Sistemul osos

SCHELETUL constituie suportul rigid al corpului. El este format din 208 oase din care
34 alcătuiesc coloana vertebrală, iar restul de 174 se grupează in jurul acesteia. Reprezintă o
armătură mobilă in care oasele servesc ca parghii pentru tractiunea musculară. Ansamblul lor
reprezintă scheletul.
Oasele situate pe linia mediană a corpului ca sternul si sacrul sunt neperechi. Ele se
consideră a fi oase simetrice formate din două jumătăti, dreaptă si stangă, la fel conformate.
Oasele membrelor sunt perechi dar nesimetrice pentru că cele două jumătăti ale lor nu
sunt identic conformate.

Pentru ca un os să poată fi studiat si descris izolat in afara organismului el trebuie orientat in asa
fel incat pozitia lui să fie aceeasi cu cea pe care o are in organism.

Page | 1
 Orientarea se face cu ajutorul celor mai caracteristice elemente anatomice pe care le
prezintă osul respectiv. Pentru orientarea unui os nepereche sunt necesare două elemente
anatomice in raport cu două plane ale corpului, plane care nu sunt insă opuse unul altuia.
Pentru orientarea oaselor pereche sunt necesare trei elemente anatomice asezate in trei
plane ce nu se opun, al treilea plan fiind necesar pentru determinarea osului din dreapta sau din
stanga.

Page | 2
Scheletul corpului uman se imparte in 4 părti:
1. Coloana vertebrală.
2. Torace osos.
3. Oasele capului.
4. Oasele membrelor.
Oasele sunt organe dure, rezistente, de culoare alb-gălbuie.

Clasificarea oaselor
După formă si dimensiuni (lungime, lătime, grosime) există trei tipuri principale de oase:
 oase lungi - predomină lungimea - ex. radius/cubitus;
- acest tip de oase se găseste la nivelul membrelor;
- au rol de parghii de viteză.
 oase scurte - cele trei dimensiuni sunt aproximativ egale - ex. Astragalul;
- au formă aproape cubică;
- se găsesc in regiuni unde este necesară o mare soliditate si unde există miscări variate
cu amplitudine mică;
 oase late/plane - lungimea aproape egală cu lățimea, dar depăsesc grosimea - ex. scapula,
oasele cutiei craniene;
- formează cavităti de protectie (craniul);
- dau insertie unui număr mare de muschi (scapula).
Page | 3
Folosind si alte criterii de clasificare se mai adaugă si alte trei tipuri de oase:
- oase pneumatice, contin cavităti pline cu aer (ex. Maxila);
- oase sesamoide - se dezvoltă in vecinătatea unor articulatii sau in tendoanele unor muschi
(ex. Patela);
- oase suturale - inconstante, se dezvoltă la nivelul suturilor craniului (fontanele).

Elemente descriptive ale oaselor

Oasele suferă influenta organelor invecinate: tractiunea muschilor, presiunea unor
organe, pulsatiile arterelor si actiunea fortei de gravitatie. De aceea, suprafata lor exterioară poate
fi descompusă intr-un număr de elemente morfologice, cum ar fi: marginile, fetele, unghiurile.
Acestea cuprind la randul lor alte detalii morfologice: proeminente, cavităti, găuri, canale.
Totalitatea proeminentelor si depresiunilor formează relieful oaselor.
Proeminentele pot fi de două feluri:
 articulare, modelate in raport cu suprafata articulară opusă lor si acoperite de un strat de
cartilaj care le favorizează alunecarea in timpul miscărilor. Pot imbrăca mai multe forme:
- sferică (cap articular): ex. capul humeral, capul femoral;
- segment de cilindru (condil); ex. condilii occipital;
- scripete (trochlee): ex. trochlea humerală;
 nearticulare, determinate de tractiunea exercitată de un muschi. In acest caz mărimea
proeminentei va fi proportională cu forta muschilor ce se inseră la acel nivel. In cadrul
acestor proeminente distingem:
o procese/apofize (puternice, bine conturate) de forme variate:
- tuberozităti (neregulate, nedetasate de suprafata osului). Acestea pot avea
dimensiuni mari si formă paralelipipedică sau conică (trohanter) sau dimensiuni mai mici
(tuberculi), suprafată mai netedă (eminente);
- spine (proeminentă ascuțită);
- creste (liniare, tăioase).
Cavitătile sunt determinate de forte de presiune si pot fi la randul lor:
 articulare, corespunzand unor proeminente invers conformate. Pot fi si plane (fetele
auriculare ale sacrului si osului iliac din articulatia sacroiliacă).

Page | 4
  nearticulare, foarte variate putand servi ca insertii pentru tendoane si ligamente sau ca
adăpost si protejarea unor elemente anatomice (tendoane,vase, nervi).

Găurile si canalele pot fi:

- de trecere, străbătute de formatiuni anatomice;
- nutritive (pentru vasele sanguine) de la ordinul I situate la nivelul diafizei oaselor lungi si
pană la ordinul II.
Periostul este o membrană fibroasă care inveleste osul pe toată suprafata sa exterioară, cu
exceptia suprafetelor acoperite de cartilaj articular si a unor insertii musculare. Periostul este
bogat in vase sanguine si nervi.
Rol:
o in perioada osteogenezei participă la formarea de tesut osos;
o la adult - rol in nutritia osului;
o formarea calusului in fracturi/repararea unor pierderi limitate de substantă osoasă.

Oasele sunt supuse la solicitări diverse si repetate.

1. Solicitări de presiune: - sustin greutatea corpului;
- in special oasele membrelor inferioare.
2. Solicitări in flexiune: - servesc de brat de parghie pentru tractiuni musculare.
3. Solicitări in tractiune - ex. in transportul obiectelor grele.
Tesutul osos este un tesut conjunctiv dur, adaptat la maxim functiilor de sustinere si
rezistentă. Osul matur este compus din 2 tipuri de tesut - unul dens ca structură - os compact,
celălalt constand dintr-o retea de trabecule intre care se delimitează numeroase cavităti, denumit
os spongios sau trabecular. Osul compact se găseste intodeauna la exterior, inconjurand osul
spongios. Osul, ca si alte tesuturi conective, este format din matricea intercelulară si celule
incluse în această matrice. Matricea este compusă in proportie de 40% din materii organice, in
principal fibre de colagen si in rest din săruri anorganice bogate in calciu si fosfor.
Celulele -constau dintr-un anumit număr de tipuri ce includ:
- celule osteoprogenitoare ce dau nastere la variate celule osoase (cellule stem);
- osteoblaste (responsabile de sinteza, depozitarea si mineralizarea matricei);

Page | 5
 - osteocite (incluse in matrice);
- osteoclaste (cu rol in erodarea activă - remanierea osoasă).
Scheletul osos adult este format aproape in totalitate din os lamelar dar aranjamentul
precis al lamelelor variază larg intre corticala compactă a osului si structura trabeculară
interioară. Din punct de vedere histologic, deci structura substantei osoase si compacte este
aceeasi. Ele se deosebesc numai prin dispozitia felurită a lamelelor care le compun.

Osul compact
Osul adult uman constă aproape in intregime din matricea mineralizată si fibre de colagen
aranjate in lamele in care sunt incluse osteocitele. Cea mai mare proportie sunt aranjate in
cilindri concentrici in jurul canalelor neurovasculare (canale Havers) formand unitatea de bază a
structurii osoase si anume sistemul haversian sau osteonul.

Osul trabecular
Substanta spongioasă este formată din lame sau trabecule osoase orientate in sensuri
diferite, intretăindu-se in diferite puncte si delimitand astfel o serie de cavităti de mărimi diferite
in care se găseste măduvă osoasă. Continutul cavitătilor este reprezentat de măduva osoasă,
cavitătile comunicand liber cu cavitatea medulară centrală a diafizelor. Măduva poate fi rosie,
hematopoietică sau galbenă, adipoasă, variind cu varsta si localizarea.
In concluzie osul matur este compus din 2 tipuri de substantă osoasă – una densă ca
structură (substantă osoasă compactă), cealaltă constand dintr-o retea de trabecule intre care se
delimitează numeroase cavităti (substantă osoasă spongioasă). Corpul osului lung este format
dintr-un cilindru de tesut osos compact străbătut de un canal central (cavitatea medulară).
Extremitătile sau epifizele sunt formate dintr-o pătură de substantă osoasă compactă, la periferie,
ce imbracă o masă de substantă spongioasă, in interior. La suprafată este acoperit de o membrană
vasculo-conjunctivă (periost). La nivelul suprafetelor articulare este acoperit de cartilaj articular.

Oasele plane
Sunt formate din două lame de substantă osoasă compactă care cuprind intre ele un strat
de substantă osoasă spongioasă.

Page | 6
 La nivelul marginilor osului lamele de substantă compactă fuzionează astfel incat
invelesc din toate părtile substanta spongioasă. In cazul oaselor plane ale boltii craniene lamele
de tesut compact se numesc table iar substanta osoasă dintre acestea diploe.

Oasele scurte
Prezintă o conformatie asemănătoare cu cea a epifizelor oselor lungi: la exterior se află o
lamelă compactă ce inveleste la interior o masă de substantă spongioasă.
Creşterea oaselor în lungime se realizează cu ajutorul cartilajului de conjugare sau
diafizo-epifizar, situat între diafiză şi epifize. În grosime oasele cresc prin intermediul
periostului. Periostul este o membrană conjunctivă, fibroasă, cu grosime variabilă, bogat
vascularizată care înveleşte osul (cu excepţia inserţiilor musculare sau a zonelor acoperite de
cartilaj articular). Intervine în nutriţia osului şi în osteogeneză atât în cea normală cât şi în
osteogeneza care are loc în urma fracturilor.

