SISTEME ŞI RAPORTĂRI FINANCIARE

CAPITOLUL II
LUCRĂRI PREMERGĂTOARE PRIVIND ÎNTOCMIREA SITUAŢIILOR
FINANCIARE ANUALE

În practică, pentru a putea fi asigurată calitatea ofertei de informaţii prin raportările

financiare, sunt necesare unele lucrări pregătitoare sau preliminare.
Lucrările preliminare sau pregătitoare le preced pe cele de completare propriu-zise şi au
rolul de a verifica, de a efectua înregistrări de sfârşit de exerciţiu şi de a centraliza date. Astfel, ele
constituie premisa pentru întocmirea documentelor financiare (de sinteză) şi, în acelaşi timp, pentru
asigurarea reflectării cât mai fidele a situaţiei financiare a întreprinderii. Asemenea lucrări sunt
numeroase, numărul şi complexitatea lor crescând proporţional cu mărimea perioadei pentru care se
întocmesc documentele de sinteză.
Principalele lucrări pregătitoare absolut necesare întocmirii bilanţului sunt:
I. Întocmirea balanţei de verificare a conturilor înainte de inventariere;
II. Inventarierea generală a patrimoniului şi înregistrarea diferenţelor;
III. Determinarea rezultatului exerciţiului şi repartizarea acestuia.

2.1. Întocmirea balanţei de verificare a conturilor înainte de inventariere

Operatiile economice care se realizează zi de zi într-o unitate economica se inregistreza in
conturi. In orice moment al activitatii economice, fiecare cont in parte pune in evidenta situatia
elementelor patrimoniale: existentele la inceputul perioadei, cresterile, micsorarile, totalul
miscarilor cumulate de la inceputul anului, dar si existentele finale.
Necesitatile de conducere, control si analiza a activitatii unitatilor patrimoniale impun
generalizarea si prezentarea, intr-un tablou de ansamblu, a intregii activitati desfasurate. Metoda
contabilitatii impune ca periodic, si in mod obligatoriu cu ocazia elaborarii bilantului, sa se faca
verificarea exactitatii inregistrarilor facute in contabilitate, cit si a calculelor efectuate cu ocazia
determinarii rulajelor, sumelor totale si a soldurilor conturilor.
Balanta de verificare sau balanta conturilor este un procedeu specific al metodei
contabilitatii care asigura verificarea exactitatii inregistrarii operatiilor economice in conturi,
legatura dintre conturile sintetice si bilant, legatura dintre conturile sintetice si conturile analitice,
precum si centralizarea datelor contabilitatii curente. Balanta de verificare se prezinta sub forma
unei situatii tabelare, in care se inscriu datele valorice preluate din conturi.
In cadrul balantei de verificare se obtin anumite egalitati structurale si globale proprii dublei
inregistrari si corespondentei conturilor.
Aceste egalitati exprima un echilibru permanent intre aceste date, de unde provine si
denumirea de "balanta". Balanta de verificare contine toate conturile folosite de o unitate
patrimoniala, fiecare cont fiind inscris cu soldul initial, rulajele perioadei curente, totalul sumelor si
soldul final de la sfirsitul lunii pentru care se incheie balanta respectiva. Legea contabilitatii prevede
ca "pentru verificarea inregistrarii corecte in contabilitate a operatiunilor se intocmeste, lunar,
balanta de verificare".
Balanța de verificare îndeplinește următoarele funcții:
a) Functia de verificare a exactitatii inregistrarii operatiilor economice in conturi
Aceasta functie consta in controlul si identificarea erorilor de inregistrare in conturi, prin
intermediul diferitelor egalitati valorice care trebuie sa existe in cadrul balantei de verificare,
precum si prin intermediul unor corelatii valorice stabilite cu ajutorul ei. Inregistrarea gresita a unor
operatii economice ca urmare a nerespectarii principiului dublei inregistrari, trecerea eronata a
sumelor din Registrul Jurnal in Registrul Cartea Mare si de aici in balanta, efectuarea unor calcule
1
SISTEME ŞI RAPORTĂRI FINANCIARE

gresite in formulele contabile complexe, stabilirea eronata a rulajelor si a soldurilor conturilor,

determina inegalitati intre totalurile balantei, care se semnalizeaza cu ajutorul ei, fapt ce ii confera
caracterul unui instrument de verificare, de control. Lipsa unei egalitati valorice sau a unor corelatii
constituie dovada existentei unor erori, care trebuie sa fie identificate si corectate. Desi in conditiiile
utilizarii calculatoarelor electronice in munca de contabilitate creste exactitatea calculelor, functia
de control a balantei de verificare se mentine, iar corelatiile pe care se bazeaza, servesc la
prevederea unor chei de control in programele de lucru ale echipamentelor moderne de prelucrare a
datelor.
b) Functia de legatura dintre conturile sintetice si bilant
Balanta de verificare concentreaza informatiile din toate conturile folosite in contabilitatea
curenta a unitatii. Aceasta legatura se concretizeaza in faptul ca datele din bilantul anual reprezinta
soldurile finale ale conturilor, preluate din balanta de verificare prelucrate si grupate conform
necesitatilor de intocmire a bilantului. Soldurile initiale ale conturilor la inceputul anului sunt
preluate din bilantul anual, potrivit principiului intangibilitatii bilantului de deschidere a unui
exercitiu care trebuie sa corespunda cu bilantul de inchidere a exercitiului precedent.
c) Functia de legatura dintre conturile sintetice si cele analitice
Aceasta functie consta in intocmirea unor balante de verificare ale conturilor analitice pentru
fiecare cont sintetic care se desfasoara pe conturi analitice. Cu ajutorul acestor balante se
controleaza concordanta care trebuie sa existe intre datele inregistrate in contul sintetic si conturile
sale analitice.
d) Functia de centralizare a existentelor, miscarilor si transformarilor elementelor
patrimoniale
Gruparea si centralizarea datelor inregistrate in conturi cu ajutorul balantei de verificare
ofera conducerii unitatilor posibilitatea de a cunoaste totalul modificarilor intervenite in volumul si
structura patrimoniului economic, rezultatele financiare obtinute in urma activitatilor desfasurate
etc..
Cuprinzind, sub forma centralizata, toate datele privitoare la existentele si miscarile
elementelor patrimoniale inregistrate in conturile sintetice si analitice, pe o anumita perioada de
timp, balanta de verificare asigura compararea datelor de la inceputul unei perioade de gestiune cu
cele de la sfirsitul ei si cu alte perioade de gestiune expirate. Astfel, se pot stabili schimbarile
produse in marimea si structura patrimoniului economic, eficienta plasarii resurselor etc..
e) Functia de analiza a activitatii economice
Balanta de verificare are un rol deosebit de important in analiza situatiei economico -
financiare pe perioade scurte de timp, si in intervalul dintre doua bilanturi, fiind astfel, singurul
instrument care furnizeaza informatiile necesare conducerii operative a unitatilor patrimoniale.
Aceasta analiza are anumite limite comparativ cu analiza care se poate realiza pe baza bilantului
contabil, cu ajutorul balantelor de verificare obtinandu-se un grad mai redus de sintetizare a datelor
contabile.

