Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Bazele Stiintei Nursingului
Bazele Stiintei Nursingului
EVOLUŢIA ÎNGRIJIRILOR
DE-A LUNGUL ISTORIEI
1
2
ISTORIA PROFESIEI MEDICALE
ROLUL FORMATIV-EDUCATIV AL
ISTORIEI PROFESIEI
Obiectivele psihopedagogice:
~ Studiul istoriei profesiei presupune în primul rând
studiul celor 3 obiective psihopedagogice, care să
stimuleze motivaţia şi dragostea pentru cea mai
nobilă profesie.
4
A fi om înseamnă a fi responsabil. (Antoine
de Saint Exupery)
Prima datorie a omului este să fie uman. (J. J.
Rousseau)
Dragostea şi ataşamentul:
~ Se manifestă faţă de profesie şi se învaţă de la
înaintaşi:
Acolo unde este iubire de oameni este şi
iubire faţă de profesie (Hipocratic).
Acolo unde dragoste nu e, nimic nu e (Marin
Preda).
Iubeşte-ţi profesia şi socoteşte-o cea mai
frumoasă dintre toate şi, astfel, izbânda va fi
deplină (Victor Babeş).
Obiectiv cognitiv:
~ Se recunoaşte prin imperativele psihopedagogice:
Să citeşti!
Să înveţi!
Să cunoşti!
5
Să ştii!
~ Acest obiectiv porneşte de la conceptul de
învăţare conştientă (capacitate caracteristică
omului) şi de la însuşirea valorilor istoriei
profesiei, istoriei îngrijirilor, cu valenţe formativ-
educative desprinse din „istoria vieţii”:
„Historia magistrae vitae” – Herodot.
„Să avem cultul pios al înaintaşilor” – Vasile
Pârvan.
„Există două realităţi, a căror imensă,
zdrobitoare greutate nu o simţim, dar fără de
care nu putem trăi: aerul şi istoria” – Lucian
Blaga.
„Toată viaţa să aibă în grijă un şcolar: pe
tine însuţi” – Nicolae Iorga.
Obiectivul psihomotor:
~ Apelează la imperativele specifice:
Să faci!
Să practici!
Să aplici!
Să ştii ce să faci!
~ Şi acest obiectiv urmăreşte acţiunea de formare a
comportamentului profesional, pentru crearea
deprinderilor şi aptitudinilor specifice prestaţiilor
în nursing, în paralele cu pregătirea tehnică,
plecând de la atitudinea şi devotamentul
precursorilor faţă de muncă şi satisfacţiile ei:
„Părintele gloriei şi al fericirii este lucru” –
Euripide.
„Întăriţi trupul vostru prin munca şi mintea
6
voastră prin studiu” – Socrate.
„Să cercetăm cele ce s-au petrecut, să
cunoaştem cele prezente, să aplicăm cele
învăţate” – Hipocrate.
„Numai atât ai trăit: cât ai muncit” – Goethe.
„Cine a înălţat munca până la iubire, acela a
coborât raiul pe pământ” – S. Mehedinţi.
„Mi-am făcut din muncă o a doua natură” –
G. Marinescu.
„Datoria – munca profesională – era o
adevărată religie pentru Edith Cavell” –
Mărturia unui contemporan despre eroina
profesiei, E. Cavell.
7
ÎNGRIJIREA BOLNAVILOR DIN COMUNA
PRIMITIVĂ PÂNĂ LA PRIMUL RĂZBOI
MONDIAL
AUTOÎNGRIJIREA
9
ÎNGRIJIRI ACORDATE DE VINDECĂTORI,
VRACI, PREOŢI, CAVALERI, CĂLUGĂRI SI
CĂLUGĂRIŢE
10
VINDECĂTORUL
11
Îndepărtarea spiritelor rele, prin recurgea
la agresiuni (lovituri) asupra persoanei
bolnave sau folosirea de substanţe rău
folositoare, toxice.
Administrarea de decocturi cu conţinut
purgativ sau energizant.
Administrarea de băi alternative reci şi
calde.
Trecerea spiritelor rele în organismele
animalelor folosind statuete cu
înfăţişarea animalelor respective.
Împăcarea spiritelor prin sacrificii.
Purtarea amuletelor, fetişelor cu puterii
magice.
Incantaţii ritmice – ceremonii prin care
vracii pretind că fac farmece şi vrăji
pentru atragerea spiritelor din corpul
bolnavilor.
Trepanaţii (orificii) la nivelul cutiei
craniene, cu scopul ca spiritul rău
părăsească corpul. Această practică era
aplicată în cazul durerilor foarte mari de
cap, crizelor de epilepsie.
Când apăreu halucinaţiile, delirul sau
şocul, se credea că spiritul a părăsit
corpul şi se încercau diverse tehnici
magice pentru reîntoarcerea sa.
Este evident că vindecătorii foloseau ca
remedii substanţe cu efecte sigure. Se recurgea la
purtarea la gât a unor substanţe considerate cu efecte
magice.
12
ÎNGRIJIREA BOLNAVILOR ÎN CULTURILE
ANTICE
13
societăţii pentru probleme ca suprapopularea,
criminalitatea, lipsa apei curate, răspândirea
bolilor etc. Cert este că prin tradiţii culturale, prin
practici de sănătate şi prin experienţe specifice,
vechile civilizaţii omeneşti au fost capabile să
elaboreze concepţii unice despre viaţă şi boală.
14
Practicii medicale consemnate în papirus
16
PRACTICA MEDICALĂ
ÎN CIVILIZAŢIILE TIMPURII
CULTURA EGIPTEANĂ
17
au devenit sursă de cunoaştere a obiceiurilor, dar şi
de admiraţie, deoarece conţineau hieroglife, uneori
încrustate în culori strălucitoare.
Datorită climei prin care s-au conservat o
serie de valori, prin excavaţii făcute la piramide şi
prin studiul obiceiurilor legate de înmormântare şi
păstrarea cadavrelor, Egiptul oferă numeroase date.
Sursa cea mai importantă de studiu au
reprezentat-o piramidele, locul de unde s-a aflat care
erau obiceiurile de înmormântare, credinţele
filozofice şi religioase. Egiptenii credeau că sufletul
continuă să existe pentru eternitate. Fiecare devenea
preocupat să-şi strângă bunuri pentru viaţa eternă.
De aceea se asigurau de cele necesare pentru traiul
zilnic (mâncare, băutură, haine, chiar şi servitori şi
sclavi. Cu timpul, practicile fiind costisitoare, au
recurs la picturi murale salvând astfel vieţi. Din
aceste picturi, alături de obiceiuri, reies şi condiţiile
îmbolnăvirilor. Chiar şi construirea piramidelor
ucidea multe vieţi.
Când s-a deschis camera în care se găsea
mormântul lui Tutankamon, în 1922, s-au pus multe
întrebări legate de mumia acestuia, şi nu numai de
bogăţiile sau lucrurile de artă aflate în încăpere.
Prezenţa amuletelor la faraon a fost interpretată în
ideea existenţei superstiţiilor. Astfel, descoperirea
corabiei soarelui (Keopa), permitea celui ce o
deţinea, considerat zeu pe pământ, să peregrineze
împreună cu Ra (zeul soarelui) în ceruri.
Egiptenii au stabilit, de asemenea, o "casă a
morţii" care era localizată drept un loc în afara
18
civilizaţiei.
Pregătirea mumiilor presupunea îmbălsămări
care să nu permită distrugerea trupului. Mumificarea
era făcută de specialişti după reţete necunoscute
astăzi. Utilizau substanţe pentru îmbălsămare după
ce extrăgeau organele interne. Această practică nu
avea nimic în comun cu disecţia, practica medicală
sau cu studiul anatomiei sau patologiei.
Oamenii aparţinând culturilor antice au
clasificat mai mult de 700 de medicamente şi au
dezvoltat arta îmbălsămirii.
Examinările moderne făcute asupra mumiilor
sau cadavrelor găsite în piramide au arătat leziuni pe
baza cărora s-au pus diagnosticele de tuberculoză,
arterioscleroză, infecţii parazitare, calus în urma
fracturilor, dar nici o referire privind procesul de
îngrijire.
Studiul mumiilor şi a altor corpuri
neîmbălsămate găsite în piramide, au pus în evidenţă
nu numai bolile, ci şi arta bandajării, faptul că
oamenii erau îngrijiţi de dentişti şi chirurgi. Aceşti
specialişti erau formaţi în temple şi reprezentau
partea cea mai de jos a tagmei preoţilor. Astfel,
bolnavii găseau în temple şi sprijin material şi
tratament şi îngrijiri medicale.
Templul era un serviciu ambulator din zilele
noastre, cu medici ce consultau şi studenţi ce
învăţau, dar fiecare medic trata o singură
îmbolnăvire (de dinţi, de ochi, de cap, de intestin
etc.). Cel ce trata bolile de intestin prescria clisme,
purgative, cel ce trata bolile capului efectua
19
trepanaţii, dar şi invocaţii solicitând sprijinul zeilor.
Medicul era cel ce îndeplinea şi funcţiile
dentistului şi farmacistului. Erau pricepuţi în
stomatologie, deseori obturând dinţii cu aur.
Din această cultură provine primul medic
cunoscut în istorie, Imhotep (2900-2700 î.d.Ch).El a
fost recunoscut drept arhitect, chirurg, preot în
templu, scrib şi magician. Imhotep a participat la
ridicarea marii piramide a regelui Sakkara. A fost
zeificat ca zeu al medicini.
Cele mai vechi cărţi de medicină cunoscute
provin de la această societate. Cărţile subliniau
tehnici chirurgicale şi metode de control a naşterii,
descriau procesele unor boli şi ofereau remedii.
Egiptul este recunoscut ca fiind una din
ţările antice cele mai sănătoase, probabil datorită
progresului pe care 1-a făcut în domeniile igienei şi
salubrităţii publice. Reguli foarte stricte, s-au
dezvoltat în privinţa unor lucruri ca mâncarea.
băutura, curăţenia, exerciţiul şi relaţiile sexuale.
Egiptenii se închinau unor zeităţii
reprezentate de animale – boul sacru Apis era ţinut
în Templu, iar după moarte îmbălsămat.
CULTURA SUMERIANĂ
20
ale umanităţii – civilizaţia mesopotamiană. Era o
cultură cu sistem propriu de scriere, set de legi şi cu
o anumită cultură.
La Ninive au fost găsite înscrieri care
descriau potopul. Din acele înscrieri s-a aflat cum
trăiau, ce obiceiuri legate de viaţă şi de moarte sau
ce deprinderi cu caracter medical aveau.
S-au găsit încrustate pe o piatră de lapis
lazuli, scene privind sacrificarea animalelor, luarea
prizonierilor, purtarea poverilor sau chiar unele care.
Deschiderea unor morminte a permis aflarea
tradiţiilor legate de înmormântare – îngroparea
întregii curţi formate din doamnele de companie,
servitori, soldaţi şi muzicanţi pentru a o însoţi pe
regina Shubad care murise. Astfel s-a aflat de
sacrificiile umane care se făceau, chiar dacă
oamenilor li se administrau poate înainte unele
remedii.
Animismul era acceptat. Se ridicau temple
zeilor cu speranţa de a le face plăcere acestora pentru
a îndepărta sau măcar pentru a reduce îmbolnăvirile
şi necazurile. Acum omul vindecător a devenit
preot-medic.
Cea mai veche prescriere medicală – de peste
4000 de ani (tradusă din scrierea cuneiformă în
1950) conţine din păcate doar remediile, nu şi bolile
care erau indicate. Această scriere nu conţine nici un
element magic, deşi în medicina babiloniană erau
utilizate incantaţiile. Treptat, cultura sumeriană este
înlocuită cu cea babiloneană, chiar dacă progresele
sociale nu sunt dublate şi de progrese medicale.
21
CULTURA BABILONEANĂ
22
costul îngrijirilor medicale.
Religia avea în centru pe Marduc – un zeu
crud ce avea nevoie de sânge omenesc – pe
preferinţă de copil. Se făceau sacrificii (handicapaţi
sau infirmi), iar preoţii erau castraţi (eunuci). Cei
săraci erau pedepsiţi cu cruzime la cea mai mică
greşeală.
Medicul avea o poziţie preferenţială, în timp
ce chirurgul, care lucra cu mâinile, avea o poziţie
mai puţin apreciată, iar pedepsele rezervate
chirurgului erau crude. Chirurgul care cârpăcea o
operaţie unui gentleman, era presat de obligaţii
grele, deoarece i se puteau tăia mâinile facă operaţia
nu reuşea.
Tratamentul medical în Babilon era
primitiv. Se folosea termenul de boală, dar se credea
că este cauzată de păcate pentru care bolnavii erau
pedepsiţi de zei. Pentru purificarea şi vindecarea
corpului se practicau incantaţii şi se foloseau ierburi.
Templele devin centre de îngrijire
medicală unde principalul remediu pentru
extragerea duhurilor rele din corp, constă în
incantaţii, aplicaţii de plante şi decocturi din
numeroase plante. Textele medicale găsite pe tăbliţe
prezentau descrierea simptomelor bolii, prescripţii
medicale şi incantaţiile pentru zei. Se recomanda
ţinerea unui animal lângă bolnav pentru ca spiritul
rău să treacă în animalul care urma să fie sacrificat.
În afara practicilor mistice, în această
perioadă s-au făcut şi observaţii clinice ce nu pot fi
uitate. Pentru a se stabili prognosticul bolii, se
23
practicau hepatoscopii – inspecţia ficatului
animalului sacrificat – astfel, se ajunge la
cunoaşterea structurii ficatului şi vezicii biliare.
Totodată preotul-medic comunică cu zeul.
Se tratau chirurgical plăgi, se operau tumori,
cu lanţeta de bronz se vindecau boli ale ochilor, iar
plata se făcea diferenţiat. Codul stipula legi pentru
protejarea de nedreptăţi şi de practici incorecte, iar
sancţiunile erau crude – tăierea mâinilor medicului
dacă tratarea plăgii, extirparea tumorii cauza moartea
sau dacă se pierdea vederea. Pedepsele erau
conforme conceptului „ochi pentru ochi”.
Alături de medic se afla farmacistul care
prescria decocturile, iar îngrijirea urmărea nu numai
îngrijirea trupului, ci şi a spiritului. Acesta ar putea fi
primul model de echipă de îngrijire.
Babilonul se dezvoltă în toată splendoarea sa
în vremea lui Nabucodonosor (cca. 605-562 î.Hr.).
Acestuia i se atribuie construirea grădinilor
suspendate – una dintre cele şapte minuni ale
lumii. Apa care iriga plantele medicinale
recunoscute era pompată prin canale. Tot
Nabucodonosor a făcut ca Ierusalimul să dispară, iar
templul lui Solomon să se distrugă. Capturile şi
bogăţiile erau aduse în templul din Babilon.
Babilonienii erau matematicieni şi
astronomi pricepuţi. De aceea, nu este surprinzător
faptul că multe din credinţele lor se bazau pe studiul
naturii şi al puterii numerelor şi pe observaţii asupra
mişcării stelelor şi planetelor. Se alcătuiau
horoscoape în termeni legaţi de naşterea unei
24
persoane şi poziţia planetelor cu acea ocazie.
Babilonienii erau pasionaţi de numărul 7 – număr
care şi astăzi mai deţine un loc de frunte în
superstiţiile diferitelor culturi.
Darius – regele persanilor – cucereşte
Babilonul.
CULTURA ASIRIANĂ
25
CULTURA PERSANĂ
CULTURA CRETANO-MINOTICĂ
27
După anul 1900, ca urmare a lucrărilor
arheologice ale lui sir Arthur Evans la palatul regelui
Knosos, cultura cretană a fost recunoscută pentru
bogăţia ei reieşită din picturi, ceramică, bijuterii,
palate splendide, îmbrăcăminte şi coafură ce se
remarcă prin rafinament.
La anumite intervale de timp, tineri şi tinere,
de obicei atenieni, erau sacrificaţi Minotaurului care
se găsea în labirint şi care era hrănit de preotul şef.
Cretanii erau marinari cunoscuţi. Avea unele
deprinderi igienice recunoscute, casele lor aveau băi.
Nici la această cultură nu s-au găsit urme privind
preocuparea în domeniul medicinii sau îngrijirii
medicale.
28
Moise obţine privilegii, dar şi necesitatea de a
circumscrie toţi băieţii coborâtori din Abraham.
Contribuţia cea mai importantă, adusă culturii
internaţionale de cultura vechilor evrei, o constituie
religia monoteistă, unică în acea perioadă.
Deoarece numeric evreii erau superiori
egiptenilor , în perioada şederii în Egipt s-au propus
mai multe metode de reducere numerică fie prin
muncă foarte grea la care erau supuşi bărbaţii, fie
cerând moaşelor să ucidă pruncii de sex masculin de
origine evreiască sau chiar să-i arunce în râu.
Legenda spune că şi Moise a fost găsit de fata
faraonului într-un coş pe apă şi a fost crescut, ca fiu
adoptiv, în cele mai bune condiţii. Deşi a primit
educaţie aleasă, doica care l-a crescut şi îngrijit i-a
transmis credinţele religioase şi tradiţiile familiei
evreieşti.
Plecarea din Egipt, după o epidemie serioasă,
către ţara promisă, i-a prilejuit primirea pe Muntele
Sinai a celor 10 porunci. Oamenii simpli însă, mai
oscilau între propria religie şi religia politeistă.
Cele zece porunci reprezintă un set de reguli
etice privind relaţiile interumane şi chiar aveau în
vedere păstrarea sănătăţii mentale.
Povestea tânărului David care îl relaxa pe
Saul prin muzică, ne face dovada recunoaşterii
efectelor muzicoterapiei.
Evreii sunt recunoscuţi ca împărtăşind mai
multe cunoştinţe democratice decât oricare alte
civilizaţii antice. Multe legi, cuprinse în Codul
Mozaic, vizau aspectele sociale, obiceiurile
29
religioase şi practicile ce vizau sănătatea şi sanitaţia.
Tot în Codul Mozaic sunt cuprinse şi date
sistematice, metode organizate de prevenire a
îmbolnăvirilor şi principii de igienă privind odihna,
somnul, orele de activitate, principii curative, reguli
pentru femei în perioada ciclului menstrual şi la
naştere. În ceea ce priveşte principiile igienei publice
şi a sanitaţiei, au fost emise reguli pentru selecţia şi
inspecţia mâncării, creşterea şi sacrificarea unor
animale pentru a fi mâncate, reguli privind dieta,
depozitarea excrementelor şi a gunoaielor,
diagnosticul şi raportarea bolilor infecţioase,
izolarea, carantina şi dezinfecţia.
În acest Cod nu au fost incluse nici o
descoperire sau contribuţie medicală a egiptenilor
sau babilonienilor, deşi lucrarea este cu adevărat
ştiinţifică.
Regulile privind prevenirea transmiterii bolii
intestinale (holera, dizenteria, febra tifoidă) obligau
la astuparea excrementelor după eliminare. Cei
bolnavi de boli transmisibile (exemplu lepră) erau
izolaţi de societate. Erau făcute delimitări între ceea
ce era considerat curat şi ceea ce nu era.
Moise dădea instrucţiuni privind modul de
spălare repetată a mâinilor şi urmată de uscarea la
soare, chiar şi asupra modului de efectuare a
circumciziei la opt zile de la naştere.
Era cunoscut rolul insectelor şi animalelor în
transmiterea bolilor. Astfel, nu numai că era descrisă
epidemia de ciumă bubonică, ci se arată şi rolul de
purtători îndeplinit de şobolani.
30
Legislaţia sanitară prevedea izolarea celor
bolnavi şi reprimirea lor în comunitate doar după
reinspecţie. Cel mai înalt preot era şi preot-medic şi
inspector sanitar la evrei, deoarece la întoarcerea
bolnavilor în comunitate trebuiau să aibă acordul
acestuia.
În Biblie se descriu bolile menţionate mai
sus, dar şi apoplexia, îmbolnăvirile mentale, iar ca
tratamente circumcizie, respiraţia artificială,
muzicoterapia în bolile mentale. Tot în Biblie se
găsesc descrieri privind alimentaţia, păstrarea
alimentelor, modul de consumare a alimentelor:
strugurii şi smochinele se vor consuma proaspete,
uscate sau ca suc şi vin după fermentaţie, măslinele
erau considerate alimente, iar uleiul extras din ele
folosit ca aliment sau medicament, vinul era
considerat aliment.
Scripturile biblice ca Leviticul – a treia carte
a lui Moise – 7 (16-19) şi 19 (5) interzicea
consumarea cărnii după trei zile de la sacrificarea
animalului. Aceste menţiuni erau scrise datorită
climatului cald şi datorită absenţei posibilităţii de
refrigerarea. Metodele de preparare a alimentelor
menţionau fierberea şi frigerea.
