„Cântec” de Nichita Stănescu

-text poetic neomodernist, postbelic, tema iubirii: 1964-

Poezia „Cântec” („E o întâmplare a fiinţei mele...”) a fost publicată în cel

mai izbutit şi elogiat volum de poezii al autorului, intitulat „O viziune a
sentimentelor”, tipărit în 1964. La Nichita Stănescu, ca şi la Mihai Eminescu, de
altfel, iubirea este elementul primordial, care pune lumea în mişcare.
Ca tip de lirică, textul lui Nichita Stănescu aparţine neomodernismului
literar românesc, manifestat în perioada postbelică a literaturii noastre, prin ideile
conţinute, prin amestecul de luciditate şi emoţie, fiindcă explorează posibilităţile
nebănuite ale codului lingvistic, ale limbii române, surprinde inefabilul,
inexprimabilul, sentimentele difuze, stările imponderabile ale eului poetic. Pentru
neomodernişti, poezia este, în definitiv, un joc al limbajului, un experiment lingvistic
creator de lumi alternative, lirice, care ţine seama însă şi de tezaurul poetic
traditional, de creaţiile literare anterioare. Opera poetică neomodernistă propune, în
general, o lirică subiectivă, un limbaj conceptualizat, metaforic, abstractizat, dar şi
imagini artistice insolite, adevărate viziuni metafizice, ironice sau parodice, spre a
capta esenţa ascunsă a lumii noastre. Ambiguitatea neomodernistă a limbajului
poetic este sporită de polisemia unor cuvinte, de capacitatea lor de a include
sensuri complementare, care pot relativiza interpretarea semantică. Astfel,
„întâmplarea” unirii unor destine semnifică atât un eveniment miraculos, cât şi
hazardul pur al vieţii, ce nu trebuie confundat cu haosul total şi pe care poetul îl
valorifică mai apăsat în finalul poeziei: „a-ntâmplării că sunt”. Acelaşi substantiv
(„întâmplare”), prin forma sa de infinitiv lung, sugerează un fenomen de întrupare,
de refacere a fiinţei după un alt model, reconfigurat.
Compus din patru strofe inegale ca număr de versuri şi având metrică
variabilă, textul se confundă cu un elogiu adus iubirii ca stare de graţie, ca
„întâmplare” crucială în existenţa fiinţei umane. În volumul „O viziune a
sentimentelor”, cititorul atent poate remarca o idee esenţială pentru înţelegerea
artei poetice a lui N. Stănescu: oamenii aparţin structural sentimentelor, ele ne
posedă pe noi, ne dictează gesturile şi reacţiile, oricât ne-am amăgi că suntem
singurii stăpâni ai deciziilor noastre.
Titlul „Cântec”, comun multor texte ale acestui autor postbelic, subliniază
lirismul pur, muzical, al creaţiei sale, infuzat de un imaginar poetic inedit, specific
neomodernist, bazat pe imagini vizuale şi auditive, pe autentice viziuni artistice şi,
structural, pe ingambament, ca element ce reflectă libertatea inspirației și cea
compoziţională.
Tema poeziei o constituie aşadar revelaţia, prin iubire, a propriei
existenţe, sentimentul erotic asigurând prefacerea permanentă a fiinţei umane.
Descoperirea lumii este mijlocită de iubire şi depinde în mod direct de ea,
declanşând o stare de beatitudine, de vrajă, de intensă îmbrăţişare, însoţită de o
muzică a sferelor, a universului întreg.
 Sentiment fondator, primordial, dragostea e percepută ca o „înfrigurată
luptă”, ce tinde să distrugă materialitatea fiinţei („e mai puternică decât mine,
decât oasele mele”), să o ia în posesie dincolo de voinţă, pentru a putea fi
remodelată. Oximoronul „mereu dureroasă, minunată mereu” conduce la o
conciliere a contrariilor, la exprimarea paradoxului iubirii şi potenţează ambiguitatea
textului, alături de procedeul ingambamentului, al continuării propoziţiei în versul
imediat următor.
Starea poetică redată în prima strofă, contradictorie, minunată şi totuşi
dureroasă, este comunicată într-o atmosferă ritualică, ivită prin magia cuvântului
care transfigurează realitatea, aşa cum sugerează primul vers al celei de a doua
strofe, impregnate de lirismul subiectiv, prin folosirea verbelor la conjunctiv,
persoana I: „Să stăm de vorbă, să vorbim, să spunem cuvinte/ lungi, sticloase.”
Hiperbolizat şi apropiat de sensul său biblic din „Geneză”, cuvântul are, altfel spus,
puterea de a crea un nou univers, în care îndrăgostiţii recompun unitatea pierdută,
cea de la începutul lumii, din Paradis. Între tinerii care alcătuiesc un cuplu adamic
modern, vorbele se transformă din realitate acustică în materie solidă, devin
instrumente, „dălţi” ce şlefuiesc atât existenţa materială, terestră, dându-i formă,
cât şi timpul, fiindcă „despart fluviul rece de delta fierbinte”, „ziua de noapte,