Clasificarea si modul de intocmire a balantei de verificare

În teoria si practica contabilitatii se folosesc mai multe criterii de clasificare a balantelor de

verificare, dintre care principalele sunt:
- dupa felul conturilor pe care le contin;
- dupa numarul egalitatilor pe care le cuprind;
- dupa continutul si forma grafica de prezentare.
a) Dupa felul conturilor pe care le contin, balantele de verificare se grupeaza în:
- balante ale conturilor sintetice;
- balante ale conturilor analitice.
Balantele de verificare ale conturilor sintetice sau generale se întocmesc numai valoric pe
baza datelor preluate din conturile sintetice si cuprind toate conturile sintetice folosite în
contabilitatea curenta a unei unitati într-o anumita perioada de gestiune.
2
SISTEME ŞI RAPORTĂRI FINANCIARE

Balantele de verificare ale conturilor analitice se întocmesc, cu date cantitative si valorice,

(pentru conturile care înregistreaza elemente de natura stocurilor) sau numai valorice (pentru
anumite conturi, ca de exemplu 411 Clienti, 401 Furnizori, etc.), pe baza datelor preluate din
conturile analitice, separat pentru fiecare cont sintetic care a fost desfasurat pe conturi analitice. Sub
aspectul momentului asemenea balante de verificare se întocmesc înainte de balanta de verificare a
conturilor sintetice sau generala, motiv pentru care se mai numesc si balante de verificare auxiliare
sau secundare.
Spre deosebire de balanta de verificare a conturilor sintetice, care este una singura la nivelul
unitatii patrimoniale, numarul balantelor de verificare ale conturilor analitice, depinde de numarul
conturilor sintetice care au fost desfasurate pe conturi analitice. Exemplu de conturi sintetice care se
dezvolta în conturi analitice si pentru care se întocmesc balante de verificare analitice: 301 "Materii
prime", 302 "Materiale consumabile", 401"Furnizori", 411"Clienti", etc.
b) Dupa numarul egalitatilor pe care le cuprind sau al continutului lor, balantele de
verificare se împart în:
- balante de verificare cu o egalitate (fie balanta sumelor, fie balanta soldurilor);
- cu doua egalitati;
- trei egalitati;
- cu patru egalitati.
Din motive de simplificare, pentru conturile analitice se întocmeste, în cele mai multe
cazuri, balanta soldurilor.
Balanta de verificare a sumelor cuprinde doua coloane, una pentru total sume debitoare si
alta pentru total sume creditoare ale conturilor din registrul cartea mare, la data întocmirii ei, între
care trebuie sa existe egalitatea:
Totalul sumelor debitoare (TSD) = Totalul sumelor creditoare (TSC)
Totalul sumelor debitoare se compune din soldurile initiale debitoare de la începutul anului
plus rulajele debitoare ale conturilor de la începutul anului si pâna la data întocmirii balantei de
verificare.
Totalul sumelor creditoare se compune din soldurile initiale creditoare de la începutul anului
plus rulajele creditoare ale conturilor de la începutul anului si pâna la data întocmirii balantei de
verificare.
Înscrierea elementelor respective (totalul sumelor debitoare si totalul sumelor creditoare) se
efectueaza separat, pentru fiecare cont în parte.
Balanta de verificare a soldurilor este asemanatoare cu balanta de verificare a sumelor, cu
deosebirea ca în locul celor doua coloane perechi de sume, cuprinde doua coloane perechi de
solduri, una pentru soldurile finale debitoare si cealalta pentru soldurile finale creditoare, prin a
caror totalizare trebuie sa rezulte egalitatea:
Total solduri finale debitoare = Total solduri finale creditoare
Modelul unei astfel de balante de verificare este urmatorul:

Balanta de verificare cu o egalitate (balanta soldurilor)

Nr.crt. Simbol Denumirea conturilor Solduri finale

cont
Debitoare Creditoare
1. 101 "Capital social" - 2.490.000
2. 21X "Imobilizari corporale" 1.500.000 -
3. 301 "Materii prime" 600.000
4. 302 "Materiale consumabile" 60.000
5. 401 "Furnizori" - 270.000
6. 411 "Clienti" 400.000
3
SISTEME ŞI RAPORTĂRI FINANCIARE

7. 461 "Debitori diversi" 30.000

8. 5121 "Conturi la banci în lei" 220.000
9. 5311 "Casa în lei" 20.000
10. 5191 "Credite bancare pe termen scurt" 70.000
TOTAL 2.830.000 2.830.000

Ca si în cazul balantei anterioare si aceasta balanta de verificare, prin egalitatea respectiva

