Opinia publică și atitudinile

Diverși autori au acordat o deosebită atenție relației dintre atitudini și opinii. Spre exemplu,
Gordon Allport dă următoarea definiție: „o atitudine este o stare de pregătire mentală neutră,
organizată prin experiență, care exercită o influenta directoare sau dinamică asupra reacției
individului față de obiectele și situațiile cu care ea este în raport”.

Alți analiști definesc atitudinea ca suma globală a înclinațiilor și sentimentelor omului, a

prejudecăților sau înclinațiilor, a ideilor preconcepute, a gândurilor, temerilor, amenințărilor și
convingerilor cu privire la un anume subiect . În acest sens se acreditează ideea că atitudinea ar
putea fi considerată ca fiind o înclinație din partea individului de a acționa sau reacționa într-un
anumit fel, de regulă favorabil sau nefavorabil, față de o anumită problemă sau față de un anumit
subiect.

După cum relevă diferite lucrări, atitudinile sunt definite în mai multe feluri: ca orientare spre o
persoană, situație, instituție sau proces social, care se susține că reprezintă un indicator pentru o
valoare sau credință subiacentă; sau, printre cei care insistă că atitudinile nu pot fi inferate decât
din comportamentul observabil, acestea apar ca o tendință de a acționa într-un anume mod (mai
mult sau mai puțin consistent) față de anumite persoane sau situații.

Studiate de sociologie și psihosociologie, din diverse unghiuri și sub diferite aspecte, atitudinile
apar ca variabile psihologice latente, stabile, structurate în timp, în cadrul relațiilor dintre
persoană și ambianța sa, situate la intersecția mai multor categorii de fenomene psihice
(cognitive, afective, voliționale), fiind expresia organizării lor selective într-o structură care
permite a explica procesele psihice și comportamentele în anumite situații.

Atitudinea este definită și ca organizare durabilă de motive, emoții, percepții în raport cu un

anumit aspect al universului individual, ca răspuns implicit, anticipat și mediator, actualizat de
modelele stimulilor și având o anumită semnificație socială ori un sindrom durabil de răspunsuri
consistente la anumiți stimuli sociali .
În unele abordări, atitudinea dobândește înțelesul de „schemă dinamică a activității psihologice,
schemă coerentă și selectivă, relativ autonomă, rezultând din interpretarea şi din transformarea
modelelor sociale şi din experiența individului. În cursul elaborării comportamentului, atitudinea
exercită, cu o intensitate afectivă variabilă, o acțiune reglatoare asupra orientării organismului şi
asupra schimburilor care intervin atât între elementele acestui organism, cât şi între acesta şi
mediul socialmente valorizat. Ea poate actualiza şi susține comportamentul care îi corespunde”.

Fiind cheia înțelegerii organizării comportamentului pe termen lung, atitudinea nu se confundă,

totuși, cu comportamentul, între cele două categorii neexistând o relație directă, liniară, izomorfă:
atitudinea se manifestă probabilistic în comportament. De asemenea, atitudinea reflectă fidel
forma în care experiența anterioară este acumulată, conservată şi organizată de individ, când
acesta abordează o situație nouă.

Bogată, diversă și nu de puține ori controversată, literatura domeniului oferă semnificative

analize teoretice, precum și concluzii practice privind cercetarea atitudinilor, comportamentelor și
opiniilor. Una dintre concluziile acestor cercetări este și aceea că termenul de atitudine poate fi
utilizat în raport atât cu individul izolat, exprimând o stare subiectivă sau mentală de pregătire
pentru acțiune, cât și cu conduita unui grup, care urmează anumite modele culturale, exprimate în
atitudini comune. În această optică, „atitudinea colectivităților” este definită ca „dispoziții care
determină grupurile, pe «noi», în interiorul grupurilor şi societăților întregi, să reacționeze de
obicei, să se conducă într-un anumit fel şi să-şi asume roluri sociale particulare”. S-ar putea defini
aceste atitudini colective ca ansambluri, configurații sociale, care explică, deopotrivă,
interdependența individual-colectiv.

