1.2.3.4-Fin Inv

VALERIU DORNESCU
FINANŢAREA INVESTIŢIILOR
Suport de curs
PROFIL: ECONOMIC
SPECIALIZAREA: FINANŢE-BĂNCI ANUL III
FORMA DE ÎNVĂŢĂMÂNT: ZI
Iași
2020
CUPRINS
CAP. 1. INVESTIŢIILE – COMPONENTÃ IMPORTANTÃ A RELAŢIILOR

FINANCIARE PUBLICE ŞI PRIVATE
1.1. Conceptul de investiţii

1.2. Tipologia investiţiilor
1.3. Rolul investiţiilor în procesul de dezvoltare şi modernizare a economiei naţionale
1.4. Caracteristici principale ale procesului investiţional în România post-decembristă
CAP. 2. STRATEGII INVESTIŢIONALE
2.1. İnvestiţiile şi creşterea economică

2.2. Modele ale creşterii economice fundamentate pe investiţii
2.3. Optimizarea alocării resurselor de investiţii
2.4. Metode de prognoză a investiţiilor
CAP. 3. SURSELE DE FINANŢARE A INVESTIŢIILOR
3.1.Sursele de finanţare a investiţiilor în perioada conducerii prin plan a economiei româneşti şi

efectele acestui proces investiţional
3.2. Surse de finanţare a investiţiilor în sectorul public şi privat al economiei
3.2.1. Finanţarea prin fonduri proprii
3.2.1.1. Autofinanţarea
3.2.1.2. Creşterile de capital
3.2.2. Finanţarea prin angajamente la termen
3.2.2.1. Ĩmprumuturile obligatare
3.2.2.2. Ĩmprumuturi de la instituţiile financiare specializate
3.2.2.3. Creditele bancare pe termen mijlociu
3.2.2.4. Leasing-ul
CAP. 4. FUNDAMENTELE EFICIENŢEI ECONOMICE A INVESTIŢIILOR
4.1. Eficienţa economică – element esenţial al deciziei de investiţii

4.2. Sistemul indicatorilor de eficienţă economică a investiţiilor
4.2.1. İndicatori de eficienţă economică a investiţiilor la nivel macroeconomic
4.2.2. İndicatori de eficienţă economică a investiţiilor la nivel microeconomic
4.3. Analiza economică şi analiza financiară a proiectelor de investiţii
CAP. 5. INFLUENŢA FACTORULUI TIMP ASUPRA EFICIENŢEI ECONOMICE A

INVESTIŢIILOR
5.1. İmplicaţiile factorului timp asupra procesului investiţional

5.2. Cuantificarea influenţei factorului timp asupra eficienţei economice a investiţiilor
5.3. Tehnica actualizării în procesul investiţional
5.4. Analiza cost – beneficiu a proiectelor de investiţii
CAP. 6. FUNDAMENTAREA DECIZIEI DE INVESTIŢII
6.1. Evaluarea componentelor unui proiect de investiţii

6.2. Criterii de selectare a proiectelor de investiţii
CAP. 7. INCERTITUDINEA ŞI RISCUL INVESTIŢIONAL
7.1. Tipuri de risc investiţional şi metode de evaluare a acestuia

7.1.1. Metode subiective de evaluare a riscului investiţional
7.1.2. Metode obiective de evaluare a riscului investiţional
7.2. Rentabilitatea şi riscul investiţiilor de portofoliu
7.2.1. Rentabilitatea şi riscul acţiunilor
7.2.2. Rentabilitatea şi riscul unui portofoliu de acţiuni
7.2.3. Rentabilitatea şi riscul obligaţiunilor. Gestiunea portofoliului de obligaţiuni
CAP. 8. MECANISMUL ŞI TEHNICA FINANŢÃRII INVESTIŢIILOR
8.1. Mecanismul finanţării investiţiilor corporale