satisface cerintele functiei de control al exactitatii datelor înregistrate în conturi. Totodata,
prezentând situatia economico-financiara a unitatii economice la un moment dat, prin soldurile
finale, debitoare si creditoare ale conturilor, balanta la care ne referim sta la baza întocmirii
bilantului si permite conducerii unitatii sa cunoasca rezultatele activitatii sale la perioade scurte de
timp, respectiv în intervalul dintre doua bilanturi (care se întocmeste anual).
Balanta de verificare cu doua egalitati, denumita si balanta sumelor si soldurilor, se prezinta
într-o singura varianta si rezulta din combinarea balantei sumelor cu balanta soldurilor. Ea cuprinde
patru coloane: doua pentru total sume, debitoare si creditoare si doua pentru solduri finale, debitoare
si creditoare, ceea ce permite stabilirea a doua egalitati între totalurile coloanelor perechi, de sume
si, respectiv, de solduri.
Egalitatile la care ne referim sunt urmatoarele:
Totalul sumelor debitoare = Totalul sumelor creditoare
Totalul soldurilor finale debitoare = Totalul soldurilor finale creditoare
Ca urmare, din aceste ecuatii valorice se desprinde ideea ca balanta de verificare cu doua
egalitati permite verificarea corelatiilor si realizarea functiilor celor doua tipuri de balante de
verificare (balanta sumelor si balanta soldurilor), din a caror combinare rezulta.
Balanta de verificare cu doua egalitati nu prezinta informatii distincte cu privire la rulajul
conturilor, întrucât acesta apare într-o singura suma împreuna cu soldurile initiale, aspect care
diminueaza proprietatile informative ale balantei pentru satisfacerea cerintelor activitatii de analiza
în procesul de conducere a unitatii patrimoniale.
Balanta de verificare cu trei egalitati a fost conceputa, tocmai, pentru sporirea proprietatilor
informative ale balantelor de verificare cu una si cu doua egalitati si pentru satisfacerea cerintelor
muncii de analiza si conducere la un nivel superior. Aceasta balanta de verificare cuprinde sase
coloane (trei coloane perechi), din care doua coloane pentru soldurile initiale debitoare si creditoare,
doua pentru rulajele lunii curente, debitoare si creditoare, doua pentru soldurile finale debitoare si
creditoare, ceea ce permite stabilirea a trei egalitati între totalurile coloanelor perechi astfel:
Totalul soldurilor initiale debitoare = Totalul soldurilor initiale creditoare
Totalul rulajelor debitoare = Totalul rulajelor creditoare
Totalul soldurilor finale debitoare = Totalul soldurilor finale creditoare
Cu ajutorul balantei de verificare cu trei egalitati se realizeaza, atât functiile balantelor
precedente, cât si functia de analiza a activitatii economice. Cu toate acestea, si asemenea balanta de
verificare limiteaza informarea asupra urmaririi în timp, întrucât nu se pot compara informatiile din
conturi din luna curenta cu informatiile din lunile precedente.
Balanta de verificare cu patru egalitati se prezinta într-o singura varianta sub forma unui
tabel cu opt coloane, din care: doua coloane pentru totalul sumelor debitoare si creditoare din luna
precedenta, doua pentru rulajele debitoare si creditoare ale lunii curente, doua pentru totalul
sumelor debitoare si creditoare (inclusiv rulajele lunii curente) si doua pentru soldurile finale
debitoare si creditoare. Aceste coloane permit stabilirea a patru egalitati între totalurile coloanelor
perechi astfel:

Totalul sumelor debitoare = Totalul sumelor creditoare

4
SISTEME ŞI RAPORTĂRI FINANCIARE

din perioada precedenta din perioada precedenta

Totalul rulajelor debitoare = Totalul rulajelor creditoare

ale perioadei curente ale perioadei curente

Totalul sumelor debitoare = Totalul sumelor creditoare

Totalul soldurilor finale debitoare = Totalul soldurilor finale creditoare

Balanta de verificare cu patru egalitati reprezinta modelul cel mai complet si cel mai folosit
în activitatea practica, întrucât satisface functiile celorlalte balante sub forma tabelara si, în plus,
ofera informatii pentru efectuarea analizei în dinamica a situatiei economico - financiare a unitatii.
Totodata, da posibilitatea stabilirii urmatoarelor corelatii: egalitatea dintre sumele totale din balanta
de verificare întocmita la sfârsitul perioadei precedente si sumele totale la sfârsitul perioadei
precedente din balanta de verificare a perioadei curente; egalitatea dintre sumele totale din balanta
perioadei curente si sumele totale la sfârsitul perioadei precedente din balanta de verificare a
perioadei viitoare.
În conditiile utilizarii calculatorului electronic în prelucrarea datelor se realizeaza balanta de
verificare, cu cinci egalitati, adica cu zece coloane. Primele doua coloane reflecta permanent
soldurile initiale (debitoare si creditoare) de la începutul anului, urmatoarele doua coloane cuprind
cumulat rulajele lunilor precedente (debitoare si creditoare), urmate de perechile de coloane pentru
rulaje luna curenta, total sume la sfârsitul lunii curente si solduri finale (debitoare si creditoare).
c) Dupa continutul si forma grafica de prezentare, unele dintre aceste balante de verificare
pot fi întocmite într-o singura varianta, iar altele în doua variante.
Legea contabilitatii nr. 82/1991, republicata, prevede utilizarea balantei de verificare cu
patru egalitati, fiind, de altfel, cea mai completa si avantajoasa pentru activitatea practica de
contabilitate.
Balantele de verificare analitice sau auxiliare se clasifica si ele, dupa felul soldului pe care îl
prezinta conturile pentru care se întocmesc la sfârsitul perioadei, în:
- balante de verificare analitice pentru conturi monofunctionale, care se pot grupa, la rândul
lor, în: balante de verificare analitice pentru conturi cu un singur etalon de evidenta (valoric) si
balante de verificare analitice pentru conturi cu doua etaloane de evidenta (cantitativ si valoric).
- balante de verificare pentru conturi bifunctionale.
Balantele de verificare, sintetice si analitice, se întocmesc, în mod obligatoriu, la sfârsitul
lunii si ori de câte ori necesitatile impun acest lucru, în scopul verificarii exactitatii operatiilor
economice în conturi. Pe baza datelor din balantele de verificare se întocmeste bilantul contabil.

INTOCMIREA BALANTEI DE VERIFICARE

Întocmirea balantei de verificare a conturilor sintetice necesita efectuarea urmatoarelor
lucrari succesive:
1. Înregistrarea tuturor operatiilor patrimoniale care au avut loc, în cursul lunii, pe baza de
documente justificative, în evidenta cronologica realizata cu ajutorul registrului - jurnal;
2. Trecerea operatiilor din evidenta cronologica în evidenta analitica (organizata cu ajutorul
fiselor de cont pentru operatii diverse sau diferitelor situatii) si în evidenta sistematica sintetica,
organizata cu ajutorul fiselor cartea mare (cartea mare sah, fiselor de conturi pentru operatii diverse,
jurnalelor de credit sau situatiilor pentru debit);
3. Totalizarea rulajelor debitoare si creditoare, a totalului sumelor debitoare si creditoare si,
respectiv, a soldului final al fiecarui cont, debitor sau creditor, în functie de continutul economic al
acestuia;
4. Transcrierea datelor din cartea mare în formularul balantei de verificare.

