Principalele asemănări și deosebiri între acțiunea

penală și acțiunea civilă

Profesor: Student:

2021

1
 Principalele asemănări și deosebiri între acțiunea penală și
acțiunea civilă

Introducere
Răspunderea penală şi răspunderea civilă delictuală
Ca forme specifice ale răspunderii juridice, răspunderea penală şi răspunderea civilă
delictuală sunt instituţii juridice distincte reglementate de legea penală şi, respectiv, de legea
civilă, având temeiuri, regimuri şi funcţii diferite. Distincţia dintre răspunderea penală şi
răspunderea civilă delictuală nu trebuie însă absolutizată, deoarece există între cele două feluri
de răspundere mai multe puncte de contact şi o oarecare întrepătrundere.
Esenţial, este de reţinut că răspunderea penală presupune săvârşirea unei fapte ilicite
prevăzute de legea penală, în timp ce răspunderea civilă delictuală se angajează ori de câte ori,
printr-o faptă ilicită săvârşită de o persoană, se cauzează un prejudiciu material sau moral unei
alte persoane.
Dacă fapta ilicită cauzatoare de prejudiciu constituie în acelaşi timp şi infracţiune va fi
angajată atât răspunderea civilă delictuală, cât şi răspunderea penală. în aceste cazuri, acţiunea
penală are ca obiect tragerea la răspundere a persoanelor care au săvârşit infracţiuni în scopul
aplicării pedepsei prevăzute de lege, în timp ce acţiunea civilă, dimpotrivă, va avea ca obiect
tragerea la răspundere civilă a inculpatului, precum şi a părţii responsabile civilmente, în
scopul reparării prejudiciului cauzat prin infracţiune.
Acţiunea civilă poate fi alăturată acţiunii penale în cadrul procesului penal, prin
constituirea persoanei vătămate ca parte civilă (art. 14-15 C. pr. pen.) sau poate fi formulată
separat, în faţa instanţei civile, dacă persoana vătămată nu s-a constituit parte civilă în
procesul penal, dacă procesul penal a fost suspendat sau dacă instanţa penală, prin hotărâre
rămasă definitivă, a lăsat nesoluţionată acţiunea civilă (art. 19-20 C. pr. pen.)'.
Aşadar, răspunderea penală nu exclude răspunderea civilă, după cum nici răspunderea
civilă nu o exclude pe cea penală; cele două răspunderi pot acţiona concomitent, se pot, cu
alte cuvinte, cumula făcând obiectul aceluiaşi proces ori al unor procese diferite, după caz’.
Sub aspectul prescripţiei, între răspunderea penală şi răspunderea civilă delictuală
există unele asemănări, dar mai ales multiple şi importante deosebiri, ceea ce necesită o

2
abordare distinctă şi specială a acestei chestiuni. în prealabil, trebuie studiată problema dacă
prescripţia dreptului la acţiunea în răspundere civilă delictuală, când fapta ilicită este
infracţiune, nu ar fi indicat să urmeze regulile stabilite cu privire la prescripţia acţiunii penale,
astfel încât ambele acţiuni să se prezinte concomitent.
Corelaţia dintre prescripţia răspunderii penale şi prescripţia răspunderii civile
delictuale
Problema prescrierii separate sau concomitente a acţiunii penale şi a celei civile, când
fapta ilicită este o infracţiune, a fost rezolvată diferit de legiuitorul nostru de-a lungul
timpului, putându-se distinge două sau chiar trei perioade: 1) perioada 1865-1936 (Codul do
procedură penală de la 1865); 2) perioada 1937-1968 (Codul penal Carol al 11-lea); 3) după
1968 şi până în prezent (Codul penal de la 1968). Primei perioade, numită şi cea a
concomitenţei sau solidarităţii prescripţiilor, i-a urmat perioada autonomiei sau disjungerii
celor două prescripţii, deoarece răspunderea penală este şi rămâne distinctă de răspunderea
civilă delictuală.
în principiu, în sistemul Codului civil, acţiunea în răspundere civilă delictuală era
prescriptibilă în termenul de prescripţie de drept comun de 30 de ani (art. 1890 C. civ.), în
timp ce termenele de prescripţie stabilite de legile penale privitoare la acţiunea publică erau
sensibil mai scurte.
Este de remarcat însă, în perioada anterioară intrării în vigoare a Codului penal
unificat din 1936, adică până la 1 ianuarie 1937, că, în loc să menţină aceste soluţii de
principiu - în sensul autonomiei celor două prescripţii -, legiuitorul a prevăzut că, în cazul
când fapta ilicită era totodată şi infracţiune, acţiunea privată, adică acţiunea în răspundere
civilă, se prescria prin împlinirea timpului în care se stingea prin prescripţie şi acţiunea
publică (acţiunea în răspundere penală), respectiv prin 10 ani, 5 ani sau 1 an, după cum era
vorba de o crimă, un delict sau o simplă contravenţiune (art. 593-595 C. pr. pen.). Se
consacra, aşadar, principiul concomitenţei sau indivizibilităţii prescripţiilor, în temeiul căruia
acţiunea civilă se prescrie în aceleaşi termene ca şi acţiunea penală (accesorium sequitur
naturem principalis)', pe motiv că nu este de conceput ca o crimă sau un delict să poată motiva
o acţiune în daune şi atunci când, înaintea tribunalelor represive, crima sau delictul n-ar mai
putea fi constatate, deoarece sunt prescrise. Trebuie adăugat că solidarizarea acţiunii civile cu
cea publică mai avea drept efect că cea dintâi nu putea fi suspendată sau întreruptă din cauze
ce nu pot avea o înrâurire asupra acţiunii publice.