8.1.1. Determinarea necesarului de resurse pentru finanţarea investiţiilor
8.1.2. Structura resurselor de finanţare a investiţiilor şi evaluarea costului acestora
8.2. Tehnica finanţării investiţiilor
8.2.1. Tehnica creditării investiţiilor
8.2.2. Tehnica finanţării şi decontării investiţiilor
CAP. 9. INVESTIŢIILE FINANCIARE ŞI PIAŢA DE CAPITAL
9.1. Activele financiare – suport al investiţiilor de portofoliu. Modalităţi de gestionare a

portofoliilor de titluri
9.2. Piaţa de capital - componentă a pieţei financiare. Funcţiile pieţei de capital
9.3. Plasamentele financiare în fondurile de investiţii
9.3.1. Fondurile de investiţii şi importanţa lor în cadrul mecanismului de finanţare a
economiei prin piaţa de capital
9.3.2. Evoluţia şi perspectivele de dezvoltare a pieţei fondurilor mutuale din România
CAP. 10. INVESTIŢIILE INTERNAŢIONALE
10.1. Rolul şi importanţa investiţiilor internaţionale în economia mondială. Tipologia investiţiilor

internaţionale
10.1.1. İnvestiţiile străine directe
10.1.2. İnvestiţiile străine de portofoliu
10.1.3. İnvestiţiile străine din credite externe
10.1.4. İnvestiţiile străine din fonduri externe nerambursabile
10.2. Finanţarea investiţiilor internaţionale
10.3. Necesitatea investiţiilor cu capital străin în România şi principalele evoluţii ale acestora în
perioada de tranziţie
Capitolul 1
INVESTIŢIILE – COMPONENTĂ IMPORTANTĂ A RELAŢIILOR FINANCIARE

PUBLICE ŞI PRIVATE

Cuvinte-cheie: investiţii directe, investiţii de portofoliu, investiţii de înlocuire, investiţii de