bazaltul de bazalt”, realizând o armonizare a opuselor, idee subliniată prin
mijloacele artistice alese de poet, precum antiteza „rece”- „fierbinte” şi repetiţia
„bazaltul de bazalt”. Cuvântul e simultan cântec, obiect dual, deopotrivă acustic-
verbal şi armonios-muzical, constituie un simbol, un liant ce prinde, pentru veşnicie,
părţile sau sufletele celor doi, într-un întreg.
Susţinută şi de verbele la modul imperativ, ideea poetică dominantă din
strofa a treia se construieşte pe invocarea stării de beatitudine, de fericire extremă,
ce stârneşte dorul de absolut al oamenilor, de înălţare într-un ax nesfârşit al lumii:
„Du-mă fericire, în sus şi izbeşte-mi/tâmpla de stele”. „Coloana” apare ca un „axis
mundi” – motiv literar şi totodată elementul de susţinere a celor două lumi situate la
antipozi şi totuşi comunicându-şi reciproc stările: „una foarte de jos, întoarsă spre
pământ/ una foarte de sus, aproape ruptă”. Se reactualizează, ca element de
recurenţă, de reluare a unor procedee artistice sau a unor idei anterioare, senzaţia
de ştergere a contradicţiilor, facilitată de o iubire ascensională, nu doar
transformatoare, ci şi conciliatoare, anulând orice antagonism preexistent. Cu
siguranţă, antiteza devine figura de stil centrală, procedeul structurant al întregii
creaţii lirice, întrucât scoate în evidenţă relaţia de opoziţie dintre lumile individuale
întruchipate de cei doi îndrăgostiţi, care îşi celebrează „întâmplătoarea”, dar
mirifica lor unire.
Ideea poetică din ultima strofă se concentrează pe extazul îndrăgostiţilor
reprezentaţi prin două culori diferite care stau sub semnul miraculosului verb
predicativ „a fi”: „Ce bine că eşti, ce mirare că sunt!”. Cei doi tineri se dăruiesc unul
altuia, se transpun în vibraţie sonoră, devenind două cântece eliberate de greutatea
materială a fiinţei, pentru a se contopi, a se putea rătăci una în cealaltă şi pentru a
atinge sublimul unităţii depline: „Două cântece diferite, lovindu-se, amestecându-
se,/două culori ce nu s-au văzut niciodată.”
 Versul final, construit prin paralelism sintactic („a minunii că eşti, a-
ntâmplării că sunt”), conturează şi bucuria omului de a fi descoperit sufletul-
pereche şi, în consecinţă, de a avea revelaţia Sinelui – punctul final al oricărei
iniţieri erotice.
Prin iubire, omul se realcătuieşte permanent, descoperă în urma unei
lupte metaforice („înfrigurata, neasemuita luptă”) sufletul compatibil care-i
revelează începutul absolut, starea purificată de unitate şi de integrare în univers.
Prin această experienţă afectivă, noi, oamenii, retrăim un paradis pierdut, refacem,
pentru câteva clipe, perechea originară, de dinainte de păcatul adamic, ne înălţăm
într-un alt sistem de referinţă, perfect muzical, lipsit de gravitaţie şi de
constrângere.
Viziunea asupra vieţii nu poate fi decât specific poetică, chiar filosofică,
deoarece se bazează pe convingerea autorului că existenţa umană devine
certitudine numai prin sentimentul de iubire trăit, e un miracol întreţinut de
dragoste, o stare de vrajă care ne revelează propria prezență în univers. În afara
sferei iubirii nu există cu adevărat viaţă, ci un regim existenţial tranzitoriu şi
aproape iluzoriu. Din această perspectivă privind, textul lui Nichita Stănescu poate fi
interpretat ca o veritabilă odă închinată iubirii şi fiinţării întru iubire ca reconfirmare
a eului.
Așadar, poetul N. Stănescu s-a impus în poezia românească prin imaginea
unei noi ordini a cuvintelor şi a unei noi lumi, în care se poate refugia spiritul uman
când tirania timpului devine greu de suportat. El propune un nou tip de atitudine
faţa de cuvânt, o nouă relaţie cu lumea, creaţia artistică fiind o prelungire a
simţurilor umane, o aspiraţie atipică. Poetul, dar şi neomodernismul ca program
estetic surprind prin amestecul de concret şi abstract, prin armonizarea opoziţiilor
clasice, anularea legilor fizicii şi crearea altora, compatibile cu universul poetic pe
care îl configurează. Pe această linie se înscriu, în cazul poeziei sale, şi reinstaurarea
lirismului pur, prezenţa subiectivităţii, aventura cunoaşterii, abordarea parodică,
ironică sau doar ludică a realităţii, revalorificarea miturilor, a simbolurilor culturale.
Nu putem încheia fără a nota că, pentru Nichita Stănescu, poezia este un
mod de a vedea lumea, de a o reda metaforic, parabolic, prin căutarea sensurilor
primordiale ale cuvintelor şi învestirea lor cu alte semnificaţii şi chiar cu alte forme,
nebănuite.