Măduva osoasă
Este o substanţă semifluidă, bine vascularizată, situată în cavităţile din interiorul oaselor.
Morfo-funcţional se deosebesc 3 tipuri de măduvă osoasă. Măduva roşie – este prezentă la copii
şi la adulţi în vertebre, coaste şi stern. La nivelul său sunt produce globulele roşii, care apoi sunt
eliberate în sânge. Măduva galbenă – se află în majoritatea oaselor adultului fiind un depozit
adipos. Măduva brună sau gelatinoasă – se găseşte la persoanele în vârstă fiind o formă
degenerată a măduvei galbene.
Osul prezintă o vascularizaţie şi o inervaţie proprie.

Funcţiile oaselor în organism

Oasele deţin 2 grupe de funcţii. O funcţie pasivă în slujba aparatului locomotor şi o
funcţie activă cu implicaţii metabolice şi în imunitate. Funcţia pasivă se exprimă prin:
determinarea formei, dimensiunilor şi raporturilor corpului sau a segmentelor sale, sprijinul
corpului, realizarea unor cavităţi de protecţie precum cutia craniană, în acelaşi timp oferind
inserţii muşchilor. Oasele au rol energetic prin măduva galbenă pe care o conţin, constituie
rezerva calcică al organismului având şi rol imunitar prin intermediul măduvei roşii hematogene.
Page | 7
Studiul sistematic al scheletului uman
Scheletul uman este format din aproximativ 208 oase, aproximativ fiindcă unele oase pot
varia individual. Dintre acestea un număr 33-34 alcătuiesc coloana vertebrală care funcţionează
drept ax de susţinere, în jurul acesteia grupându-se celelalte oase.
Oasele pot fi neperechi în general cele situate pe linia mediană a corpului şi perechi.
Scheletul uman se împarte în 2 subunităţi: scheletul axial şi scheletul apendicular.

Page | 8
Coloana vertebrală
Reprezintă un ax medio-dorsal format din suprapunerea a 33-34 de piese osoase numite
vertebre. După regiunile corporale la nivelul cărora se găsesc vertebrele poartă anumite denumiri
zonale, existând 5 grupe de vertebre:
1) vertebre cervicale în număr de 7; (C1.....C7) formează coloana cervicală care corespunde
gâtului;
2) vertebre toracale în număr de 12; (T1.....T12) formează coloana toracală, corespunde
toracelui, pe ele se inserează coastele.
3) vertebre lombare în număr de 5; (L1....L5);
4) vertebre sacrale în număr de 5 – sunt sudate între ele, formând un os unic – osul sacru –
situat la nivelul pelvisului;
5) vertebre coccigene în număr de 4 sau 5 – sunt unite între ele, formând un os unic coccisul
sau coccigele situat tot în pelvis.
Vertebrele din ultimele două regiuni ale coloanei se numesc vertebre false, din cauza
faptului că piesele componente sunt sudate între ele. Vertebrele din primele trei regiuni, fiind
independente, sunt considerate vertebre adevărate.

Caractere universale ale vertebrei

Vertebra este formată din 2 unităţi: corpul vertebral situat ventral şi arcul vertebral situat
dorsal. Corpul şi arcul sunt legate prin două punţi osoase mici numite pediculi. Arcul vertebral
este format din mai multe elemente.
Lamele vertebrale, în număr de 2, sunt situate între pediculi şi procesul spinos; procesul
spinos este cea mai dorsală prelungire a vertebrei; procesele transverse, în număr de 2, simetrice,
unul drept şi unul stâng; se află în părţile laterale ale vertebrei; procesele articulare în număr de
patru: 2 superioare şi 2 inferioare reprezintă principalul mijloc de articulare al vertebrelor.
Gaura vertebrală este delimitată de corpul vertebral, pediculii vertebrali şi arcul vertebral.
Din suprapunerea tuturor găurilor vertebrale rezultă canalul vertebral care conţine măduva
spinării.

Page | 9
Caractere regionale ale unor vertebre adevărate
Vertebrele adevărate sunt piese osoase scurte. Prezintă caractere generale comune tuturor,
indiferent de regiunea în care sunt localizate; caractere regionale proprii vertebrelor fiecărei
regiuni; caractere speciale proprii numai unor anumite vertebre fiind rezultatul unor condiţii
funcţionale specifice. Indiferent de regiunea unde sunt situate, vertebrele adevărate prezintă
anumite caracteristici comune numite caractere universale ale vertebrei.
Vertebrele cervicale au corpul vertebral mic şi alungit transversal. Procesul spinos este
scurt şi bifid terminal. Procesul transvers prezintă la bază un orificiu numit gaură transversală, pe
unde trece pachetul vascular vertebral. Vârful procesului este împărţit în doi tuberculi: unul
anterior şi unul posterior. În realitate tuberculul anterior reprezintă un rudiment de coastă lipită la
vertebra cervicală.
Vertebrele toracale au corpul vertebral dezvoltat în plan sagital. Corpul prezintă 4
scobituri: 2 pe fiecare parte, una superioară şi una inferioară. Suprafaţa inferioară de pe
jumătatea unei vertebre împreună cu cea superioară a vertebrei învecinate alcătuiesc o suprafaţă
articulară unică destinată articulaţiei cu capul coastei. Procesul spinos este orientat în jos.
Procesul transvers prezintă o suprafaţă articulară pentru tuberculul coastei.
Vertebrele lombare au corp de dimensiuni mari. Procesul spinos este dreptunghiular,
procesele transverse sunt reduse având forma unor mici proeminenţe numite procese accesorii.
Procesele accesorii sunt situate la rădăcina unor proeminenţe mari, numite procese costiforme,
reprezentând resturi de coastă.

Caractere speciale ale unor vertebre adevărate

Vertebra C1 se numeşte atlas. Caracterul ei definitoriu este faptul că nu prezintă corp
vertebral. Are 2 mase laterale continuate cu procesele transverse şi 2 arcuri: unul dorsal şi unul
ventral. Arcul anterior prezintă pe faţa posterioară o suprafaţă articulară destinată dintelui
axisului.
Vertebra C2 se numeşte axis. Prezintă pe faţa cranială a corpului o prelungire numită
apofiză odontoidă sau dintele axisului. Dintele axisului reprezintă de fapt o parte din corpul
atlasului sudată pe parcursul evoluţiei pe faţa cranială a corpului axisului.

Page | 10
 Osul sacru – este un os median şi nepereche. Este situat inferior ultimei vertebre
lombare. Prezintă 4 feţe: dorsală, ventrală şi 2 laterale, o bază şi un vârf.
Faţa ventrală, orientată spre pelvis, este concavă prezentând median un ax osos care
corespunde corpurilor vertebrelor sacrale. Locul de sudare a acestora este indicat de patru linii
transverse. Faţa dorsală este convexă prezentând pe mijloc creasta sacrală mediană rezultată din
contopirea proceselor spinoase şi două creste sacrale laterale rezultate din contopirea proceselor
transverse.
Page | 11
 Feţele laterale prezintă o suprafaţă articulară în formă de pavilion de ureche (suprafaţa
auriculară) destinată articulaţiei cu coxalul. Baza sacrului priveşte cranial, reprezentând faţa
superioară a corpului primei vertebre sacrale. Prezintă orificiul canalului sacral şi 2 apofize
articulare pentru articulaţia cu ultima vertebră lombară. Vârful este orientat caudal, articulându-
se cu coccisul.

Coccisul sau coccigele constituie segmentul caudal caracteristic vertebratelor, fiind o

formaţiune regresată la om. Sacralizarea este procesul de contopire a vertebrelor sacrale,
formând osul sacru. Acesta intervine în susţinerea greutăţii segmentelor corporale superioare şi
transmiterea acesteia ale membrelor de sprijin. Acest rol se amplifică la om ca urmare a staţiunii
şi locomoţiei bipede.
Page | 12
Coloana vertebrală în ansamblu
Lungimea coloanei vertebrale variază în funcţie de vârstă, sex, înălţimea corpului.
Lăţimea coloanei diferă în funcţie de regiune, fiind maximă la baza sacrului. Aspectul exterior
ale coloanei vertebrale la om este rezultatul staţiunii bipede. La mamiferele patrupede coloana
vertebrală are dispoziţie orizontală, având formă de arc, cu concavitatea orientată ventral. La om
coloana este verticală şi transmite întreaga greutate corporală membrelor pelviene. Ca urmare
acestui fapt, coloana vertebrală la om are 4 curburi orientate în plan sagital:
1) curbura cervicală - are convexitatea orientată ventral;
2) curbura toracală - are convexitatea orientată dorsal;
3) curbura lombară - are convexitatea orientată ventral;
4) curbura sacrococcigiană - are convexitatea orientată dorsal.
Curburile cu convexitate ventrală se numesc lordoză, iar cele cu convexitatea dorsală se
numesc scifoze. Sub influenţa unor factori ambientali nefavorabili curburile se pot dezvolta
excesiv, trecând în sfera patologicului. În perioada intrauterină coloana vertebrală prezintă o
singură curbură cu convexitatea orientată dorsal. Curburile de la adult apar în decursul copilăriei
ca rezultat a ridicării capului şi apoi a locomoţiei bipede, deci curburile în plan sagital sunt
dobândite ca rezultat al staţiunii şi locomoţiei bipede, începând să se formeze în momentul
ridicării membrelor toracale de pe sol.
Coloana vertebrală mai prezintă o serie de trei curburi în plan frontal. Curbura cervicală: are
convexitatea orientată la stânga; curbura toracală are convexitatea spre dreapta; curbura lombară
are convexitatea spre stânga. Aceste curburi sunt rezultatul tracţiunii membrului toracal drept
asupra coloanei vertebrale toracale. Curbura toracală este primordială, celelalte două fiind
compensatorii. La stângaci cele trei curburi în plan sagital vor fi invers conformate.

