilor dincolo de copilărie, a fost întotdeauna, în tot
cursul istoriei, problema întregii comunităţi. în civilizaţia noastră
societatea delegă familiei o parte din puterea ei. Dar ea rămîne
mereu prezentă şi se manifestă prin intermediul u n o r presiuni va­
riate. Primii specialişti în psihologia copilului îl studiau separat, ca
si cum ar fi fost posibil să-i disociezi reacţiile de cele ale a n t u r a ­
Comportarea jului. De cîţiva ani încoace am învăţat să-1 readucem în mediul
cop//o/ui
său, să considerăm că dificultăţile sale, aparent individuale, erau
 300 Cunoaşterea copilului
în realitate nişte maladii de familie *. în curînd va trebui să lărgim
studiul la medii cu m u l t mai vaste şi sociologia va trebui să-şi aducă
contribuţia.
Cei doi poli ai educaţiei :
dezvoltarea şi limitarea
Societatea nu tolerează creşterea liberă şi dezordonată a unei fiinţe
omeneşti. Ceea ce cere ea este transmiterea, îmtr-o scurtă perioadă
educativă, a imperativelor ei, a cuceririlor ei acumulate de secole,
în cîţiva ani un copil trebuie să devină o fiinţă socială adaptată. Iar
procedeele folosite nu diferă prea m u l t de cele ale grădinarului care
vrea să obţină o plantă frumoasă, viguroasă şi îngrijită. El' n-are la
dispoziţie decît două metode, aproape contradictorii : îngrăşămîntul
şi foarfecă. îngrăşămîntul stimulează creşterea, foarfecă o limitează
şi o ordonează.
Tot astfel, preocupările educatorilor au oscilat întotdeauna între
doi poli opuşi : să lărgească cunoştinţele şi să le limiteze. Să înveţi
să afli, să înţelegi şi să asimilezi cît mai m u l t e cunoştinţe este u n u l
din aspectele esenţiale ale educaţiei, care trebuie să fie o descope­
rire perpetuă. Dar pe de altă parte, ea trebuie să fie şi o asceză.
Copilul învăţă să-şi domine pornirile, să-şi limiteze pasiunile şi cu­
tezanţele. Nu se mai crede astăzi deloc că ignoranţa ar fi a v u t vir­
tuţi, dar aşa s-a crezut odată. Doar interzicînd orice experienţă,
disimulând aproape toate realităţile se fabricau în mod artificial deli­
cioasele fete „ p u r e " ale secolului trecut. Biserica interzicea c ă r ţ i ;
în secolul XVI Savonarola le ardea.
Obiectivul nostru nu-1 constituie aici discutarea şi compararea va­
lorii acestor concepţii, ci numai reamintirea faptului că de-a lungul
secolelor cele două sarcini care le corespund au fost încre­
dinţate „grosso m o d o " u n a şcolii, cealaltă familiei. în antichitate
şcoala împărtăşea cunoştinţe : gramatica, retorica, matematica, în
t i m p ce familia, păzitoarea tradiţiilor ancestrale, opera în locul copi- ^
lului trierea adevărurilor pe care u r m a să şi le însuşească. în Evul
Mediu, amîndouă sprijinindu-se solid de biserică, universitatea pro­
cura ştiinţa scolastică, iar familia morala de cavaler sau de postăvar.
Această dualitate impregnează puternic încă educaţia din zilele
noastre.
1
Spitalul Henri-Rousselle a creat cel dimîi un serviciu specializat în studiul pro­
blemelor de familie.
Concluzii 301
Educaţia :
un factor de integrare socială
Totuşi, în secolul trecut de-acuma, s-a schiţat o importantă t r a n s ­
formare. Schema pe care am indicat-o se aplica unei societăţi rigide,
unde locul copilului era dinainte evident şi delimitat. Sub impulsul
revoluţiei industriale şi democratice, societatea burgheză din secolul
XIX, mai reoeptivă, a început să sugereze posibilităţile de ascensiune
socială datorate nu bunăvoinţei capricioase a u n u i mare senior, ci
meritului sau mînuirii eficace a banilor şi a regulilor sociale. Astfel
educaţia capătă un alt sens ; ea devine u n u l din elementele s t a t u t u ­
lui social, ea este cea pe care îşi bazează ambiţiile tipurile lui Julien
Sorel. Şcoala împrăştie cunoştinţele şi le certifică prin diplome con-
firmabile, p u t e r n i c e ' i n s t r u m e n t e de acces la posturi superioare. Din
partea ei, familia mereu veghează la formarea morală, dar preocu­
pată de păstrarea sau de ameliorarea statutului ei social, ea acordă
din ce în ce mai mult grijă rafinamentului manierelor care sînt şi
de „un semn de recunoaştere" şi aproape marca unei caste. Cunoaş­
terea a cedat locul „culturii", iar educaţia unei „bune educaţii" :
una şi cealaltă combinate determină nivelul integrării sociale.