5
SISTEME ŞI RAPORTĂRI FINANCIARE

Din experienta practica, rezulta ca pentru evitarea eventualelor erori de calcul si înregistrare,
este recomandat sa se transcrie în balanta de verificare numai datele cu caracter primar, iar celelalte
sa se calculeze în cadrul acesteia. De exemplu, în cazul balantei de verificare cu trei egalitati:
soldurile initiale se pot prelua din balanta de verificare precedenta; rulajele (debitoare, respectiv
creditoare) se transcriu din conturi, iar soldurile finale se calculeaza direct în cadrul balantei de
verificare.
5. Totalizarea balantei de verificare si controlul corelatilor valorice. În acest scop, se
totalizeaza fiecare coloana a balantei si se verifica egalitatile proprii acesteia.
Cu ajutorul balantei de verificare a conturilor sintetice se verifica: corelatiile dintre
egalitatile generate de dubla înregistrare a operatiunilor patrimoniale în contabilitate; concordanta
dintre totalul înregistrarilor din registrul jurnal si totalul rulajelor debitoare, respectiv creditoare, din
balanta; totalul soldurilor finale debitoare, respectiv creditoare, din "cartea mare" si totalul
soldurilor finale debitoare, respectiv creditoare din balanta.
În situatia în care nu se verifica egalitatile din balanta sau nu exista concordantele
mentionate anterior se procedeaza la identificarea si corectarea erorilor.

2.2. Inventarierea generală a patrimoniului şi înregistrarea diferenţelor

◈ Conceptul de inventariere
Inventarierea stă la baza întocmirii unui bilanţ real contribuind la asigurarea imaginii fidele
şi la aplicarea prudenţei în contabilitate.
Inventarierea generală a patrimoniului reprezintă ansamblul operaţiunilor prin care se
constată existenţa şi starea tuturor elementelor de activ şi pasiv, cantitativ-valoric sau numai
valoric, aflate în patrimoniul unităţilor la o anumită dată. Este lucrarea pregătitoare întocmirii
„conturilor anuale” prin care se stabileşte situaţia reală a patrimoniului fiecărei unităţi
economice/firme/companii şi cuprinde toate elementele patrimoniale, precum şi bunurile sau
valorile deţinute cu orice titlu, aparţinând altor persoane fizice şi juridice, în vederea întocmirii
bilanţului. Cum bilanţul „trebuie să dea o imagine fidelă, clară şi completă a patrimoniului, a
situaţiei financiare şi a rezultatelor obţinute”, acest lucru nu se poate realiza fără a se efectua
inventarierea generală a patrimoniului.
Unităţile economice „au obligaţia să efectueze inventarierea generală a elementelor de activ
şi de pasiv deţinute, la începutul activităţii, cel puţin odată pe an pe parcursul funcţionării, în cazul
fuziunii sau încetării activităţii, precum şi în alte situaţii prevăzute de lege” cum ar fi:
a) la cererea organelor de control, cu prilejul efectuării controlului, sau a altor organisme
similare împuternicite legal;
b) ori de câte ori sunt indicii că există lipsuri sau plusuri în gestiune, care nu pot fi stabilite
cert decât prin inventariere;
c) ori de câte ori intervine o predare-primire de gestiune;
d) cu prilejul reorganizării gestiunilor;
e) ca urmare a calamităţilor naturale sau a unor cazuri de forţă majoră35.

◈ Funcțiile inventarierii
Inventarierea, în calitatea sa de procedeu al metodei contabilităţii, are mai multe funcţii,
dintre care cele mai importante sunt:
a) Funcţia de control a concordanţei dintre informaţiile furnizate de contabilitate şi
realitate;
b) Funcția de actualizare a valorii de înregistrare a elementelor patrimoniale;
c) Funcţia de stabilire a situaţiei nete şi a rezultatului exerciţiului;
d) Funcţia de calcul şi de evidenţă a stocurilor.

6
SISTEME ŞI RAPORTĂRI FINANCIARE

a) Funcţia de control a concordanţei dintre informaţiile furnizate de contabilitate şi

realitate.
În cadrul acestei funcții, cu ajutorul inventarierii se verifică integritatea patrimoniului, prin
compararea datelor faptice, stabilite la inventariere, cu informațiile din contabilitate.
Deși există reglementări precise privind recepţia, depozitarea, gestionarea şi eliberarea din
gestiune a bunurilor economice, oricât de bine este organizată această activitate şi oricât de bine
este organizată şi ţinută contabilitatea elementelor patrimoniale, în anumite situaţii pot apare
diferenţe între soldurile scriptice şi realitate (stabilită prin soldurile faptice). Datele furnizate de
contabilitate, de regulă au un caracter relativ deoarece:
 bunurile economice suferă pe timpul transportului, manipulării şi depozitării anumite
modificări cantitative şi valorice. Aceste modificări se datorează unor factori obiectivi şi
subiectivi pe care contabilitatea nu le poate înregistra în momentul producerii lor. Astfel, se
înregistrează scăderi cantitative (perisabilităţi) datorită proprietăţilor fizico-chimice ale
elementelor materiale care usucă, se sparg, se oxidează, se evaporă etc. Unele bunuri îşi
pierd parametrii calitativi datorită expirării termenului de garanţie, depozitării
necorespunzătoare etc. Alte bunuri cresc în greutate;
 în anumite gestiuni pot avea loc sustrageri, furturi, risipă, proastă gospodărire;
 unele date din documentele primare se pot omite cu ocazia înregistrării lor în contabilitate
sau se pot înregistra de mai multe ori sau se înregistrează eronat, la altă gestiune sau alt
sortiment, etc.;
 personalul care gestionează bunurile dă dovadă de neglijenţă, confundă sortimentele;
 unele comenzi în curs de execuţie se anulează datorită renunţării făcute de beneficiari;
 uneori pot apărea cazuri de forţă majoră (calamităţi naturale, incendii etc.).
Prin compararea situaţiei faptice, stabilită prin inventariere, cu situaţia scriptică din
contabilitate se stabilesc plusurile şi minusurile de inventar şi se iau măsuri în vederea punerii de
acord a situaţiei scriptice cu realitatea.
▣ Exemplu:
La o societate, pentru materia primă A, stocul din fișa de cont este de 200 kg, iar stocul real
stabilit prin inventariere este de 205 kg. Prețul de înregistrare în contabilitate este de 30 lei/kg.
Se stabilesc astfel, diferențe cantitative la inventariere:
(stoc faptic-stoc scriptic) x preț de înregistrare = plusuri sau minusuri de inventar
(205-200)x30lei/kg=150 lei, plus de inventar

Tot cu ajutorul inventarierii se identifică bunurile inutilizabile, greu vandabile, comenzi

sistate, creanţe neîncasate etc., şi se iau măsuri pentru preîntâmpinarea apariţiei sau limitarea
pagubelor. Analizând cauzele care au dus la neîncasarea sau neplata la termen a creanţelor şi
obligaţiilor se iau măsuri pentru întărirea disciplinei decontărilor.
Pe baza inventarierii se estimează riscurile la care este expusă întreprinderea, se stabileşte
probabilitatea de încasare a creanţelor, se stabileşte valoarea de piaţă a elementelor de activ pe baza
căruia se aplică principiul prudenţei.

b) Funcția de actualizare a valorii de înregistrare a elementelor patrimoniale

Pentru ca situațiile financiare anuale să reflecte cât mai fidel realitatea, este necesară
actualizarea valorilor contabile ale activelor, datoriilor și capitalurilor proprii, stabilindu-se valorile
actuale sau de inventar ale acestora.
Prin compararea valorilor de înregistrare (contabile) cu cele actuale (de inventar) pot rezulta
plusuri sau minusuri valorice, conform relației:
Valoarea actuală - Valoarea de înregistrare=Plusuri sau minsuri de valoare
Plusurile valorice nu se înregistrază în contabilitate, conform principiului prudenței;

7
SISTEME ŞI RAPORTĂRI FINANCIARE

Minusurile valorice se înregistrază în contabilitate sub forma ajustărilor pentru

depreciere sau a amortizărilor suplimentare.