Evreii apreciau calităţile laptelui pentru că în
ţara promisă „va curge lapte şi miere”.
În antichitate, evreii aveau case de oaspeţi,
hanuri, hoteluri şi spitale. Erau renumiţi pentru
ospitalitate, pentru supravegherea şi îngrijirea celor
bolnavi, sarcină considerată o datorie religioasă.
Ca şi în Egipt, vocaţia femeilor o constituia
31
moşitul. Legile fundamentale ale moralei au rădăcini
în Vechiul Testament care este împărţit în cinci
părţi: legea (Geneza - Deuteronomul), istoria
(Judecătorii - Estera), literatura de înţelepciune
(Iov - Cântarea cântărilor), profeţi majori (Isaia -
Daniel) şi profeţii minori (Osea - Maleahi).
Religia evreilor este cunoscută din cărţile
Vechiului Testament = Pentateuhul sau cele cinci
cărţi ale lui Moise sau Tora (Cărţile profetice sau
Nebiim şi celelalte cărţi, istorice şi literar-religioase
sau Ketubiim).
Este accentuată semnificaţia socială şi
religioasă a familiei încă din timpul lui Moise.
În 1974, doi beduini arabi au descoperit nişte
manuscrise şi plăci de lut într-o peşteră în apropierea
mării Moarte. Unul din acestea, manuscrisul lui
Isaia, aflat la Universitatea din Jerusalim, provine
dintr-un grup monastic numit Esenne – o sectă
evreiască care a locuit în regiunea Qumran în
perioada 150-68 î.Hr. ei aveau apeducte, rezervoare
de apă pentru asigurarea necesarului de apă de băut.
Săpăturile arheologice au arătat că această aşezare
avea hale, magazii, bucătării, magazine, biblioteci
unde manuscrisele se recopiau. În anul 68 î.Hr.,
legiunile romane distrug aşezarea transformând-o în
ruine. Oamenii fug în peşteri. După aproape 19
secole, într-o singură peşteră, sunt descoperite peste
400 de manuscrise în ebraică, aramaică şi greacă,
dintre care ¼ se refereau la Biblie. A fost considerată
cea mai mare descoperire şi totodată dovada
existenţei unei civilizaţii cu credinţă monoteistă,
32
viaţă spirituală deosebită, cu concepţii fundamentale
de bacteriologie – ce este curat şi ce nu este,
tehnica izolării pentru prevenirea răspândirii bolilor,
prevenirea unor îmbolnăviri prin dietă, legi de
sănătate publică.
Cultura ebraică recunoştea un Dumnezeu
atotputernic asupra vieţii şi morţii. Din această
credinţă a emanat rolul preotului de supraveghetor al
practicilor medicale legate de curăţire şi purificare.
Preoţii-doctori au preluat funcţia de inspectori de
sănătate.
Se poate spune că este prima mare civilizaţie,
cu un grad mare de empirism, când se făceau
observaţii ştiinţifice privind rolul clinic al medicului,
preocupări pentru realizarea confortului pacienţilor.
Dar nici acum nu se găsesc referiri la îngrijire ca
atare sau la persoane care să se dedice acestei
profesiuni.
33
un calendar excelent.
Yukatanul – centrul culturii Maya şi
Guatemala sunt bogate în ruine.
Nici în prezent nu s-a terminat descifrarea
completă a inscripţiilor în limba Maya.
Multe legende povestite despre obiceiurile
mayaşilor recomandau în caz de stres o procesiune.
Zeilor le erau oferite ca ofrande tineri şi
tinere, iar la ceremonii, fetele erau aruncate de pe
stâncile sacre, iar tinerii sacrificaţi. În această cultură
sacrificiul uman era o regulă – se extrăgea cu mâna
inima adulţilor sau se sacrificau copii.
Preoţii care efectuau aceste sacrificii dădeau
şi sfaturi în domeniul sănătăţii, erau buni cunoscători
de ierburi şi buni prezicători. Una dintre
îndeletnicirile preoţilor era aceea de a deforma
craniul la nou-născut. Cu scop medical erau
recomandate băile cu abur.
CULTURA ASTECĂ
34
Guatemala.
Aztecii aveau reputaţia de a fi cei mai
religioşi dintre indieni. De fapt, religia lor simplă şi
total sau preponderent astrală la origine, se
îmbogăţise şi se complicase în urma contactelor cu
popoarele sedentare şi civilizate ale Mexicului
central. Din trecutul lor de barbari nordici, vânători
şi războinici, mexicanii conservaseră divinităţile
astrale.
Piramida Soarelui şi Piramida Lunii erau
temple unde se oficiau ceremonii religioase. Practica
religioasă a astecilor impunea un sacrificiu teribil:
extragerea inimilor din mii de corpuri prin tăierea
cu un cuţit obsidian – sticlă vulcanică.
Discul solar era adorat sub numele de
Tonatiuh. Astecii aveau un calendar solar cu 365 de
zile pe an, 18 luni cu 20 de zile şi 5 zile lăsate ca
nenorocoase. Tot ei credeau în efectele benefice ale
aburilor şi aveau case în care se putea produce abur.
În 1517 o expediţie, pornită din Cuba, cu trei
corăbii, sub conducerea lui Francisco Hernandez de
Cordoba, a intrat în contact cu mayaşii din Yucatan.
Respinşi, de către aceşti indieni războinici, spaniolii
au fost nevoiţi să se reîmbarce în grabă. Cincizeci şi
şapte de oameni din cei o suta zece, au pierit în
această luptă. Supravieţuitorii au descris cu uimire
oraşele mayaşe pe care le zăriseră, edificiile de piatră
şi templele, veşmintele şi bijuteriile autohtonilor,
observând o civilizaţie mult mai avansată decât în
Antile.
În anul următor, Juan de Grijalva, în fruntea a
35
patru corăbii, a descoperit insula Cozumel şi a
navigat de-a lungul coastei Yucatan-ului şi Golfului
Mexic. Continuându-şi drumul de la Tabasco la
Tuxpan, el a ieşit din ţinutul mayaş şi a luat contact
cu provinciile Imperiului Aztec. Spre deosebire de
ceea ce se întâmplase în timpul primei expediţii,
primirea indienilor a fost amicală, spaniolii primind
în dar numeroase obiecte de aur.
Prăbuşirea violentă a unui stat militar care
putea conta pe apărători atât de destoinici, a apărut
în ochii contemporanilor ca o catastrofa
inexplicabilă sau ca un miracol .
36
Cultura şi civilizaţia precolumbiană indiană
sau imperiul Inca datează dinaintea descoperii
Americii de către Cristofor Columb. Imperiul Inca
a fost cel mai mare imperiu din America
Precolumbiană ridicat pe înălţimile din Peru în
jurul anului 1200.
Între 1438 şi 1533 Inca a reuşit prin cuceriri
şi asimilări să încorporeze o mare parte din vestul
Americii de Sud, având centrul în jurul Anzilor şi a
inclus mare parte din teritoriul ocupat azi de
Ecuador, Peru, Bolivia, Argentina şi Chile. În 1533,
Atahualpa ultimul împărat incaş (numit Sapa Inca) a
fost omorât la ordinul conchistadorului Francisco
Pizarro, marcându-se astfel începutul dominaţiei
spaniole.
Limba oficială a imperiului Inca era
Quechua, deşi erau vorbite peste şapte sute de limbi
locale. În limba Quechua numele Imperiului era
Tawantin Suyu care poate fi tradus ca Cele patru
regiuni sau Uniunea celor patru regiuni. Înainte de
reforma Quechua era scris în spaniolă ca
Tahuantinsuyo. Tawantin este un grup de patru
elemente (tawa "patru" cu sufixul -ntin care
denumeşte un grup); suyu înseamnă "regiune" sau
"provincie". Imperiu era împărţit în patru suyu, ale
căror colţuri se întâlneau în capitala Cuzco (Qosqo)
– centrul administrativ, politic şi militar incaş.
Tahuantinsuyo era organizat în “señoríos”
(dominioane) cu o societate stratificată în care
conducătorul era Inca, iar economic se baza pe
37
proprietatea comună a pământului.
De fapt Imperiul Inca a fost creat cu scopul
de a răspândii civilizaţia, o civilizaţie bazată pe
credinţe mitice în care armonia relaţiilor dintre
oameni, natură şi zei era esenţială. Se întâlneau mai
multe forme locale de venerare a zeilor, însă liderii
Inca încurajau venerarea propriilor zei, cel mai
important dintre aceştia fiind Inti, Zeul Soare.
Dovezile arheologice indică faptul că Inca era
un trib relativ neimportant până la Sinchi Roca,
numit şi Cinchi Roca, cel ce este prima figură
importantă în mitologia incaşă, existenţa lui istorică
fiind foarte probabilă.
Poporul incaş a apărut ca un trib în zona
Cuzco în secolul XII. Sub conducerea lui Manco
Capac, ei au format mica cetate-stat Cuzco
(Quechua - Qosqo). În 1438 sub conducerea lui
Sapa Inca (în traducere numele lui înseamnă
zguduitorul lumii), imperiul a început o
extraordinară campanie de expansiune, la sfârşitul
căreia aproape întreaga zonă a Anzilor a ajuns sub
controlul incaşilor. Pachacuti a reorganizat regatul
din Cuzco transformându-l în imperiu,
Tahuantinsuyu cu un sistem federal ce consta dintr-
o putere centrală cu Inca la conducerea ei şi patru
conduceri provinciale cu lideri puternici.
Tahuantinsuyu era casa unei multitudini de limbi,
culturi şi oameni, teritoriile imperiului nefiind
uniform loiale, nici culturile locale pe deplin
integrate.
Primii locuitori ai teritoriilor americane erau
38
diferiţi ca fizic, mod de trai, limbaj, cu obiceiuri
diferite – de la cele mai primitive la obiceiuri
superioare.
Incaşii au făcut o serie de descoperiri în
medicină, efectuau trepanaţii reuşite ce constau în
executarea unor găuri în craniu pentru eliberarea
presiunii cheagurilor de sânge asupra creierului. În
1953 un grup de neurochirurgi au operat cu succes
cu instrumente ce datau de aproximativ 2500 de ani
– ace din bronz flexibile, bisturiu din bronz etc.
Inca practicau şi deformarea cranială prin
înfăşurarea strânsă a capului noilor-născuţi, acest
proces necauzând însă leziuni cerebrale.
Se foloseau ca tratament masajul, emisiunea
de sânge, aplicarea ventuzelor, aspiraţia, sudaţia,
amputaţia, sutura, aplicare de cataplasme şi
prişniţe, extragerea dinţilor, bandajarea,
imobilizarea oaselor etc.
S-au descoperit efigii din ceramică sau piatră,
statuete folosite pentru a învăţa deprinderi igienice
persoana bolnavă. Se presupune că erau utilizate în
clinici medicale în care se punea şi diagnosticul.
Paturile se pare că erau individuale, ridicate de la sol
şi protejate de soare. Unele figurine ne arată poziţia
în care se năştea – ghemuit.
Frunzele de Coca erau folosite (în Anzi sunt
încă folosite) pentru a uşura foamea şi durerea.
Mesagerii obişnuiau să mestece frunze de coca
pentru energia, ce le era necesară îndeplinirii
însărcinării de a transmite mesaje în tot imperiul.
Pânza de păianjen era utilizată pentru
39
coagularea sângelui ca la egipteni. Unele plante se
administrau pentru efectul lor emetic, laxativ sau
purgativ. Alte plante erau folosite pentru efectul lor
diuretic pentru înlăturarea insuficienţei renale. Erau
cunoscute şi utilizate otrăvurile. Prin aspiraţie se
extrăgeau obiectele străine.
Se foloseau băile de aburi(turnare de apă
fierbinte sau apă turnată pe pietre fierbinţi). Uneori
se adăugau şi plante pentru stimularea circulaţiei şi
a sudaţiei. Indienii terminau baia prin cufundare în
apă rece sau zăpadă. Valoarea terapeutică a căldurii
era cunoscută , la fel ca şi valoarea luminii.
Se recurgea la pictură cu nisip de diferite
culori, se testa văzul, auzul, pipăitul, gustul, se
practica hipnoterapia.
Dieta incaşilor consta în principal din peşte,
verdeţuri şi nuci, suplimentate uneori de carne (porc
de guineea); în plus vânau diverse animale pentru
carne, blănuri şi pene. Porumbul era folosit pentru
obţinerea unei băuturi alcoolice fermentate numite
chicha.
Pacientul era considerat punctul central al
ceremoniei, iar în jurul lui participau prietenii.
Boala era considerată ca fiind produsul
neplăcerii zeilor. Şamanii erau şi mai mistici – ei
recurgeau la mitul transformării bolii la animal, ceea
ce făcea parte din tratament.
Incaşii credeau în reîncarnare. Cei care se
supuneau codului moral incaş — ama suwa, ama
llulla, ama quella (nu fura, nu minţii, nu fi leneş)
urmau să trăiască în căldura Soarelui, ceilalţi îşi
40
petreceau eternitatea pe pământul rece.
Sistemul de drumuri incaş a fost cel care a
asigurat succesul agriculturii permiţând distribuţia
alimentelor pe distanţe mari. Incaşii au construit şi
mari depozite ce le-au permis un trai normal.
41
magice şi mistice şi urmărea combaterea spiritelor
rele producătoare de boală. Astfel se administrează
bolnavilor un ceai cu cenuşă, apă fierbinte sau alte
lichide terapeutice sau se împrăştie în jurul persoanei
sau casei.
Mai târziu, această religie a urmărit
descoperirea elixirului vieţii sau alchimia (obţinerea
aurului) fapt ce va duce la apariţia chimiei în evul
mediu.
După Confucius (551-479 î.Hr.) era
importantă solidaritatea familială, respectul celor
vârstnici, veneraţia celor ce studiază. Interzicerea
disecţiei a determinat lipsa de cunoştinţe în domeniul
anatomiei, fiziologiei, patologiei şi chirurgiei.
Confucius dorea să înlăture orpimarea ţării prin
reînvierea obiceiurilor antice. Rolul femeii era văzut
ca inferior mult rolului bărbatului, valoarea ei fiind
determinată de numărul fiilor născuţi. De altfel, abia
în 1913 s-au dat primele permisii de efectuare a
autopsiilor în China.
Până în 1734 toţi medicii de la curte şi
oficialii colegiilor medicale trebuiau să fie de faţă la
sacrificii.
Budismul arată că păcatul reprezintă cauza
bolilor şi că vine de la zei.
Arta îngrijirilor cuprindea sacrificii,
superstiţii, speriatul spiritelor rele prin zgomote
de fond sau împuşcături sau diferite băuturi.
Teoria Yan Yu oferea o anume bază
ştiinţifică pentru explicarea bolilor (Yan = bărbat,
Yu = femeie). Viaţa constă în interacţiunea acestor
42
principii. Echilibrul era egal cu sănătatea, iar
dezechilibrul îl reprezenta boala.
Chinezii vechi au pus bazele filozofiei Yang
şi Yin. Yang reprezenta forţa musculară, activitatea
pozitivă a universului, Yin reprezintă forţa feminină,
pasivă, negativă. Aceste două forţe erau întotdeauna
opuse şi complementare una alteia. Practicile de
sănătate se concentrau asupra profilaxiei şi părtrării
sănătăţii rezultate din echilibrul dintre Yang şi Yin.
Poziţia socială redusă a femeii a făcut ca
numeroşi nou născuţi de sex feminin să fie
abandonaţi, o parte fiind preluaţi de misionari
creştini.
Un obicei de nedorit, la care ulterior s-a
renunţat, era deformarea picioarelor sau legarea
picioarelor femeilor.
De frica vechiului rău, sugarii băieţi, pentru
a nu fi recunoscuţi, erau îmbrăcaţi cu haine de fetiţe
şi erau botezaţi cu nume de fete.
Nici o credinţă n-a fost pusă în istoria
pacientului ca instrument de diagnosticare, iar
diagnoza se făcea pe baza unei complicate teorii a
pulsului. Chinezii au elaborat Materia medicală şi
multe din medicamentele pe care ei le foloseau – de
exemplu efedrina folosită şi în medicina modernă.
Prea puţin s-a vorbit de spitale. Wu şi Wong
au enumerat aşa numitele haluri de vindecare (stare
nespus de rea) în jurul anului 651 î.Hr. Berdol Edw
sublinia că spitalele nu au fost numeroase pentru că
era o ruşine pentru familie şi prieteni să nu aibă grijă
de bolnavi.
43
Fondatorul medicinii chineze este considerat
împăratul Shen Nung (aprox. 2698 î.Hr.) care s-a
preocupat pentru investigarea laborioasă şi
experimentarea plantelor medicinale. Se presupune
că numeroase medicamente le-a încercat pe el.
Un alt împărat care a adus contribuţii în
dezvoltarea medicinii Huang-ti (2698-2598 î.Hr.)
despre care se spune că a scris Canonul medicinii
Neiching. Acesta stipula că sunt 4 etape în stabilirea
diagnosticului: observaţia, ascultaţia, palpaţia –
priveşte, ascultă, întreabă şi simte. Palparea se
referea la puls, chinezii fiind pregătiţi să observe
chiar variaţiile sale în stadiul de sănătate şi boală.
Alţi doctori renumiţi: Tsang Kung (primul
secol î.Hr.), Chang Chung-Ching (sec II e.n.) care
a lăsat evidente impresii şi sugestii de tratament şi
Hua Tio (sec. II e.n.) un recunoscut chirurg care a
descoperit şi utilizat anestezia la operaţie.
Istoricii sunt de acord asupra ingeniozităţii
chinezilor în dezvoltarea elementelor terapeutice:
moxa, ventuze, cauterizări, masaje, acupunctură.
Moxa – o formă dureroasă a contrairitaţiei,
consta în aplicarea unui material încins (înroşit) pe
anumite puncte.
Wong şi Wu arată că Neiching spunea: când
locul suferinţei se află în muşchi, foloseşti
punctura – în vase de sânge moxa, în tendoane
foloseşti cauterizarea.
Acele, din silex la început, au fost apoi făcute
din metale începând cu epoca de bronz. Cordonul
ombilical era tăiat cu cioburi de ceramică.
44
Punctura a început să se transforme cu
timpul în acupunctură şi a devenit curând un
panaceu universal. Acul introdus era uşor rotit în
zona dureroasă. În zilele noastre, în China, asistenta
medicală are în atribuţii efectuarea acupuncturii.
Masajul a fost dezvoltat în mod deosebit.
Lepra era bine cunoscută şi tratată chiar cu
un ulei special.
În secolul al III-lea e.n., variola era
cunoscută, iar metoda vaccinării aplicată (prin
insuflarea prin suluri de bambus în nările
oamenilor a crustaceelor). Exista şi credinţa privind
rolul hotărâtor, deţinut de măştile cu aspect
înfricoşător, în prevenirea variolei.
China antică suferise numeroase epidemii de
holeră.
Plantele medicinale marine, bogate în iod
erau folosite sub formă de bulion pentru combaterea
guşei. Era folosit macul (opium), o plantă ce conţine
efedrină numită Ma Hua-ng. De altfel Gin Seng –
plantă cu valori deosebite, binecunoscută în prezent,
era utilizată şi în acele vremuri.
Cu scop terapeutic erau utilizate şi organele
animalelor – ficat, tiroidă. Organele de broască a
căror secreţii conţineau adrenalină, erau folosite ca
plasture şi indicate în muşcătura de câine,
furuncule, ulcere, inflamaţii de orice fel. Mai erau
folosite oase de tigru sau şarpe, şopârlă păstrate în
vin etc.
Pentru stabilirea prognosticului bolnavului
era folosită mingea vrăjitoarei alcătuită din 12 sfere
45
acuplate, din fildeş, introdu-se una în alta, şi care era
studiată în corelaţie cu poziţia stelelor şi a altor
influenţe astrale.
Medicul purta la curea o cutie care conţinea
medicamente.
46
Teritoriul Iumna şi râul Gange reprezentau
ţara sfântă şi la fiecare 12 ani, într-o anume zi
stabilită de astrologi, preoţii şi persoanele religioase
se îndreptau spre acea zonă pentru a se spăla de
păcate. Cei ce se apropiau de moarte doreau să fie
conduşi la Benares (oraş de pe Gange) ca să
participe la aceste îmbăieri religioase. După moarte
corpurile erau arse pe ruguri, iar cenuşa aruncată în
Gange.
Atâta timp cât erau respectate şi considerate
sfinte, o serie de animale nu erau consumate – vaca,
maimuţa etc. Pentru animalele bolnave erau
constituite spitale.
Cele 4 cărţi Rig-Veda, Yagur-Veda, Sama-
Veda şi Atharva-Veda descoperite în India au fost
scrise (1500 î.Hr.) în limba indiană din care se trage
sanscrita. Ultima carte conţine numeroase sugestii
privind tratamentul medical, utilizarea unor
ierburi – plante şi incantaţii.