Morfologia externă a coloanei vertebrale

Coloana vertebrală privită în ansamblu prezintă o faţă dorsală, una ventrală şi două feţe
laterale. Faţa anterioară prezintă o coloană cilindrică alcătuită din corpurile vertebrale suprapuse.
Faţa dorsală prezintă succesiunea proceselor spinoase şi ale lamelor vertebrale. Feţele laterale
expun la vârful proceselor transverse pediculii vertebrali şi părţile laterale ale corpurilor
vertebrale. Canalul vertebral se formează prin suprapunerea tuturor găurilor vertebrale,
adăpostind măduva spinării.
Page | 13
Toracele
Toracele osos reprezintă o cavitate edificată de coloana vertebrală toracală, coaste şi
stern, adăpostind organe importante.

Sternul
Este un os amplasat în partea medio-ventrală a toracelui. Este un os nepereche, lung şi turtit.
Este alcătuit din 3 subunităţi: una cranială numită manubriu, una intermedială sau corpul
sternului şi una caudală sau procesul xifoidian. Prezintă o faţă ventrală, una dorsală, 2 margini
laterale, o bază şi un vârf. Faţa ventrală a sternului este convexă prezentând la locul de unire
dintre manubriu şi corp o proeminenţă numită unghiul sternal.
Page | 14
 Inferior acestuia se află 3-4 linii transverse care indică locul de fuziune a unor piese
osoase numite sternebre, demonstrând că iniţial sternul era alcături din mai multe piese
independente. Faţa posterioară este concavă prezentând liniile transversale. Marginile laterale
expun un şir de şapte scobituri costale destinate articulaţiei cu cartilajele costale. Baza este
orientată cranial, prezentând pe mijloc scobitura jugulară care indică limita dintre gât şi torace.
Page | 15
 Pe laturile scobiturii jugulare se află locul de articulare al claviculelor. Vârful sternului
prezintă procesul xifoidian, care este cartilaginos cu excepţia persoanelor în vârstă.

Coastele
Reprezintă arcuri osteocatilaginoase, situate între coloană şi stern. Sunt 12 perechi,
numerotate cranio-caudal. Lungimea coastelor creşte de la coasta 1 şi coasta 12 spre coasta 7,
care este cea mai lungă. În funcţie de raportul cu sternul, se împart în coaste adevărate şi coaste
false. Coastele adevărate sunt primele 7 perechi, care se articulează fiecare cu sternul. Coastele
false, ultimele 5 perechi nu ajung la stern, împărţindu-se în 2 grupe: coaste false propriu-zise: 8,
9, 10, care deşi nu mai ajung la stern se articulează totuşi cu acestea cu ajutorul coastelor situate
deasupra; coastele flotante 11 şi 12 care nu mai ajung deloc la stern. Lungimea coastelor creşte
de la coasta 1 şi coasta 12 spre coasta 7, care este cea mai lungă.
Vertebra CI - Vertebra CX = sunt coaste adevarate;
Vertebra CXI - Vertebra CXII = coaste flotante.
Coasta prezinta:
 Cap – situat posterior, ce se articuleaza cu corpurile vertebrale.
 Tubercul ce se articuleaza cu procesele transverse ale vertebrelor prin articulatia
costo-transversala.
Anterior
 Coastele CI – CVII se articuleaza cu Sternul prin intermediul unor cartilaje.
 Coastele CVIII - CX se articuleaza cu sternul prin itermediul cartilajului coastei CVII
astfel se formeaza la rebordul costal.

STERNUL + COASTE + VERTEBRE TORACICE = TORACELE OSOS

Coastele prezintă un corp, o extremitate dorsală şi una ventrală. Corpul are o faţă laterală
convexă, una medială concavă, o margine superioară şi una inferioară. Extremitatea dorsală
prezintă capul coastei care se articulează cu corpurile vertebrale. Tuberculul coastei se
articulează cu procesul transvers. Colul sau gâtul este un segment mai îngust, situat între cap şi
tubercul. Extremitatea ventrală prezintă o parte cartilaginoasă, articulată cu sternul.

Page | 16
Toracele osos în ansamblu
Are aproximativ forma unui trunchi de con, ale cărui dimensiuni şi raporturi variază în
funcţie de vârstă, sex, constituţie. Descriptiv prezintă o suprafaţă interioară, una exterioară, o
bază şi un vârf.
Suprafaţa exterioară sau exotoracele prezintă 4 feţe: faţa dorsală prezintă partea
posterioară a vertebrelor toracale şi o parte din coaste. Faţa ventrală prezintă sternul şi partea
anterioară a coastelor. Feţele laterale sunt convexe prezentând zonele laterale ale coastelor. Cele
4 feţe cuprind elementele anatomice ale oaselor care le alcătuiesc.
Page | 17
 Suprafaţa internă sau endotoracele este subîmpărţită tot în aceleaşi 4 feţe a căror
delimitare se face în funcţie de aceleaşi repere, elementele anatomice descriptive fiind aceleaşi
cu ale oaselor componente. Vârful toracelui reprezintă orificiul superior, orientat cranial,
delimitat de scobitura jugulară a sternului, prima pereche de coaste şi corpul primei vertebre
toracale.
De la acest nivel trec organele de la gât la torace şi invers. Baza toracelui constituie
orificiul inferior mult mai larg decât cel superior, fiind orientat caudal. Baza este delimitată de
apendicele xifoid, corpul vertebrei T12 şi coastele 7-12.
Page | 18
Articulaţiile coloanei vertebrale
La nivelul coloanei se deosebesc 2 grupe de articulaţii:
1. articulaţiile proprii, realizate între vertebre;
2. articulaţii care realizează legătura dintre coloana vertebrală şi alte segmente osoase.
3. articulaţiile toracelui.

ARTICULATIILE TORACELUI
Se împart în 2 grupe. Un grup posterior reprezentat de articulaţii dintre vertebre şi coaste
şi un grup anterior cuprinzând articulaţiile cu sternul şi articulaţiile cartilajelor costale.
Grupul posterior - Articulaţiile dintre coaste şi vertebre sunt reprezentate de articulaţiile
dintre corpurile a 2 vertebre şi capul unei coaste, numite articulaţiile capetelor costale şi pe de
altă parte de articulaţiile dintre procesul transvers ale unei vertebre şi tuberculul unei coaste,
articulaţie numită transverso-costală. Ambele sunt articulaţii plane de tip sinovial întărite de o
serie de ligamente.
Grupul anterior - Articulaţiile condro-sternale sunt articulaţii plane care leagă cartilajele
coastelor adevărate cu sternul. Mijloacele de unire sunt reprezentate de o capsulă articulară şi 3
ligamente. Articulaţiile intercondrale unesc cartilajele coastelor 6 şi 10.

Articulatiile toracelui sunt reprezentate de:

1) Articulatiile costovertebrale (plane) realizate intre capul coastei si unghiul diedru
format prin suprapunerea corpurilor a 2 vertebre toracale alăturate. Ca mijloace de unire
există o capsulă si 2 ligamente: ligamentul radiat al capului coastei si ligamentul
intraarticular al capului.
2) Articulatiile costotransversare; la formarea lor participă tuberculul costal si procesul
transvers al vertebrei dorsale corespunzătoare. Ca mijloace de unire se descriu o capsulă
si ligamente ce leagă colul coastei de procesele transverse ale vertebrei corespunzătoare
si ale vertebrei supraajacente, fixand astfel coasta (ligamentul costo-transversar superior,
inferior, lombocostal).
3) Articulatiile costocondrale (sincondroze). Ca mijloace de unire se descriu 2 membrane
intercostale situate in planul muschilor.

Page | 19
4) Articulatiile condrosternale (plane) se realizează intre cartilajul costal si scobiturile
costale de pe stern. Mijloacele de unire sunt reprezentate printr-un ligament intraarticular
(sternocostal) si o capsulă fibroasă intărită de 2 ligamente radiate (anterior si posterior).
5) Articulatiile intercondrale - Cartilajele 8, 9, 10 sunt articulate prin extremitătile lor
anterioare formand rebordul costal. In plus, cartilajele 6, 7, 8 si 9 sunt unite intre ele si
prin partea lor mijlocie.

Page | 20
6) Articulatiile sternului includ o articulatie superioară intre corp si manubrium (simfiză)
si una inferioară intre corp si procesul xifoid printr-un ligament interosos. Ambele
articulatii se osifică; cea inferioară in jurul varstei de 50-60ani, cea superioară ceva mai
tarziu.

Page | 21
 Biomecanica toracelui este legată de actul respiraţiei care necesită o succesiune de 2
timpi: dilatare şi revenire Aceste miscari de inspir si de expir sunt posibile datorita contractiei si
expansiunii cutiei toracice. Diafragmul, un muschi curb, foarte subtire, situat sub plamâni,
comanda aceasta miscare cu ajutorul muschilor intercostali. În timpul unui inspir, diafragma si
muschii intercostali se contracta. Coastele se ridica, în timp ce diafragmul coboara si se
aplatizeaza. Toracele creste ca volum, presiunea sa interna scade, ceea ce produce un aport de aer
din exterior. Plamânii se umfla. În expir, muschii se relaxeaza, coastele coboara si se apropie, în
timp ce diafragma îsi recapata pozitia curbata, cu convexitate în sus. Cutia toracica îsi reia
volumul initial, presiunea sa interna creste, iar aerul pe care îl contine este expulzat: plamânii se
golesc.

MUSCHII
Totalitatea muşchilor din organism formează sistemul muscular. Muşchii reprezintă
aproximativ 40% din greutatea corpului. După locul pe care îl ocupă în organism şi funcţia
îndeplinită, muşchii se clasifică în: muşchi scheletici (somatici) şi muşchi viscerali. Muschii
reprezinta forta activa din organism care pune in miscare oasele pe care acestia se insera.