Astăzi : în căutarea unui crez
Trebuia să aşteptăm a doua jumătate a secolului XX pentru ca să
vedem apariţia unui fenomen nou, care răscoleşte toate modurile
noastre de gîndire : invazia operată de mass-media, factorul educativ
la fel de puternic ca familia şi şcoala. Aducînd fiecărui copil un
aflux imens de informaţie necontrolată, el favorizează răspîndirea
maximă a cunoştinţelor şi contestarea maximă a valorilor sociale
u morale. Familia şi şcoala sînt puse amîndouă sub semnul între­
bării în calitatea lor de surse de educaţie.
Astfel se observă din ce în ce mai m u l t influenţarea reciprocă a
rolurilor lor :
— Familia îşi pune din ce în ce mai puţin a m p r e n t a asupra ado­
lescentului, ea devine mai ales un mediu de securitate pentru primii
ani mulţumită legăturilor afective din ce în ce mai puternice, din
ce în ce mai mărturisite.
— Şcoala asistă la contestarea pînă şi a rolului său cultural. î n ­
săşi noţiunea de „cultură", vagă şi relativ dezinteresată, este discu­
tată ca fiind legată de societatea burgheză. Şcoala, prin intermediul
302 Cunoaşterea copilului
opţiunilor şi al orientărilor, tinde să-şi asume un rol strict utilitar şi
să devină instrumentul integrării profesionale şi sociale la toate
nivelele.
într-o viziune optimistă, mass-media — mai ales televiziunea —
ar deveni un mijloc de a-i aduce fiecăruia un supliment de cunoş­
tinţe dezinteresate şi, poate, o indicaţie asupra moralei sociale ac­
ceptabile astăzi.
Acest tablou nu este absurd şi poate că în acest fel societatea de
mîine îşi va găsi echilibrul. S-ar putea totuşi considera că-i lipseşte
avîntul. Idealul „comunicării" şi al „integrării sociale" nu poate fi
deloc suficient. Trebuie s-o ţinem m i n t e cînd observăm că astăzi
mulţi tineri sînt, mai mult ca niciodată, şi cum zicea Jules Remains
într-un sens foarte larg, în căutarea u n u i crez.
Bibliografie
Adler (A.): L'enfant difficile (Payot, 1968) — o serie de cazuri studiate în pro­
funzime.
Aubry (J.) :La carence de*soins maternels ( P . U . F . 1955) — Efectele separării
de m a m ă a copiilor mai mici de 3 ani plasaţi temporar în creşă.
Berge (A.): Education familiale (Aubier-Montaigne, 1959) — Căutarea drumului
dificil între constrîngerile necesare şi libertăţile ce trebuie respec­
tate.
Berge (A.): Le métier de parents (Aubier-Montaigne, 1952) — Idei confruntate
cu rezultatele experimentale.
Berger (G.): Traité pratique d'analyse du caractère (P.U.F.) — însoţit de chestio­
nare care să ajute la stabilirea diagnosticului.
Bloch (H.) şi Niederhoffer (A.): Les bandes d'adolescents (Payot, 1963) — Un
studiu aprofundat şi comparaţia cu societăţile primitive.
Bonheur (G.): Qui a cassé le vase de Soissons (Laffont, 1963) — Amprenta lăsată
asupra n o a s t r ă j a şcoala primară.
Boulanger-Balleyguier (p.):^£es cris chez l'enfant (Vrin, 1968) — Comportamen­
tul sugarului.
Bourdieu (P.) şi Passeron (J.C.): Les héritiers (Editions de Minuit, 1964) — Ceea
ce studenţii datorează mediului lor social.
Brenton (M.): The American Male — Cuprinde un capitol important referitor
la rolul t a t ă l u i .
Brimer (J.): The process of Education (Vintage Books, 1960) — o carte foarte
i m p o r t a n t ă consacrată modului de î m b u n ă t ă ţ i r e a metodelor de
învăţămînt.
Cattell (R.B.): La personnalité ( P . U . F . , 1956) — Tot ce contribuie la formarea
personalităţii: evoluţie naturală, educaţie, mediu.
Cesari (P.): Psychologie de l'enfant ( P . U . F . , 1949, colecţia „Que sais-je?") — Un
scurt studiu asupra imitaţiei, a jocului, a afectivităţii, a inteli­
gentei.
304 Cunoaşterea copilului Bibliografie 305

Chateau (J.): Le Réel et l'Imaginaire dans le jeu de l'enfant (Vrin, 1946) — Func­
ţia de reprezentare şi de disimulare: rolul lor în echilibrul afectiv
al copilului.
Claparède (E.): Psychologie de l'enfant et pédagogie experimentale ( K u n d i j , 1905)
— Descrierea evoluţiei copilului; rolul jocului în procesul de
învăţare.
Cohen (M.); Lézine (I.) şi colaboratorii: Etudes sur le langage de l'enfant (Edi­
tions du Scarabée, 1962).
Corman (Dr. L.): Nouveau manuel de morphopsychologie (Stock, 1967) — Dife­
ritele tipuri de caracter în funcţie de forma obrazului.
