2.2.

Categorii şi tipuri de devianţă

A
In fazele de debut ale cercetărilor sociologice în domeniul
devianţei sociale s-a făcut o primă clasificare a actelor şi a faptelor
deviante în şapte categorii (M.Cusson), după cum urmează1:
1) Infracţiunile şi delictele. încă în secolul al XlX-lea, sociologii au
analizat statisticile criminalităţii, realizându-se studii referitoare
îndeosebi la omucideri, furt, infractori recidivişti, bande de tineri
delincvenţi, infracţiuni ale „gulerelor albe” şi altele;
2) Sinuciderea, care după apariţia celebrului studiu al lui
E.Durkheim, a devenit o temă importantă a sociologiei devianţei;
3) Consumul de droguri şi lumea toxicomanilor îi interesează pe
sociologi care au studiat aspectele sociale ale consumului de
marijuană, haşiş, opiacee, cocaină, alcool etc.;
4) Transgresiunile sexuale şi mai ales prostituţia, homosexualitatea
şi pornografia au fost obiectul unor cercetări, toate fiind cuprinse în
capitolul distinct al devianţei sexuale;
5) Devianţele religioase, ce constau în crezuri şi sectarism religios,
cauzatoare de violenţe extreme, cu mii şi mii de victime
nevinovate;
6) Bolile mintale au fost analizate din punctul de vedere al legăturilor
cu comportamentele antisociale, deviante;
7) Handicapurile fizice au fost cercetate de unii sociologi,
încercându-se stabilirea unor legături cauzale între
comportamentul deviant şi relaţiile tensionate care pot fi observate
în momentul interacţiunii persoanelor „normale” cu cele surde,
nevăzătoare, obeze, handicapate etc.
Această tipologizare a categoriilor de devianţă a fost ulterior
dezvoltată de R.K.Merton, S. Moscovici, F. Montanino şi E. Sagarin,
care au scos în evidenţă o altă clasificare, având la bază o grupare a
devianţei în funcţie de caracterul voluntar sau involuntar al
comportamentelor. Conform acestei clasificări distingem patru categorii
de devianţi:
1. Devianţi subculturali, denumiţi de Merton noncomformişti, iar de
Moscovici minorităţi active. Aceştia contestă legitimitatea normelor
pe care le încalcă şi promovează alte norme şi valori proprii,
militând pentru aplicarea acestora. Din asemenea categorie fac

1
Citat după: Petcu M. Delincvenţii. Repere psihosociale. - Cluj-Napoca, 1999, p.
39-48.
-403 -
 parte, mai ales, teroriştii, disidenţii şi membrii sectelor religioase,
care, pentru a implementa propriile norme, deviante de la cele
unanim acceptate, recurg la acte şi fapte de o gravitate şi o
cruzime deosebită. Grav este că asemenea subculturi sau
minorităţi active atrag numeroşi adepţi din rândul minorilor şi al
tinerilor, cărora le insuflă fanatism ieşit din comun, cu urmări
nefaste pentru ei şi pentru colectivitatea în care acţionează;
2. Transgresorii sunt devianţi care violează în mod deliberat normele
instituite de societate. Ei recunosc validitatea normelor pe care le
încalcă, însă acţionează nu din principii, ca devianţii subculturali,
ci din interes, din oportunism ori se lasă pradă pasiunilor sau
cupidităţii. Marea majoritate a delincvenţilor, de la tâlhari la hoţi şi
escroci, fac parte din această categorie a devianţi lor care încalcă
cel mai des normele de comportament, fără a le nega însă
legitimitatea;
3. Indivizii cu tulburări de comportament. Aici pătrundem într-o
zonă intermediară, unde caracterul voluntar al actului
comportamental nu este clar acceptat, nici exclus. în această
categorie intră persoanele cu tulburări de caracter, nevroticii,
sociopaţii, indivizii cu tulburări mintale, alcoolicii şi toxicomanii,
care în anumite faze ale stării lor îşi coordonează tot mai greu
voinţa, iar caracterul voluntar al faptelor lor este redus, dar nu
exclus;
4. Handicapaţii. La această categorie, în care sociologii includ surzii,
orbii, cocoşaţii, paraplegicii, debilii şi bolnavii mintal, ale căror stări
provin dintr-o leziune organică, trebuie să precizăm că avem
rezerve în a o menţine în cadrul unei clasificări sociologice a
devianţilor. Considerăm că doar un număr infirm de handicapaţi
face parte din masa devianţilor, iar atunci când apar asemenea
cazuri, pot fi clasificate, fără teamă de a greşi, în categoria
indivizilor cu tulburări de comportament.
Abordările diferite ale comportamentului deviant au condus la o
paletă largă de criterii de clasificare a devianţei, cele mai frecvente
fiind2:
1. Natura devianţei:
• devianţa pozitivă, care se referă la finalităţile pozitive ale unui act
deviant (inovaţia, invenţia);