Mușchii scheletici

Muşchii scheletici constituie componente active ale sistemului locomotor. Sunt muşchi
striaţi voluntari. Contracţia acestora se efectuează la comanda directă a sistemul nervos central.
Muşchii scheletici menţin poziţia corpului prin contracţii tonice (tonus muscular) şi asigură
deplasarea prin contracţii rapide determinate de impulsurile provenite de la sistemul nervos.
Muşchii voluntari se mai numesc striaţi datorită faptului că, la examinarea microscopică
aranjamentul fibrilar care li formează le dă un aspect dungat. Ei işi exercita acţiunea prin
scurtarea lungimii, un proces denumit contracţie. Ei trebuie sa fie capabili de a produce o
contracţie rapidă, explozivă, de tipul celei pe care o efectuează muşchii membrelor inferioare în
timpul unei sărituri, şi de a menţine un tonus constant pentru a păstra corpul într-o postură
normală. Muşchii voluntari se găsesc în întreg organismul reprezentând o proporţie de 25 la suta
din greutatea corpului, chiar şi la un nou născut.

Page | 22
 Se comportă ca resorturi ataşate de diferite puncte ale scheletului, determinând mişcarea
anumitor oase, de la micul muşchi stapedius, care acţionează asupra scarifei, un os mic al urechii
medii, până la muşchiul gluteus maximus (marele fesier), care formează majoritatea masei
fesiere şi controlează mişcările articulaţiei şoldului.

Dupa pozitia un organism, muschii somatici se impart in:

Muşchii capului sunt: muşchii mimicii, muşchii cutanaţi grupaţi în jurul orificiilor
orbitale, nazale şi orificiului bucal (orbicularul buzelor), muşchii masticatori (maseteri şi
temporali), muşchii limbii şi muşchii extrinseci ai globului ocular.

Muşchii gâtului sunt: pielosul gâtului, ternocleidomastoidieni şi hiodieni.

Muşchii trunchiului sunt: muşchii spatelui şi ai cefei (trapez, marele dorsal), muşchii
toracelui (pectorali, dinţaţi, intercostali, diafragma) şi muşchii abdomenului (drept abdominal,
oblici).

Muşchii membrului superior sunt: muşchii umărului (deltoid), muşchii braţului (biceps
şi triceps brahial), muşchii antebraţului (pronatori şi supinatori ai antebraţului, flexori şi
extensori ai degetelor) şi muşchii mâinii.

Muşchii membrului inferior sunt: muşchii fesieri, muşchii coapsei (croitor, cvadriceps
femural, biceps femural, adductori ai coapsei), muşchii gambei (gastrocnemian, pronatori şi
supinatori ai piciorului, flexori şi extensori) şi muşchii piciorului (extensori ai degetelor şi
plantari). După acţiunea lor principală, muşchii pot fi clasificaţi în: flexori şi extensori, abductori
şi adductori, supinatori şi pronatori, circulari (sfinctere) etc. Acelaşi muşchi poate determina una
sau mai multe mişcări ale unor segmente corporale (exemplu: tricepsul brahial poate determina
adducţia).

STRUCTURA MUSCHILOR
Muşchii voluntari pot fi priviţi ca o serie de fascicule paralele de fibre adunate împreună
pentru a forma o unitate completă. Cele mai mici dintre ele - unităţile de bază ale activitaţii
musculare - sunt filamente de actină şi miozină, atât de fine încat pot fi obserate numai la
microscopul electronic. Ele sunt proteine cunoscute sub numele de proteine contractile.

Page | 23
 Aceste filamente fascicule sunt denumite miofibrile. Printre miofibrile se află depozitele
energetice ale muşchiului sub formă de glicogen, şi furnizoni normali de energie, mitocondriile,
în care oxigenul şi substratul energetic sunt metabolizate pentru a produce energie. Miofibrilele
sunt grupate în fascicule mai mari numite fibre musculare. Acestea sunt de fapt celulele
musculare cu nucleii celulari dispuşi la periferie sub membrană. Fiecare fibră musculară vine în
contact cu o fibră nervoasă care îi declanşează acţiunea ori de câte ori este necesar. Fibrele
musculare sunt grupate în fascicule, cu un înveliş de ţesut conjunctiv.
Un muşchi de dimensiuni mici este alcătuit din puţine fascicule de fibre, în timp ce un
muşchi de dimensiuni mari, cum ar fi gluteus maximus, poate fi alcătuit din sute de fascicule.
Întregul muşchi este învelit într-un ţesut fibros. Are un corp muscular gros care se îngustează la
capete, formând tendoanele, fiecare din acestea înserându-se pe un os.
Structura muşchiului neted nu prezintă acelaşi aranjament geometric ordonat al
filamentelor şi fibrelor; ea este constituită din celule fusiforme dispuse neomogen, deşi are o
contracţie dependentă de acţiunea filamentelor de miozină şi actină. Observată la microscop,
structura muşchiului cardiac este totuşi aceeaşi ca a muşchiului voluntar, cu excepţia faptului că
fibrele formează o reţea.

PROPRIETATILE MUSCHILOR
- Excitabilitatea = proprietatea muschiului de a raspunde la un excitant extern(mecanic,
fizic, chimic) sau intern(impuls nervos);
- Contractibilitatea = muschiul raspunde prin contractia fibrelor sale la un excitant;
- Extrensibilitatea = este insusirea muschiului de a se lungi sub actiunea unei forte;
- Elasticitatea = este insusirea muschiului de a reveni la forma initiala dupa ce forta care a
actionat asupra lui inceteaza.
Muschii se gasesc intr-o stare de contractie permanenta numita tonus muscular care contribuie la:
 mentinerea temperaturii constante a corpului;
 mentinerea oaselor in articulatie;
 mentinerea pozitiei normale a corpului.
Miscarile complexe se realizeaza cu participarea mai multor grupe de muschi. Muschii,
oasele si articulatiile lucreaza dupa sistemul parghiilor.

Page | 24
O parghie prezinta:
1. punctul de sprijin (S) = articulatii;
2. forta activa (F) = muschii care se contracta;
3. forta rezistenta (R) = oase.

Proprietățile fundamentale ale muşchilor sunt: elasticitatea, plasticitatea, excitabilitatea şi

contractibilitatea.

Elasticitatea - Reprezintă proprietatea muşchiului striat scheletic de a reveni la forma

iniţială după începerea acţiunii forţei care a determinat extensia sa.

Plasticitatea - Reprezintă proprietatea muşchilor netezi vicerali de a-şi menţine constantă

tensiunea la diferite grade de distensie.

Excitabilitatea - În repaus, sarcolema fibrei muculare este polarizată. Potenţialul de

membrană al fibrei este de 80 la 100 mV. Acţiunea unui stimul fizic, chimic, electric sau "in
situ" numai a influxului nervos produce depolarizarea sarcolemei.

Între stimularea fibrei muculare sau a muşchiului în totalitate şi apariţia contracţiei există
un interval de timp de 1 ms, numit periodă de lantenţă. Influxul nervos, venit prin fibrele motorii,
este transmis fiecărei celule musculare din cadrul unităţilor motorii prin intermediul plăcii
motorii.

Placa motorie sau sinapsa neuro musculară are ca mediator chimc acetilona. Mediatorul
determină depolarizarea sarcolemie şi producerea potenţalului de placă, ce se răspândeşte prin
sistemul tubulr de membrane şi apoi prin reticulul sarcoplasmic al celulei musculare. Durata de
propagare a undei de depolarizare de-a lungul fibrei este de 2-5 ms la viteza de 12 m/s. În acest
interval de timp, fibra se află în perioada refractară, ceea ce înseamnă că, dacă frecvenţa
stimulilor este ridicată, fibra nu va putea răspunde la fiecare dintre aceşti stimuli.

În cazul muşchilor viscerali, excitantul nu mai este influxul nervos, ci depolarizarea

spontană a unora dintre fibre. Plăcile motorii lipsesc. Transmiterea influxului de la o celulă la
alta se face prin punţile existente între celule.

Contractibilitatea - Reprezintă proprietatea muşchiului de a răspunde prin contracţie la

acţiunea unui stimul.

Page | 25
Contracţia se desfăşoară în mai multe faze:

 eliberarea Ca din reticulul sarcoplasmic datorită depolarizării membranei acestuia şi

ceştereii permeabilităţii ei. Această fază reprezintă cuplarea excitaţiei cu contracţia;

 cuplarea actinei cu miozina şi formarea actomiozinei, proces de activare favorizat de Ca;

 scindarea ATP-ului produs prin oxidare aerobă în ciclul Krebs, datorită acţiunii
enzimatice a complexului actomiozinic;

 faza de contracţie constă în scurtarea formaţiunilor contractile ale sarcomerelor, prin

alunecarea filamentelor de actină printre cele de miozină, mecanism glisant de apropierre
a discurilor întunecate, cu consum energetic. Durează între 10 şi 40 ms;

 faza de relaxare constă în repolarizarea membranelor şi reintroducerea, cu consum

energetic, a Ca în RE, deci reinstalarea stării de repaus.

La o excitaţie, muşchiul răspunde printr-o contracţie simplă, secusa muculară. Aceasta se

întâlneşte rar în organism. Durata acesteia diferă în funcţie de tipul de muşchi. Contrcţiile unice
sau repetate de scurtă durată utilizează energia produsă în repaus prin oxidarea celulară a
substanţelor energetice şi acumulată sub formă de ATP şi CP (cretinfosfat). Cretinfosfatul
asigură, pe termen scurt, refacerea ATP.

Stimularea repetată a muşchiului în faza de relaxare determină apariţia contracţiilor

tetanice: tetanos incomplet sau complet, în funcţie de frecvenţa stimulilor. Aceasta predomină în
activitate motorie a organismului. Efortul muscular de lungă durată (peste un minut) epuizează
rezervele de ATP şi CP, după care se intensifică respiraţia celulară mitocondrială, care asigură
energia necesară. În acest caz, oxigenul este insuficient, motiv pentru care oxidarea glucozei se
realizează în cea mai mare parte anaerob; se crează o "datorie de oxigen" şi o acumulare de acid
lactic, toxic pentru muşchi.