Contemplarea şi meditaţia preocupa pe
numeroşi indieni care duceau o viaţă monahală.
Yoga reprezenta calea, educarea spiritului prin
exerciţiu – şi astfel prin care spiritul de detaşa.
Curăţenia corporală, pregătirile şi băile erau practici
dese, iar unele procedee – respiraţii Yoga – au fost
preluate şi de medicina modernă.
În jurul anului 552 î.Hr., budismul câştiga
teren deoarece brahmanismul interzicea orice dorinţă
şi culmina prin negarea existenţei.
Regele Ashoka (269-237 î.Hr.) a construit
numeroase spitale pentru pelerini. Doi medici
47
renumiţi – Charaka şi
Susruta – au reunit mai
multe informaţii medicale
într-un compendiu.
Charaka s-a
preocupat de normele etice
ce se cer respectate de cei ce
îngrijesc suferinzii. Persoana
care îndeplinea funcţia de
asistentă (nursă) trebuia să
aibă o bună comportare, să
se distingă prin puritate, să posede deşteptăciune şi
abilităţi – deprinderi, să dea dovadă de bunătate, să
se priceapă să îngrijească orice pacient, să frece şi
să maseze membrele, să-l ridice şi să-l ajute să se
plimbe, să ştie să facă şi să cureţe patul, şi
întotdeauna să fie dornic să facă ceea ce i se cere.
Susruta – care a trăit probabil în secolul V
e.n. – a descris boli, plante medicinale, proceduri
chirurgicale, 121 de instrumente chirurgicale (ace,
foarfeci, scalp, bisturiu, forceps, seringi, catetere).
Se amputau membre, se opreau hemoragiile
prin cauterizare cu ulei foarte fierbinte sau prin
presiune. Se făceau operaţii cezariene şi de cataractă.
Totodată se făceau şi operaţii plastice, grefe de piele,
rinoplastii. Amputaţia de nas era o metodă de
pedepsire. Odată cu descrierea acestei metode,
Susruta a descris şi operaţii pentru corectarea
deformaţiilor urechii.
Învăţământul medical era foarte bine
organizat, iar dacă medicul crea suferinţe celui
48
îngrijit trebuia să plătească acestuia. Erau cunoscute
şi descrise boli ca diabetul, tuberculoza, transmiterea
malariei prin ţânţari.
Se cunoşteau efectele narcotice ale Cannabis
indica (cânepa indiană) şi Hyoscyamus niger
(măselariţa) utilizate ca anestezice. Rawolfia care
conţine rezerpină era prescrisă pentru nervozităţi.
În 1600 India a fost cucerită de britanici care
au prescris unele tehnici. Dar multe obiceiuri, vizând
mai ales femeile, au fost păstrate. Deşi prin actul
Sarde căsătoria era posibilă de la 14 ani (coabitarea
era posibilă de la 8 ani), aruncarea copiilor în Gange,
închiderea fetelor, aveau efecte importante pe plan
somatic, moral şi social, la fel ca şi arderea văduvei
la funeraliile soţului.
49
elene, cu zei creatori, intrigi în Eden
şi eroi civilizatori. Aceste poveşti
erau cunoscute de către toţi grecii din
antichitate şi, în pofida scepticismului
unor gânditori, le ofereau oamenilor
atât ritualuri, cât şi istorie.
În mitologia greacă zeii
Panteonului capătă însuşiri omeneşti,
însă rămân, înainte de toate,
personificări ale forţelor universului, cu acţiune
asupra vieţii şi destinului oamenilor, explicând ceea
ce pare inexplicabil într-un mod raţional. Ei sunt mai
mult sau mai puţin
schimbători şi, cu toate că
uneori par a avea simţul
dreptăţii, sunt adesea
meschini sau răzbunători.
Lumea mitologiei
greceşti este complexă,
plină de monştri, războaie,
intrigi şi zei care intervin
în permanenţă. Aceste
credinţe pot fi comparate cu modul în care unii
creaţionişti creştini din zilele noastre echivalează
literal Biblia cu istoria lor.
Grecii s-au remarcat în revitalizarea multor
aspecte ale vieţii (artă, medicină, biologie,
filozofie).
În zilele noastre mitologia greacă rămâne nu
doar sursa unor motive şi trimiteri literare, dar şi a
unor poveşti fermecătoare care continuă să
50
fascineze. Mitologia greacă rămâne o referinţă
culturală importantă mult timp după ce religia
greacă, de care a fost legată, a încetat să se mai
practice. A existat o revoltă creştină de desfigurare
sau distrugere a idolilor şi a altor imagini care
reflectau cultul public al zeilor.
Creştinismul a înlocuit păgânismul ca religie
oficială a Imperiului Roman în 391, când a fost
declarat unica religie a imperiului. Chiar şi literatura
creştină cea mai entuziastă face adesea trimiteri la
mitologia greacă şi romană, tot aşa cum în scrierile
de bază ale religiei creştine regăsim înţelepciunea şi
unele dintre judecăţile filosofilor greci.
Geografia fizică a Greciei antice sau Helas-
ul, se aseamănă cu Grecia de astăzi, prin prezenţa a
numeroase insule, ce i-a făcut să fie mai mult
separaţi decât uniţi.
În cele mai vechi opere literare europene care
s-au păstrat sunt Iliada şi Odiseea, cunoscute şi sub
numele de "Imnuri Homerice", ambele scrise în
greaca veche, probabil înainte de anul 700 î.Hr. şi
atribuite lui Homer, au fost sugerate numeroase
aspecte care s-au dovedit a fi uneori reale
(confirmate cu ocazia săpăturilor vechii cetăţi Troia
– 1876).
Şi din legende reies relaţiile dintre cretani şi
spartani. Spartanii – foarte practici şi lipsiţi de
imaginaţie, preocupaţi mai mult de dezvoltarea
portului în dauna minţii, aveau o educaţia care
urmărea să le asigure putere – pentru a fi soldaţi
desăvârşiţi. La 30 de ani, bărbaţii trebuiau să se
51
însoare, deşi nu prea aveau timp să-şi vadă familia.
Doar cei puternici puteau depăşi programul riguros
de pregătire spartană.
ROMA ANTICĂ
59
la masă.
60
milostenie, care cuprindeau hrănirea celor flămînzi,
îmbrăcarea celor goi, vizitarea celor din închisori,
adăpostirea celor fără de cămin, îngrijirea celor
bolnavi şi înmormîntarea celor decedaţi. Atunci cînd
intrau în casele oamenilor pentru a distribui alimente
şi medicamente, ele purtau un coş, care va deveni
mai tîrziu trusa medicală a nursei de astăzi care
vizitează bolnavii.
Nici o discuţie despre istoria nursingului nu
poate fi completă fără a o menţiona pe
PHOEBE,care este deseori citată ca fiind prima
femeie diacon şi prima nursă care mergea în vizită.
Ea ducea scrisorile lui Paul şi l-a îngrijit pe el şi pe
mulţi alţii. În Epistola către Romani, datînd din
aproximaţiv anul 58 î.Hr.se face referire la Phoebe şi
la munca ei.
Femeile diacon nu se distingeau net de
văduve şi de virgine. Membrele Ordinului
Văduvelor nu trebuiau să fi fost în mod necesar
căsătorite. Se crede că acest titlu era folosit pentru a
desemna respect faţă de vîrstă. Dacă a fost
căsătorită, acea membră putea să rămînă văduvă
numai odată şi trebuia să depună jurămînt că nu se
va recăsători. Ordinul Fecioarelor sublinia
virginitatea ca fiind esenţială pentru puritatea vieţii,
iar virginele erau considerate egale în rang clerului
bisericesc. Aceste trei grupe femei diacon, văduve şi
fecioare, aveau multe caracteristici comune şi
îndeplineau responsabilităţi asemănătoare. Deoarece
aceste femei îi vizitau deseori pe bolnavi în casele
lor, ele sînt uneori recunoscute drept cel mai vechi
61
grup organizat de nurse publice.
Mişcarea a culminat în Consţantinopol,
aproximativ prin anii 4oo î.Hr. cînd un colectiv de
40 femei diacon trăia şi muncea, condus de
01YMPIA, o femeie diacon puternică şi foarte
religioasă. Influenţa ordinului diaconeselor s-a
diminuat în sec. V si Vl cînd edietele bisericeşti le-a
anulat femeilor rangul şi responsabilităţile clericale.
Cu toate că poziţia de femeie diacon şi-a
avut originea în Biserica Răsăriteană aceasta s-a
răspîndit şi în vest, pînă în Galia şi Irlanda. La Roma
femeile care slujeau de pe poziţii asemănătoare erau
cunoscute sub numele de MATROANE. Foarte
active in sec. IV şi V, aceste femei deţineau poziţii
independente şi mari bogăţii, pe care le donau în
scopuri caritabile şi pentru nursing. Printre aceşti
prozeliţi creştini se găseau şi trei femei care au avut
o contribuţie semnificativă în nursing.
SF.MARCELLA
Sf. Marcella a înfiinţat prima mămăstire
pentru femei în minunatul ei palat, care a devenit un
centru pentru studierea şi propovăduirea
creştinismului. In acest palat Sf. Jerom făcea
traduceri din Biblie în timp ce propovăduia
principiile, creştine. Marcella însăşi era considerată
o autoritate în pasajele dificile din Scriptură.
Casa ei a fost mai tîrziu prădată de
războinici, care sperau să găsească obiecte de
valoare adăpostite acolo. Cînd au constatat că n-au
găsit nimic altceva decît o clădire goală, au biciuit-o
62
pe Marcela sperând că le va dezvălui locurile unde
erau ascunse bogăţiile.După acest asediu, ea a fugit
la o biserică din apropiere, unde a murit.
FABIOLA
Despre Fabiola se spune că ar fi studiat în
casa Marcelei. Ea era o femeie de o frumuseţe
distinsă, provenind dintr-o importantă şi bogată
familie romană; cu toate acestea, ea a fost nefericită
în prima căsătorie, a divorţat şi s-a recăsfltorit. Ea
s-a convertit la creştinism şi după moartea celui
de-al doilea soţ şi-a început cariera de acte caritabile.
Devenind creştină Fabiola şi-a dat seama că noile ei
credinţe considerau căsătoria după divorţ un păcat.
După o mărturisire publică a păcatului ei, şi-a
dedicat viaţa muncii caritabile şi în anul 380 î.Hr. a
construit primul spital public din Roma. Aici ea îi
îngrijea pe bolnavii şi săracii pe care-i aduna de pe
străzi şi şosele, personat spălînd şi tratînd rănile şi
inflamaţiile care le crea altora repulsie. In scrierile
sale, Şf.Jerom (Ieronim) menţionează cîteva aspecte
ale muncii ei şi calităţile ei. A murit cam pe la 399 şi
se spune că, în semn de respect, la înmormîntarea sa
au participat sute de romani.
SF.PAULA
Sf.Paula a fost, de asemenea,un discipol al
Marcellei. Văduvă, instruită şi bogată, se spune că ea
l-ar fi ajutat pe Sf.Ieronim la traducerea scrierilor
profeţilor. Sf. Paula a călătorit în Palestina şi a donat
o avere pentru construirea de spitale şi hanuri pentru
63
pelerinii care călătoreau spre Ierusalim. In Bethleem
ea a organizat o mănăstire, a construit spitale pentru
bolnavi şi hanuri pentru pelerini, unde erau îngrijiţi
călătorii obosiţi şi bolnavi. Unii îi recunosc meritul
de a fi fost prima care să predea nursingul ca pe o
artă mai degrabă decît ca pe o muncă.
INCEPUTUL SCHIMBĂRII
Ţările rămase catolice au scăpat de cîteva
din dezorganizările produse de Reformă. In anii
1500 spaniolii şi potughezii au început să
călătorească spre Lumea Nouă. In 1521 Cortez a
cucerit capitala civilizaţiei aztece din Mexic şi i-a
68
schimbat numele în Mexico City. Printre vechii
colonişti din această zonă se numărau membrii
ordinelor religioase catolice, care au devenit medicii,
nursele şi profesorii noii ţări. Primul spital de pe
continentul american, Spitalul Concepţia Imaculata,
a fost construit în 1524 în Mexico City. Se puneau
bazele colegiilor misionare. Prima şcoală medicală
din America a fost fondată în 1578 la Universitatea
din Mexic.
In 1535 Jacques Cartier a navigat mai
departe în nord, de-a lungul râului Sf. Laurentiu şi a
stabilit colonii franceze în Noua Scoţie. In 1639 trei
din Surorile Augustine au sosit în Quebec pentru a
deservi Hotel Dieu. Jeanne Mance, care fusese
educată la o mănăstire a Ursulinelor; a sosit la
Montreal în 1541 pentru a-i îngriji pe indieni şi pe
colonişti.
Surorile Ursuline din Quebec au meritul de
a fi organizat prima şcoală de instruire pentru
nurse.de pe acest continent. Ele le-au învăţat pe
femeile indiene din acea zonă cum să-şi îngrijească
bolnavii.
Primul spital fondat în ceea ce avea să
devină Statele Unite, a fosr început în 1751 în
Philadelphia, la îndemnul lui Benjamin Franklin.
Franklin credea că publicul avea datoria să-i
protejeze pe cei săraci, nebuni, bolnâvi , bătrîni. In
acel an el a înaintat o lege care autoriza înfiinţarea
spitalului din Pensylvania.
În Europa, oameni remarcabili ai medicinei
au început să aducă contribuţii valoroase şi vitale
69
ştiinţei medicale.
William Harvey (1578-1657), care a devenit
cunoscut ca părintele medicinei moderne, a
elaborat prima teorie despre circulaţia sîngelui.
Anton van Leeuwenhoek (1632-1723) a folosit
microscopul pentru a descrie bacteriile şi
protozoarele.
Mai tîrziu Rene Laennec (1781-1826) a descris
patologia tuberculozei.
Ignatz Semmelweis (1818-1865) a explicat
relaţia dintre spălarea mîinilor şi febra
puerperală.
Louis Pasteur (1822-1895) a descoperit
bacteriile anaerobe şi procesul pasteurizării.
Joseph Lister (1827-1912) a desvoltat tehnica
sterilă.
Printre persoanele de bază care au
influenţat schimbarea socială din această perioadă a
fost un tînăr pastor din Kaiserswerth, Germania,
Theodore Fliedner (1800-1864). Cu ajutorul primei
sale soţii, Ftiederike, Fliedner a reînviat ordinul
diaconeselor stabilind un institut de educaţie pentru
acestea la Kaisersverth în 1836.
În timpul unui tur de colectare a fondutilor,
prin Olanda şi Anglia, pastorul Fliedner a cunoscut-o
pe d-na Elizabeth Fry din Anglia care înfăptuise
reforma la închisoarea Newgate din Anglia. Profund
impresionat de ei, familia Fliedner i-a urmat
exemplu şi pentru, prima oară au lucrat cu femei
deţinute la Kaiserswerth. Mai târziu ei au deschis un
70
spital pentru bolnavi şi Gertrude Raiehardt, fiica
unui medic, a fost recrutata prima diaconeasă.
Străduinţele de la Kaiserswerth cuprindeau îngrijirea
bolnavilor, vizitele şi munca parohială şi predarea de
cunoştinţe. S-a dezvoltat un curs de nursing, care
includea şi prelegeri ţinute da medici. Nu mic a fost
rolul jucat de Frederike Munster, care a ajutat ca
planurile vizionare ale lui Theodore să capete rod şi
care era ea însăşi dedicată mult ordinului ciacone
selor. Pe cînd era departe de casă, sprijinind
activităţile diaconeselor, a a flat că unul din copiii ei
murise. Al doilea copil a murit curînd după
înapoierea sa şi ea însăşi a murit în 1842, după ce a
dat naştere unui copil prematur. Pastorul Fiiedner a
fost ajutat în munca sa şi de cea de-a doua soţie,
Caroline Bertheau, care avusese cîtăva experienţă în
nursing înainte de căsătorie. În 1849 pastorul
Fiiedner a călătorit în Statele Unite şi a sprijinit
înfiinţarea primei maternităţi a diaconeselor din
Kaiserswerth în Pittsburgh Pennsylvania.
71
Florence Nightingale
INFLUENTA NIGHTINGALE
Cele trei imagini discutate mai sus au
influenţat dezvoltarea nursingului, dar în a doua
jumătate a sec. XVIII, o femeie a schimbat forma şi
direcţia nursingului şi a reuşit să-1 consacre ca pe un
domeniu de activitate respectat. Această femeie
extraordinară a fost Florence Nightingale.
Născută la 12 mai 1820, ca a doua fiică a
unei familii bogate, ea a fost numită după oraşul în
care s-a născut, Florenţa, Italia.
Datorită statutului economic şi social ridicat
al familiei sale, ea era cultivată, voiajată şi instruită.
Printre persoanele influente pe care le cunoştea era
de aşteptat ca ea să-şi găsească partenerul dorit, să se
căsătorească şi să-şi ia locul în socistate. Florence
Nightingale avea alte idei. Ea dorea să devină nursă.
Acest lucru era de neconceput pentru familia ei. Ea a
continuat să călătorească împreună cu familia şi cu
prietenii săi. În călătoriile sale i-a cunoscut pe d-1 şi
d-na Sidney Herbert, care începeau să devină
interesaţi în reforma spitalicească. Nightingale a
început să culeagă informaţii despre spitale şi
sănătatea publică, şi curând a fost recunosctă drept o
autoritate în materie.
De la prieteni a aflat despre institutul
pastorului Pliedner din Kaiserswerth. Deoarece era o
instituţie religioasă, sub auspiciile bisericii, i s-a
permis să intre acolo, deşi în spitalele englezeşti nu
72
avea acces. În 1851 şi-a petrecut 3 luni studiind Ia
Kaiserswerth. În 1853 ea a început să lucreze într-un
comitet care conducea o Instiţuţie pentru îngrijirea
femeilor nobile pe perioada îmbolnăvirii". În cele
din urmă, ea a fost numită şefa acestei instituţii. Pe
măsură ce cunoştinţele sale despre reforma
nursingului şi a spitalelor sporeau, ea era consultată
atît de către reformatori, cît şi de către medici, care
începeau să înţeleagă nevoia de nurse "instruite".
Totuşi familia dezaproba activitatea ei.
Cînd a izbucnit războiul Crimeii,
corespondenţii de război scriau despre maniera
abominabilă în care erau îngrijiţi soldaţii răniţi şi
bolnavi de către armata britanică.
Florence Nightingale, pe atunci o autoritate
recunoscută în materie de spitale şi îngrijire
medicală, i-a scris prietenului său Sir Sidney
Herbert, care era atunci secretar de război,
oferindu-se să trimită un grup de nurse în Crimeea.
În acelaş timp şi el îi scrisese o scrisoare
solicitându-i asistenţa în rezolvarea acestei crize
naţionale. Scrisorile lor s-au intersectat pe drum.
Reuşitele ei înb Crimeea erau atât de remarcabile,
deşi propria sănătate i-a fost serios afectată, încât ea
a fost recunoscută mai târziu, în 1907, de către
regina Angliei, care i-a acordat ordinul Meritul.
În 1656 s-a înapoiat în Anglia ,cu sănătatea
distrusă. S-a scris mult despre boala ei, mulţi
sugarând că era, în mare măsură o nevroză. S-a
retras în dormitorul ei şi în următorii 43 ani şi-a
condus afacerile din apartamentul ei izolat.
73
Tot timpul vieţii sale Florence Nightingale
a scris mult despre spitale, salubritate, sănătate şi
statistici de sănătate şi, în special, despre nursing şi
educaţia de nursing. Ea s-a luptat pentru a înfăptuit o
mare reformă în educaţia de nursing.
În 1860 şi-a devotat toată energia creării
unei şcoli de nursing, care a fost finanţată de
Fundaţia Nigntingale. Printre principiile de bază pe
care Nightingale şi-a creat şcoala, erau următoarele:
Nursele trebuie aă fie educate în spitale clinice
asociate cu şcoli medicale şi organizate în acest
scop.
Nursele vor fi selecţionate cu atenţie şi vor locui
în cămine pentru nurse, potrivite pentru
formarea disciplinei şi a caracterului.
Intendenta şefă a şcolii va avea cuvîntul
hotărîtor asupra programei, asupra modului de
existenţă şi a tuturor celorlalte aspecte ale şcolii.
Programa va include atît materialul teoretic cît
şi experienţa practică.
Profesorii vor fi plătiţi.
Se vor ţine evidenţe asupra studenţilor, care vor
trebui să frecventeze cursurile, să dea examene
orale preliminare, teste în scris şi să ţină un
jurnal zilnic.