▣ Exemplu:
Pentru materia primă B, stocul scripticcorespunde cu cel faptic și este de 200 kg. Prețul de
înregistrare este de 30 lei/kg, iar prețul actual, din momentul inventarierii, este de 26 lei/kg. În acest
caz, nu există plusuri sau minusuri cantitative, dar există o depreciere a prețului, care se va
înregistra în contabilitate sub forma unei ajustări pentru depreciarea materiilor prime.

(𝑆𝑡𝑜𝑐𝑓𝑎𝑝𝑡𝑖𝑐 × 𝑣𝑎𝑙𝑜𝑎𝑟𝑒𝑎𝑎𝑐𝑡𝑢𝑎𝑙ă ) − (𝑠𝑡𝑜𝑐𝑓𝑎𝑝𝑡𝑖𝑐 × 𝑣𝑎𝑙𝑜𝑎𝑟𝑒𝑎𝑐𝑜𝑛𝑡𝑎𝑏𝑖𝑙ă ) = 𝑑𝑖𝑓𝑒𝑟𝑒𝑛ț𝑒𝑣𝑎𝑙𝑜𝑟𝑖𝑐𝑒

(200 × 26) − (200 × 30) = −800 lei

c) Funcţia de stabilire a Situaţiei nete şi a rezultatului exerciţiului

Pe baza inventarierii se stabilește situația reală, atât a activelor, datoriilor și capitalurilor
proprii. Astfel, se determină situaţia netă a patrimoniului care se determină cu ajutorul relaţiei:

SITUAŢIA NETĂ A PATRIMONIULUI = ACTIVE

(inventariate) – DATORII (inventariate)

Dacă în cursul exercițiului financiar nu există creșteri sau diminuări de capital social (se face
abstracţie de modificarea aportului proprietarului la capitalul social), rezultatul net al exerciţiului se
poate determina ca o variaţie a situaţiei nete, astfel:

REZULTATUL NET =
SUTIAŢIA NETĂ la finele exerciţiului – SITUAŢIA NETĂ la începutul exerciţiului

Prin inventariere se confirmă realitatea activelor patrimoniale şi a datoriilor în vederea

determinării corecte a situaţiei nete, a obligaţiilor fiscale şi a rezultatului net.

d) Funcţia de calcul şi evidenţă a stocurilor, consumurilor şi vânzărilor

Unităţile economice mici şi mijlocii pot utiliza pentru contabilitatea stocurilor metoda
inventarului intermitent.
Această metodă se aplică atunci când stocurile cumpărate se include direct în cheltuieli,
urmând ca la sfârșitul perioadei, pe baza inventarierii, să se stabilească soldurile finale, care se vor
înregistra în conturile de stocuri. La începutul perioadei următoare, aceste solduri se vor încorpora
din nou în cheltuieli.
Aplicând această metodă, la sfârşitul fiecărei luni, se determină ieşirile din cursul lunii cu
relaţia:
IEŞIRI DIN DEPOZITE = STOCURI INIŢIALE + INTRĂRI ÎN CURSUL LUNII –
STOCURILE FINALE (de la inventar)

În condiţiile utilizării metodei inventarului intermitent, inventarierea lunară a stocurilor este

obligatorie şi stă la baza determinării cheltuielilor materiale şi a veniturilor din producţia stocată.

◈ Etapele inventarierii
Inventarierea este o lucrare complexă care se derulează în următoarele etape:
8
SISTEME ŞI RAPORTĂRI FINANCIARE

1. pregătirea inventarierii;
2. inventarierea propriu zisă;
3. stabilirea rezultatelor inventarierii şi înregistrarea diferenţelor constatate.

1. Pregătirea inventarierii este etapa premergătoare activităţii de inventar propriu-zis. În

această etapă se iau trei categorii de măsuri şi anume:
- de asigurare a condiţiilor logistice privind crearea condiţiilor corespunzătoare de lucru,
- organizatorice:
 determinarea obiectului inventarierii și a sferei de cuprindere, întocmirea de
proceduri scrise de inventariere,
 constituirea comisiilor de inventariere,
 închiderea și sigilarea căilor de acces în gestiuni,
 declarația scrisă a gestionarului din care să rezulte: dacă gestionează bunuri şi în alte
locuri de depozitare, are în gestiuen bunuri nerecepționate, are cunoștință de
existența unor plusuri sau minusuri de inventar, etc
- contabile:
 asigurarea înregistrării tuturor tranzacţiilor în contabilitatea sintetică şi analitică şi în
evidenţa operativă;
 verificarea exactităţii înregistrărilor prin confruntarea informaţiilor din contabilitate
cu cele din evidenţa operativă prin întocmirea balanţelor de verificare analitice şi cu
balanţa de verificare sintetică întocmită înainte de inventariere;
 se ridică de la gestiuni toate evidenţele operative şi se vizează după ultima
operaţiune (benzi de la casele de marcat, fişe de magazie, rapoarte de gestiune etc.).