Perioada de refacere
După efort, procesele oxidative se mai păstrează intense o perioadă necesară refacerii
rezervelor de ATP şi Cp şi metabolitării acidului lactic. Plămânii vor asigura necesarul de O2,
deci repiraţia celulelor musculare este integral aerobă.

Page | 26
CONTRACTIILE MUSCULARE

FORTA CONTRACTIEI

Fibra musculară se supune legii "totul sau nimic", dar muşchiul "in situ" are contracţie
gradată. Gradarea se realizeză prin creşterea numărului unităţilor motorii activate, în funcţie de
intensitatea şi frecvenţa stimulilor. Forţa de contracţie este maximă când intră în activitate toate
fibrele muşchiului respectiv şi varază între 3,6 - 10 kg/cm2. Muşchii netezi se contractă mai lent,
deoarece lipseşte sistemul transversal de tuburi, iar reticulul sarcoplasmic este slab dezvoltat.
Ionii de Ca, necesari cuplării proteinelor contractile, pătrund din mediul extracelular prin
sarcolemă în urma depolarizării şi sunt expulzaţi după refacerea potenţialului de substanţe
energetice, deci prezintă o dependenţă mi mare faţă de degradările aerobe. Muşchii netezi,
neavând inserţie pe oase, au o libertate de contracţie şi extensie mai mare, putând fi supuşi unor
deformări mult mai importante.

Contracţia izometrică modifică tensiunea muşchiului, dar lungimea rămâne constantă.

Caracterizează musculatura posturală. Nu produce lucru mecanic, ci căldură.

Contracţia izotonică este aceea în care tensiunea rămâne constantă, dar variază ca
lungime. Este caracteristică majorităţii muşchilor scheletici. Realizează lucru mecanic şi produce
mişcare.

În activitatea obişnuită, muşchiul trece prin faze de contracţie izometrică şi izotonică,

iniţierea oricărei contracţii fiind, de obicei, izometrică.

Oboseala musculară

Se manifestă prin diminuarea capacităţii de travaliu muscular. Se datorează scăderii

randamentului energetic, acumulării de acid lactic, lipsei de O2, epuizării substanţelor
macroergice şi a mediatorilor chimici la nivelul plăcilor motorii.

Manifestările termice ale contracţiei

Energia chimicp eliberată în timpul contracţiei este convertită circa 30% în lucru mecanic
şi circa 70% în energie calorică. Muşchii sunt principalii generatori de căldură, atât prin tonusul
muscular, cât şi prin contracţii mici şi fracvente numite frisoane, declanşate în mod reflex la
expunerea la frig.

Page | 27
 Deosebim o căldură de repaus, componentă a termogenezei, degajată tot timpul de
muşchi, şi o căldură de activitate, eliberată în timpul contracţiei.

Tonusul muscular este starea de contracţie permanentă, dar parţială, a musculaturii. În

fiecare moment, un mic număr de fibre musculare din totalul fibrelor unui muşchi se află în
contracţie şi determină o stare de uşoară tensiune a musculaturii, caracteristică pentru stare de
veghe. Prin contracţia succesivă a unor grupe de fibre se asigură permanenţa tonusului muscular,
cu rol esenţial în menţinerea posturii normale, în mimică, în termoreglare etc.Tonusul muscular,
fenomen de natură reflexă, este menţinut de impulsuri provenite de la SNC prin nervii motori, pe
baza informaţiilor primite de la proprioceptori.

Asigurarea poziţiei normale a corpului se realizează prin contracţii tonice posturale.

Tonusul postural este un proces reflex complex, controlat de SNC şi realizat prin acţiunea unor
grupe musculare tensoare şi extensoare, agoniste şi antagoniste, cu participare unor pârghii
osteoarticulare. Locomoţia şi ortostatismul sunt rezultatul activităţii fiziologice conjugate a
componentelor biomecanice pasive (sistemul osteoarticular) şi active (sistemul muscular), a
receptorilor, nervilor şi centrilor nervoşi. Realizarea actului locomotor presupune succesiunea
unor evenimente informaţionale şi efectoare: mesaj senzitiv, mesaj motor reflex sau voluntar,
contracţie musculară şi mobilizarea componentelor osteoarticulare. Grupele de muşchi agonişti şi
antagonişti acţionează într-o anumită succesiune şi sincronizare, realizată reflex sau voluntar, cu
menţinerea proiecţiei centrului de greutate în poligonul de sprijin al corpului. În cazul eforturilor
de mare intesitate se instalează hipoxia.

Tendoanele

Tendoanele joacă un rol important într-o gamă variată de mişcări. În principiu, tendonul
uneşte partea activă sau corpul muşchiului cu structura - un os - care va fi mobilizata. Forţa de
contracţie a fibrelor musculare este concentrată şi apoi transmisă prin tendon, realizând
tracţiunea structurii interesate şi realizând astfel mişcarea.

Tendoanele sunt extensii specializate ale muşchilor şi sunt formate din ţesut conjunctiv,
care leagă fasciculele de fibre musculare şi care se unesc şi se extind în afara muşchiului sub
forma unui cordon inextensibil.
Page | 28
 Ele au puţine terminaţii nervoase, flind, în principal, ţesuturi inactive şi cu o
vascularizaţie săracă. La o extremitate, ele se formează din corpul muşchiului iar la cealaltă
extremitate se fixeaza de os, unele dintre fibre fiind încastrate chiar în structura osoasă.

Există mai multe tendoane localizate aproape de suprafaţa corpului şi care pot fi simple
cu uşurinţă. De exemplu, ligamentele posterioare ale articulaţiei genunchiului care controlează
flexia genunchiului. Tendoanele sunt, de asemenea, întâlnite acolo unde există un mare număr de
articulaţii care efectuează mişcări într-un spaţiu relativ mic, deoarece ele ocupă mult mai puţin
spaţiu decât muşchii. Astfel, ambele feţe ale mâinilor şi picioarelor conţin un întreg set de
diferite tendoane. Muşchii ce acţionează aceste tendoane sunt situaţi la distanţă de nivelul
braţelor şi picioarelor.

Un tip particular de tendon se află în conexiune cu ţesutul muscular care formează

peretele inimii, favorizând acţiunea de pompă a acesteia. Aici, benzi dense de ţesut fibros
formează structuri solide în interiorul muşchiului cardiac, care îi conferă o structură mai fermă.

Teaca tendinoasă este un manşon cu perete dublu care izolează, protejează şi lubrifiază
tendonul, astfel încât posibilitatea unei leziuni prin presiune sau frecare este redusă la minimum.
Spaţiul dintre cele două straturi ale tecii tendinoase conţine lichid aşa încat ele alunecă cu
uşurinţă unul peste celălalt.

Organismul nu poate efectua mişcari repetate de acelaşi tip fără apariţia unei leziuni sub
formă de inflamaţie. Aceasta se întamplă deoarece perioadele de repaus sunt necesare pentru
înlocuirea lichidului lubrifiant. Dacă acest lucru nu se întampla şi sistemul funcţioneaza făra o
lubrifiere adecvată, cele două straturi ale tecii încep să se erodeze. Continuarea mişcarii va
produce durere şi va determina un sunet numit cracment. Acesta este mecanismul care stă la baza
condiţiei denumite tenosinovită - inflamaţia tecii tendinoase. Utilizarea rapidă şi neobişnuită a
unui set particular de muşchi are o probabilitate mare de a duce la tenosinovită.

Muşchii trunchiului - Se împart în muşchii spatelui, ai toracelui şi ai abdomenului.

Muşchii spatelui se împart în două grupe distincte evolutiv: musculatura extrinsecă şi
musculatura intrinsecă a spatelui.

Page | 29
 Musculatura extrinsecă cuprinde muşchi care leagă membrul toracal de scheletul axial
şi care nu aparţin ca orogine părţii dorsale a trunchiului. Muşchii superficiali ai spatelui sunt
dispuse în 2 planuri: superficial cu 2 muşchi trapezi şi latisim şi profund cu 5 muşchi: ridicătorul
scapulei, romboidul, cei 2 dinţaţi posteriori şi spleniusul.
Muşchiul trapez este un muşchi lat în formă de triunghi, cu baza orientată median. Are o
bază largă de inserţie pe occipital şi procesele spinoase ale vertebrelor C7-T12. Lateral se inseră
pe claviculă şi scapulă. Acţiune: trage medial centura scapulară.

Page | 30
 Muşchiul latisim sau Marele dorsal este cel mai mare (lat) muşchi al omului. Medial are
o inserţie largă pe ultimele trei sau patru coaste; procesele spinoase ale ultimelor cinci sau şase
vertebre toracale; vertebrele lombare, creasta sacrală medială şi creasta iliacă. Lateral se inseră
pe humerus. Acţiune: coboară membrul ridicat.
Page | 31
 Muşchiul ridicătorul scapulei este situat între procesele transverse ale primelor patru
vertebre cervicale şi unghiul superior al scapulei. Romboidul este situat între procesele spinoase
de vertebre C6-T4 şi marginea medială a scapulei. Acţiune: ridică omoplatul.
Dinţatul posterior şi superior este situat între procesele spinoase ale vertebrelor C6-T3 şi
feţele externe ale coastelor 2-5. Acţiune: ridică coastele intervenind în inspiraţie, coboară
coastele intervenind în expiraţie. Dinţatul posterior şi inferior este situat între procesele spinoase
ale ultimelor două vertebre toracale şi ale primelor două vertebre lombare. terminal se inseră pe
ultimele patru coaste.