În multe alte modalitaţi, Florence
Nightingale a promovat nursingul ca profesiune. Ea
considera că nursele trebuie să-şi petreacă timpul
îngrijind pacienţii, nu făcînd curăţenie; că nursele
trebuie să continue să studieze tot timpul vieţii şi să
74
nu "stagneze", să fie inteligente şi să foloseasc :
această inteligenţă pentru a ameliora condiţiile
pentru pacient; şi că liderii nursingului trebuie să
aibă un statut social. Ea avea o concepţie despre ceea
ce putea şi trebuia să fie nursingul.
Florence Nightingale a murit în somn la
vîrsta de 9o ani. Săptămîna naşterii sale se
sărbătoreşte în prezent sub forma Săptămînii
spitalului naţional. Alte amănunte despre această
doamnă fascinantă se pot afla din cartea Ceciliei
Woodham Sraith "Florence Nightingale".
Dupfi înfiinţarea şcolii Nightingale din
Anglia, programele de nursing au înflorit, iar
sistemul Nightingale s-a răspîndit şi în alte ţări.
OMS
Organizatie ce coordoneaza programele
destinate sa rezolve problemele de sanatate si sa
permita tuturor sa ajunga la un nivel de sanatate cat
mai ridicat. Domeniile sale de actiune sunt:
imunologia, educarea in domeniul sanatatii si
distribuirea de medicamente. Sediul central este
dislocat la Geneva.
Crucea Roşie
La 4 iulie 1876, se înfiinţa Societatea „Crucea
75
Roşie” din România, prin hotărârea Principelui
Ghica de organizare a unei societăţi de ajutor pentru
militarii răniţi în război, România fiind printre
primele ţări din lume care a aderat la Convenţiile de
la Geneva. Cu o activitate neîntreruptă de-a lungul
celor 130 de ani de existenţă, Crucea Roşie Română
a răspuns de fiecare dată provocărilor umanitare cu
care ţara s-a confruntat.
Activă în războiul de independenţă, în primul
şi al doilea război mondial, prezentă alături de cei în
nevoie - oameni afectaţi de marile epidemii care au
lovit ţara, de cutremurele din 1940 şi 1977, de
secetele din Moldova, de inundaţiile din anii 70 şi
cele care au urmat, organizaţia a reuşit de fiecare
dată, cu sprijinul oamenilor de toate categoriile, să
vină în ajutorul celor mai vulnerabili, să aline
durerea celor loviţi de soartă.
Refugiaţi, prizionieri, văduve de război,
răniţi, sinistraţi, bolnavi, săraci, orfani, sunt categorii
pentru care Crucea Roşie Română a avut mereu uşa
deschisă.
Prin munca a zeci de generaţii, milioane de
oameni au fost susţinuţi într-un fel sau altul de
organizaţie. Cantine, ceainării, spitale, ambulanţe,
colonii de vară, tabere, bucătării de campanie,
adăposturi, toate acestea au fost deservite de mii de
oameni sensibili la suferinţa altora.
77
Loialitate
78
Istoric
Obiectivele ANR:
Imbunatatirea practicii nursingului prin:
o Informatii, programe de educatie
79
continua.
o Grupuri de Interes Profesional,
Comitete si Forumuri.
Desfasurarea unor proiecte, cum este cel de
etica, de exemplu.
Organizarea intrunirilor profesionale:
conferinte, simpozioane, mese rotunde.
Imbunatatirea leadershipului la toate nivelurile.
Dezvoltarea filialelor, a legaturilor acestora cu
organizatii guvernamentale si non
guvernamentale.
80
Ce este nursingul?
Profesiunea de nursing presupune:
1) Promovarea sanatatii si prevenirea aparitiei bolii
Nursa trebuie sa fie capabila sa:
- Stabileasca nevoile de sanatate si
factorii de risc pentru imbolnavire pe
plan fizic, psihologic si socio-cultural;
- Identifice si stabileasca resursele
pentru luarea masurilor impotriva
riscurilor pentru sanatate, inclusiv
resursele sociale, cat si cele personale
ale indivizilor si ale celor apropiati lor;
- Sfatuiasca si educe pacientii si
apartinatorii acestora privind
problemele de sanatate si sa indrume
pacientii la servicii relevante pentru
ajutor si alinarea suferintelor.
82
DICŢIONAR
83
~ Caduceu – Sceptrul zeului grec Hermes,
reprezentat printr-un baston cu două aripioare în
vârf, înconjurat de doi şerpi, care, în antichitatea
greco-romană, simboliza pacea şi comerţul.
~ Delphi, oraş din Phocis, socotit în Antichitate
drept centrul universului. Acolo se afla un vestit
templu al lui Apollo şi tot acolo exista şi un faimos
oracol.
~ Hinduism - Religie răspândită în India, bazată pe
principalele dogme ale brahmanismului şi ale
budismului. Religie răspândită mai ales în India,
reprezentând o îmbinare a brahmanismului cu
budismul. Religia cea mai răspândită în India,
având la bază principalele dogme brahmaniste şi
budiste, pe care le combină cu diferite practici
magice şi superstiţii.
~ Hygiea – zeiţa sănătăţii, fiica sau după o altă
versiune, soţia lui Asclepius.
~ Maya – Nume dat unei vechi populaţii indiene din
America Centrală şi limbii vorbite de această
populaţie – indiana americană. Ceva care aparţine
populaţiei maya, care se referă la această
populaţie. Maya în filozofia indiană înseamnă
latura întâmplătoare, aleatorie a realităţii; aparenţa
înşelătoare, iluziile care constituie lumea. Vălul
mayei = aparenţă care ascunde ultima esenţă a
lucrurilor sau nimicul.
~ Medicină – substantiv derivat din latină =
doctorie, leac, medicament, medicaţie, remediu,
tratament. Ştiinţă care are ca obiect păstrarea şi
restabilirea sănătăţii şi care studiază în acest scop
84
procesele fizice, chimice şi biologice ale vieţii,
structurile şi funcţiile organismului, cauzele şi
mecanismele de producere a bolilor, precum şi
mijloacele de diagnosticare, tratare şi prevenire a
lor.
~ Moxa – procedeu terapeutic, variantă a
acupuncturii, care se bazează pe utilizarea în locul
acelor a unor beţişoare din anumite plante, care,
după înfigerea în piele, sunt arse lent
(moxibustie).
~ Nurse – surori, infirmiere = asistente medicale.
~ Nursing – îngrijire, activitate, prestaţie acordată
de personalul de îngrijire medicală bolnavului.
~ Nutriţie – totalitatea proceselor fiziologice prin
care organismele îşi procură hrana necesară
creşterii şi dezvoltării, obţinerii energiei pentru
desfăşurarea proceselor vitale, refacerii ţesuturilor
etc., hrănire, alimentare, hrană.
~ Panaceu – medicament considerat atotvindecător
– despre care se credea odinioară că vindeca orice
boală, remediu contra tuturor relelor; soluţie
salvatoare în orice situaţie.
~ Peregrina - (despre credincioşi) A merge timp
îndelungat (pe jos) spre un loc considerat sfânt; a
face un peregrinaj. A călători, a hoinări prin locuri
îndepărtate sau prin ţări străine. A cutreiera lumea.
85
C2.
DEZVOLTAREA NURSINGULUI ÎN ŢARA
NOASTRĂ
97
Un moment important l-a reprezentat
înfiinţarea la începutul secolului al XI-lea, de către
călugării benedictini din Monte Cassino a primei
instituţii de învăţământ medical la Salerno în Italia
(Şcoala de la Salerno). În secolul al XII-lea, tot în
Italia, medicina se dezvoltă în special în centrele
universitare din Bologna şi Padova.
Diverşi medici au acordat în cursul evului
mediu şi renaşterii o mare importanţă, ca Paracelsius
care spunea: " Medicul trebuie să fie înainte de orice
un om bun şi veridic", sau Rabelais care a scris:
"Ştiinţa fără conştiinţă, nu e decât ruina sufletului",
deci Colegiile Medicilor se arată mai grijulii de a-şi
reglementa privilegiile decât de deontologie.
Saint–Vincent - T. Paul (1576-1660) va
ilumina secolul său şi va crea veritabil vocaţia de
asistenţă religioasă care nu ezita să doteze - ca
urmare a moralei creştine – deontologia tehnică
astfel: "Asistenta va pregăti cina, o va aduce
98
bolnavului, îl va aborda cu veselie şi caritate şi va
da binecuvântarea, totul cu o dragoste pe care ar
da-o fiului ei, sau mai degrabă lui Dumnezeu, va
încerca să-l înveselească atunci când el este dezolat.
Asistenta va observa timpul şi ora când se
dau medicamentele, va avea un mare respect pentru
ordinele medicilor ce-i vor fi date referitor la
tratamentul bolnavilor.
Asistenta trebuie să ştie să administreze
perfuzie şi să recolteze sânge în cantităţi exacte".
Reglementarea legală făcând parte largă din
iniţiativa privată în organizarea îngrijirii şi
asistenţei bolnavilor, deontologia a ţinut mult timp
să se confunde cu morala individuală.
Dezvoltarea medicinei moderne a fost
influenţată de dezvoltarea tehnologiei şi de marile
descoperiri din acest domeniu. Cel mai renumit
reprezentant al acestei epoci a fost Paracelsius,
care se ocupa de alchimie, astrologie, dar şi de etica
şi psihologie, spunând: "Caracterul medicului
influenţează mai puternic starea bolnavului decât
orice medicament".
Din secolul al XVII-lea a început
urbanizarea. În oraşele aglomerate condiţiile de viaţă
şi igienă se deteriorau şi din aceasta cauză au apărut
tot mai des epidemii. Forţate de împrejurări,
autorităţile construiesc mai multe spitale, dar paralel
cu aceasta, nivelul de acordare al îngrijirilor
medicale, stagnează. Îngrijirea bolnavilor este făcută
de măicuţe şi de îngrijitoare voluntare necalificate.
Din acest motiv în Germania, în mijlocul secolului al
99
XIX-lea a fost înfiinţată prima şcoala unde pe
lângă educaţie morală se învăţa şi îngrijirea
bolnavului. Acesta a fost punctul de plecare al
şcolilor sanitare de mai târziu.
În această perioadă obligaţiile celor care
îngrijeau bolnavii s-au înmulţit – pe lângă
alimentarea şi toaleta zilnică a bolnavului aveau
obligaţia de a măsura temperatura, de a recunoaşte
anumite boli după semne şi simptome, de a aplica
diete corespunzătoare îmbolnăvirilor. Pentru aceste
noi atribuţii era nevoie şi de o pregătire teoretică.
Războaiele, în general, dar mai ales cel de la
mijlocul secolului al XIX-lea, au contribuit la
dezvoltarea medicinei concomitent cu dezvoltarea
îngrijirii. Dintre acestea un rol important l-a avut
Războiul din Crimeea, unde răniţii ruşi au fost
îngrijiţi de surori voluntare a căror instruire a fost
organizată de chirurgul Pirogov. Pe cealaltă parte
îngrijirea soldaţilor englezi şi francezi a fost
asigurată de un grup de voluntari organizaţi şi
pregătiţi de Florence Nightingale. Ea a fost cea care
după război a înfiinţat la Londra, în Spitalul St.
Thomas, prima şcoala pentru surori medicale. Ca
cerinţa pentru a urma cursurile acestei şcoli, era "o
cultură generală şi o integritate morală
ireproşabilă".
Pe exemplul ei au fost înfiinţate şi în alte
spitale şcoli pentru surori, contribuind astfel la
creşterea numărului de surori medicale calificate. În
organizarea acestor şcoli Crucea Roşie înfiinţată în
1864 a jucat un rol important.
100
La sfârşitul secolului trecut în mai multe ţări
au fost organizate sistematic cursuri pentru formare
de instructori sanitari. În 1899 la Londra s-a înfiinţat
Consiliul Internaţional al Surorilor Medicale cu
scopul uniformizării pregătirii profesionale a celor
ce voiau să practice aceasta profesie, iar la New
York în cadrul Universităţii Columbia a fost
înfiinţată o secţie separată care avea ca scop,
pregătirea teoretică şi practică a asistenţilor medicali.
Dezvoltarea rapidă a societăţii şi medicinei,
precum şi tehnologia apărută au determinat şi o
creştere calitativă a îngrijirilor medicale. Acest lucru
fiind permanent are ca efect apariţia profesiei de
asistent medical şi indispensabilitatea acestuia în
echipa medicală.
101
lucrările lui Girolamo Fracastoro (1478 - 1553), în
Italia, cu privire la bolile contagioase (descrie
sifilisul sub forma unui poem intitulat Syphilis sive
Morbus Gallicus), şi ale lui Philippus Aureolus
Paracelsus (1493 - 1541), medic şi alchimist în
Elveţia, asupra substanţelor cu acţiune vindecătoare.
A fost meritul chirurgului francez Ambroise
Paré prin succesele sale terapeutice să aducă
chirurgia în cadrul medicinei, considerată până
atunci o meserie şi nu o artă, lăsată la dispoziţia
bărbierilor.
În 1628 apare lucrarea anatomistului englez
William Harvey Essay on the Motion of the Hearth
and the Blood, în care arată că inima funcţionează ca
o pompă care asigură circulaţia neîntreruptă a
sângelui.
Marcello Malpighi (1628 - 1711) de la
Universitatea din Bologna (Italia) descoperă
capilarele sanguine, în timp ce în Anglia medicul
Thomas Willis (1622 - 1675) vasele de la baza
creierului.
Thomas Sydenham (1624 - 1689), medic
englez, face descrieri clinice amănunţite ale malariei,
recunoaşte deosebirea dintre scarlatină şi pojar şi
face observaţii epidemiologice.
În anul 1632 a fost introdusă Chinina în
tratamentul malariei, prima substanţă cu adevărat
eficace în tratarea bolilor.
În Italia, către sfârşitul secolului al XVIII-lea,
apar studiile de patologie ale lui Giovanni Battista
Morgagni (1682 - 1771) iar Lazzaro Spallanzani
102
(1729 - 1799) infirmă teoria generaţiei spontane.
În 1796 medicul englez Edward Jenner (1749
– 1823) introduce metoda vaccinării antivariolice.
103
von Behring (1854 - 1917) şi Ilia Mecinicov (1845 -
1926) pun bazele Imunologiei. Pornind de la aceste
descoperiri, obstetricianul maghiar Ignaz
Semmelweis (1819 - 1865) introduce asepsia iar
Joseph Lister (1827 - 1912), în Anglia foloseşte
pentru prima dată fenolul ca substanţă antiseptică.
Începutul
Practicarea medicinii este la fel de veche ca si
civilizatia. Cu toate acestea, grecilor li se atribuie
inventarea stiintelor medicale, prin folosirea mai
curând a observatiei si experimentului, decât prin
invocarea unor forte supranaturale care sa vindece
bolile. Desi mai târziu cunostintele medicale ale
grecilor au fost preluate de catre cuceritorii romani,
în momentul în care Imperiul Roman a colapsat la
începutul Evului Mediu, acestea au cazut în
obscuritate. Ca o consecinta generala, Europa
medievala a fost marcata de o perioada de stagnare
în stiinte, combinata cu epidemii sporadice de ciuma
bubonica, sifilis, lepra, holera, variola si alte boli, iar
singura solutie pentru vindecare în acea vreme a fost
apelarea la practici stravechi, magico-religioase si
tratamente, care astazi sunt numite cu un termen
generic, neconventionale. Din medicina antica au
supravietuit atunci numai fragmente din tratate. În
general în Evul Mediu oamenii întelegeau boala doar
ca o pedeapsa pentru pacatele savârsite sau ca un
rezultat al actiunii fortelor demonice. Din aceste
motive, rugaciunea si incantatiile erau cel mai
109
adesea forma standard de tratament.
Totusi, medicina occidentala a cunoscut chiar
si în aceste conditii un reviriment formidabil în
momentul în care la universitatile italiene din
Salerno, Bologna si Padova au fost puse bazele
facultatilor medicale, în secolele al IX-lea si al X-
lea. Si pâna în secolul al XII-lea au aparut asemenea
facultati si la universitatea franceza din Paris si la
Oxford în Anglia. În aceste lacase ale stiintei a fost
stimulata cercetarea, au fost stabilite cerintele pentru
examinarea absolventilor, viitori medici – toate
elemente decisive pentru extraordinarul avânt al
medicinii din secolele al XVI-lea si al XVII-lea,
avânt care a continuat pâna în zilele noastre.
Anatomia umana
Înainte sa se puna bazele stiintei medicale
moderne, medicii practicieni aveau nevoie de o
întelegere cât mai corecta a anatomiei umane. Fara
descrieri clare ale structurii
corpului uman era imposibil
sa se priceapa care sunt
functiile diferitelor parti ale
organismului. O data ce
savantii ar fi înteles acestea,
ei puteau sa sugereze terapii
medicale propice pentru
refacerea functiilor vitale.
În mod surprinzator,
nimeni nu stia prea multe
despre anatomia umana pâna
110
în 1543 când anatomistul belgian Andreas Vesalius a
scris De Humani Corporis Fabrica, Libri Septem (Cu
privire la structura corpului uman, în sapte carti).
Momentul crucial în descoperirea corpului
uman l-a reprezentat apariţia cărţii lui Andreas
Vesalius -"De Humani Corporis Fabrica" ("Cu
privire la structura corpului uman"), în anul 1543.
Lucrarea, considerată o adevărată capodoperă,
cuprinde numeroase planşe, însoţite de un text clar.
Unele dintre aceste planşe au fost realizate de
pictorul Calcar, elev al lui Titian. În Europa
Medievală, cunoştinţele de anatomie se bazau în
principal pe învăţăturile medicului roman Galenus.
Descrierile anatomice făcute de acesta se întemeiau
pe disecţii de animale. Se ştie acum însă cât de mult
diferă corpul uman de cel animal. Tânărul Vesalius a
avut curajul să prezinte peste 200 de erori ale lui
Galenus, într-o perioadă în care erau strict interzise
criticile la adresa unor maeştri veneraţi ai medicinii.
În 1537, la vârsta de 23 de ani, Andreas
Vesalius a obţinut diploma în medicină la
Universitatea din Padova. La scurt timp după
absolvire, a fost numit şeful disciplinei de anatomie
şi chirurgie din cadrul aceleiaşi universităţi. În
timpul studenţiei, el obişnuia să meargă noaptea prin
cimitire şi să dezgroape cadavre, pe care le aducea
apoi în propriul său dormitor. Vesalius i-a angajat pe
cei mai mari artişti italieni pentru a desena anatomia
corpului uman. În 1543, la numai 29 de ani, a
terminat celebra sa operă în şapte volume, una dintre
cele mai mari cărţi de medicină scrise vreodată.
111
De secole cercetarea anatomiei cadavrelor
umane (disectia) era interzisa. În Europa medievala
cunostintele de anatomie se bazau predominant pe
învataturile medicului roman Galen (129-199?).
Descrierile anatomice realizate de acesta se
întemeiau pe disectii pe cadavre de animale care, de
fapt, difera mult de cele umane. Dar a-l contrazice pe
Galen era extrem de periculos, deoarece puternica
Biserica Romano-Catolica lua concluziile sale drept
litera de Evanghelie. Cu toate ca au existat câtiva
temerari care sa corecteze unele dintre erorile lui
Galen, oamenii bisericii au facut în asa fel încât
lucrarile lor au fost pierdute pentru secole.
Multi o considera drept cea mai mare carte de
medicina publicata vreodata. Aceasta lucrare
monumentala a adus medicinii un dar pretios: pentru
prima data anatomia umana se baza pe o disectie
minutioasa si pe observatii fata de maniera
anterioara, limitata de textele rigide, ortodoxe, cu
radacini în antichitate.
Circulatia sângelui
Descoperirea medicului englez William
Harvey cu privire la functia inimii si felul în care
circula sângele este considerata de catre majoritatea
specialistilor drept cea mai mare realizare medicala a
tuturor timpurilor: aceasta stabilea principiul
cercetarii prin experimente în medicina pentru a
putea învata cum functioneaza organele si tesuturile
corpului. Publicata în 1628, cartea de referinta a lui
Harvey, Exercitatio Anatomica de Motu Cordis et
112
Sanguinis in Animalibus (Eseu anatomic referitor la
miscarea inimii si sângelui în animale), a încurajat
cercetarea functiilor mecanice ale multor procese
corporale, incluzând respiratia, digestia,
metabolismul si reproducerea.
Harvey a obtinut diploma medicala la
Universitatea din Padova, unde a învatat un lucru
foarte important: venele au valve care permit
sângelui sa circule într-o singura directie. Cu toate
acestea, rolul exact al valvelor era incert. Realizând
ca înca era periculos sa-l contrazica pe Galen, care
pretinsese ca ficatul nu numai ca fabrica sângele
corpului, ci si ca acesta îl pompeaza prin trup,
Harvey s-a hotarât sa studieze fluxul sanguin facând
vivisectii pe animale. Timp de 12 ani Harvey a
condus experimente în fata membrilor influentului
Colegiu Regal al Medicilor din Londra, Anglia.