2
Rădulescu S. Sociologia devianţef . - Bucureşti, 1998. p. 27.
-403 -
• devianţa negativă îndreptată contra valorilor unui grup social
(infracţiunile).
2. Forma de manifestare a devianţei:
• devianţa “deschisă” - identificată de agenţiile de control social;
• devianţa “ascunsă”, care caracterizează cel mai des “patologiile
sexuale” sau actele de corupţie.
3. Tipul de devianţa:
• devianţa penală (delictele);
• devianţa sexuală (delictele sexuale);
• devianţa politică (terorismul);
• devianţa religioasă (fanatismul);
• devianţa autoagresivă (suicid, consumul de droguri);
• devianţa familială (maltratarea).
4. Caracterul individual sau de grup al devianţei. Spre
deosebire de devianţa strict “individuală”, cea de “grup” implică
socializarea în cadrul unor subculturi deviante, la baza cărora stau
anumite norme, valori şi stiluri de viaţă (cazul organizaţiilor criminale, al
reţelei prostituţiei şi vânzării de droguri).
5. Caracterul “normal’* sau “patologic” al actului de devianţa
comis. Devianţa aşa-zis “normală" este considerată de cea mai mare
parte a membrilor grupului social sau ai societăţii ca o practică
firească, deoarece este manifestată sau practicată de largi segmente
de populaţie (fumatul, consun* ul de alcool, sexualitatea premaritală).
Actele deviante sunt considerate ca atare, mai ales când nu
intră în conflict cu morala publică.
Spre deosebire de devianţa normală, devianţa patologică intră
în conflict cu morala publică şi cu normele sociale, ameninţând
stabilitatea şi securitatea socială a grupurilor. Din această categorie
face parte delincvenţa, care implică reacţii puternice de control social.
Paralel cu această clasificare, alţi autori concluzionează că
devianţa se poate manifesta într-una dintre următoarele forme de
comportament individual sau de grup3:
■ Devianţa morală, care se manifestă sub forma uneia sau a mai
multor încălcări (abateri) ale normelor morale, acceptate de o
anumită colectivitate, de la normele societăţii globale până la
regulile deontologice ale unei anumite profesii. în această
categorie intră toate persoanele care săvârşesc fapte imorale