Page | 32
 Musculatura intrinsecă a spatelui reprezintă musculatura motoare a coloanei vertebrale,
având o dispoziţie paralelă cu aceasta. Prezintă 3 planuri: superficial, intermediar şi profund.
Planul superficial este dispus dedesubtul musculaturii extrinsece fiind constituit dintr-un
complex muscular orientat cranio-caudal situat în şanţurile costo-vertebrale. Uneşte bazinul cu
coloane vertebrală şi toracele, diferitele segmente vertebrale între ele şi aceasta cu cutia cranială.
Este reprezentat de muşchiul extensor sau erector al coloanei vertebrale. Prezintă o masă comună
situată caudal în zona scheletului regiunii sacro-lombare. Cranial masa comună se împarte în 3
ramuri:
 muşchiul ilio-costal: leagă bazinul de coaste, coastele între ele şi coastele de vertebre.
 muşchiul longissimus este situat medial de precedentul de la masa comună la
mastoid;
 muşchiul spinal este situat cel mai medial unind procesele spinoase ale vertebrelor
diferitelor regiuni.
Planul intermediar este alcătuit din muşchii care unesc procesul transvers al unei vertebre
cu procesul spinos al unei vertebre superioare. După numărul de vertebre peste care se întind se
deosebesc 3 unităţi: muşchiul semispinal sare peste 4 vertebre; muşchii multifizi sare peste 2 sau
3 vertebre; muşchii rotatori leagă 2 vertebre învecinate sau sar peste o vertebră.
Planul profund este alcătuit din muşchi scurţi, care unesc fie procesele spinoase a 2
vertebre învecinate numindu-se interspinoşi, fie procesele transverse numindu-se intertransverşi.

MUSCHII TORACELUI

Muşchii regiunii anterolaterale sunt muşchi ce asigură legătura dintre torace şi

membrul superior . Muschii toracelui (peretelui antero-lateral) sunt reprezentati de două categorii
de muschi:
- muschi extrinseci, care leagă membrul superior de torace (muschiul latissim, dintat
anterior, pectoral mare si pectoral mic);
 Pectoralul mare este un muşchi lat superficial. Se inseră pe claviculă, stern, cartilajele
primelor 6 coaste şi pe teaca muşchiului drept abdominal. Lateral se inseră pe tuberculul
mare al humerusului. Acţiune: adducţia membrului.

Page | 33
  Pectoralul mic este situat dedesubtul precedentului între feţele antero-laterale ale
coastelor 3-5 şi procesul coracoid al scapulei. Acţiune: deplasează scapula caudal şi
ventral.
 Dinţatul anterior se inseră pe coaste, de unde se îndreaptă spre scapulă. Acţiune: dacă
puntul fix este pe scapulă ridică coastele intervenind în inspiraţie. Dacă punctul fix e pe
torace deplasează scapula ventro-lateral.
Muşchii extrinseci sunt comuni toracelui şi membrului toracal, legând aceste două unităţi.
Intervin atât în biomecanica toracelui cât şi a membrului toracal.

Page | 34
 - muşchii intrinseci sunt muşchii motori ai coastelor. Muschii intrinseci sint situati
pe acelasi plan cu scheletul costal al toracelui. Muschii intrinseci sunt formati din materialul
muscular propriu. Includ muschii intercostali externi ce formează planul extern, muschii
intercostali interni ce formează planul mijlociu, iar cel de-al III-lea plan, profund, este
reprezentat de muschii intercostali intimi, muschii subcostali si muschiul transvers al toracelui.
- muşchii intercostali sunt dispuşi în două planuri: intercostalii interni, cu fibre
oblice de jos în sus şi dinspre anterior spre posterior şi intercostalii externi cu fibre oblice de sus
în jos şi dispuse dinspre exterior spre interior. Muschi intercostali (interni si externi) se inseră pe
marginile a 2 coaste vecine. Pentru cei externi fasciculele musculare sunt orientate oblic de sus in
jos si dinapoi inainte; pentru cei interni orientarea fibrelor musculare este inversă. Acţiune:
formează o centură musculară ce solodarizează coastele între ele asigurând unitatea cutiei
toracice. Muşchii intercostali interni sunt coborâtori ai coastelor (expiratori), iar muşchii
intercostali externi sunt ridicători ai coastelor (inspiratori).

Page | 35
 - muşchii supracostali (ridicători ai coastelor) se întind de la procesul transvers al
unei vertebre dorsale până la coasta situată cu unul sau două etaje mai sus.Acţiune: participă la
rotaţia vertebrelor sau la ridicarea coastelor în funcţie de puunctul fix situat pe coaste sau pe
coloana vertebrală.
- muşchii subcostali se insera pe faţa medială a primei coaste şi pe faţa medială a
celei de a doua sau a treia coaste subajacente. Muschii subcostali unesc fetele interne ale
coastelor.

Page | 36
 1) Muşchii intercostali ocupă spaţiul dintre 2 coaste învecinate unul spre interior (spre
cutia toracică) unul spre exterior. Sunt mai scurţi decât spaţiul dintre 2 coaste, intercostalul
extern întinzându-se de la extremitatea vertebrală până la articulaţia dintre coaste şi cartilajul
costal. Acţiune: intercostalii externi ridică coastele fiind inspiratori, cei interni coboară coastele
intervenind în expiraţie. Fibrele lor sunt orientate în direcţii opuse.

Page | 37
 2) Muşchii ridicători ai coastelor sunt situaţi profund în spatele intercostalilor interni,
între procesele transverse ale vertebrelor C7-T11 şi zona unghiului coastei. Acţiune: ridică
coastele intervenind în respiraţie. Sunt inervati de nervii intercostali.

Page | 38
Page | 39
Page | 40
 Muşchiul transvers al toracelui ia naştere de pe faţa posterioară a sternului şi de pe
apendicele xifoid. Fibrele sale formează fascicule spre cartilajele costale 2-6. Acţiune: coboară
coastele (expirator). Muschiul transvers al toracelui este format din 5 fascicule musculare unite
pe fata posterioară a sternului, de aici ele converg si se inseră pe coaste.

Page | 41
VASCULARIZATIA MUSCHILOR

 ARTERE: Muschii spatelui sunt vascularizati de artera subscapulara. Muschii

jghiaburilor vertebrale sunt vascularizati de ramurile dorso-spinale ale arterelor lombare.
 VENE: Vena cava superioara colecteaza sangele muschilor regiunilor gatului. Vena
vertebrala colecteaz sangele din canalul vertebrel cervical din muschi paravertebrali si
din regiunea cefei. Vena jugulara posterioara colecteaza sangele din regiunea cefei.
Venele intercostale colecteaza sangele muschilor intercostali. Vena cava inferioara, vena
iliaca-comuna, vena ilio-lombara si vena sacrala colecteaza sangele din regiunea lombara,
si sacroiliaca.
Page | 42
MISCARILE CUTIEI TORACICE

Miscarile cutiei toracice asigura patrunderea si iesirea aerului din plaman atat in conditii
obisnuite de repaus sau efort fizic minim, cat si in conditii de inspir sau expir fortat, ca urmare a
expansiunii si retractiei toraco-pulmonare realizate de contractia si relaxarea muschilor
respiratori. Forta motrice a inspirului o constituie contractia urmatorilor muschi inspiratori:
intercostali externi, diafragm, supracostali, pectorali, scaleni, stenocleidomastoidian, mare dintat.

Forta maxima dezvoltata de catre acestia este de pana la 10 kg/cm, cu scurtarea pana la
50% a fibrei musculare. Gradarea fortei de contractie se poate obtine prin variatia numarului de
unitati motorii, intr-o mai mica masura, si prin variatii ale frecventei de contractie. Masurarea
activitatii electrice din muschii inspiratori a aratat ca aceasta este dependenta atat de numarul de
fibre musculare activate, cat si de frecventa de excitatie, constatandu-se ca, pentru o anumita
forta pe care o dezvolta muschiul, activitatea electrica creste liniar cu viteza de scurtare.

In ventilatia de repaus intervine contractia muschilor intercostali externi si diafragm,

determinand cresterea de volum a cutiei toracice prin marirea diametrelor acesteia. Diametrul
antero-posterior se mareste datorita orizontalizarii coastelor (de la a II-a, pana la a VI-a) si
miscarilor de la nivelul articulatiei primei coaste cu sternul. Prima pereche de coaste se
articuleaza anterior cu sternul (prin articulatia manubrio-sternala) si posterior cu coloana
vertebrala, alcatuind operculul toracic, in inspir, manubriul sternal este impins in sus si inainte,
luand o pozitie de 1° pana la 16° fata de orizontala.

Aceasta miscare mareste diametrul antero-posterior al jumatatii superioare a toracelui si

antreneaza expansionarea portiunii anterioare a varfului pulmonar. Amplitudinea miscarii este
redusa in timpul respiratiilor de repaus si prezinta variatii individuale in legatura cu profunzimea
respiratiei. Anchiloza care se poate instala la nivelul acestei articulatii poate explica eventualele
afectiuni prin hipoventilatia zonei.

Contractia muschilor intercostali externi imprima coastelor a II-a — a VI-a o miscare de

rotatie si orizontalizare in jurul unui ax paralel cu gatul lor. Faptul ca fiecare coasta este mai
lunga si cu o directie mai oblica decat cea superioara explica de ce sternul, executand o miscare
din articulatia manubrio-sternala, este impins inainte, marind diametrul antero-posterior al cutiei
toracice.