expansiune, investiţii strategice, investiţii ofensive, investiţii defensive, investiţii de bază,
investiţii colaterale, investiţii conexe, investiţii brute, investiţii nete
Obiective urmărite
1. Înţelegerea conceptului de investiţii şi cunoaşterea tipologiei acestora;
2. Cunoaşterea importanţei investiţiilor în procesul de dezvoltare şi modernizare a economiei
naţionale;
3. Cunoaşterea principalelor caracteristici ale procesului investiţional din România post-
decembristă.
În perioada conducerii prin plan central a economiei româneşti, datorită trăsăturilor specifice
acestui tip de economie şi a supraevaluării locului mijloacelor fixe în cadrul acesteia, noţiunea de
investiţii era abordată în mod simplist, considerându-se că acestea reprezintă orice cheltuială
bănească efectuată în vederea creării de mijloace fixe noi, precum şi a reconstruirii, modernizării
şi refacerii mijloacelor fixe existente. Într-un sens mai larg, ele erau definite ca reprezentând
„plasarea unor sume de bani în domeniul economic, social-cultural, administrativ, militar etc. cu
scopul de a asigura baza tehnico- materială şi forţa de muncă necesare desfăşurării şi lărgirii
activităţii acestora”1.
Înscrierea economiei româneşti pe coordonatele economiei de piaţă face necesară în mod
obiectiv reconsiderarea unor concepte economice şi abordarea pe alte planuri a raportului dintre
teoria şi practica economică, în concordanţă cu evoluţiile din economia românească şi cu cele ale
teoriei şi practicii economice din ţările dezvoltate.
Conceptul de investiţii are în prezent un conţinut foarte complex şi este departe de a fi
abordat în mod unitar în literatura şi practica economică şi financiară internaţională.
Unii teoreticieni au încercat să scoată în evidenţă caracteristicile cele mai importante ale
investiţiilor realizate la nivel micro sau macroeconomic, insistând mai mult sau mai puţin asupra
unor caracteristici în detrimentul altora. Astfel, a investi înseamnă a plăti un cost actual în
vederea obţinerii de încasări viitoare, a schimba în prezent o certitudine cu o speranţă viitoare
(Peumans), a sacrifica un capital cu nişte speranţe mai mult sau mai puţin îndepărtate, deci a
1
*** – Dicţionar de Economie politică, Editura politică, Bucureşti, 1974, p. 389
paria asupra viitorului (P. Massé) sau a renunţa la sumele băneşti lichide în favoarea speranţei
realizării unor venituri viitoare, distribuite în timp (F. Aftalion).
În viziunea lui J.M. Keynes, investiţiile curente reprezintă „adaosul curent la valoarea
echipamentului de producţie care a rezultat din activitatea de producţie a perioadei respective”2.
Keynes este şi autorul celebrei ecuaţii „economii = investiţii” considerând că, în general,
investiţiile dintr-o anumită perioadă sunt egale cu economiile, deoarece fiecare dintre cei doi
termeni ai egalităţii reprezintă diferenţa dintre venituri şi consum (economiile = venitul –
consumul, iar investiţiile = venitul – consumul)3.
În literatura economică, dar mai ales în practică, investiţiile sunt definite ca reprezentând
o sumă de bani alocată în economie în vederea creşterii producţiei4, adică o cheltuială bănească
ce prezintă patru particularităţi specifice faţă de celelalte cheltuieli băneşti din economie, şi
anume :
- resursele investite în realizarea unui proiect pot fi delimitate ca natură şi volum de alte
cheltuieli băneşti;
- cheltuielile efectuate au o durată de viaţă specifică, concretizată în faze şi etape bine
definite (cercetare, proiectare, execuţie, exploatare);
- cheltuielile efectuate cu realizarea proiectului de investiţii să fie eficiente, adică proiectul
de investiţii trebuie să asigure recuperarea fondurilor alocate şi obţinerea unui profit;
- proiectele de investiţii presupun întotdeauna un risc, legat de eventualele modificări în
evoluţia parametrilor proiectaţi, datorită schimbărilor care pot apărea în viaţa economică şi
social-politică.
Spre deosebire de cheltuielile de consum, care conduc la o diminuare a bogaţiei şi deci la o
pierdere de valoare, cheltuielile de investiţii presupun achiziţionarea de active mobiliare sau
imobiliare, corporale sau necorporale, care au ca scop obţinerea ulterioară a unor fluxuri de
lichidităţi ce conduc la creşterea bogăţiei celor care le angajează în acest scop.