2. Inventarierea propriu-zisă
În această etapă are loc constatarea faptică și descrierea elementelor de activ şi pasiv supuse
inventarierii în listele de inventariere. Procedeele utilizate diferă în funcție de natura elementelor
patrimoniale inventariate, astfel:
Imobilizările necorporale se inventariază prin constatarea existenţei şi apartenenţei acestora
la firmele/unităţile deţinătoare, iar în cazul brevetelor, licenţelor, al know-how şi al mărcilor de
fabrică este necesară dovedirea existenţei acestora pe baza titlurilor de proprietate.
Imobilizările corporale: terenurile, construcțiile se inventariază pe baza documentelor care
atestă proprietatea acestora şi a dosarului tehnic al acestora;
Imobilizările în curs (de execuţie) se identifică, pentru fiecare obiect în parte, denumirea
obiectului, descrierea amănunţită a stadiului în care se află acesta, pe baza valorii din documentaţia
existentă (devize), precum şi în funcţie de volumul lucrărilor realizate la data inventarierii.
Materialele şi utilajele primite de la beneficiari pentru montaj şi neîncorporate în lucrări se
inventariază separat.
Stocurile se stabilesc faptic prin numărare, cântărire, măsurare sau cubare, după caz.
Bunurile aflate în ambalaje originale intacte nu se desfac decât prin sondaj, acest lucru urmând a fi
menţionat şi în listele de inventariere respective.
Creanţele şi obligaţiile faţă de terţi sunt supuse verificării şi confirmării pe baza extraselor
soldurilor debitoare şi creditoare ale conturilor de creanţe şi datorii care deţin ponderea valorică în
totalul soldurilor acestor conturi, conform "Extrasului de cont".
Disponibilităţile aflate în conturi la bănci sau la unităţile Trezoreriei Statului se inventariază
prin confruntarea soldurilor din extrasele de cont emise de acestea cu cele din contabilitatea unităţii.
Disponibilităţile în numerar (lei şi în valută) din casieria unităţii se inventariază în ultima zi
lucrătoare a exerciţiului financiar, după înregistrarea tuturor operaţiunilor de încasări şi plăţi privind
exerciţiul respectiv, confruntându-se soldurile din registrul de casă cu monetarul şi cu cele din
contabilitate.

9
SISTEME ŞI RAPORTĂRI FINANCIARE

Pentru orice alte elemente de activ şi de pasiv se verifică realitatea soldurilor conturilor
respective, iar pentru cele aflate la terţi se fac cereri de confirmare, care se ataşează la listele
respective după primirea confirmării.

Lista de inventariere se întocmeşte la locurile de depozitare, de comisia de inventariere, pe

gestiuni, conturi de valori materiale, eventual grupe sau subgrupe, separat pentru bunurile unităţii şi
separat pentru cele aparţinând altor unităţi, aflate asupra personalului unităţii la data inventarierii,
primite pentru prelucrare etc., şi se semnează de către membrii comisiei de inventariere şi de către
gestionar. Este recomandabil ca aceste liste să se întocmească în două exemplare, un exemplar de
către gestionari şi un exemplar de către membrii comisiei de inventariere. Dacă inventarierea se
desfăşoară cu ocazia predării-primirii gestiunilor, listele de inventariere se întocmesc în 3
exemplare, pentru gestionarul predător, gestionarul primitor şi un membru al comisiei de
inventariere.
Pe ultima filă a listei de inventariere, gestionarul trebuie să menţioneze dacă toate bunurile
şi valorile băneşti din gestiune au fost inventariate şi consemnate în listele de inventariere în
prezenţa sa. De asemenea, acesta trebuie să precizeze dacă are obiecţii cu privire la modul de
efectuare a inventarierii. În acest caz, comisia de inventariere este obligată să analizeze obiecţiile,
iar concluziile la care a ajuns se vor menţiona la sfârşitul listelor de inventariere. Listele de
inventariere se semnează pe fiecare filă de către membrii comisiei de inventariere şi de către
gestionar. În cazul gestiunilor colective (cu mai mulţi gestionari), listele de inventariere se
semnează de către toţi gestionarii, iar în cazul predării-primirii gestiunii, acestea se semnează atât
de către gestionarul predător, cât şi de către cel primitor.
Listele de inventariere se completează cu cerneală sau pix, fără spaţii libere şi fără ştersături
în formularul tipizat, care este utilizat ca document pentru stabilirea lipsurilor şi a plusurilor de
bunuri şi valori, constatate cu ocazia inventarierii, precum şi pentru constatarea deprecierilor.
Rezultatele inventarierii se înscriu de comisia de inventariere într-un proces verbal.
Procesul verbal privind rezultatele inventarierii trebuie să conţină, în principal, următoarele
elemente:
- data întocmirii;
- numele şi prenumele membrilor comisiei de inventariere;
- numărul şi data deciziei de numire a comisiei de inventariere; gestiunea inventariată; data
începerii şi terminării operaţiunii de inventariere;
- rezultatele inventarierii;
- concluziile şi propunerile comisiei cu privire la cauzele plusurilor şi ale lipsurilor
constatate şi la persoanele vinovate, precum şi propuneri de măsuri în legătură cu acestea;
- volumul stocurilor depreciate, fără mişcare, cu mişcare lentă, greu vandabile, fără
desfacere asigurată şi propuneri de măsuri în vederea reintegrării lor în circuitul economic;
propuneri de scoatere din uz a obiectelor de inventar şi declasare sau casare a unor stocuri;
constatări privind păstrarea, depozitarea, conservarea, asigurarea integrităţii bunurilor din gestiune;
- alte aspecte legate de activitatea gestiunii inventariate.
Anual, rezultatele inventarierii generale a patrimoniului, după reflectarea în contabilitate şi
în balanţa de verificare, se centralizează în „Registrul inventar” (cod 14-1-2), un document contabil
obligatoriu, de înregistrare anuală şi de grupare a rezultatelor inventarierii patrimoniului. În el se
înregistrează toate elementele de activ şi pasiv grupate după natura lor, conform posturilor din
bilanţul contabil. Elementele patrimoniale înscrise în registrul-inventar au la bază listele de
inventariere centralizatoare şi procesele verbale de inventariere care justifică, conţinutul fiecărui
post din bilanţ.