Procedând astfel, el avea nevoie de sustinerea
acestora pentru cartea sa care, sub aparenta slavirii
lui Galen, schimba multe dintre teoriile acestuia. De
pilda, în capitolul opt din cartea sa, Harvey a
introdus cu foarte multa prudenta ideea revolutionara
ca sângele se misca într-un fel de circuit prin corp,
pornind de la inima catre artera, apoi catre vene si
întorcându-se la inima. În capitolul urmator autorul
explica într-o engleza cât se poate de limpede ca are
dreptate. Într-o serie de experimente stralucite pe
animale si oameni, Harvey a demonstrat cum circula
sângele prin corp. Când o artera e blocata, venele
care o dreneaza nu mai functioneaza. Când o vena se
blocheaza, ea se umfla sub locul blocajului si se
113
distruge deasupra lui, dar umflatura dispare când
blocajul este îndepartat. Medicul a mai aratat ca
valvele în vene permit sângelui sa circule numai în
directia inimii. Toate aceste descoperiri au dovedit
ca sângele se misca într-un circuit prin corp, deci
exista o “circulatie sanguina”.
Bacteriile
Dupa aceste doua momente majore din istoria
stiintelor medicale, reprezentate de Vesalius si
Harvey, în secolul al XVII-lea a fost descoperit unul
dintre cei mai mari dusmani ai corpului uman:
bacteria. Aceasta a dus în final la concluzia ca
expunerea la anumite microorganisme ar putea fi
generatoare de boli. Mai mult, a avansat noi teorii cu
privire la antiseptice, care au scazut drastic rata
mortalitatii provocata de chirurgie.
Antoni van
Vaccinarea
Variola, cândva o infectie virala obisnuita
care secera milioane de vieti în cursul epidemiilor
periodice care explodau peste tot în lume, este
considerata astazi complet eradicata. Reusita se
datoreaza îndeosebi medicului englez Edward
Jenner, care în 1796 a realizat primul vaccin
împotriva acestei maladii. Descoperirea lui Jenner a
pus bazele stiintei imunologice. În clipa de fata
vaccinurile sunt folosite pentru a controla si preveni
difteria, hepatita, gripa, meningita, poliomielita,
tetanosul, febra tifoida, tusea convulsiva si multe alte
boli care cândva erau considerate adevarate plagi. Pe
timpul lui Jenner se practica o procedura numita
“variolare”, care avea rolul de a proteja oamenii
împotriva maladiei omonime. Aceasta tehnica
presupunea colectarea unei cantitati infime de
substanta dintr-o pustula variolica de la o persoana
cu o forma usoara si trecerea ei în bratul unei
persoane sanatoase. La cea din urma se producea o
forma foarte usoara de variola care se vindeca rapid,
117
dar procedura era adesea mortala.
Jenner, ramas orfan de la cinci ani, se nascuse
în satucul englez Berkeley, lânga Bristol. La 13 ani
devenise învatacelul unui chirurg de tara. La scurt
timp dupa aceea, satencele care se îndeletniceau cu
mulsul vacilor îi povestisera ca dupa ce contractau
variola vacilor (o infectie virala contagioasa la vaci,
caracterizata prin aparitia unor pustule pe piele, mai
ales în zona ugerului), o boala necrutatoare care le
afecta mâinile si bratele, deveneau imune la variola
umana.
Jenner îsi continua apoi practica medicala cu
renumitul chirurg John Hunter, la Londra. Ulterior
se întoarce în Berkeley si initiaza un experiment
pentru a afla cum variola vacilor poate proteja
împotriva variolei umane. Pe 14 mai 1796 el face
doua incizii mici în bratul baietelului de opt ani
James Phipps. Peste acestea el aplica lichid colectat
dintr-o pustula a unei mulgatoare bolnava de variola
vacii. Pe 1 iulie, el îl infecteaza pe Phipps cu lichid
dintr-o pustula variolica umana. Rezultatul: Phipps
devine imun la variola umana. Prin urmare, Jenner a
facut doua descoperiri importante: cea dintâi, variola
vacii protejeaza împotriva variolei umane; a doua,
variola vacii se poate transmite de la o fiinta la alta.
În consecinta, el a vaccinat alti opt copii, inclusiv pe
fiul sau, experimentându-si mai departe noua sa
tehnica. În 1798 Jenner si-a trimis descoperirile
jurnalului Philosophical Transactions, dar lucrarea i-
a fost respinsa.
Dupa mai multe experimente el si-a publicat
118
singur rezultatele, platind tiparirea acestora.
La început vaccinarea era considerata o
practica neobisnuita, nenaturala, zeci de ani tehnica
întâmpinând o opozitie dura. Au trebuit sa treaca mai
bine de 80 de ani pâna când Pasteur, ghidându-se
dupa lucrarea lui Jenner, sa deschida drumul
dezvoltarii vaccinurilor preventive. Totusi, în cele
din urma, Jenner a primit o diploma onorifica de la
Universitatea Oxford pentru lucrarea sa de capatâi.
Anestezia chirurgicala
Pâna la descoperirea anesteziei de catre
Crawford Williamson Long, în 1842, chirurgia era o
experienta cumplita, o adevarata tortura fizica, în
general folosita numai în cazurile extreme de raniri
grave sau boli severe. Unii pacienti foloseau alcool
sau opium pentru a le fi alinata suferinta. Altii
recitau versuri… În asemenea cazuri, moartea era
considerata o binecuvântare. Chirurgii operau cu o
viteza periculoasa si excesiva, “rezolvând” pacientul
cât se poate de rapid. Anestezia a schimbat toate
acestea, permitând chirurgilor sa lucreze mai încet si
cu mult mai multa precautie.
Spaniolul Lullius a descoperit în 1275 eterul,
un solvent organic, dar proprietatile sale anestezice
erau necunoscute. La începutul anilor 1800, oamenii
inhalau eter la petreceri, pe post de drog euforizant.
Long, un medic american din Jefferson,
Georgia, le prepara în mod constant eter prietenilor
sai. Într-o seara, l-a folosit el însusi la o petrecere
“eterica”, provocându-si arsuri cumplite în starea de
119
extaz. Cu toate acestea, dupa cum a remarcat Long,
nu a simtit nici o durere.
Pe 30 martie 1842, Long l-a convins pe
James Venable, care avea doua vezicule purulente în
gât si era îngrozit de perspectiva operatiei
chirurgicale, sa încerce înlaturarea durerii cu eter.
Venable a acceptat, iar eterul l-a facut inconstient.
Operatia a fost un succes si pacientul nu a simtit
durerea. În urmatorii patru ani, Long a folosit cu
acelasi succes eterul ca anestezic pe alti opt pacienti.
Dar în 1842 medicul Charles Jackson
împreuna cu un dentist, William Morton, au aflat ce
facea Long si i-au furat secretul, foarte probabil dupa
ce au facut o vizita în Jefferson. Morton a folosit
eterul pentru a anestezia doi pacienti la Spitalul
General din Boston, Massachusetts, pe 16 octombrie
1846, în fata unei audiente formata din chirurgi
renumiti. Rezultatele au fost publicate si anestezia a
fost curând folosita peste tot în lume. Lui Long, în
schimb, nu i-a fost atribuita descoperirea…
Pretentiile si rivalitatile dintre Jackson,
Morton, Long si altii au produs conflicte despre
întâietatea inventarii anesteziei chirurgicale.
Congresul Statelor Unite chiar a luat în discutie
problema timp de 16 ani, fara însa sa stabileasca cine
a introdus eterul pentru prima data ca procedura
anestezica. Cu toate acestea, folosirea anesteziei s-a
dezvoltat rapid. Mai târziu, oamenii de stiinta au
gasit noi agenti anestezici si au dezvoltat metode mai
bune de administrare a gazelor anestezice, în cele din
urma descoperind utilizarea anesteziei locale.
120
Razele X
Dezvoltarea fotografiei cu raze X sau a
radiologiei a fost un enorm salt în viitor. Pentru
prima data medicii puteau vedea în interiorul
corpului fara a-l deschide. Cu razele X chirurgii
puteau diagnostica repede fracturile, tumorile si alte
malformatii, putând stabili operatii adecvate. Ca un
rezultat, chirurgia s-a dezvoltat si sofisticat.
În 1895 fizicianul german Wilhelm Conrad
Roentgen a experimentat cu un tub Crookes — un
tub din sticla, în forma de para, golit de aer cu
electrozi la extremitatile tubului. Când un electrod
negativ (catodul) primea curent electric de mare
tensiune, el stralucea alb-incandescent si emitea un
val de particule invizibile încarcate electric, raze
catodice. Acestea se miscau catre electrodul pozitiv
(anodul) tubului. Daca exista numai putin aer în
tubul Crookes, razele catodice spargeau sticla,
producând la celalalt capat o incandescenta galben-
verzuie.
Experimentele lui Roentgen au confirmat
observatiile altui medic ca aceste raze catodice
puteau trece printr-o fereastra acoperita cu aluminiu
în peretele tubului Crookes. Pentru a afla daca
acestea puteau trece peretele de sticla al tubului, el a
asezat o bucata de hârtie acoperita cu sare de bariu în
apropierea anodului tubului. Se stia ca aceasta
straluceste când e încalzita cu raze catodice. El a
facut întuneric în laborator si a acoperit si tubul cu o
placa neagra, pentru a vedea mai bine stralucirea.
121
Roentgen a semnalat o stralucire ciudata la
oarecare distanta, care venea de la 1 m distanta de
tubul Crookes. Era o singura explicatie: tubul
Crookes producea tipuri de valuri electromagnetice
pâna atunci necunoscute, care mai târziu s-au numit
razele X. În ziua de 28 martie 1895, cercetătorul a
comunicat rezultatele sale Societăţii Fizico-
Medicale din Wurzburg. După numai câteva
săptămâni au fost făcute primele încercări de a
utiliza razele X în medicină. Dezvoltarea fotografiei
cu raze X a dat medicilor posibilitatea de a vedea în
interiorul corpului uman fără a-l deschide. În
decembrie 1895 el si-a radiografiat propriile degete
si spre uimirea sa imaginile developate au aratat nu
numai umbra tubului tinut între ele, ci si oasele
degetelor.
Grupele sanguine
Prima transfuzie de sânge la om a fost
efectuată în anul 1668, de către medicul regelui
Ludovic al XIV-lea, Jean Baptiste Denis. Bolnavul,
care primise sânge de la o oaie, a murit, iar
transfuziile au fost interzise în Franţa şi Anglia. Deşi
efectul a fost unul catastrofal, medicina a avut de
profitat de pe seama acestuia. S-a ajuns la concluzia
că omul nu poate primi sânge decât de la un seamăn
de-al său.
La începutul secolului XX, medical austriac
Karl Landsteiner a descoperit ca sângele uman putea
fi grupat în mai multe tipuri distincte. Aceasta
descoperire a facut posibila transfuzia de sânge de la
122
o persoana la alta – o descoperire exceptionala care a
salvat vieti nenumarate.
Dar chiar cu câteva secole înainte, în 1668,
Jean Baptiste Denis, medical francez al regelui
Ludovic XIV, a îndraznit sa faca unui om o
transfuzie cu sânge de la o oaie. Omul a murit, iar
Denis a fost arestat pentru crima. Ca urmare,
transfuziile au fost
prohibite în Franta si
Anglia.
În 1900,
Landsteiner a facut
stralucita observatie ca
sângele omenesc
contine ceea ce el a
numit isoaglutinine.
Aceste proteine sunt capabile sa aglutineze celule
rosii din mostrele de sânge care le contin si sunt
diferite de ale noastre. Astfel el a fost capabil sa
divida sângele în trei tipuri: A, B si 0. Un al patrulea
si mai rar tip, AB, a fost mai târziu descoperit.
Landsteiner a aratat ca serul din doua tipuri de sânge
continând aceleasi isoaglutinine
nu aglutina celulele rosii din
fiecare sânge, fapt ce a permis
dezvoltarea unui sistem de
transfuzii sanguine mai sigur.
123
Culturile de tesuturi
În 1907, biologul American Ross Granville
Harrison a ramas uimit când a descoperit ca
tesuturile vii ar putea fi cultivate sau crescute în
afara corpului. Desi Harrison nu avea atunci cum sa
stie, descoperirea sa a devenit una dintre cele mai
valoroase tehnici din medicina. Culturile de tesuturi
au deschis noi cai pentru studierea dezvoltarii
genelor, embrionilor, tumorilor, toxinelor si altor
agenti patogeni care cauzeaza boli. Tehnica mai este
folosita pentru a produce medicamente, vaccinuri si
înlocuirea tesuturilor, ca si pentru a clona animale,
ca Dolly, celebra oaie.
În vara anului 1906, Harrison, expert în
embriologie, voia sa rezolve o problema importanta
în biologie – daca fibrele nervoase cresc în tesuturile
locale ale corpului sau îsi au originea în celulele
nervoase din creier. El a decis sa studieze nervii vii
în absenta oricarui alt tesut înconjurator. Pentru
aceasta el a izolat o portiune din romboencefalul
unui embrion viu de broasca. Pentru a-l tine în viata,
el l-a scufundat în limfa proaspata de broasca si l-a
acoperit pentru a-l examina la microscop. Limfa s-a
coagulat ca sângele, iar savantul l-a sigilat pentru a
preveni evaporarea sau contaminarea. Folosind un
microscop, Harrison a descoperit ca fibra nervoasa
vine din creier, nu din tesutul înconjurator. Mai mult,
celulele creierului broastei se mareau, chiar daca nu
mai erau în corpul acesteia. De la descoperirea lui
Harrison, culturile de tesuturi le-au permis
cercetatorilor sa afle mai multe despre mecanismele
124
de baza ale bolilor.
Antibioticele
Descoperirea antibioticelor a deschis un front
nou în razboiul împotriva bolilor. Acestea, actionând
prin uciderea bacteriilor sau oprindu-le cresterea,
savantii au vindecat holera, pneumonia, tetanosul,
tuberculoza. Descoperirea penicilinei, cel mai
raspândit antibiotic din lume, este cel mai bun
exemplu.
Bacteriologul britanic Sir Alexander Fleming
a facut aceasta descoperire, chiar daca si alti
cercetatori înaintea lui observasera ca mucegaiul de
Penicillium notatum prevenea cresterea unor tipuri
de bacterii.
În septembrie 1928, Fleming, înaintea unei
vacante cu familia, s-a hotarât sa cultive stafilococi
pentru a-i studia la întoarcere. S-a întâmplat sa
aleaga bacteria susceptibila pentru penicilina.
Când Fleming a deschis un container pentru a
introduce stafilococi, spori de la mucegaiul de
Penicillium notatum, dintr-un alt laborator, au
patruns în recipient. Preocupat de vacanta, Fleming a
uitat containerul pe bancuta laboratorului si nu în
incubator. Stafilococii se multiplica la temperaturi
înalte, dar Penicillium la cele joase. Si de data
aceasta s-a întâmplat ca temperatura sa fie propice
pentru Penicillium. Mucegaiul a crescut si a secretat
penicilina, împiedicând cresterea stafilococilor si
lasând mucegaiul de Penicillium izolat de micile
colonii de bacterii din interior.
125
La întoarcere, Fleming a realizat imediat ce s-
a întâmplat si a încercat sa produca penicilina pura,
dar n-a reusit. Dar întelese deja ca mucegaiul numit
penicilina poate preveni infectiile. Totusi peste
câtiva ani a renuntat sa-l mai studieze. Penicilina a
fost uitata pâna catre Al Doilea Razboi Mondial,
când savanti de la Oxford University din Anglia au
aratat ca aceasta poate preveni infectiile bactericide
la animale si oameni si au dezvoltat o tehnica de
producere a penicilinei pure în masa. În 1945
Fleming si alti doi savanti de la Oxford, Sir Howard
Florey si Ernst B. Chain, au primit Premiul Nobel în
fiziologie.
ADN-ul
Dar cea mai mare descoperire a secolului XX
este cea a structurii acidului dezoxiribonucleic
(ADN – baza moleculara a ereditatii). Cunoasterea
structurii chimice a ADN-ului le-a permis savantilor
sa înteleaga pentru prima data cum acesta se
multiplica si trece informatia de la o generatie la
alta.
În 1869 medicul elvetian Friedrich Miescher
a izolat pentru prima data ADN-ul, dar nu se
cunostea functia chimica, aflata numai în nucleul de
celule. Peste ani, cercetatorii au aflat ca ADN-ul
contine fosfat, un zahar numit dezoxiriboza si patru
compusi diferiti, numiti baze nucleotide.
În 1944, americanul de origine canadiana
Oswald T. Avery si colegii sai au aratat într-o serie
de experimente pe bacterii ca ADN-ul transmitea
126
informatie genetica.
Pâna în 1950
doua echipe de
cercetatori au cautat
structura ADN-ului.
Una era la
Cavendish Laboratory
din Cambridge, Anglia.
Cealalta, la
King’s College,
Londra, alcatuita din
Maurice Wilkins,
medic si Raymond Gosling, absolvent al facultatii.
Lor li s-a alaturat în 1951 Rosalind Franklin,
expert în cristalografie cu raze X.
Franklin a parasit echipa în 1952 si i-a dat
toate fotografiile lui Wilkins. Una dintre ele arata ca
molecula de ADN avea forma dublu helicoidala si o
structura care semana cu o scara contorsionata. În
1950, Wilkins a primit de la un medic elveţian un
eşantion pur de ADN. El a reuşit să selecteze fibre
de ADN pe o bucată de sticlă şi, împreună cu
Gosling, le-a radiografiat. Molecula de ADN avea
forma unei spirale duble. Un alt biolog american,
James Watson, a vazut una dintre fotografiile lui
Wilkins si s-a gândit imediat ca molecula poate fi
dublu helicoidala.
În 1951 el l-a convins pe biofizicianul
britanic Francis Crick că folosind bile din plastic,
fire si placute metalice si cristalografie cu raze X îi
poate conduce la structura ADN-ului.
127
Teza lor, "O structură pentru acidul
dezoxiribonucleic", a fost publicată pe 25 aprilie
1953. La scurt timp, munca depusă de Crick şi
coechipierii săi a dus la descifrarea codului genetic.
Aceste descoperiri reprezintă naşterea
biologiei moleculare. Watson si Crick au dedus
corect ca cele doua rânduri dublu helicoidale
separate înaintea diviziunii celulare ofera modele
pentru crearea a doua noi molecule de AND identice
cu cea originala.
128
C3.
PRINCIPALELE TEORIEI ŞTIINŢIFICE ALE
NURSINGULUI
Teoria V. Henderson
Postulate:
→ Orice individ tinde spre independenţă şi o
doreşte.
→ Individul formează un tot caracterizat prin
nevoi fundamentale.
→ Când una dintre nevoi rămâne nesatisfăcută,
individul nu este „întreg”, „complet”,
„independent”.
129
Valori (credinţe):
→ Asistenta are funcţii proprii.
→ Când asistenta preia din funcţiile medicului,
cedează o parte din funcţiile sale unui
personal necalificat.
→ Societatea aşteaptă un anume serviciu din
partea asistentei pe care nu-l poate primi de
la nici o altă persoană.
Concepte cheie:
~ Individul sănătos sau bolnav este un tot
complet, cu 14 nevoi fundamentale, ce
trebuie satisfăcute.
~ Acordarea îngrijirilor cu scopul de a păstra
sau a restabili independenţa individului prin
satisfacerea nevoilor.
~ Rolul asistentei medicale în practica
îngrijirilor este de suplinire.
~ Porneşte de la ideea nevoii fundamentale
umane.
~ Dimensiune biologică.
131
~ Dimensiune psihologică.
~ Dimensiune sociologică.
~ Dimensiune culturală.
~ Dimensiune spirituală.
Teorii
TEORII
D. Orem
(tema centrala, concepţia despre om, elemente
cheie, definiţia nursingu-lui, concepţia despre
procesul de îngrijire, aplicabilitatea in practica
îngrijirilor, originea teoriei.
* Modelul de nursing impus de Orem a
început odată cu descrierea rnlului asistentei
medicale/nurse de a ajuta persoanele care au
probleme de .nilnmgrijire.
Dezvoltat de Colegiul de Nursing al
Universităţii Catolice din SUA, acest concept în
care nursingul era preocupat de autoîngrijire a
fost lansat în anul 1985. Termeni importanţi ai
acestui model sunt: autoîngrijirea, mijloace ale
auto îngrijirii, deficitul de autoîngrijire.