În practica economică, investiţiile sunt abordate pe trei dimensiuni: contabilă, economică şi
financiară:
- abordarea contabilă, potrivit căreia investiţiile sunt considerate imobilizări concretizate
în bunuri mobile sau imobile, corporale sau necorporale, achiziţionate sau create în întreprindere,
care rămân constante o perioadă mai lungă de timp (au o durată de viaţă mai mare de un an).
Această abordare pune accentul pe conţinutul material al efortului investiţional şi pe valoarea şi
durata de viaţă a investiţiei realizate;
- abordarea economică, potrivit căreia investiţiile reprezintă consumuri de resurse ce se fac
în prezent în speranţa obţinerii în viitor a unor efecte economice eşalonate în timp şi care
însumate depăşesc cheltuiala iniţială. În această viziune, accentul este pus pe eficienţa efortului
investiţional;
- abordarea financiară, potrivit căreia investiţiile reprezintă toate cheltuielile de resurse
care generează venituri superioare sau economii în viitor, pe o perioadă mai mare de timp, iar
amortizarea acestora se face de-a lungul mai multor ani. În această accepţiune, investiţiile
înglobează toate elementele de imobilizări sau de cheltuieli, precum şi sporul de necesar de fond
de rulment pentru activitatea de exploatare, spor generat de creşterea volumului de activitate.
2
Keynes, J.M. – Teoria generală a folosirii mâinii de lucru, a dobânzii şi a banilor, Editura ştiinţifică, Bucureşti,
1970, p. 96
3
Keynes, J.M. – op. cit., p. 97
4
Vasilescu, Ion, Românu, Ion (coord.) – Dicţionar de investiţii, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2003, p. 165
Nici această abordare nu surprinde toate valenţele conceptului de investiţii. Cheltuielile
efectuate de administraţia centrală sau locală pentru construcţia de drumuri, îndiguiri împotriva
inundaţiilor sau realizarea unor obiective social-culturale, de exemplu, sunt investiţii prin care nu
se urmăreşte întotdeauna obţinerea unui profit. În această abordare (financiară) nu sunt cuprinse
nici plasamentele efectuate de persoanele fizice, nici cele efectuate de persoanele juridice
efectuate din propriile economii în titluri ale pieţei de capital (acţiuni emise de societăţile
comerciale, de exemplu). Aceste economii plasate în titluri financiare îndeplinesc caracteristicile
unei investiţii (sursa de constituire, scop final, risc, incidenţa factorului timp etc.), dar nu
reprezintă decât reflexul activelor reale existente la firma emitentă.
Investiţiile pot fi abordate şi sub aspect juridic, ele semnificând în acest caz achiziţii de
bunuri sau elemente care constituie componente ale unui patrimoniu şi obiect al dreptului de
proprietate (echipamente de producţie, bunuri, terenuri, valori mobiliare, bunuri imateriale etc.).
Aceste bunuri pot aduce sau nu venituri posesorului lor, deci creşterea bogăţiei este în acest caz
rezultatul creşterii proprietăţii. Deşi în sens juridic, achiziţionarea acestor bunuri este o investiţie
pentru cel care o realizează, nici această abordare nu surprinde toate valenţele acestui concept.
De exemplu, cumpărarea de obligaţiuni nu este considerată o investiţie în sens juridic: deşi ele
pot aduce deţinătorului lor o creştere a bogăţiei, dreptul de proprietate al acestuia este recunoscut
numai asupra încasărilor suplimentare (dobânzi şi prime de emisiune) şi nu asupra unei cote-părţi
echivalente din activele firmei emitente. De asemenea, nici închirierea sau leasing-ul (credit-
bail), deşi din punct de vedere financiar apar ca modalităţi de finanţare a investiţiilor, nu sunt
investiţii în sens contabil şi nici juridic.
Potrivit altor opinii, conceptul de investiţii trebuie înţeles ca reprezentând o cheltuială
prezentă, realizată în vederea obţinerii unor efecte viitoare în condiţii de risc şi incertitudine şi
este delimitat de patru elemente esenţiale, şi anume:
- subiectul, adică investitorul, ce poate fi o persoană fizică sau juridică;
- obiectul, respectiv construcţia, echipamentul de producţie, utilajul etc., în care se
concretizează investiţia;
- costul, adică efortul financiar actual necesar pentru realizarea obiectivului respectiv;
- efectele, respectiv rezultatele economice şi financiare ce urmează a fi obţinute în viitor, o