3
Pitulescu I. Criminalitatea juvenilă. - Bucureşti, 2000, p. 54-55.
-403 -
 care nu au un caracter penal datorită pericolului lor social redus;
■ Devianţa funcţională, care constă în abaterile de la normele şi
standardele de specialitate ale exercitării unei anumite ocupaţii
sau profesii. Este vorba despre norme de competenţă, adică de
norme tehnice în sensul originar, etimologic al termenului (de la
elenul „tekhne” care înseamnă artă, îndeletnicire bine efectuată).
Altfel spus, devianţa funcţională este o abatere de la regulile care
privesc realizarea unui anumit rezultat şi care provoacă o
disfuncţionalitate în desfăşurarea activităţii respective. Această
formă de devianţă poate consta în abateri disciplinare sau în
manifestări de incompetenţă sau incapacitate în exercitarea unei
ocupaţii, îndeletniciri sau profesii;
■ Devianţa penală, care cuprinde toate faptele prevăzute de legea
penală săvârşite, chiar dacă împrejurările în care au fost comise
sau anumite caracteristici de vârstă, starea mintală a autorilor sau
a eventualilor participanţi constituie cauze legale de înlăturare a
caracterului penal al faptei sau a responsabilităţii penale a
făptuitorilor. în această categorie sunt încadrate toate persoanele
şi acţiunile sau inacţiunile descrise de legea penală, care
constituie o tulburare a ordinii de drept, şi anume:
criminalitatea adulţilor, deci a persoanelor care au depăşit
vârsta minorităţii civile, săvârşind fapte ce întrunesc
elementele constitutive ale unei infracţiuni, în speţă
„infractorii”;
delincvenţa juvenilă, deci a minorilor între 14 şi 18 ani care au
săvârşit cu discernământ o faptă ce întruneşte elementele
constitutive ale unei infracţiuni, în speţă „delincvenţii minori”;
Aceste două categorii alcătuiesc „starea infracţională”, ca
ansamblul faptelor penale şi al infractorilor la o anumită dată sau
interval de timp şi într-un anumit loc (localitate, zonă geografică sau
teritorial-administrativă).
■ Devianţa minorilor cu tulburări de comportament, alcătuită din
totalitatea faptelor sociale săvârşite de minori care, din cauza
vârstei, nu răspund penal sau care au comis fapte fără
discernământ. Faţă de aceştia se pot lua numai măsuri de
ocrotire;
■ Devianţa alienaţilor mintal, care cuprinde totalitatea faptelor
prevăzute de legea penală, săvârşite de către persoanele
iresponsabile datorită unei stări patologice care le afectează grav
discernământul. Ei nu sunt consideraţi infractori, deoarece fapta
-403 -
 lor este comisă fără vinovăţie, deci fără unul dintre elementele
constitutive ale unei infracţiuni. Asemenea cazuri nu pot fi
încadrate într-una dintre formele de devianţă, deoarece au o
cauzalitate atipică şi asocială, care nu poate face obiectul unei
analize sociologice.
O altă distincţie în cadrul devianţei este cea operată de
E.Lemert: devianţa primara şi cea secundară. Autorul pune în discuţie
problema devianţei pornind de la faptul că aproape orice persoană
transgresează, din când în când, normele sociale, dar aceasta are un
caracter temporar şi i repetabil. In atare caz, avem de-a face cu
devianţa primară, persoana rămânând acceptată din punct de vedere
social, dar al cărei mod de 'viaţă este departe de a fi dominat de un
model deviant. Cei din jur ignoră frecvent acest tip de devianţă şi nu
etichetează individul drept «deviant. De exemplu, cel care bea prea
mult la o petrecere este etichetat de devianţă primară. Actele de
devianţă primară care se repetă şi devin prin această repetitivitate
vizibile, trec în categoria devianţei secundare. Caracterizându-se prin
comportamente deviante, individul va fi identificat, în mod public, ca
deviant. în continuare, modelând conduita sa, el acceptă devianţa ca
rol, fapt ce comportă consecinţe asupra identităţii sale sociale şi
asupra conceptului de sine.
Astfel, am ajuns la concluzia că în orice societate
comportamentul deviant acoperă o mare varietate de tipuri, mergând
de la comportamentul „excentric”, definit prin gesturi „insolite”, până la
comportamente disfuncţionale, aberante şi delincvente, înscrise în aria
patologiei sociale.

2.3. Teorii sociologice în aria devianţei

Spre deosebire de concepţiile biologice sau psihologice cu
privire la geneza devianţei, teoriile sociologice pun accentul pe rolul
structurilor şi pe procesele sociale care determină apariţia fenomenelor
deviante. în contextul acestor teorii devianţa este privită ca o violare
normativă, cât şi ca o definiţie socială aplicată acelor indivizi care nu
seamănă cu toată lumea. In ansamblul lor, teoriile sociologice cu
privire la devianţă pot fi clasificate în următoarele categorii esenţiale4:
I. Teoriile normative consideră devianţa ca o abatere de la

4
Allen E. Lisca. Perspectives on Deviance, second edition. -New Jersey, Prentice- Hall,
Englewood Cliffs, 1987, p. 12-13.