Așadar, personalitatea umană se prezintă ca o construcție diversă şi, totuși, unitară, funcționând
ca un ansamblu de condiții interne care mediază reflectarea psihică şi conduita omului. În acest
ansamblu de condiții interne se includ şi atitudinile, care-şi aduc contribuția la medierea şi
condiționarea. Din procesul interacțiunii individului cu lumea socială, din relațiile și activitățile lui
în societate rezultă formarea omului ca „ansamblu de condiții interne”. Categoriile de relații
sociale cu care interacționează omul se dispun oarecum „concentric” în structura personalității
sale, în funcție de vârstă, sex, cultură, profesiune, ele se asimilează devenind atitudini. Socio-
genetic, atitudinile nu sunt altceva decât relații sociale interiorizate. Omul este solicitat, angajat şi
modelat de situații, personalitatea lui împrumută forma şi particularitățile raporturilor sociale pe
care le personifică.

Această dublă perspectivă în abordarea persoanei - substanțialistă, care accentuează ceea ce

reprezintă persoana, tipologia ei, şi interacționistă, care evidențiază faptul că omul, fiind plasat în
anumite situații, se manifestă în raport cu ele într-o manieră specifică - permite înțelegerea
atitudinii atât ca „piatră unghiulară” stabilă a lumii interne a persoanei, cât şi ca element mobil al
dinamismului ei comportamental, implicat în adoptarea şi practicarea de către persoană a
diferitelor roluri sociale.

În această optică, servind ca puncte de legătură între starea psihologică dominantă a individului şi
obiectele sau clasele de obiecte (concrete sau abstracte, materiale sau ideale) care „orientează”
individul, atitudinile prezintă două însușiri fundamentale:
a) direcția sau orientarea, evidențiată de caracterul pozitiv (favorabil) sau negativ (nefavorabil) al
sentimentului pe care îl avem față de un obiect;
b) gradul sau intensitatea, care exprimă nuanțele pozitive (favorabile) sau negative (nefavorabile)
pe care subiectul le atribuie obiectului atitudinii.

De caracteristicile obiectului atitudinii depinde dinamica atitudinală. Potrivit lui T.M. Newcomb,
între trăsăturile obiectului atitudinii pot fi consemnate următoarele:
1) dimensionalitatea obiectului cunoscut, constând în numărul şi varietatea elementelor sau
proprietăților care îl compun, de la stimuli unidimensionali până la cei cu multe dimensiuni, cum
sunt, de regulă, cei socio umani;
2) suprafața sau întinderea comprehensibilă a obiectului, constând în suma însuşirilor accesibile
observației şi înțelegerii, față de care subiectul poate avea o atitudine unică, generalizată;
3) centralitatea psihologică a obiectului pentru individ, constând în faptul că unele obiecte se
situează relativ permanent în primplanul conștiinței subiectului, în timp ce altele rămân,
psihologic, îndepărtate de el, principala sursă a diferenței de centralitate fiind dată de stările
motivaționale proprii ale subiectului;
4) caracterul social al obiectului atitudinii, adică obiectele sociale (în speţă, celelalte persoane) au
în mai mare măsură „privilegiul” sau şansa de a suscita formarea de atitudini.
Rezultă, astfel, cu limpezime, că opiniile sunt strâns legate de atitudini. În măsura în care ideile,
judecățile, părerile, afirmațiile, credințele indivizilor sau grupurilor în raport cu anumite chestiuni
de ordin economic, politic, administrativ, profesional, organizațional, cotidian etc. apar ca fiind
structurate într-un proces constant de explorare cognitivă, opiniile devin un mod de exprimare a
atitudinilor, un comportament (de tip verbal) mulat pe atitudini, cum consideră psihologii sociali şi
sociologii. Pe scurt spus, opinia publică semnifică un consens atitudinal, devenind concludent că
opiniile şi personalitatea umană sunt ceea ce sunt datorită interacțiunii eredității şi mediului
sociocultural.
Altfel spus, atitudinile şi opiniile oamenilor pot fi influențate de nivelul de cunoaștere, de
capacitatea de judecată, ori de selectare sau acceptare a valorilor.