Page | 43
 Contractia muschilor intercostali externi antreneaza in mod obligatoriu ridicarea
coastelor, deoarece contractia concomitenta a muschilor scaleni face din prima coasta un punct
superior fix. Dispozitia oblic in jos si inainte a fibrelor intercostalilor externi usureaza, de
asemenea, miscarea de ridicare a coastelor. Diametrul transversal al cutiei toracice se mareste
datorita unei miscari de rotatie care are loc atat la nivelul coastelor a II-a - a VII-a, cat si al
coastelor de la a VII-a la a X-a. Portiunea medie a coastelor a II-a - a VI-a, fiind mai ridicata fata
de capete, favorizeaza cresterea diametrului transversal prin rotirea in jurul unui ax oblic antero-
posterior.
Miscarea de rotatie pe care o efectueaza coastele de la a VlI-a Ia a X-a se face in jurul
unui ax care anterior strabate linia mediana, iar posterior gaturile coastelor, largind astfel unghiul
realizat de coaste cu coloana vertebrala si marind diametrul transvers al portiunii inferioare a
toracelui. Cresterea diametrului vertical, cranio-caudal, este consecinta alungirii exclusiv in jos a
cavitatii toracice, care rezulta din coborarea planseului format de muschiul diafragm. Acest
muschi este considerat principalul muschi inspirator, deoarece, prin actiunea sa, asigura
vehicularea unei cote importante din volumele respiratorii (60% din cantitatea de aer ventilat
intr-o respiratie profunda).
Diafragmul este alcatuit dintr-o portiune centrala tendinoasa si din tesut muscular dispus
circumferential. Are forma de hemisfera (cu diametrul egal cu 20 cm), cu bolta orientata spre
cavitatea toracica, cu o suprafata de aproximativ 270 cm2. Functional i se disting doua portiuni:
costo-sternala si lombara (crurala). In timpul inspirului, portiunea costo-sternala are o miscare in
jos si inainte, coborand viscerele abdominale si determinand cresterea capacitatii partii inferioare
a toracelui.
Rezistenta opusa de muschii abdominali la intinderea peretelui limiteaza miscarea
viscerelor abdominale in jos, iar contractia in continuare a diafragmului va avea ca urmare
ridicarea coastelor inferioare si impingerea inainte a sternului. Portiunea lombara actioneaza
numai pentru marirea diametrului vertical al toracelui.
In cursul unei respiratii normale, nivelul diafragmului variaza cu 1,2—1,5 cm, dar cursa
sa poate sa depaseasca 10 cm in respiratiile ample. Considerand ca toate zonele diafragmului
coboara in mod egal in timpul unui inspir, s-a evaluat ca la o deplasare de l cm a diafragmului,
capacitatea toracica creste cu aproape 270 cm3, antrenand spre plaman un volum egal de aer.

Page | 44
 Forma hemisferica a diafragmului a permis calcularea prin legea Laplace a tensiunii
dezvoltate de muschi: 0,5 kg/cm. Stiind care este forta maxima exercitata de muschii striati (10
kg/cm), rezulta ca o coborare de 0,5 mm a muschiului este suficienta pentru a echilibra presiunea
transdiafragmatica. Pozitia diafragmului sub forma unui plan care separa cavitati cu regimuri
presionale usor influentabile, structura sa functionala si relatiile de vecinatate sunt factori care
pot usor modifica pozitia medie a muschiului si amplitudinea excursiilor, cu consecinte
importante asupra eficientei ventilatiei.
Dispozitia in bolta a diafragmului este favorizata de clinostatism, de presiunea viscerelor
abdominale creata prin contractia muschilor abdominali si de tractiunea exercitata de presiunea
intratoracica, care este mai mica decat cea atmosferica. Atunci cand este paralizat, se deplaseaza
mult in sus, deoarece urmeaza pasiv depresiunea presionala intratoracica (miscare paradoxala).
Pozitia ortostatica, in special daca musculatura abdominala este relaxata, tractioneaza in
jos diafragmul, dar impiedica sau ingreuiaza ascensiunea. Aceasta situatie devine patologic
accentuata la persoanele cu musculatura abdominala slaba si/sau cu ptoza viscerala.
Ventilatia fortata presupune o serie de modificari. Pe de o parte, in inspirul profund
coloana vertebrala nu mai constituie punct fix. Aceasta va efectua o miscare de extensie
accentuand orizontalizarea coastelor si, prin cresterea suplimentara a volumului toracic, va
permite antrenarea unei cantitati suplimentare de aer. Pe de alta parte, sunt cointeresati si alti
muschi, in afara de intercostalii externi si diafragm. Muschii inspiratori accesori sunt considerati:
muschii pectorali, marele dintat, sterno-cleidomastoidianul, trapezul, scalenul, micul dintat
posterior, micul dintat superior.

Incetarea stimularii muschilor respiratori este urmata de revenirea, la dimensiunile

anterioare inspiratiei, a tuturor elementelor elastice ale sistemului toraco-pulmonar. Ca urmare,
presiunea din interiorul sistemului capata o valoare superioara celei atmosferice, conducand aerul
din interior spre exterior. Expiratia de repaus apare astfel ca o miscare pasiva. Expulzarea fortata
a aerului din plamani presupune, pe de o parte, participarea suplimentara a unor structuri
(contractia muschilor: abdominali, patratul lombar, intercostali interni, micul dintat posterior,
micul dintat inferior, triunghiularul sternului) iar, pe de alta parte, modificarea comportamentului
unor structuri implicate anterior (coloana vertebrala executa o miscare de flexie, proportionala cu
profunzimea expiratiei).

Page | 45
 Ultimele doua perechi de coaste servesc ca punct de insertie pentru muschii abdominali
si, astfel, se va micsora diametrul antero-posterior. Ascensiunea suplimentara a diafragmului se
datoreste, pe de o parte, „aspiratiei" create prin presiunea subatmosferica din torace, iar pe de
alta parte, faptului ca viscerele abdominale sunt impinse in sus prin contractia muschilor
abdominali. Modificarea dimensiunilor cutiei toracice este urmata de modificari in acelasi sens
ale tesutului pulmonar. Acest fenomen, esential pentru desfasurarea normala a ventilatiei, se
datoreste prezentei intre foitele seroasei pleurale a unei cantitati minime si permanent
reimprospatate de lichid pleural. Impartirea plamanului in lobi face ca tractiunea exercitata
asupra parenchimului sa fie relativ uniforma. Diferentele care apar intre diferite zone se datoresc
fie plamanului, fie custii toracice.
Portiunea superioara a toracelui isi creste mai mult capacitatea comparativ cu partea
inferioara. Faptul ca pozitia coloanei vertebrale ramane relativ fixa are ca urmare expansionarea
partii anterioare. Expansiunea inegala face posibila distingerea urmatoarelor zone:

 zona neexpansibila, situata in jurul nilului;

 zona de distensibilitate maxima, cu o grosime de aproximativ 3 cm, situata

imediat subpleural;

 zona intermediara, in care distensibilitatea este mai mare in sectorul dinspre

periferie fata de cel orientat central.
Cutia toracica nu se destinde uniform, iar efectele cresterii sale de volum se exercita in
principal asupra tesutului pulmonar care vine in contact cu partile mobile. Se poate spune ca
aceste zone sunt direct expansionate. Portiunile din plaman care vin in contact cu portiuni mai
putin mobile sau statice ale toracelui vor suferi o expansiune indirecta, in sensul ca vor fi
destinse numai prin deplasarea altor zone pulmonare. Aceste zone sunt: fata posterioara a
varfului pulmonar, fetele posterioare ale plamanilor si suprafetelor pulmonare mediastinale.
Expansiunea tesutului pulmonar este ajutata de alungirea arborelui bronsic si de faptul ca
in timpul inspirului hilul face o miscare cu directie anterioara, inferioara si externa. Pe de alta
parte, reteaua elastica din vase si sistemele de canale ale arborelui bronsic constituie un sistem
elastic continuu, care face ca fiecare element sa fie legat de structurile vecine, in asa fel incat
tensiunile dezvoltate intr-un anumit punct sa fie transmise tuturor partilor componente ale
sistemului.
Page | 46
 Elasticitatea tesutului pulmonar depinde atat de forta vasco-elastica pulmonara, cat si de
prezenta surfactantului pulmonar ca factor de reducere a tensiunii superficiale a peliculei
lichidiene alveolare si de evitare a tendintei de colabare a plamanului. La acestea se adauga
extensibilitatea sau complianta toraco-pulmonara, ca variatie de volum determinata de variatiile
presiunii intraalveolare. In conditii normale, cresterea cu 1 cm3 a presiunii alveolare determina o
crestere a volumului pulmonar cu 0,22 litri. Aceeasi cresterea a presiunii alveolare realizeaza o
variatie de volum toracic doar de 0,13 litri, datorita rezistentei mai mari a custii toracice.
Rolul determinant in realizarea variatiilor de volum pulmonare produse de expansiunea si
retractia custii toracice revine insa variatiilor de presiune negativa, subatmosferica, de la nivelul
spatiului virtual pleural.

Traumatismele osteo-articulare apar ca atare sau în cadrul unor politraumatisme.

Fracturile sunt leziuni ce apar în urma actiunii unui traumatism puternic asupra osului,
constând în întreruperea continuitatii acestuia. În functie de modul de actiune a agentului
vulnerant, de intensitatea lui fracturile pot fi de mai multe feluri:
 fracturi închise - tegumentele în jurul focarului de fractura sunt intacte;
 fracturi deschise - focarul de fractura comunica cu exteriorul printr-o plaga;
 fracturi directe - în care agentul traumatizant actioneaza chiar la locul de
producere a fracturii;
 fracturi indirecte - traiectul de fractura apare la distanta de la locul de actiune al
agentului vulnerant.

De asemenea, traiectul fracturii poate avea aspecte foarte variate, dupa mecanismul de
producere: fracturi spiroide, fracturi cu înfundare, deplasate. La fel pot fi fracturi complete,
interesând întreaga circumferinta a osului sau incomplete (partiale).

Semne de probabilitate
 durere spontana sau întru-n punct fix, exacerbata la palpare sau mobilizare;
 impotenta functionala a membrului afectat;

Page | 47
  deformarea si scurtarea regiunii;
 echimoze tardive;
 tumefactie, edem, cresterea temperaturii locale.