Autoîngrijirea consta în acele activităţi pe
care un individ le face pentru sine, pentru a-şi
menţine viaţa, sănătatea şi starea de bine. Ori de
câte ori cerinţa de autoîngrijire terapeutică este
mai mare decât mijloacele de autoîngrijire, atunci
134
se considera că există un deficit de autoîngrijire
şi e nevoie de intervenţia nursingului. Pentru
aplicarea sistemului de autoîngrijire în nursing,
asistenta medicală/nursa întreprinde unul din
următoarele lucruri: acţionează, îndrumă,
sprijină, furnizează, instruieşte.
Aceste idei, în care nursa dobândeşte
cunoştinţe pentru a-i ajuta pe oameni să se
îngrijească singuri şi împreună cu alţi membrii
ai comunităţii să stabilească infrastructura
necesară îngrijirilor de sănătate esenţiale pentru
fiecare, vor sta Ia baza strategiei îngrijirilor
Primare de Sănătate (IPS).
Mişcarea IPS a apărut oficial în anul
1977, odată cu rezoluţia OMS în care se
prevedea "atingerea unui nivel de sănătate care
să permită tuturor locuitorilor globului să adopte
o viaţă productivă din punct de vedere social şi
economic. "Un an mai târziu, cu ocazia
Conferinţei Internaţionale de la Alma-Ata
(1978), s-a stabilit ca acest obiectiv să fie atins
prin intermediul îngrijirilor primare de sănătate
(IPS). Această rezoluţie a devenit cunoscută sub
numele de "Sănătate pentru toţi până în anul
2000". în anul 1981 au fost stabilite de către
OMS obiectivele şi strategiile pentru realizarea
acestui proiect. în anuarul statistic al OMS
privind sănătatea lumii, se găsesc indicatorii
globali pentru urmărirea şi evoluţia rezultatelor
135
(1986J. Aceştia sunt grupaţi în patru categorii:
- politici de sănătate
- dezvoltare socială şi economică
- furnizarea îngrijirilor de sănătate
- starea de sănătate
M. Rogers
(tema centrala, concepţia despre om, elemente
cheie, definiţia nursingu-lui, concepţia despre
procesul de îngrijire, aplicabilitatea in practica
îngrijirilor, originea teoriei.
Influenţat de modelul "sistemelor
contemporane" descrise de Dorothy Johnson
în anul 1968 la Universitatea din Vanderllit SUA,
Rogers va susţine în anul 1980 un model în care
fiinţa umană este considerată un sistem adaptativ.
In acest sens, rolul asistentei medicale/nursei este
să menţină şi să întărească comportamentul
adaptării, schimbând, dacă este cazul, com-
portamentele ineficiente.
• Ştiinţa "omului unitar", enunţată de
Martha Rogers în anul 1970, a fost folosită în
special pentru elaborarea practicilor de cercetare
în nursing. Ea va descrie aşa numitele "câmpuri
de energie" ca model conceptual al fiinţei
umane şi al mediului în care aceasta habitează.
Rogers conturează câmpul de energie ca parte a
întregii persoane. "Câmpul uman reprezintă mai
mult decât corpul şi este diferit de suma
136
părţilor sale". Cvadridimensionalitatea,
descrisă ca "transcendenţa interacţiunii timp-
spaţiu", este una din caracteristicile câmpurilor
de energie. O persoană clarvăzătoare poate
vedea viitorul, transcedentând instantaneu
timpul.
Martha Rogers are meritul de a fi
limpezit obiectivele nursingului, "atingerea de
către individ a potenţialului său maxim de
sănătate". Ea a mai subliniat faptul că îngrijirile
de sănătate/nursing se vor aplica atât indivizilor
sănătoşi, cât şi celor bolnavi, bogaţilor şi
săracilor, în orice mediu: spital, domiciliu,
şcoală, loc de muncă, joacă etc.
B. Neuman
(tema centrala, concepţia despre om, elemente
cheie, definiţia nursingu-lui, concepţia despre
procesul de îngrijire, aplicabilitatea in practica
îngrijirilor, originea teoriei.
În anul 1972 Betty Newman de la
Colegiul de Nursing al Universităţii
California din Los Angeles enunţă aşa-numitul
"model al sistemelor în îngrijirile de sănătate".
El reprezintă un sistem deschis, compus din
cinci variabile care interacţioneaza între ele:
fiziologică, psihică, socioculturală, de
dezvoltare şi spirituală. Modelul are o
137
reprezentare grafică sub forma unor inele
concentrice. Inelul interior reprezintă barierele
de rezistenţă împotriva agresiunilor, cum ai- ii
sistemul imunitar şi mecanismele de apărare
specifice. Inelul mijlociu reprezintă starea
normală de sănătate a clientului. Inelul exterior
este o linie flexibilă, ondulata, care acţionează ca
o zonă tampon pentru a proteja clientul
împotriva stressurilor de orice natură. Agenţii
stressanţi sunt definiţi ca fiind de natură
interpersonală, intraperso-naîă, extrapersonală.
Obiectivul major al nursingului în teoria
Newman se referă la "stabilitatea sistemului".
Astfel, prevenţia primara întăreşte linia
flexibilă de apărare. Prevenţia secundară reduce
gradul de reacţie la ageritul stressant, iar
prevenţia terţiară ajută la restabilire pentru
obţinerea unei stări de sănătate maximă.
Procesul de nursing, în modelul sistemelor lui
Newman consta în trei etape: diagnosticul de
nursing, obiectivele nursingului şi rezultatele
nursingului.
138
perfecţionare. Conform teoriei sale, îngrijirile
trebuie să fie centrate pe individ şi pe sistemul
său adaptativ. În 1976 propune 6 etape în
procesul de îngrijire: aprecierea
comportamentului bolnavului, influenţa
factorilor, identificarea problemei, stabilirea
obiectivelor, intervenţii şi evaluare. Totodată
pledează pentru utilizarea termenului de
diagnostic de îngrijire.
139
C4.
ROLURILE ŞI FUNCŢIILE ASISTENTULUI
MEDICAL ŞI STATUTUL SĂU ÎN CADRUL
ECHIPEI MEDICALE
140
CIN – Consiliul Internaţional al Nurselor –
Nursa este o persoană care a parcurs un
program de formare complet aprobat de CIN, a
trecut cu succes examenele stabilite de CIN,
îndeplineşte standardele stabilite de CIN şi este
autorizată să practice această profesie conform
pregătirii şi experienţei sale.
Asistenta medicală generalistă – este
autorizată să îndeplinească acele funcţii şi
proceduri care sunt impuse de îngrijirea sănătăţii
în orice situaţie şi care sunt în concordanţă cu
calificarea sa.
Sora medicală este definită ca ajutor al
asistentei medicale în ţările cu mai multe nivele
de personal sanitar mediu.
A fi asistentă înseamnă:
141
oamenilor de a iubi, de a îndura, de curajul
lor.
10. Să vezi viţa începând şi sfârşind.
11. Să ai victorii triumfătoare şi eşecuri
devastatoare.
12. Să plângi mult.
13. Să râzi mult.
14. Să ştii ce înseamnă să fii om şi să fii uman.
142
cale/nurse capabile sa practice atât în spitale, cât
şi în serviciile comunitare
şi să ofere îngrijiri primare de sănătate.
3. Promovarea unei alimentaţii corecte şi
rezervele de apă.
4. îngrijiri de sănătate pentru mamă şi
copil, inclusiv planificarea
familială.
5. Imunizarea împotriva principalelor boli
infecţioase.
6. Prevenirea şi controlul bolilor
endemice.
7. Tratamentul bolilor curente şi a
traumatismelor.
8. Furnizarea pentru comunitate a
medicamentelor de bază, folosite
în gospodărie.
143
Rolul esenţial al asistentei medicale constă în a
ajuta individul să-şi menţină sau recâştige sănătatea,
să-l asiste în ultimele sale clipe, prin îndeplinirea
sarcinilor pe care le-ar fi efectuat singur dacă ar fi
avut forţa, voinţa sau cunoştinţele necesare.
Asistenta medicală trebuie să îndeplinească aceste
funcţii astfel încât pacientul să-şi recâştige
independenţa cât mai repede posibil. (V. Henderson
– februarie 1991).
În prezent activitatea asistentei nu este
totdeauna clară – pentru unii asistenta ajută medicul,
pentru alţii asistenta practică o meserie autonomă.
Acest fapt face ca rolul ei să fie perceput diferit.
c. Funcţie economică
- Gestionarea serviciului.
- Organizarea timpului.
- Precizarea priorităţilor.
- Aprovizionarea materială.
d. Funcţie de cercetare
- Se dezvoltă pe fondul unei pregătiri
profesionale şi morale superioare.
149
Strategia Sănătate 21.
160
C5.
SINTEZA COMPETENTELE PROFESIONALE,
CALITATILE SI ABILITATILE PERSONALE
SECIFICE ASISTENTULUI MEDICAL
161
ştiinţifice ce servesc la promovarea sănătăţii
şi combaterea bolilor.
Cunoştinţe relaţionale –
capacitatea de a crea un climat adecvat de
muncă şi de colaborare cu pacientul,
anturajul pacientului, echipa de îngrijire,
comunitatea.
Cunoştinţe etice – norme şi
principii referitoare la valorile morale ale
persoanei şi profesiei şi care reglează buna
conduită a asistentei.
Cunoştinţe legislative –
reglementări şi directive incluse în legi care
guvernează activitatea medicală şi
protejează pacientul.
3. Cunoaşterea demersului ştiinţific al
îngrijirilor.
Demersul ştiinţific este un
instrument de investigaţie, analiză,
interpretare, planificare şi evaluare a
îngrijirilor.
Se aplică individual.
Este ştiinţific prin derularea logică
şi sistematică.
4. Aplicarea îngrijirilor ţinând cont de
nivele de îngrijire (primară, secundară sau
terţiară) şi de specificul îngrijirilor de sănătate
primară.
5. Relaţia asistentă – pacient – permite
stabilirea unei comunicări eficiente:
162
Comunicare funcţională – clară,
eficace, cotidiană.
Comunicare pedagogică –
transmiterea informaţiilor despre boală,
tratament, îngrijiri, recuperare.
Comunicare terapeutică – relaţie
de ajutor, de respect, acceptare, înţelegere şi
empatie.
~ Tipuri de acţiuni:
▪ Acţiuni de susţinere şi ajutor oferind
pacientului confort, tratament, îngrijiri,
vindecare.
▪ Acţiuni de suplinire care ajută
pacientul să găsească mijloace pentru rezolvarea
problemelor.
▪ Acţiuni de protecţie pentru promovarea
sănătăţii şi prevenirea îmbolnăvirilor.
Calităţi si abilităţi
~ Calităţi morale.
~ Calităţi fizice.
~ Calităţi profesionale – tehnice.
Calităţi fizice:
~ Forţă fizică → pentru transportul
materialelor, mobilizarea bolnavilor.
~ Rezistenţă fizică → serviciu în ture,
ortostatism prelungit.
~ Mişcări sigure, coordonate.
165
Calităţi profesionale:
~ Pregătire pluridisciplinară – socială,
tehnică, practică.
~ Însuşirea competenţelor de bază.
~ Cunoaşterea corectă a tehnicilor generale
şi specifice de îngrijire.
~ Cunoaşterea aparatelor şi instrumentelor
folosite în practica medicală.
~ Cunoaşterea metodelor de profilaxie a
infecţiilor.
~ Dorinţă de perfecţionare continuă a
pregătirii profesionale.
~ Cunoaşterea fişelor de execuţie a tehnicilor
de îngrijire generală şi specială.
~ Adoptarea unui stil de muncă corect:
o Îşi organizează şi sistematizează
activitatea → planifică îngrijiri
medicale, elaborează plan de
îngrijire.
o Cultivă spiritul de observaţie.
o Verifică periodic efectul activităţii
prestate.
o Previne infecţiile intraspitaliceşti,
autocontaminarea / autoinfectarea.
o Asigură predarea şi preluarea
serviciului.
166
Procesul de îngrijire – date generale
167
Independenţa → nevoi fără ajutor, satisfăcute într-un
mod acceptabil.
Avantaje:
~ Demersul se sprijină pe datele furnizate de
pacient sau din alte surse sigure.
~ Este posibilă aprecierea situaţiei bolnavului în
ansamblu.
~ Permite determinarea nevoile reale.
~ Informaţiile pot constitui o metodă de control al
calităţii îngrijirilor.
~ Permite coordonarea îngrijirilor.
~ Asigură un limbaj comun tuturor asistentelor
medicale – de pretutindeni.
~ Se pot stabili priorităţile de îngrijire.
~ Creşte continuitatea îngrijirilor.
Debutul relaţiei asistentă medicală – bolnav:
~ Internare → planificată prin trimitere.
~ Internare → în stare de urgenţă, neplanificată.
~ La solicitarea directă a ajutorului.
~ La solicitarea familiei sau anturajului.
~ Prin vizită iniţială la domiciliu.
168
169
1. Etapele procesului de îngrijire
1. Culegerea datelor:
~ Permite inventarierea aspectelor privind
suferinţa, obiceiurile de viaţă, starea de satisfacere a
nevoilor fundamentale.
2. Analiza datelor culese:
~ Permite stabilirea diagnosticului de îngrijire.
3. Planificarea intervenţiilor:
~ Determină scopurile → obiectivele de îngrijire.
~ Stabileşte mijloacele de rezolvarea a
obiectivelor propuse.
4. Aplicarea intervenţiilor planificate.
~ Elaborează planul de îngrijire.
~ Aplică îngrijiri adecvate situaţiilor, conform
obiectivelor propuse.
5. Evaluarea tehnicilor aplicate, evaluarea stării
bolnavului.
~ Se analizează rezultatul obţinut în urma
intervenţiilor aplicate.
~ Se observă apariţia de noi date sau aspecte în
evoluţia stării pacientului – dacă este necesară
reajustarea intervenţiilor şi obiectivelor → proces ciclic.
170
2. Culegerea datelor
Definiţie:
~ Este faza iniţială a procesului de îngrijire.
~ Este un proces continuu → se desfăşoară pe
parcursul întregii activităţi de îngrijire, de la
internare şi până la externare.
~ Asistenta culege sistematic date exacte de
apreciere realistă a comunităţii, familiei sau
individului, pe care le înregistrează sistematic şi
concis.
Scop:
~ Permite identificarea exactă a problemei şi
stabilirea acţiunilor de îngrijire şi rezolvarea
problemelor.
~ Asigură baza procesului decizional în
cunoştinţă de cauză.
~ Promovează îngrijirea pacientului menţinând
preocuparea pentru aspectul fizic, psihic, social,
cultural şi spiritual.
~ Culege date necesare cercetării în practica
îngrijirilor medicale.
~ Facilitează evaluarea îngrijirilor medicale.
Deprinderi necesare:
~ Curiozitate profesională continuă.
171
~ Receptivitate la nou.
~ Perseverenţă.
~ Scepticism → pentru validarea informaţiilor, a
sursei în vederea unei judecăţii proprii.
Surse de informaţii:
~ Directe → pacientul.
~ Indirecte:
▪ Familia.
▪ Anturajul.
▪ Dosarul medical.
▪ Echipa de îngrijire.
▪ Scheme de referinţe → cazuri specifice.
▪ Literatura de specialitate.
~ Funcţionale.
~ Semne locale, regionale sau generale.
~ Documente legale:
▪ Statistici vitale.
▪ Date de recensământ.
▪ Documente publice.
Cunoaşterea pacientului:
~ Cunoaşterea deficienţelor pacientului.
~ Cunoaşterea aşteptărilor pacientului privind:
▪ Îngrijirea.
▪ Sănătatea.
▪ Spitalizarea.
~ Cunoaşterea propriilor resurse pentru a face faţă
nevoilor de sănătate.
172
Metode de culegere a datelor:
~ Observarea.
~ Conversaţia,
~ Interviu → direct – cu întrebări structurate;
indirect → pentru clarificare.
~ Investigarea clinică (include folosirea tuturor
simţurilor pentru a obţine informaţii).
~ Examen fizic → inspecţie, palpare, inspecţie,
auscultaţie.
~ Examen epidemiologic.
~ Examene demografice.
~ Examinări biometrice.
173
▪ Raportate la ▪ Consultaţii, tratamente
persoana anterioare etc.
bolnavului – din
viaţa personală.
▪ Obiceiuri. ▪ Alimentaţie, igienă, somn,
eliminări etc.
▪ Anturaj. ▪ Statut social, rol social.
▪ Mediu → ▪ Ocupaţie, profesie
familial, social, ▪ Mod de viaţă.
profesional,
epidemiologic.
~ Date variabile:
▪ Condiţii de viaţă şi de muncă: alimentaţie,
locuinţă, cadru familial, cadru profesional,
conflicte, umiditate, poluare, atmosferă
viciată, potenţial infecţios etc.
176
▪ Stare psihosocială: anxietate, stres,
destindere, confort, depresie, stare de
conştienţă, grad de autonomie,
comunicare, acceptarea rolului de bolnav
etc.
177
~ Observarea instrumentală:
▪ Termometru → măsurarea temperaturii.
▪ Tensiometru → măsurarea tensiunii
arteriale.
▪ Monitoare etc.
~ Observarea intenţionată:
▪ Este planificată şi controlată şi presupune
stabilirea unor parametri de observat.
▪ Este eficace în evaluarea efectelor
terapeutice ale medicamentelor sau ale
regimurilor alimentare.
▪ Problemele pacientului dictează numărul
parametrilor aleşi şi frecvenţa observaţiei
→ în situaţiile critice, starea de sănătate a
pacientului presupune observarea
frecventă a mai multor parametri, în timp
ce perioada de convalescenţă nu necesită
observare frecventă.
~ Observarea neintenţionată:
▪ Trebuie utilizată în orice situaţie.
▪ Influenţa mediului poate determina apariţia
de noi probleme pentru pacient.
Interviul:
~ Reprezintă întrevederea, dialogul, discuţia cu
pacientul.
~ Este o formă specială de interacţiune verbală ce
permite depistarea nevoilor nesatisfăcute şi
manifestările de dependenţă.
178
~ Este un instrument de cunoaştere a
personalităţii bolnavului – pacientului.
~ Condiţii pentru interviu:
▪ Alegerea momentului → după servirea
mesei, după somn, după alte examene,
după ora de vizită, după plecarea
vizitatorilor.
▪ Asigurarea unui timp suficient.
▪ Confort şi intimitate.
~ Abilităţi pentru interviu:
▪ Acceptare.
▪ Ascultare activă → repetarea ultimei părţi
din fraza pacientului, reformularea
conţinutului.
▪ Respect.
▪ Empatie.
▪ Interes manifest.
▪ Menţinerea contactului vizual.
▪ Întrebări clare, directe, de încurajare
(întrebări deschise de tip narativ, de tip
descriptiv, de clarificare).
▪ Limbaj inteligibil, adecvat şi adaptat
nivelului de educaţia al pacientului.
▪ Abilitatea de a trage concluzii – de a
sintetiza informaţiile primite.
▪ Revenirea la temă.
~ Dificultăţi întâmpinate:
▪ Bolnav comatos.
▪ Bolnav timorat.
▪ Cultură medicală redusă.
179
▪ Hipoacuzie.
▪ Boli psihice etc.
~ Fazele interviului:
▪ Pregătirea → locul, momentul, confortul,
intimitatea, informaţii prealabile.
▪ Prezentarea → momentul când fac
cunoştinţă.
▪ Precizarea scopului şi a duratei interviului.
▪ Aşezarea → nivel egal, contact vizual
direct.
▪ Desfăşurarea interviului → ascultarea şi
notarea.
~ Observaţii:
▪ Se culeg informaţii sumare înainte de
interviu.
▪ Se pune o singură întrebare odată.
▪ Nu repetaţi întrebările.
▪ Se lasă timp suficient pentru răspuns.
▪ Respectaţi momentele de pauză luate de
bolnav.
▪ Nu se grăbeşte bolnavul.
▪ La nevoie se poate începe cu o discuţie
banală.
▪ Nu se sugerează răspunsul.
▪ Se notează tot → nu mizaţi pe memorie!
▪ Se mulţumeşte pentru interviu.
▪ Se poate reveni pentru finalizare sau
lămuriri suplimentare.
▪ Folosiţi deprinderi de comunicare verbală
şi nonverbală (mişcări ale capului,
braţelor, ochilor, trunchiului etc.).
180
3. Analiza datelor → stabilirea
diagnosticului de îngrijire
Analiza datelor:
~ Examinarea datelor culese.
~ Clasificarea datelor → de independenţă şi de
dependenţă.
~ Stabilirea problemelor de îngrijire.
~ Recunoaşte problemelor şi priorităţile.
~ Regruparea datelor funcţie de cele 14 nevoi
fundamentale → pentru identificarea resurselor
individuale.
Interpretarea datelor:
~ Se definesc sursele de dificultate.
~ Se explică originea sau cauza problemei de
dependenţă.