10
SISTEME ŞI RAPORTĂRI FINANCIARE

3. Stabilirea rezultatelor inventarierii şi înregistrarea diferenţelor constatate

Stabilirea rezultatelor inventarierii se realizează prin compararea cantităţilor şi valorilor
consemnate în listele de inventar cu cantităţile şi valorile înregistrate în contabilitate. În acest sens,
mai întâi se verifică exactitatea datelor din contabilitate, cu ajutorul balanţelor de verificare sintetice
şi analitice, apoi se verifică exactitatea datelor din inventar, prin confruntarea exemplarului din
aceste liste, scris de un membru al comisiei de inventariere cu exemplarul aceloraşi liste scrise de
gestionar, corectându-se pe loc eventualele diferenţe constatate, sub semnăturile participanţilor la
inventariere. Soldurile scriptice se certifică de către persoana care ţine evidenţa analitică a gestiunii
respective şi de către şeful compartimentului financiar-contabil. Se verifică, de asemenea
corectitudinea evaluărilor, a calculelor din contabilitate şi din listele de inventar.
Din comparaţia mai sus menţionată, pot să rezulte plusuri sau minusuri de inventar care pot
fi de două tipuri:
 Diferențe cantitative concretizate în plusuri sau minusuri de inventar, care se stabilesc astfel:
(𝒔𝒕𝒐𝒄𝒇𝒂𝒑𝒕𝒊𝒄 − 𝒔𝒕𝒐𝒄 𝒔𝒄𝒓𝒊𝒑𝒕𝒊𝒄 ) × 𝒑𝒓𝒆ț𝒖𝒍𝒅𝒆 î𝒏𝒓𝒆𝒈𝒊𝒔𝒕𝒓𝒂𝒓𝒆î𝒏 𝒄𝒐𝒏𝒕𝒂𝒃
= 𝑷𝒍𝒖𝒔 𝒔𝒂𝒖 𝒎𝒊𝒏𝒖𝒔𝒅𝒆 𝒊𝒏𝒗𝒆𝒏𝒕𝒂𝒓
Dacă stocul faptic este mai mare decât stocul scriptic, rezultă un plus de inventar, în caz
contrar, rezultă un minus de inventar.
 Diferențe valorice care rezultă în urma actualizării valorii contabile a elementelor patrimoniale
la valoarea de inventar. Valoarea de inventar se stabilește în funcție de utilitatea, starea sau
prețul pieței pentru activele imobilizate și stocuri și la valoarea lor probabilă de încasare,
respectiv de plată, pentru creanțe și datorii.
Diferențele valorice se stabilesc astfel:
(𝒔𝒕𝒐𝒄𝒇𝒂𝒑𝒕𝒊𝒄 × 𝒗𝒂𝒍𝒐𝒂𝒓𝒆𝒂𝒂𝒄𝒕𝒖𝒂𝒍ă ) − (𝒔𝒕𝒐𝒄𝒇𝒂𝒑𝒕𝒊𝒄 × 𝒗𝒂𝒍𝒐𝒂𝒓𝒆𝒂𝒄𝒐𝒏𝒕𝒂𝒃𝒊𝒍ă )
= 𝑷𝒍𝒖𝒔𝒖𝒓𝒊 𝒔𝒂𝒖 𝒎𝒊𝒏𝒖𝒔𝒖𝒓𝒊
În cazul în care se constată că valoarea de inventar este mai mare decât valoarea contabilă, în
listele de inventariere se va înscrie valoarea contabilă.
În cazul în care valoarea de inventar este mai mică decât valoarea contabilă, în listele de
inventariere se va înscrie valoarea de inventar.
Minusurile valorice (deprecierile) se înregistrează, în funcție de natura lor, astfel:
o deprecierile reversibile se înregistrază sub forma ajustărilor pentru deprecieri;
o deprecierile ireversibile aferente imobilizărilor necorporale și corporale se
înregistrează sub forma amortizării suplimentare.

În contabilitate, rezultatele inventarierii se înregistrează astfel:

 plusurile cantitative se înregistrază ca intrări în patrimoniu a elementelor respective;
 lipsurile cantitative se înregistrază ca ieșiri din patrimoniu a elementelor respective;
 deprecierile reversibile se înregistrază sub forma ajustărilor pentru deprecieri sau
pierdere de valoare;
 deprecierile ireversibile ale imobilizărilor amortizabile se înregistrază sub forma
unor amortizări suplimentare.
Plusurile în gestiune se vor înregistra la valoarea justă, iar lipsurile se vor imputa la valoarea
de înlocuire a bunurilor respective, care reprezintă costul de achiziție al unui bun cu caracteristici și
grad de uzură similare, la data consemnării pagubei.
Pe baza Registrului-Inventar și a balanței de verificare întocmite la 31 decembrie se
întocmește bilanțul, ale cărui posturi trebuie să corespundă cu datele înregistrate în contabilitate
puse de acord cu situația reală a elementelor de activ și de pasiv, stabilită la inventariere.

11
SISTEME ŞI RAPORTĂRI FINANCIARE

2.3. Determinarea rezultatului exerciţiului şi repartizarea acestuia

În ţara noastră se aplică metoda economică de determinare a rezultatelor financiare, ca

diferenţă dintre venituri şi cheltuieli. Acest rezultat se determină în „Contul de profit şi pierdere”.

a) Închiderea conturilor de venituri și cheltuieli

Rezultatul exerciţiului financiar se determină anual după închiderea tuturor conturilor de
cheltuieli şi venituri.
Operaţiunea de stabilire a mărimii rezultatului final se efectuează după înregistrarea în
contabilitate a tuturor operaţiilor ce privesc perioada la care acesta se referă, inclusiv a diferenţelor
în plus sau în minus constatate la inventariere, a ajustărilor pentru depreciere şi pierdere de valoare,
precum şi a provizioanelor pentru riscuri şi cheltuieli.

b) Calcularea impozitului pe profit

Impozitil pe profit se calculează pornind de la rezultatul contabil brut, care reprezintă
diferența dintre veniturile și cheltuielile înregistrate până la sfârşitul perioadei de gestiune pentru
care se efectuează calculul, operaţiune care se realizează prin intermediul contului bifuncţional 121
"Profit sau pierdere".
Dacă volumul veniturilor îl depășește pe cel al cheltuielilor, se obține profitul contabil brut,
din care se scad cheltuielile cu impozitul pe profit, rezultând profitul contabil net.
VENITURI - CHELTUIELI = PROFIT
Dacă volumul cheltuelilor îl depășește pe cel al veniturilor, se obține pierderea contabilă
brută, din care se scad eventualele cheltuieli cu impozitul pe profit, rezultând o pierdere contabilă
netă.
CHELTUIELI - VENITURI = PIERDERE

Din profitul brut total determinat pentru sfârşitul exerciţiului se repartizează anumite sume,
de regulă relativ mici, pe destinaţii reglementate în mod expres (constituirea si majorarea
rezervelor, acoperirea pierderilor contabile din anii precedenți), după care se efectuează operaţiunea
de impozitare.
Impozitul pe profit are ca bază de calcul rezultatul impozabil sau fiscal, care se obține prin
corectarea rezultatului contabil brut cu cheltuielile nedeductibile1 și cu deducerile fiscale2, conform
relației:

Rezultat fiscal = Rezultat contabil + Cheltuieli nedeductibile - Deduceri fiscale

Rezultat impozabil = Rezultat contabil + Cheltuieli nedeductibile - Deduceri fiscale-

Rezerve legale- Pierderea fiscalăani precedenți

Dacă rezultatul impozabil este pozitiv (profit fiscal sau impozabil) se calculează impozitul
pe profit datorat, astfel:

Impozit pe profit = Rezultat impozabil x Cota de impozit

(16%)
1
Cheltuielile nedeductibile sunt acele cheltuieli care nu se iau în considerare atunci când se calculează impozitul pe
profit (amenzi, penalități, dobânzi, cheltuieli de protocol care nu depășesc 2% din profitul impozabil, sponsorizări,
perisabilități care depășesc limitele legale, cheltuieli cu primele de asigurare voluntară de sănătate peste 250 euro, etc).
2
Deducerile fiscale sunt venituri neimpozabile, precum și alte elemente care diminuaează rezultatul fiscal (dividende
primite de la o altă entitate română, venituri realizate din anularea sau recuperarea datoriilor care au fost considerate
cheltuieli nedeductibile, etc)
12
SISTEME ŞI RAPORTĂRI FINANCIARE

Dacă rezultatul impozabil este negativ, aceasta reprezintă pierdere fiscală și se va recupera
din profiturile impozabile obținute în exercițiile financiare următoare.
În funcție de volumul cheltuielilor nedeductibile și cel al deducerilor fiscale, o entitate se
poate înregistra cu:
 profit contabil brut și cu profit fiscal;
 pierdere contabilă și cu pierdere fiscală;
 profit contabil brut, dar cu pierdere fiscală, generată de deuceri ficale;
 pierdere contabilă brută, dar cu profit fiscal, generat de cheltuielile nedeductibile.

Profitul fiscal și pierderea fiscală nu se înregistrază în contabilitate, ci numai în ”Declarația

anuală privind impozitul pe profit”.
Pierderea fiscală din anii precedenți se acoperă trimestrial, din profitul fiscal, odată cu
calcularea și înregistrarea impozitului pe profit.
Pierderea contabilă din anii precedenți se acoperă numai la sfârșitul exercițiului financiar,
când are loc repartizarea anuală a profitului cotabil net.
Plata impozitului se face trimestrial, până la data de 25, inclusiv, a primei luni din trimestrul
următor.

c) Determinarea și repartizarea rezultatului exercițiului financiar

După operațiile de închidere a conturilor de venituri și cheltuieli, contul 121 ”Profit și
pierdere” încorporează în credit: totalul veniturilor anuale realizate, iar în debit: totalul cheltuielilor
anuale efectuate, inclusiv cheltuielile cu impozitul pe profit/venit.
Repartizarea profitul contabil net se face pe următoarele destinații, respectându-se în mod
obligatoriu ordinea de mai jos:
1) Constituirea și majorarea rezervelor legale în limita a 5% din profitul impozabil
anual, până ce se ajunge la 20% din capitalul social;
2) Acoperirea pierderilor contabile din ultimii 7 ani;
3) Constituirea surselor proprii de finanțare
4) Până la 10% din profitul contabil net, pentru participarea salariaților la profit (în cazul
societăților cu capital majoritar de stat);
5) Minim 50% vărsăminte la bugetul de stat sau local (în cazul regiilor autonome) , ori
dividende (în cazul societăților naționale, companiilor naționale sau societăților
comerciale cu capital majoritar de stat).
6) Constituirea și majorarea rezervelor statuare sau contractuale, conform prevederilor
din actul constitutiv al entității;
7) Pentru dividende, conform hotărârii adunării generale a acționarilor/asociaților;
8) Pentru alte destinații, conform hotărârii adunării generale a acționarilor/asociaților
(alte rezerve, capital social).

▣ Exemplu:
Pentru determinarea rezultatului contabil net și repartizarera acestuia, la o societate cu capital
integral de stat, la sfârșitul exercițiului, se constată următoarele:
- Venituri totale: Vt = 10.000 lei, din care venituri neimpozabile: Vneimp= 500 lei
- Cheltuieli totale: Ct = 6.000 lei, din care cheltuieli nedeductibile: Cneded= 1.000 lei
- Rezerve legale existente: Rezlegale = 500 lei
- Capital social: CS = 3.000 lei
- Pierderea contabilă din anii precedenți: Pierederectb=300 lei, din care pierdere fiscală:
Pierderefiscală =200 lei
- Adunarea generală a asociaților hotărăște ca profitul contabil net, rămas după majorarea
rezervelor legale și acoperirea pierderii contabile, să fie repartizat la dividende.
13
SISTEME ŞI RAPORTĂRI FINANCIARE

Rezolvare:
a) Determinarea profitului contabil net:
 Rezultatul contabil brut: Rcb = Vt – Ct = 10.000 - 6.000=4.000 lei
 Rezultatul fiscal:
𝑅𝑓𝑖𝑠𝑐𝑎𝑙 = 𝑅𝑐𝑏 + 𝐶𝑛𝑒𝑑𝑒𝑑 − 𝑉𝑛𝑒𝑖𝑚𝑝 = 4.000 + 1.000 − 500 = 4.500 𝑙𝑒𝑖
 Rezerve legale care se pot constitui din profitul impozabil anual:
𝑅𝑖𝑚𝑝 × 5% = 4.500 × 5% = 225 𝑙𝑒𝑖
 Plafonul maxim al rezervelor legale este de:
3.000 × 20% = 600 𝑙𝑒𝑖
 Entitatea mai are obligația legală de a repartiza la rezerve legale suma de:
600-500=100 lei
 Rezultatul impozabil este:
𝑅𝑖𝑚𝑝 = (𝑅𝑐𝑏 + 𝐶𝑛𝑒𝑑𝑒𝑑 − 𝑉𝑛𝑒𝑖𝑚𝑝 ) − 𝑅𝑒𝑧𝑙𝑒𝑔𝑎𝑙𝑒 − 𝑃𝑖𝑒𝑟𝑑𝑒𝑟𝑒𝑓𝑖𝑠𝑐𝑎𝑙ă =
= (4.000 + 1.000 − 500) − 100 − 200 =
= 4.500 − 300 = 4.200 𝑙𝑒𝑖
 Impozitul pe profit datorat:
𝐼𝑚𝑝 = 𝑅𝑖𝑚𝑝 × 16% = 4.200 × 16% = 672 𝑙𝑒𝑖
 Profitul contabil net:
𝑅𝑐𝑏 − 𝐼𝑚𝑝 = 4.000 − 672 = 3.328 𝑙𝑒𝑖

b) Repartizarea profitului contabil net:

 Pentru rezerve legale: 100 lei;
 Pentru acoperirea pierderilor contabile din anii precedenți: 300 lei;
 Pentru dividende: 3.328 -100- 300 = 2.928 lei.

14