speranţă mai mult sau mai puţin certă.
Chiar dacă, cel mai adesea, conceptul de investiţii este identificat cu o cheltuială
(înţeleasă ca o transformare a activelor băneşti în active materiale), acesta comportă şi alte
accepţiuni: plasament, acţiune, lucrare, activitate, proces5. Accepţiunea de plasament de fonduri
băneşti acoperă doar parţial sensul noţiunii de investiţii şi reflectă doar destinaţia acestor fonduri,
în timp ce restul accepţiunilor sunt strâns legate de atributul de cheltuială şi reflectă, pe lângă
destinaţia acestor fonduri, şi aspecte privind tehnica şi mijloacele lor de efectuare. Cu toate
acestea, nici accepţiunea de cheltuială dată investiţiilor nu este atotcuprinzătoare. De exemplu,
aportul în natură la capitalul social al unei firme este considerat o investiţie, deşi nu reprezintă o
cheltuială bănească.
În literatura economică din ţara noastră au fost formulate în ultima vreme şi alte definiţii
ale conceptului de investiţii. Astfel, profesorul Ion Românu defineşte investiţiile ca reprezentând
factorul care face legătura dintre trecut, prezent şi viitor, întotdeauna în această direcţie,
deoarece orice investiţie este pusă în funcţiune pentru viitor. În opinia profesorului Ion Stancu6,
5
Cistelecan, Lazăr – Economia, eficienţa şi finanţarea investiţiilor, Editura Economică, Bucureşti, 2002, p. 17-18
6
Stancu, Ion – Finanţe. Teoria pieţelor financiare. Finanţele întreprinderilor. Analiza şi gestiunea financiară,
Editura Economică, Bucureşti, 1997, p. 286
investiţia reprezintă „o alocare permanentă (pe o durată adesea nedeterminată) de capitaluri, în
achiziţia de active fixe şi/sau financiare, care să permită desfăşurarea unor activităţi rentabile,
superioare ratei normale de rentabilitate acoperitoare pentru riscurile asumate”. În această
viziune, investiţia este privită sub un dublu aspect: cel al rentabilităţii generate de fluxurile
viitoare de trezorerie şi cel al riscului pe care este dispus să şi-l asume investitorul pentru
aceasta. Profesorul Lazăr Cistelecan consideră că, indiferent de sensul larg sau restrâns al
conceptului de investiţii şi de diversitatea definirilor formulate, investiţiile se caracterizează prin
trei trăsături comune, şi anume:
- investiţiile presupun transpunerea în cheltuieli a unor disponibilităţi băneşti, indiferent
dacă efortul investiţional se concretizează în obiecte, bunuri de echipament, ş.a. sau în
plasamente în titluri şi hârtii de valoare;
- investiţiile presupun un efort, sub numeroase aspecte, în urma căruia se scontează însă pe
efecte pozitive diverse, multiplicatoare, cel mai adesea sub forma sporului de profit, a căror
realizare rămâne incertă;
- investiţiile presupun „dezafectarea” temporară, dar certă, a unor resurse curente
(materiale, financiare, de muncă) al căror cost urmează a fi acoperit de efectele nete viitoare.
În plan juridic, în ţara noastră sunt definite în mod expres investiţiile directe şi cele de
portofoliu7:
- prin investiţie directă se înţelege „participarea la constituirea sau extinderea unei
întreprinderi în oricare dintre formele juridice prevăzute de lege, dobândirea de acţiuni sau de
părţi sociale ale unei societăţi comerciale, cu excepţia investiţiilor de portofoliu, sau înfiinţarea
şi extinderea în România a unei sucursale de către o societate comercială străină, prin:
 aport financiar, în monedă naţională sau în valută convertibilă;
 aport în natură de bunuri imobile sau/şi bunuri mobile, corporale şi necorporale;
 participarea la creşterea activelor unei întreprinderi, prin orice mod legal de
finanţare.”
- investiţiile de portofoliu semnifică „dobândirea de valori mobiliare pe pieţele de capital
organizate şi reglementate şi care nu permit participarea directă la administrarea societăţii
comerciale”.
Clasificarea riguroasă a investiţiilor după criterii raţionale şi acceptabile din punct de vedere
metodologic este necesară deoarece aceasta trebuie să răspundă unor necesităţi de ordin practic,
legate de fundamentarea şi analiza economică a diverselor proiecte de investiţii. Diversele criterii
de clasificare a investiţiilor scot în evidenţă complexitatea acestui concept şi particularităţile cu
privire la tehnica, mijloacele de efectuare şi destinaţia fondurilor (băneşti, materiale sau umane)