~ Se definesc sursele de dificultate.
Rezultat:
181
Culegerea datelor
Clasificarea datelor conform celor
14 nevoi fundamentale
Separarea problemelor de
dependenţă
Definirea surselor de dificultate şi
factorilor care menţin dependenţa
Diagnostic de îngrijire
Diagnosticul de îngrijire:
~ Analiza şi interpretarea datelor → stabilesc
diagnosticul de îngrijire.
~ Prima definiţie a diagnosticului de îngrijire a
fost elaborată de Florence Nightingale (1854-
1855).
~ Definiţie → diagnosticul de îngrijire este o
formă simplă şi precisă care cuprinde
răspunsul personal la o problemă de sănătate,
este o judecată bazată pe culegerea datelor şi
analiza lor.
~ Procesul de diagnostic presupune:
prelucrarea datelor, identificarea problemelor
de sănătate ale pacientului, enunţul
diagnosticului de îngrijire.
182
~ Prelucrarea datelor – este un act de
interpretare a datelor culese, validate şi
organizate în prima etapă a procesului de
îngrijire.
~ Diagnosticul de îngrijire este o problemă
actuală sau potenţială pe care asistentele, în
virtutea educaţiei şi experienţei lor, sunt
capabile şi calificate să o trateze (Gordon,
1976).
~ Diagnosticul de îngrijire → relevă autonomia
asistentei medicale.
Exerciţii
Etiologie
Probleme de Manifestări
Sursa de
dependenţă Semne
dificultate
184
în fibre. intervale
~ Lipsa de mari.
cunoştinţe. ~ Cefalee.
~ Fecale dure,
greu de
eliminat.
~ Disconfort
digestiv etc.
~ Depresie. ~ Doliu. ~ Tristeţe.
~ Plâns.
~ Insomnie
etc.
186
specifică de descrierea proceselor
comunicare pentru de boală.
descrierea reacţiei
umane.
~ Ţine cont de sursele ~ Formularea nu implică
de dificultate. factorii etiologici.
~ Ajută la ~ Ajută la determinarea
determinarea cursului obişnuit al
tipurilor de tratamentului medical.
intervenţii de
îngrijire.
~ Orientează spre ~ Orientează spre
intervenţii tratament medical.
autonome.
Planificarea intervenţiilor:
~ Se aleg strategiile de îngrijire.
~ Se reduc şi se elimină problemele pacientului.
~ Se stabilesc priorităţile → funcţie de valorile şi
priorităţile pacientului, resursele disponibile,
timpul necesar pentru alegerea strategiilor de
îngrijire, starea de urgenţă şi gradul de
dependenţă.
~ Se fixează obiectivele de îngrijire şi strategiile
de lucru → pe termen scurt (ore, zile), pe
187
termen mediu (săptămânal) şi pe termen lung
(săptămâni, luni).
~ Se elaborează planul de îngrijire.
~ Caracteristicile obiectivelor:
188
▪ Cine → face acţiunea?
▪ Ce → face pacientul sau ce se poate face
pentru pacient?
▪ Cum → se face intervenţia?
▪ Când → se face?
▪ În ce măsură → se poate face acţiunea?
Problem Agen
Sursa de Forme de
a t
+ dificultat + + manifestar
Simpto cauz
e e
m al
OBIECTIV
care stă la
Cine? Când?
baza
deciziei
Ce? Cum?
În ce
măsură?
190
~ Exemple de diagnostic de îngrijire – după
NANDA, 1986.
▪ Alterarea comunicării nonverbale.
▪ Alterarea comunicării verbale.
▪ Alterarea eliminării intestinale.
▪ Alterarea eliminării urinare.
▪ Alterarea integrităţii tegumentelor.
▪ Alterarea mobilităţii fizice.
▪ Alterarea mucoasei bucale.
▪ Alterarea nutriţiei – deficit sau exces.
▪ Alterarea percepţiei senzoriale.
▪ Anxietatea.
▪ Deficit de volum de lichid.
▪ Durere.
▪ Hipertermie.
▪ Hipotermie.
▪ Incapacitate de menţinere a sănătăţii.
▪ Intoleranţă la efort.
▪ Perturbarea imaginii corporale.
▪ Perturbarea somnului.
▪ Risc de accident.
▪ Risc de infecţie.
PROCES DECIZIONAL
Am o problemă
Sesizarea
1 problemei şi
Stabilirea identificarea
Definesc
ordinii ei
problema
priorităţilor
Căutarea Cauză
cauzei cunoscută 2 Etiologia
Formularea Formularea
soluţiilor şi alegerea
soluţiilor
192
3
Alegerea
soluţiei funcţie
de:
▪ Obiective
▪ Consecinţe
nefaste
posibile
DECIZIA
Aplicarea
deciziei:
▪ Plan de
Aplicarea
îngrijire 4 deciziei
▪ Prevenirea
complicaţii
lor
193
5. Aplicarea îngrijirilor
Intervenţia de îngrijire:
~ Este un ansamblu de acte planificate pentru
realizarea obiectivului fixat.
~ Intervenţia de îngrijire poate fi unică sau
multiplă, în funcţie de obiectivul ales.
~ Ţine cont de gradul de dependenţă, de
resursele pacientului şi de experienţa proprie.
194
~ Realizarea intervenţiei reiese din evaluarea
stării pacientului înainte, în timpul şi după
intervenţie.
Observaţii:
~ Planul se completează cu intervenţii constante.
195
~ Este obligatorie cunoaşterea efectelor
intervenţiei aplicate. Se supraveghează
comportamentul, reacţiile medicamentoase,
funcţiile vitale etc.
~ Se reexaminează pacientul înaintea aplicării
intervenţiei.
~ Intervenţia va fi făcută ţinând cont de:
▪ Capacităţile şi posibilităţile pacientului.
▪ Gradul de dependenţă.
▪ Vârsta.
▪ Raţionamentul ştiinţific al intervenţiei.
▪ Resurse materiale.
▪ Timpul avut la dispoziţie.
▪ Terapie medicamentoasă.
▪ Oportunităţi de educaţie şi învăţare.
~ Educaţia → este o intervenţie comună mai
multor probleme.
~ Consilierea → este un ajutor necesar pentru
schimbarea sau ajustarea unor comportamente
şi atitudini nesănătoase faţă de sănătate.
~ Relaţia de comunicare cu pacientul este:
▪ Funcţională.
▪ Pedagogică.
▪ Terapeutică:
De acceptare reciprocă.
De respect.
De înţelegere empatică.
6. Evaluarea îngrijirilor
Criterii de evaluare:
~ Ce evaluăm:
▪ Rezultatul obţinut.
▪ Schimbarea observată – reacţia pacientului.
~ Când evaluăm:
▪ Regulat, periodic.
▪ La diverse intervale de timp.
~ Cum evaluăm:
▪ Se porneşte de la punctul de referinţă →
obiectivul de îngrijire.
Procesul de îngrijire este un proces ciclic şi
permanent reînnoit!
Un plan de îngrijire extensiv ţine cont de
recomandările medicului şi de intervenţiile
autonome ale asistentei.
199
Aprecierea
planului de
intervenţie
Date Date culese Date
suficiente → insuficiente
incorecte
incomplete
Diagnostic Diagnostic de Diagnostic
corect îngrijire → incorect
Realiste Obiective de Nerealiste
îngrijire →
Corect Aplicarea Incorect
executate îngrijirilor → executate
→ Intervenţii
alternative
Obiectivele Evaluare Obiective
atinse → neatinse
200
Se continuă →
aplicarea →
intervenţiilor
202
~ Să-şi cunoască propriile reacţii faţă de diferiţii
agenţi stresanţi şi propriile mecanisme de
adaptare.
Fazele îmbolnăvirii:
~ Starea de sănătate → este o experienţă
complexă şi particulară a fiecărui individ.
~ Ciclul bolii cuprinde 3 faze:
▪ I – faza de trecere de la starea de sănătate
la boală → debutul bolii.
▪ II – faza sau perioada de boală propriu-
zisă → perioada de stare.
▪ III – faza de convalescenţă.
~ Durata şi natura fiecărei faze variază funcţie de:
▪ Pacient.
▪ Personalitatea pacientului.
▪ Starea generală.
▪ Tulburări deja cunoscute.
▪ Schimbările ocazionale în viaţa zilnică.
Faza de debut:
~ Apar primele simptome de boală.
~ Este o fază de şoc, cu decalaj între apariţia
simptomelor fizice şi acceptarea bolii.
~ Scade rezistenţa organismului, vigoarea,
capacitatea funcţională.
~ Apare anxietatea, frecvent se manifestă durerea,
cefalee, tulburări digestive etc.
203
~ Reacţiile pacientului sunt diferite:
▪ Ignoră boala diversificând activitatea.
▪ Devin pasivi, nepăsători, singuratici.
▪ Neliniştiţi.
▪ Vinovaţi.
▪ Furioşi.
▪ Refuză sau ignoră consultaţia sau analiza
exploratorie.
▪ Consultă mai mulţi specialişti.
▪ Se interesează de competenţa personalului
medical.
▪ Refuză să colaboreze sau să accepte rolul
de bolnav.
~ Rolul asistentei:
▪ Ascultă şi înţelege problemele pacientului
şi / sau familiei.
▪ Ajută pacientul să accepte boala.
▪ Explică clar, precis, tehnicile de îngrijire.
▪ Aplică şi demonstrează cu abilitate şi
îndemânare tehnici de îngrijire.
▪ Asigură tehnici adecvate.
205
~ Realizarea unei imagini satisfăcătoare de sine
menţinând controlul.
~ Adaptarea la senzaţii neplăcute date de boală şi
tratament.
~ Menţinerea relaţiilor cu familia şi prietenii.
~ Pregătirea pentru un viitor incert, cu posibilităţi
de adaptare la pierdere, agravarea bolii sau
moarte.
~ Fazele de adaptare la o boală cronică:
▪ Neîncrederea.
▪ Conştientizarea.
▪ Reorganizarea.
▪ Rezolvarea.
~ Fazele de adaptare la boală fac parte dintr-un
proces lung şi continuu care depinde de felul
bolii, gradul de invaliditate, personalitatea
pacientului.
~ Bolile cronice pot fi relativ stabile ca evoluţie
în timp, cu perioade de remisiune şi de
degradare lentă sau pot fi fatale.
207
8. Intervenţiile autonome ale asistentei
medicale în cazul unor reacţii specifice
sau nespecifice la boală / suferinţă
Anxietate:
~ Este reacţia emoţională la pericol.
~ Teama este raportată la ceva specific, în timp ce
anxietatea este dată de reacţii nespecifice.
~ Se asociază cu: neputinţa, insatisfacţia,
nesiguranţa.
~ Are intensitate variabilă – de la anxietate
moderată la anxietate severă sau panică, funcţie
de reacţiile temperamentale ale pacientului.
~ Apare în: durere acută, lipsă de curaj,
disperare, pericol de moarte, pierderea
sănătăţii, afectarea integrităţii organismului,
jenă, frig, oboseală, schimbarea regimului,
privare sexuală, restricţii de mişcare,
singurătate, şomaj, crize financiare,
dezonoare socială, ridicol, insatisfacţii
profesionale, confuzie, incertitudine, separare
de familie, prieteni.
~ Manifestări specifice anxietăţii:
▪ Tahicardie.
▪ Polipnee.
▪ Variaţii tensionale.
▪ Variaţii de temperatură.
208
▪ Relaxare musculară a vezicii şi
intestinului.
▪ Piele umedă şi rece.
▪ Transpiraţii.
▪ Midriază.
▪ Insomnie.
▪ Logoree sau refuz de a vorbi.
▪ Agitaţie.
▪ Agresivitate fizică sau verbală.
▪ Plâns.
~ Când anxietatea este uşoară, bolnavul se poate
apăra prin educaţie.
~ În anxietatea intensă scade puterea de analiză,
percepţia este redusă şi deformată, concentraţia
diminuată, pacientul primeşte şi redă cu
dificultate informaţiile, amplifică şi deformează
informaţiile primite.
~ Intervenţiile asistentei în anxietate:
▪ Descoperă anxietatea şi identifică gradul şi
formele de manifestare, cauzele şi factorii
declanşatori.
▪ Ajută pacientul să-şi recunoască şi să-şi
exprime anxietatea.
▪ Asigură un climat calm, empatic, de
securitate, respectă tăcerile şi plânsul,
asigură sisteme de alarmă la îndemâna
pacientului.
▪ Favorizează adaptarea la mediu de spital.
209
▪ Ia măsuri de ameliorare în cazul factorilor
externi sau ajută pacientul să depăşească
reacţiile.
▪ Diminuează stimulii auditivi şi vizuali –
zgomote, lumină intensă.
▪ Asigură activităţi distractive la alegerea
pacientului.
▪ Ajută pacientul să facă faţă situaţiei
prezente, să-şi reexamineze şi analizeze
reacţiile.
▪ Informează corect, clar şi complet
pacientul asupra intervenţiilor şi îngrijirilor
aplicate.
▪ Răspunde direct şi clar la toate întrebările,
comunică cât mai des cu pacientul.
▪ Învaţă pacientul tehnici de relaxare,
exerciţii respiratorii, sugerează utilizarea
gândurilor pozitive privind evenimentele
ameninţătoare în caz de nevoie.
▪ Asigură comunicarea şi prezenţa familiei
lângă pacient.
▪ Îndepărtează toate elementele
ameninţătoare, evită atingerea pacientului
fără acordul lui.
Furia şi ostilitatea:
~ Sunt manifestări frecvent întâlnite la pacienţi.
~ Se manifestă prin iritabilitate, antipatie, lipsă
de cooperare, ranchiună, furie verbală sau
fizică, limbaj obscen, privire urâtă, indignare.
210
~ Poate fi şi o formă de manifestare a anxietăţii
ce apare şi datorită impunerii unui regulament
de spital greu de acceptat de unii bolnavi.
~ Se manifestă datorită nesatisfacerii nevoilor,
datorită unei stări toxice, neputinţei sau stării de
dependenţă.
~ Apare frecvent în starea de disperare, doliu,
frustrare.
~ Răspunsul la furie este un rău social acceptat
care presupune contraatac, retragere, evitarea
situaţiei.
~ Asistenta medicală trebuie să fie conştientă de
reacţiile pacientului la furie.
~ Intervenţiile asistentei:
▪ Ajută pacientul să-şi înţeleagă situaţia şi
să-şi recapete demnitatea.
▪ Identifică cauza şi formele de manifestare.
▪ Linişteşte pacientul.
▪ Caută să identifice manifestările
comportamentale ale pacientului diferite de
cel obişnuit.
211
~ Furnizează explicaţii clare, simple, adaptate
nivelului de educaţie.
~ Antrenează familia şi anturajul în procesul de
îngrijire.
~ Recomandă şi susţine un comportament
sanogen.
Durerea:
~ Asistenta evaluează caracterul durerii,
intensitatea factorii favorizanţi sau declanşatori,
momentul apariţiei, mijloacele de diminuare
sau accentuare.
~ Se asigură un mediu de siguranţă, poziţie
antalgică adecvată care să favorizeze calmarea
durere sau reducerea ei în intensitate.
~ Se asociază medicaţie analgezică, masaj,
atingere terapeutică, exerciţii respiratorii
abdominale de 5-10 minute.
~ Se dau informaţii simple, clare, adaptate
nivelului de educaţie.
~ Pentru diminuarea durerii se ajută pacientul în
activităţile zilnice – alimentaţie, eliminare,
igienă, hidratare, mobilizare etc.
~ Se vor folosi mijloace de destindere, masaj,
lectură, muzică etc.
~ La nevoie se poate imobiliza regiunea
dureroasă.
~ În caz de migrenă, se sugerează pacientului
repaus în cameră liniştită, cu lumină difuză,
212
indirectă, pungă cu gheaţă pe cap, comprese
reci pe ochi – încă de la primele semne.
213
Depresie:
~ Limitează atenţia pacientului şi reduce gândirea
la aspecte triste.
~ Asistenta se manifestă cu calm, înţelegere,
empatie, fără exuberanţă.
~ Se subliniază nevoile de igienă, aspect estetic,
manichiură, barbă etc.
~ Determină pacientul să practice exerciţii de
mobilizare activă zilnic.
~ Sugerează întâlnirea cu persoane care au trecut
prin experienţe asemănătoare.
Stima de sine:
~ Perturbarea stimei de sine presupune
diminuarea sentimentelor propriei valori şi
competenţe.
~ Asistenta asigură comunicarea cu pacientul,
ascultă şi limitează expresia sentimentelor
negative.
~ Se identifică situaţiile şi evenimentele
ameninţătoare şi se explorează mijloacele de
adaptare – informare, reflectare, confidenţe,
repaus, canalizarea energiilor, menaj, umor,
medicaţie, somn, odihnă activă.
~ Se asigură participarea pacientului la activităţi
recreative, educative, care să permită
recâştigarea stimei de sine.
214
~ Se explică pacientului că toate pierderile
ocazionale (divorţ, şomaj, stare de boală etc.)
necesită o perioadă de adaptare care induce la
început un sentiment de insecuritate.
~ Determină coparticiparea pacientului în
procesul de îngrijire.
Imaginea de sine:
~ Perturbarea imaginii de sine presupune
percepţia globală negativă a individului privind
aspectul fizic, în urma pierderii unui organ sau
a unei funcţii sau ameninţarea la adresa
integrităţii personalităţii şi care se bazează mai
mult pe senzaţii decât pe informaţii exterioare.
~ Fiecare individ are o imagine mentală proprie
datorită experienţelor trecute sau prezente şi
funcţie de viitorul dorit.
~ În copilărie se formează experienţa plăcerii,
durerii, eşecului, pudorii, neputinţei, furiei.
~ Boala sau deficienţa pot modifica această
imagine, pacientul poate fi dependent şi poate
pierde controlul asupra propriului corp,
generând conflicte şi percepţii negative legate
de imaginea corporală.
~ Conform normelor sociale pentru pacient este
importantă tinereţea, sănătatea, frumuseţea.
~ Manifestările pacientului în faţa modificărilor:
▪ Curaj.
▪ Frică.
215
▪ Plâns.
▪ Strigăt.
▪ Agitaţie.
▪ Exagerare.
▪ Comportament psihic modificat.
▪ Anxietate.
~ Manifestările pot apărea în practica medicală:
▪ În cazul expunerii corpului dezbrăcat în
timpul vizitei sau a diferitelor tehnici de
investigare sau tratament.
▪ În cazul folosirii sondelor sau bazinetului.
▪ În cazul clismelor.
▪ Alterarea imaginii se manifestă în:
amputaţii, chirurgie facială, chirurgia
mâinilor, chirurgia organelor genitale.
~ Reacţiile pacientului la modificarea imaginii
corporale:
▪ Reacţii psihice – delir, negare, psihoză,
dificultate de asimilare a informaţiei.
▪ Reacţii afective – anxietate, ostilitate, ură,
depresie, apatie.
▪ Reacţii comportamentale – refuz de
cooperare, reţinere, dependenţă,
agresivitate, manipulare.
▪ Reacţii psihosomatice – hipertensiune,
ulcere, hipertiroidie, astm.
▪ Afectarea orientării temporo-spaţiale.
~ Intervenţiile asistentei:
216
▪ Evaluează gradul anxietăţii şi favorizează
exprimarea pacientului, implicit adaptarea
la noua situaţie.
▪ Asistenta trebuie să cunoască reacţiile
posibile la diferite situaţii → mutilare,
desfigurare, schimbarea funcţiilor
corpului etc., semnificaţia schimbărilor
asupra pacientului sau familiei.
▪ Familia sau pacientul poate reacţiona prin
acceptare, susţinere, dezolare, furie,
disperare.
▪ Asistenta va determina progresiv pacientul
să accepte noua situaţie – să privească
bontul de amputaţie, plaga, faţa etc.
▪ Pacientul este determinat să participe
progresiv la propria îngrijire.
Frica:
~ Este pricinuită de incapacitatea de a face faţă
realităţii, invalidităţii sau stării de boală.
~ Este o tulburare de gândire.
~ Asistenta explorează obiectul fricii, identifică
cauzele şi mijloacele de investigare, anestezie,
intervenţie, chimioterapie, radioterapie sau alte
tratamente.
~ Se identifică gradul anxietăţii şi se clarifică
percepţia eronată faţă de obiectul fricii.
~ Înaintea oricărei examinări sau tratament se
aduce la cunoştinţă semnele ce vor fi simţite de
pacient şi se solicită consimţământul.
217
~ În cazul fricii manifestate prin tulburări psihice,
asistenta va supraveghea atent pacientul şi va
asigura un climat de securitate prin ridicarea
laterală a patului, eliminarea obiectelor
contondente.