3
 Trebuie precizat că principiul concomitenţei prescripţiilor nu se aplică şi în privinţa
despăgubirilor acordate prin hotărârea penală de condamnare, care se prescria după „regulile
codului civil” (art. 599 C. pr. pen.), adică în termen de 30 de ani, conform dreptului comun.
Sistemul indivizibilităţii prescripţiei acţiunii penale şi a acţiunii civile, de origine
franceză, a fost aspru criticat de doctrină’, fiind iraţional şi vădit inechitabil. într-adevăr, el
avea ca efect să supună pe cel păgubit unui regim mai puţin favorabil, în cazul în care
prejudiciul a fost cauzat prin infracţiune, decât în acela când a fost pricinuit printr-o simplă
neglijenţă sau imprudenţă neincriminată de legea penală. Este raţiunea pentru care principiul
concomitenţei prescripţiilor a fost abandonat, fiind părăsit de toate legislaţiile penale modeme.
Trebuie precizat că principiul concomitenţei prescripţiilor nu se aplică şi în privinţa
despăgubirilor acordate prin hotărârea penală de condamnare, care se prescria după „regulile
codului civil” (art. 599 C. pr. pen.), adică în termen de 30 de ani, conform dreptului comun.
Sistemul indivizibilităţii prescripţiei acţiunii penale şi a acţiunii civile, de origine
franceză, a fost aspru criticat de doctrină’, fiind iraţional şi vădit inechitabil. într-adevăr, el
avea ca efect să supună pe cel păgubit unui regim mai puţin favorabil, în cazul în care
prejudiciul a fost cauzat prin infracţiune, decât în acela când a fost pricinuit printr-o simplă
neglijenţă sau imprudenţă neincriminată de legea penală. Este raţiunea pentru care principiul
concomitenţei prescripţiilor a fost abandonat, fiind părăsit de toate legislaţiile penale modeme.
Comparaţie între prescripţia răspunderii penale şi prescripţia răspunderii civile
delictuale

ASEMĂNĂRI DEOSEBIRI
-ambele sunt instituţii de drept material, -ca domeniu: prescripţia penală operează, în
substanţial; principiu, pentru săvârşirea oricărei
-ambele au ca efect înlăturarea răspunderii infracţiuni, pe când prescripţia răspunderii
juridice - penală şi civilă - a autorului faptei civile delictuale acţionează numai în cazul
ilicite cauzatoare de prejudicii; infracţiunilor de daune (nu şi a celor de
-ambele au un fundament comun: pericol);
consolidarea raporturilor juridice şi -cu privire la termenele de prescripţie:
înlăturarea incertitudinii din circuitul juridic răspunderea penală se prescrie, în anumite
penal sau civil, după caz. termene care variază în funcţie de pedeapsa
prevăzută de lege pentru fiecare infracţiune
(15, 10, 8, 5 şi 3 ani), pe când acţiunea civilă,
întemeiată pe răspunderea civilă delictuală, se

4
 prescrie, de regulă, în termenul de prescripţie
de drept comun (3 ani), prevăzut de Decretul
nr. 167/1958;
-în privinţa momentului din care încep să
curgă termenele de prescripţie: data săvârşirii
infracţiunii în cazul prescripţiei răspunderii
penale, respectiv, data când
-păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască
atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea
- la prescripţia răspunderii civile delictuale;
-cauzele de întrerupere şi de suspendare a
prescripţiei răspunderii penale (art. 123 şi 128
C. pen.) diferă, în principiu, de cele ale
prescripţiei răspunderii civile delictuale (art.
13, 14 şi 16 din D. nr. 167/1958);
-repunerea în termenul de prescripţie nu este
cunoscută în dreptul penal fiind specifică
prescripţiei civile (art. 19 din D. nr.
167/1958);
-în sfârşit, în privinţa efectului prescripţiei: în
dreptul penal, prescripţia înlătură definitiv
răspunderea penală, pe când prescripţia
dreptului la acţiune în răspundere civilă
delictuală lasă neatins dreptul subiectiv civil
(dreptul la despăgubire), care poate fi
satisfăcut prin executarea de bunăvoie de
către debitor a obligaţiei corelative.