Semne de certitudine (semne sigure)

 mobilitate anormala în focar;

 perceperea palpatorie de crepitatii osoase;
 netransmiterea miscarilor distal de focarul de fractura;
 întreruperea evidenta (la inspectie sau palpare) a continuitatii osoase.

METODA CEA MAI SIGURA DE DIAGNOSTIC ÎN CAZUL SUSPICIONARII UNEI

FRACTURI ESTE EFECTUAREA RADIOGRAFIEI.

Fracturile se pot însotii de o serie de complicatii.

Page | 48
Complicatii immediate
 transformarea unei fracturi închise într-o fractura deschisa;
 lezarea vaselor sau a nervilor aflate în vecinatate;
 infectia focarului de fractura.
Fracturile costale nu se imobilizeaza. Exceptie situatia voletului costal.
Voletul costal este minimum dubla fractura la doua coaste învecinate. Imobilizarea se
face prin înfundarea zonei respective împiedicând astfel miscarile segmentelor la acest nivel.
Semnele si simptomele constau în dificultatea respiratiei, miscarea paradoxala a segmentului (în
inspir când toracele se destinde fragmentul se înfunda; la expir când toracele se micsoreaza
fragmentul se deplaseaza spre exterior), durere, cianoza.

Page | 49
Politraumatismele
Reprezintă afecţiuni traumatice în care sunt prezente mai multe leziuni acute (locale şi
generale), provocate de acţiunea bruscă şi violentă a agenţilor cauzali. În marea majoritate a
cazurilor sunt dereglate funcţiile vitale. Politraumatismele apar în: accidente de circulaţie (peste
50% din politraumatisme), accidente de muncă, diverse catastrofe naturale, accidente prin
împuşcare, etc.
La nivelul toracelui pot exista : contuzii; plăgi; corpi străini; fracturi costale, sternale, sau
ale coloanei vertebrale dorsale.

Fracturi costale care pun probleme speciale

Anumite localizari sau tipuri de fracturi creeaza riscuri mai mari. Astfel, fractura coastei
1 are un potential lezional vascular mare, care trebuie bine evaluat inclusiv arteriografic.
Aproximativ 5% dintre bolnavii cu fractura coastei 1 prezinta arteriografii considerate pozitive.
(Richardson s.a.) Aceste fracturi sunt insa rare.

Page | 50
 Fracturile coastelor 1 si 2, mai ales cand sunt asociate cu fractura claviculei sau
omoplatului, denota un impact extrem de puternic, ridicand suspiciunea de leziuni intratoracice
importante. Disjunctiile condro-costale sau condro-sternale nu trebuie ignorate; examenul clinic
ramane esential, acestea neputand fi identificate radiologic. Adeseori insotesc alte fracturi si,
uneori, chiar voletul costal.

Fractura costală reprezintă cea mai frecventă leziune traumatică a toarcelui. Pot fi întâlnite:
 fracturi simple;
 fracturi complicate cu hemopneumotorax;
 fracturi multiple grave asociate cu volet costal şi leziuni ale organelor intratoracice.
Diagnosticul clinic este sustinut de:
 durerea în punct fix în inspir, la tuse sau apăsare;
 perceperea crepitaţiilor osoase la palpare.
Radiografia toracică simplă (mai ales cea de profil) precizează diagnosticul şi relevă
eventualele leziuni associate. Prognosticul fracturilor costale depinde de numărul coastelor
fracturate şi de localizarea acestora:
 fracturile segmentelor dorsale ale primelor trei coaste (bine protejate de musculatura
jgheaburilor vertebrale şi de scapule) semnifică un traumatism de intensitate mare în care
probabilitatea existenţei leziunilor viscerale (în particular ruptura de trahee) este crescută.
 fracturile coastelor de la baza toracelui se pot asocia frecvent cu leziuni ale organelor
parenchimatoase intraperitoneale (splina, ficat).
Bolnavii cu leziuni de acest tip vor fi internaţi chiar dacă starea generală la prezentare
este bună şi radiografia toracică evidenţiază (cu excepţia leziunilor costale) un aspect normal.
Page | 51
 Ei vor fi investigaţi (ecografie, CT toracică şi abdominală) şi supravegheaţi clinic şi
paraclinic câteva zile.

Riscul evolutiv principal al unei fracturi costale cu deplasare este reprezentat de ―umezirea
plămânului‖ respectiv (apariţia unui sindrom de bronhopneumonie) datorată atelectaziei
consecutive imobilizării antalgice.

Page | 52
 De aceea tratamentul fracturilor costale nu urmăreşte imobilizarea ci, dimpotrivă,
realizarea unei analgezii care să permită tusea şi toaleta arborelui bronşic (principiu valabil mai
ales pentru persoanele vârstnice).

Voletul costal - minim 3 coste fracturate in doua sau mai multe locuri.
Clinic:
 semne clinice de fracturi costale;
 respiratie paradoxala;
 asociere frecventa cu: contuzia pulmonara, pneumortorax, hemotorace.
1) Voletul costal reprezintă desolidarizarea unei zone a scheletelui toracic, prin fracturi
multiple (cel puţin două) ale uneia sau a mai multor coaste, care realizează traiecte
paralele.
2) Voletul costal nu urmăreşte mişcările normale ale toracelui, fiind aspirat în timpul
inspirului şi deplasându-se în afară în timpul expirului. Această deplasare în opoziţie faţă
de ansamblul cutiei toracice se numeşte ―mişcare paradoxală‖ şi reprezintă forma
obişnuită de instabilitate toracică.
3) Voletul poate fi şi angrenat (fixat prin eschile osoase). În această situaţie el nu prezintă
mişcări paradoxale şi nu are repercusiuni funcţionale.
4) Când există un singur traiect de fractură pe linia medio-claviculară sau axilară anterioară,
aria care rămâne numai în contact cu sternul poate bascula în jurul cartilajelor costale
realizând un hemivolet.
Page | 53
 5) Separarea bilaterală condro-costală şi fracturile sternale pot fi de asemenea cauza unui
segment mobil de perete toracic.Voletul mobil este frecvent nerecunoscut la prima vedere
pentru că numai în 50% din cazuri ―mişcarea paradoxală‖ este evidentă la prezentare. În
multe cazuri există o contuzie pulmonară asociată, care după 24-48 ore produce o scădere
a complianţei pulmonare.
6) Voletul mobil determină o afectare profundă a ventilaţiei pulmonare până la IRA:
 Insuficienţa expansiunii plămânului de sub volet şi tusea ineficientă (datorate
durerii cauzate de fracturile costale) induc: atelectazie, hipercapnie, hipoxie,
acumularea de secreţii. Aerul din plămânul de sub volet este insuficient oxigenat.
 Aerul pendular reprezintă aspiraţia aerului insuficient oxigenat din plămânul se
sub volet în plămânul de partea opusă datorită gradientului de presiune creat între
cele două cavităţi pleurale. Acest fenomen determină creşterea semnificativă a
spaţiului mort.
Tratamentul voletului costal mobil constă în:
a) Măsuri de urgenţă imediată.
b) În cazurile minore infiltrarea nervilor intercostali şi administrarea de analgetice pot fi
suficiente.
c) Majoritatea voletelor mobile impun ventilaţia asistată (ventilaţia cu presiune pozitivă)
pentru 2-3 săptămâni. Aceasta se realizează prin intubaţie traheală şi conectarea pacientului
la un ventilator mecanic.
d) Fixarea externă poate fi utilă în voletele întinse cu instabilitate marcată. Ea este mai puţin
eficientă decât ventilaţia asistată.

Page | 54
 Determinarea periodică a gazelor sanguine este modalitatea cea mai bună de a evalua
corectitudinea tratamentului aplicat.

Page | 55
Pneumotorax compresiv (sufocant)
Cauze: plagi penetrante sau traumatisme inchise care
dezvolta trecerea continua a aerului din plamani, trahee,
bronhii in spatiul pleural.
Clinic:
 Soc obstructiv;
 Detresa respiratorie;
 Trahee deviate;
 Distensia venelor gatului;
 Absenta murmurului vezicular/hipersonoritate;
 Emfizem subcutanat (plagi penetrante);
 Asociere cu volet costal, fracturi costale, hemotorace, fistula bronho-pleurala.

Pneumotorace sufocant

Pneumotorace sufocant – aspect CT

Page | 56
Page | 57
EMFIZEMUL SUBCUTANAT
• Poate fi cauzat de:
a) efracţia pleurei parietale în cadrul unui pneumotorax consecutiv unei fracturi costale;
b) difuzarea unui pneumomediastin cauzat de ruptura traheo-bronşică, esofagiană etc.
• Tabloul clinic este susţinut de perceperea crepitaţiilor subcutanate.
• Tratamentul constă în: decomprimarea pneumotoraxului prin pleurotomie şi aspiraţie,
introducerea de ace groase sub tegumente, deschiderea mediastinului prin incizie
suprasternală.

Page | 58
 Traumatismele reprezintă una din primele cinci cauze de mortalitate şi morbiditate pentru
toate grupele de vârstă de sub 60 de ani. În țările dezvoltate majoritatea traumatismelor sunt
produse prin accidente rutiere, iar în țările în curs de dezvoltare prin agresiune umană şi prin
război.

Traumatismul definit ca o distrugere a structurii sau funcției corpului uman, cauzat de un

schimb brusc de energie (mecanică, chimică, termică, radioactivă sau biologică) ce depășește
toleranța organismului reprezintă interacțiunea complexă între mai multe elemente fizice care
generează un model traumatic.

Traumatismele toracelui, prin complexitatea lor, prin evolutie si tratament, constituie un

subcapitol important in patologia toracelui. Urmare a diverselor accidente suferite sau a
violentei, uneori toracele necesita ingrijiri si atentie.

Page | 59