Cousinet (R.) : La vie sociale des enfants (Editions du Scarabée, 1960) — Grupurile
de copii: formarea lor, jocurile, regulile, imitarea modelurilor.
Graecker (R.): Les enfants intellectuellement doués ( P . U . F . , 1 9 5 1 ) — C i n e sînt
şi care sînt soluţiile educative experimentate pentru ei.
Debesse (M.): La crise d'originalité juvénile (Alcon, 1 9 3 6 ) — A c e a s t ă expresie
a devenit clasică.
Debesse (M.): L'adolescence ( P . U . F . , 1942) — Mai curînd descriptiv decît analitic
— Numeroase exemple.
Engelmann (S. şi T.): Comment donner à vos enfants une intelligence supérieure
(Laffont, 1967) — Studiu pedagogic, revelat de t i t l u ; metode eficace
pentru stimularea inteligentei vîrstei preşcolare.
Erikson (E.): Enfance et société (Delachaux et Niestlé, 1959) — Dezvoltarea
copilului într-o perspectivă psihoanalitică şi socială.
Freud (A.): Le traitement psychanalytique des enfants ( P . U . F . , 1951) — A l c ă t u i t
după observarea unor cazuri precise.
Freud (S.): Essais de psychanalyse (Payot, 1965) — Teoriile lui Freud legate de
Aceasta, de noţiunea Eului şi a Supraeului.
Klineberg (O.): Psychologie sociale ( P . U . F . , 1957) — Manual foarte complet
care acordă un loc important studiului altor civilizaţii.
Koupernik (C.) şi Dailly R(.): Développement neuropsychique du nourrisson (P.U.F.,>
„Paideia", 1968) — Dezvoltarea fizică şi intelectuală, normală şi
anormală a copilului, de la 0 la 2 ani. Foarte completă şi erudită.
Krech (D.) şi Crutchfield (R.S.) : Théorie et problèmes de psychologie sociale (P.U.F.,
1952) — Manual clasic de psihologie socială.
Launay (C.) Hygiène mentale de l'écolier ( P . U . F . , Païdeia, 1959) — Probleme
de sănătate şi probleme psihologice.
Le Gali (A.): Caractérologie des enfants et des adolescents ( P . U . F . ) — Descrierea
a opt caractere de bază, cu nuanţele lor.
Lévine (J.): Progrés et problèmes de la conscience de soi chez l'enfant d'âge scolaire
(1964).
Lézine (I.) şi Brunet (O.): Le développement psychologique de la première enfance
( P . U . F . , 1965) — Studiul aprofundat care a permis elaborarea
unor „baby teste" celebre.
Lorenz (K.): L'agression, une histoire naturelle du mal (Flammarion, 1969) —
Tendinţele agresive la om urmărite după studiu! comportamentu­
lui animal.
Mac Luhan (M.): La Galaxie de Gutenberg (Mame-Seuil, 1967) — Cum civiliza­
ţia tiparului este învinsă de cea a mijloacelor de comunicaţie
electronice.
Mannoni (M.): L'enfant arriére et sa mère (Editions de Minuit, 1968) — Eseuri
filozofico-politice. O sinteză Freud-Marx.
Martinet (A.) şi colaboratorii: Le langage (Encyclopédie de la Pleiade) — Geneza
şi structurile vorbirii.

Freud (S.): Introduction à la psychanalyse (Payot, 1917) — Lucrarea fundamen- Mauco (G.): Psychanalyse et Education (Editions Aubier-Montaigne, 1G68) —
tală asupra conceptelor freudiene. Destinat explicării părinţilor şi copiilor a originilor inconştiente
ale atitudinilor lor faţă de copii.
Freud (S.): Trois essais sur la sexualité (Gallimard, 1945)— Evoluţia sexualităţii
copilului pornind de la explicarea nevrozelor şi a perversiunilor. Meili (R.): Le développement du caractère chez l'enfant (Dcssart, Bruxelles, 1967).

Gesell (A.): L'enfant de 5 à 10 ans ( P . U . F . , 1959). Le jeune enfant dans la civi­ Michaud (E.): Actions et Pensées enfantines (Editions du Scarabée, 1953) — Cum
lisation moderne ( P . U . F . ) . L'adolescent de 10 à 16 ans ( P . U . F . , îşi reprezintă lumea copilul între 4 şi 10 ani.
1959) — Trei studii fundamentale asupra etapelor de dezvoltare Montessori (M.): Pédagogie scientifique (Larousse) L'enfant (Desclée de Brouwer
a copilului. et Cie, 1952) Celebra „metodă".
Girard (A.): La réussite sociale ( P . U . F . collection „Que-sais-je?" 1967) — Factorii Manchaux (M.C.): La vérité sur les bébés (Maguard, 1968) — Un manual de
sociali şi obstacolele în faţa egalităţii şanselor. educaţie sexuală pentru cei mici şi pentru părinţii lor.
Cunoaşterea copilului