-403 -
normele unei societăţi sau ale unui grup social, ca o violare a regulilor,
care reglementează viaţa colectivă. La rândul lor, teoriile normative se
pot clasifica în:
1) teorii structurale, care îşi propun să evidenţieze că devianţa este
efectul unor factori structurali sau al unor mecanisme structurale,
ce acţionează la nivelul întregii societăţi. Aceste teorii consideră,
de asemenea, că devianţa poate fi produsul unei schimbări
intervenite la nivelul întregului sistem social, ca urmare a trecerii
de la o perioadă istorică la alta. Un exemplu de teorie structurala
este teoria lui E.Durkheim despre anomie, ca o stare de
dezordine sau de perturbare normativă ce-i împiedică pe indivizi
să acţioneze sau să dezvolte conduite în funcţie de repere
normative clare şi precise. Epocile de schimbare socială sunt
însoţite, în mod frecvent, de asemenea stări de dezorientare
normativă, determinate de conflictul dintre vechile şi noile norme
sociale, de contradicţia ce apare între scopurile acţiunii
individuale şi
utilizat pentru asigurarea dominaţiei de clasă sau pentru dobândirea
unei poziţii dominatoare. în sociologie, violenţa este considerată şi un
mijloc compensator la care recurg clasele şi grupurile sociale
defavorizate sau marginalizate. Absenţa accesului la mijloacele
instituţionalizate de realizare a scopurilor socialmente dezirabile
constituie motivul pentru care aceşti indivizi recurg la mijloace ilicite,
violente, prin intermediul cărora pot dobândi acces la „oportunităţi
sociale”. Astfel, violenţa este o consecinţă a proceselor de
dezorganizare socială, a anomiei şi neintegrării sociale, manifestându-
se prin comportamente agresive care încalcă legea sau codurile
normative nescrise.

-403 -
 BIBLIOGRAFIE
1. Abraham P. Comunitatea, poliţia şi tranziţia. - Bucureşti, 1996.
2. Abraham P. Probaţiunea în sistemul judiciar românesc //Revista
de asistenţă socială. - 2002, Nr. 1.
3. Abraham P., Nicolăescu V., Iaşnic Şt. B. Introducere în
probaţiune. - Bucureşti, 2001.
4. Adler A. Sensul vieţii. - Bucureşti, 1995.
5. Adolescenţă şi adaptare. - Iaşi, 1974.
6. Angheluţă V., Nica-Udangiu Şt. Psihiatrie epidemiologică. -
Bucureşti, 1993.
7. Antoniu G. Vinovăţie penală. - Bucureşti, 1995.
8. Anţibor L., Râjâcova S. Conduita autodistructivă. //Anale
ştiinţifice ale USM (seria ştiinţe socio-umane). - Chişinău,
1999.
9. Ardelean T.I., Avram C.D. Cunoaşterea omului. - Arad,
1993.
10. Asistenţa socială în perioada de tranziţie: probleme şi
modalităţi de soluţionare. - Chişinău, 2000.
11. Asociaţia română de psihiatrie socială. — Oradea, 1995.
12. Asociaţia română de psihiatrie socială. — Oradea, 1996.
13. Baciu Gh. Aspecte medico-sociale ale agresivităţii umane.
//Revista de filosofie şi drept. - 1997, Nr. 1.
14. Banciu D. Control social şi sancţiuni sociale. - Bucureşti,
1992.
15. Banciu D. Sociologie juridică. - Bucureşti, 1995.
16. Banciu D., Rădulescu S.M. Introducere în sociologia delicvenţei
juvenile. -Bucureşti, 1990.
17. Banciu D., Rădulescu S.M., Voicu M. Introducere în sociologia
devianţei. - Bucureşti, 1985.
18. Banciu D., Rădulescu S.M.., Voicu M. Adolescenţa şi familia.. -
Bucureşti, 1987.
19. Bărbulescu E., Radovan V. Educaţie şi reintegrare socială. -
Craiova, 1987.
20. Beca E. Comportamentul suicidar al adolescenţilor ca simptom
al anomiei. //Sociologia românească. - 1993, Nr. 4.
21. BecaE. Sinuciderea //Calitatea vieţii. — 1992.-Nr. 1-2.

-403 -