~ Se evită emiterea de judecăţi sau minimalizarea
impresiilor dezagreabile, discuţiile lungi şi se
stabilesc limitele comportamentului verbal sau
fizic.
Refuzul:
~ Pacientul poate refuza tratamentul sau
îngrijirile recomandate şi necesare.
~ Asistenta urmăreşte corectarea opiniilor greşite
ale pacientului şi / sau familiei.
~ Se identifică elementele conflictuale → religie,
cultură, mod de viaţă etc.
~ Se caută factorii cauzali ai refuzului → frica,
durerea, experienţe trecute, experienţele
anturajului, lipsa de cunoştinţe etc.
~ Se explică pacientului normalitatea
manifestărilor de frică, frustrare sau mânie în
circumstanţele respective.
~ Se determină exprimarea pacientului asupra
efectelor secundare dezagreabile (greaţă,
vărsături, stare depresivă, somnolenţă etc.).
~ Pentru diminuarea efectelor secundare se
explică corect şi concis, pe înţelesul
pacientului, fiecare tehnică de îngrijire.
218
~ Se înlesneşte contactul cu autorităţile la nevoie
şi se facilitează exprimarea spirituală şi
religioasă.
~ Se acordă timp suficient pentru luarea deciziei
funcţie de informaţiile primite şi de raportarea
lor la sistemul propriu de valori şi cultură.
Risc de accident:
~ Asistenta are în vedere orientarea în timp şi
spaţiu a pacientului şi planifică intervenţii şi
îngrijiri adecvate.
~ Determină factorii de risc: deficienţe
senzoriale şi motorii, confuzie, hipotensiune
ortostatică, stare de slăbiciune etc.
~ Ca mijloace de siguranţă se folosesc:
▪ Aparate de mobilizare (baston, cârjă,
cadru metalic, balustrade, bare de sprijin),
sisteme de alarmă, mijloace de
imobilizare, pantofi potriviţi, pardoseală
uscată, cale de mişcare liberă, pat cu
rezemători laterale etc.
~ Asistenta ajută pacientul să se adapteze la
starea de boală şi să îndeplinească anumite
activităţi, evaluează funcţie fizică, forţa
musculară şi propune exerciţii fizice.
~ Asigură poziţia corectă şi plasează la îndemână
efectele personale şi sistemele de alarmă.
~ Supraveghează alimentaţia, hidratarea,
medicaţia, îndepărtează obiectele periculoase
219
(substanţe chimice, chibrituri etc.) şi
amenajează spaţiul în scopul evitării
accidentelor.
~ La nevoie se menţin încuiate uşile, iar persoana
este supravegheată continuu., lumină
permanentă (lumină de veghe).
~ Se urmăreşte anticiparea nevoilor pacientului.
~ În crize convulsive se supraveghează şi se
previn accidentările, căderile, muşcarea limbii,
aspirarea secreţiilor.
~ Asistenta va supraveghea schimbările de
comportament, asigurând prezenţa permanentă
a unei persoane recunoscute de pacient.
~ Se asigură satisfacerea nevoilor fundamentale
favorizând pe cât posibil autonomia.
~ Se conştientizează pacientul asupra riscului de
accident în caz de mobilizare hipostatică,
hipotensiune ortostatică, încălţăminte
neadecvată (cu toc), folosirea incorectă a
ochelarilor, parchet lustruit, gresiei udă,
mochete de dimensiuni mici, cabluri întinse pe
jos, apă prea caldă sau prea rece etc.
Adaptarea socială:
~ Pacientul trebuie să se simtă acceptat în mediul
de spital, el luptă pentru adaptarea socială la
noua situaţie.
~ Se urmăreşte adaptarea pacientului la
modificările imaginii de sine.
220
~ Apare handicapul fizic în relaţiile interumane
→ poate fi considerat în anumite circumstanţe
obiect de curiozitate.
~ Se urmăreşte diminuarea importanţei afectării
prin aplicarea anumitor măsuri cum ar fi:
protezare, lecţii – discuţii, educaţie familială.
~ Relaţiile sociale raportate la persoanele
handicapate sunt în general ambigue şi
conflictuale, acceptate sau refuzate, simpatice
sau de milă, încredere sau respingere,
curiozitate sau repulsie, interes sau indiferenţă.
~ Lipseşte adesea încrederea pacientului că
adaptarea şi încrederea în sine este asigurată.
Despărţirea şi doliu:
221
~ Este o reacţie faţă de o pierdere reală sau
potenţială a unui părinte, prieten, partener,
rudă apropiată, parte din corp, sănătate,
propria viaţă.
~ Doliu este o durere profundă anticipată sau
reală.
~ Se manifestă prin angoasă, disperare, furie,
depresie, tristeţe, neputinţă, vină, singurătate.
~ Manifestările variază funcţie de contextul
social, acceptarea stoică a noii situaţii,
manifestările publice.
~ Intensitatea manifestărilor depinde de valoarea
pierderii şi de semnificaţia dată.
~ Etapele doliului:
▪ Şoc.
▪ Incredibilitate.
▪ Luarea la cunoştinţă.
▪ Acceptarea.
▪ Calmarea.
~ Pe durata crizei de conştiinţă, pacientul resimte
durere, angoasă, o mare tristeţe, sentimentul
unui gol.
~ Cu timpul apare detaşarea în comportament,
absenţa emoţiei în discuţii.
~ Intervenţiile asistentei:
▪ Identifică faza doliului în care se găseşte
pacientul / familia.
▪ Ajută pacientul şi familia să depăşească
momentul.
222
▪ Favorizează exprimarea sentimentelor de
doliu.
▪ Previne reacţiile negative.
▪ Respectă intimitatea.
▪ Participă la durerea bolnavului.
▪ Face psihoterapie.
▪ Va crea o atmosferă de speranţă, chiar
dacă ea este disperată sau descurajată.
~ Speranţa → este o sumă de gânduri şi
sentimente ce au la origine credinţa proprie şi
care combate angoasa, neputinţa, dezorientarea,
previne suicidul şi susţine lupta pacientului.
224
~ 5. Faza de acceptare → persoana se împacă cu
noua situaţie, o acceptă, exprimă seninătate,
calm.
▪ Asistenta ajută persoana să-şi satisfacă
nevoile de bază (hidratare, alimentare,
tratament, îngrijiri igienice sau funcţionale
etc.) până în ultima clipă.
▪ Explică familiei nevoia de a rămâne lângă
muribund, de a manifesta dragostea faţă
de muribund.
▪ Nu se vor întreţine speranţe nerealiste.
▪ Se respectă lacrimile şi tăcerile,
exprimarea sentimentelor de pierdere şi se
evită încurajările facile.
▪ Se asigură suportul religios funcţie de
credinţă.
▪ Se explorează activităţile spre care se pot
canaliza energiile familiei, anturajului,
putând astfel îndepărta sentimentele legate
de doliu.
▪ Se ajută persoanele cu doliu să identifice
forţele proprii pentru a face faţă
reintegrării în viaţa normală.
226
~ Un pacient informat este mai apt că participe la
tratament.
227
Susţinerea psihică – morală a pacientului:
~ Se asigură susţinerea atât pacientului, cât şi
familiei.
~ Asistenta încurajează pacientul şi caută să
găsească împreună mijloacele cele mai eficace
de adaptare.
Participarea la intervenţii:
~ Conferă sentiment de capacitate, de putinţă,
pacientul se simte util.
~ Învaţă să se îngrijească şi îşi menţine stima de
sine.
~ Scade anxietatea, culpabilitatea.
~ Rolul asistentei medicale este primordial în
antrenarea pacientului în procesul de îngrijire.
Fixarea obiectivelor concrete şi realiste:
~ Fiecare problemă poate fi divizată în obiective
simple care scad neputinţa pacientului care
aşteaptă răbdător rezultatul.
Participarea la alegerea îngrijirii:
~ Există întotdeauna mai multe soluţii.
~ Alegerea se face simultan cu anamneza –
culegerea datelor.
~ Se discută cu pacientul îngrijirea adecvată →
bolnavul sau familia decid asupra intervenţiei.
Căutarea semnificaţiei bolii:
~ Boala este o experienţă umană ce poate fi o
placă turnantă, o nouă orientare spirituală.
~ Familiile se reunesc prin boală de o manieră
dureroasă, semnificativă.
228
~ Anumite cazuri pot deveni subiecte de roman
sau film.
Factorii care favorizează sau împiedică adaptarea:
~ Factori stresanţi → biologici (boală, plagă),
psihici, sociali (relaţii interpersonale, situaţii
familiale, anumite circumstanţe).
~ Caracteristici individuale → inteligenţă, vârstă,
personalitate, credinţe, filozofie, religie,
experienţe trăite.
~ Mediul → izolarea, privarea senzorială, aspecte
familiale.
~ Mecanisme de adaptare modificate prin →
durere, oboseală, imobilizare – duc la
accentuarea izolării, reclamaţii, dezorientări,
tulburări de comportament.
Reacţiile asistentei medicale în faţa bolii:
~ Sunt reacţii stimulate prin personalitatea,
sarcinile şi obligaţiile profesionale,
complicaţiile bolii şi personalitatea bolnavului.
~ Reacţii emoţionale:
▪ Frustrarea – o dorinţă manifestată
nesatisfăcută (dorinţa satisfăcută este ca o
gratificaţie). Este o stare psihică. Persoana
frustrată poate interpreta situaţia de o
manieră diferită → cu tristeţe, cu
anxietate, cu disperare, cu revoltă, cu
sentiment de culpabilitate, vinovăţie,
deprimare.
229
▪ Dorinţa – este o emoţie fundamentală
creată prin idee, interpretare, imaginaţie →
orice lucru este bun, profitabil, avantajos.
Este un proces sau mecanism cognitiv
automatic şi involuntar.
▪ Tristeţea – se manifestă când apare
privaţiunea, obiectul dorinţei este
considerat rău, neprofitabil, dezavantajos.
Tristeţea dă dimensiunea frustrării, este
inevitabilă. Asociată cu anxietate, vină şi
revoltă devine dezagreabilă şi determină
alegerea altei căi de rezolvare a
problemelor.
▪ Furie.
▪ Speranţă.
▪ Vină.
▪ Compasiune.
▪ Neputinţă.
▪ Dragoste.
▪ Dezgust.
▪ Orgoliu.
▪ Invidie.
231
manifestă, lipsa igienei cultivarea normelor
individuale. igienice individuale.
Excese alimentare, Respectarea principiilor
alimentaţie dezechilibrată, de alimentaţie raţională.
obezitate.
Intoxicaţie cronică Utilizarea cu moderaţie a
voluntară cu alcool, tutun, alcoolului, renunţarea la
drog. fumat, drog.
Odihnă insuficientă, timp Asigurarea orelor de
liber rău utilizat, frustrare, somn i odihnă necesare,
somn insuficient. crearea confortului psihic
şi fizic.
Neglijarea întreţinerii Maximum de confort,
igienice a locuinţei. condiţii igienice complete,
corecte, mediu nepoluat,
lipsa prafului şi a
umezelii.
Concesii făcute modei care Alegerea judicioasă a
vin în contradicţie cu hainelor, în acord cu
cerinţele igienice de cerinţele igienice şi cu
îmbrăcăminte şi moda.
încălţăminte.
Neglijarea bolilor cronice, Solicitarea medicului la
amânarea prezentării la primele semne de boală,
medic, autotratamente, respectarea fidelă a
abuz de medicamente, prescripţiilor.
nerespectarea dietei.
232
Elemente ale intervenţiei asistentei medicale
funcţie de gradul de dependenţă
I II III IV
Lipsa forţei
fizice
Lipsa
voinţei
Existenţa Existenţa
Lipsa
mai multor mai multor
Autonomie cunoştinţel
surse de surse de
or
dificultate dificultate
Probleme
psihice
Mediu
defavorabil
Prestaţii
Ajutor
pentru Ajutor Suplinire
permanen
menţinerea parţial totală
t
sănătăţii
235
~ Se
permite
familiei
să
rămână
cu
pacienta.
~ Proble ~ Se va ~ Se fac 25 aprilie
me conserv 10 ~ respira
respirat a inspiraţii ţia
orii capacit forţate. amplă,
potenţi atea ~ Se va fără
ale pulmon sufla secreţii
date de ară şi nasul ori .
imobili se vor de câte
zare. menţin ori este
~ Ritm e libere necesar.
respirat căile ~ Se va
or respirat provoca
scăzut. orii. tuse
pentru
eliminar
ea
sputei.
~ Pierder ~ Se va ~ Se fac ~ Capaci
ea conserv exerciţii tate
potenţi a pasive, funcţio
ală a capacit active, nală
mobilit atea izometri bună.
236
ăţii funcţio ce la
dată de nală a nivelul
imobili articula extremit
zarea ţiilor şi ăţii
în tonusul libere
aparat muscul (strânge
gipsat. ar. o minge
~ Evaluar în
e la 3 mână).
zile. ~ Face
mişcări
de flexie
şi
extensie
a
degetelo
r de la
mâini şi
de la
picioare.
~ Perturb ~ Se ~ Va fi ~ Mai
area revine încurajat puţin
posibil puţin ă când preocu
ă a câte se simte pată de
imagin puţin la mai rănile
ii de o bine. feţei.
sine imagin ~ Se ~ Fericit
judecâ e de asigură o ă de
nd sine relaţie întâlnir
rănile mai de ea cu
237
feţei şi bună. ajutor. prieten
faza de ~ Se ~ Atingere ii.
dezvolt evaluea a
are a ză al 3 regiunii
organis zile. când
mului. aceasta
este
posibilă
(masaj
uşor).
~ Se
favorize
ază
prezenţa
prietenil
or.
~ Activit ~ Se va ~ Se vor ~ Lecturi
ăţi recrea găsi şi
recreati zilnic împreun vizionă
ve prin ă cu ri tv.
deficita particip pacienta ~ Jocuri
re are la jocuri, de
datorit activită emisiuni grup o
ă ţi tv oboses
imobili individ preferate c.
zării. uale . ~ Preferă
sau de ~ Se prezenţ
grup. sugereaz a
~ Evaluar ă prieten
e familiei
238
săptăm procurar ilor.
ânală. ea
revistelo
r şi
cărţilor
preferate
.
~ I se face
cunoştin
ţă cu alţi
tineri.
~ Se
organize
ază
jocuri
recreativ
e funcţie
de
posibilit
ăţile
pacientu
lui.
~ Elemente de supravegheat → stare tegumentelor
(escarele).
~ Intervenţii constante → asigurarea eliminărilor,
alimentaţie pasivă.
Nivelul 3. 2. 1. 0.
calităţii
239
Îngrijiri Îngrijir Îngrijiri Îngrijiri
optime i certe, periculo
colaborar adaptat sigure ase
îngrijiril
ea cu e (minime) pentru
or
bolnavul bolnav Îngrijiri bolnav
(1+2+3) ului de rutină
(1+2)
Bolnavul Bolnavu Bolnavul Bolnavu
participă l primeşte l este
activ la primeşt îngrijiri afectat
îngrijiri şi e esenţiale. fizic
la îngrijiri Nu suferă (escare,
reeducare adaptat nuci un contract
Îngrijiri a sa. e pericol. uri etc.).
de bază Familia nevoilor Aspect
este sale. exterior
inclusă în lezat –
procesul neglijat.
educativ
de
sănătate.
Îngrijiri Bolnavul Bolnavu Bolnavul Bolnavu
terapeuti înţelege l este primeşte l
ce sensul şi informa îngrijiri primeşt
scopul t asupra corecte, e
tratamentu tratame dar de tratame
lui. ntului. rutină. nte şi
Îşi dă Primeşt Nu este îngrijiri
seama şi e expus parţiale,
consimţă susţiner pericolelo cu
240
mântul. ea şi r. lipsuri
Colabore suprave şi
ază. gherea greşeli
Este necesar ce pot
pregătit ă determi
să-şi 8îngrijir na
urmeze ile sunt complic
tratamentu individu aţii
l – singur alizate). evitabile
sau cu .
ajutorul
anturajulu
i.
Luarea Bolnavul Graţie Bolnavul Bolnavu
în capătă o climatul trebuie să l este
consider experienţ ui de se traumat
aţie a ă utilă în încreder conformez izat
nevoilor urma e, e la psihic –
de ordin spitalizării bolnavu regulamen angoasă
psihic şi . l poate tele ,
social Dobândeşt să-şi spitalului. regresie,
e un mod exprime stres,
de viaţă nevoile, reacţie
adaptat la se simte de
starea sa înţeles izolare.
care-i şi
permite să acceptat
se menţină . Are
în sănătate posibilit
sau să se atea de
241
pregăteasc a lua
ă de contact
moarte. cu
exterior
ul
spitalul
ui.
Comunic Bolnavul Bolnavu Bolnavul Bolnavu
area primeşte l este l nu
sfaturi benefici tributar primeşt
adecvate ază de unui mod e
care-i relaţii de informa
permit să interu comunica ţii şi nu
profeseze mane, re impus are
gratis unei se de rutina posibilit
relaţii favorize spitalului. atea de
terapeutic ază a-şi face
e cu dialogu înţeleas
personalul l şi ă
de schimbu opinia.
îngrijire. rile de
opinii.
Planifica Bolnavul Planul Transmit Transm
rea şi familia de erea iterea
îngrijiril participă îngrijir informaţi informa
or şi la e este ilor este ţiilor
transmit planificare modific asigurată este
erea a at prin insuficie
informaţ tratament conform intermedi ntă.
iilor ului şi nevoilor ul
242
îngrijirilo . rapoartelo
r. Echipa r scrise.
Colabora de
rea îngrijir
interdisci e are
plinară întâlniri
este /
asigurată colocvii
la fel de regulate
bine în .
spital, cât
şi în afara
spitalului.
Conform Reiter France set Kakosh Marquerite
„Quality of Nursing Care a field study to establish
criteria” – Ottawa, Canada 1966.
MODEL → INTERVIU
Numele şi prenumele Sex Vârsta
Stare civilă Copii Religie
Ocupaţia Localitatea de
domiciliu
Spitalizări anterioare
Probleme anterioare de
Intervenţii chirurgicale
Alergii cunoscute:
243
Medicament reacţie
Animale reacţie
Aliment reacţie
Alte forme de alergie reacţie
Tratamente:
Alimentaţia:
Apetit nr. de mese pe zi
ora de masă
Compoziţia alimentaţiei:
Dimineaţa
Prânz
Cina
Supliment
Alimente preferate
Alimente nedorite
Alimente pe care nu le poate consuma
Alimente interzise
Băuturi preferate:
Ceai de plante Suc de fructe: Apă minerală:
Apă: Zeamă de Altele:
compot:
Serveşte masa singur ajutat
supravegheat
Observaţii
Eliminarea:
Urina:
Aspect WC Bazinet Nr.
Micţiuni
244
Incontinenţă Enurezis: Nicturie: Sediment
urinară urinar:
Scaun
Aspect WC Bazinet Nr. Ajutat
scaune
eliminate
Supravegheat Singur Incontinenţă Diaree: Constipaţie:
fecală
Observaţii:
Transpiraţia:
Odihna – somnul:
Ore de somn
Obişnuinţe privind somnul
Somn fără medicament
Somn cu medicament
Probleme privind somnul
Mod de petrecere a timpului liber
Activităţi recreative
Exerciţii
Preocupări
Spitalizarea actuală
Data internării
Motivele internării
Istoric
Manifestări prezentate
Analiza situaţiei
245
Identificarea nevoilor şi problemelor de dependenţă
Comportament
Atitudine
Atitudine faţă de personal
Atitudine faţă de asistentă
Atitudine faţă de familie
Atitudine faţă de societate
Reacţie anturajului faţă de bolnav
Reacţia bolnavului la primirea informaţiilor
Îi place să fie singur
Restricţii pentru vizitatori
Posibilităţi de a se exprima oral
scris
Mimica
Mijloace utilizate în mod obişnuit
246
Igiena personală
Singur Ajutat În Aşezat La
picioare pat
Toaleta
zilnică
Toaleta
bucală
Toaleta
părului
Bărbierit
Îmbrăcare
Starea tegumentelor
Starea generala
Consumator de Tutun Alcool Drog
Observaţii generale
Aspectul si culoarea tegumentelor
Aspectul gurii nasului
parului
Limba Dinţii
Proteze
Semne particulare
Probleme vizuale auditive respiratorii
cardiace
Alte probleme
Mersul (deplasarea )
Probleme în legătura cu mersul
Deplasarea pe loc plat
Pe scări
Mobilitatea articulaţiilor
247
Stângaci dreptaci Echilibrat
dezechilibrat
Se deplasează singur ajutat asistat cârja
fotoliu susţinut
Observaţii diverse :
Analize
Teste medicale
Examene radiologice
Operaţii
Tratament
Atele
Proces de îngrijire
Intervenţii autonome şi
Intervenţii autonome
delegate
250