antrenate în procesul investiţional.
Investiţiile pot fi clasificate după diverse criterii, şi anume:
1. Din punctul de vedere al naturii lor, investiţiile pot fi:
- investiţii corporale;
- investiţii necorporale (nemateriale);
7
Legea nr. 241/1998 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 92/1997 privind stimularea
investiţiilor directe
- investiţii financiare.
Investiţiile corporale reprezintă cheltuielile concretizate în instrumente de producţie
(clădiri, utilaje, instalaţii ş.a.) precum şi cele aferente montării acestora şi înlocuirii celor scoase
din funcţiune. Ele se împart, la rândul lor, în investiţii propriu-zise (de natura mijloacelor fixe) şi
investiţii asimilate (cheltuieli cu explorări, prospecţiuni, lucrări geologice şi cercetări ştiinţifice
pentru realizarea obiectivelor cu caracter de investiţii, cheltuieli de proiectare privind investiţiile,
lucrări de împădurire sau cu realizarea perdelelor de protecţie, lucrări de îmbunătăţiri funciare,
cheltuieli cu organizarea de şantier, necesarul de fond de rulment suplimentar datorat punerii în
funcţiune a investiţiei ş.a.).
Investiţiile necorporale (nemateriale) includ cheltuielile de cercetare-dezvoltare
nefacturate direct către clienţi (deci cele ce urmează a fi facturate unor clienţi potenţiali),
cheltuielile pentru cumpărarea sau conceperea de programe informatice, cheltuielile pentru
finanţarea studiilor de perfecţionare a proceselor de producţie, cele aferente formării profesionale
ş.a.
Investiţiile financiare constau în efectuarea de plasamente băneşti pe termen lung în
creanţe sau titluri de valoare (acţiuni, obligaţiuni, titluri de stat ş.a.) emise de alte firme, bănci
comerciale sau de către stat în vederea obţinerii de venituri suplimentare sub formă de dobânzi,
dividende ş.a. Aceste investiţii nu comportă uzură sau amortizare, iar creanţele şi titlurile de
valoare respective pot fi vândute într-un cadru organizat, pe pieţe specifice.
2. Din punctul de vedere al modului de concretizare a lor, investiţiile materiale pot fi clasificate
structural în:
- lucrări de construcţii-montaj;
- achiziţii de utilaje care necesită sau nu necesită montaj;
- lucrări de explorări geologice;
- alte cheltuieli de investiţii.
Lucrările de construcţii-montaj cuprind lucrări de construcţii, instalaţii, construcţii
speciale, pregătirea terenului, montajul utilajelor ş.a. Aceste lucrări pot fi realizate fie în
antrepriză (adică de societăţi comerciale specializate în astfel de lucrări, care dispun de
experienţă, capacităţi de producţie şi personal specializat) sau în regie, în cazul în care sunt
realizate cu forţe proprii.
Achiziţiile de utilaje care necesită sau nu necesită montaj reprezintă, de regulă,
componenta cea mai importantă în cadrul investiţiilor materiale, deoarece utilajele şi instalaţiile
contribuie în mod direct la creşterea productivităţii muncii şi deci la sporul de profit.
Lucrările de explorări geologice includ în structura lor lucrări de prospecţiuni, explorări,
lucrări de foraj, studii şi cercetări geologice, ş.a.
În categoria alte cheltuieli de investiţii sunt cuprinse cheltuielile de proiectare, cele cu
achiziţionarea terenului, valoarea pieselor de schimb şi a obiectelor de inventar care reprezintă
prima dotare, cheltuielile cu supravegherea executării lucrărilor şi cu salarizarea personalului de
conducere al noilor obiective de investiţii etc.
3. Din punctul de vedere al scopului pentru care sunt efectuate, investiţiile se pot grupa în:
- investiţii de înlocuire, care presupun în prealabil dezafectarea mijloacelor fixe uzate din
punct de vedere fizic şi moral;
- investiţii de expansiune, care se materializează în extinderea sau dezvoltarea unor secţii
sau în crearea unor obiective noi;
- investiţii de inovare şi modernizare, care presupun cheltuieli cu îmbunătăţirea procesului
tehnologic, automatizarea şi informatizarea acestora;
- investiţii strategice, care au ca obiectiv prevenirea unor riscuri de natură tehnologică,
economică sau financiară.
4. După caracterul lor, investiţiile se pot clasifica în: construcţii noi, reconstrucţii (reclădiri cu
modificarea profilului tehnologic), refaceri (reclădiri fără modificarea profilului tehnologic),
dezvoltări (lărgiri sau completări), reutilări (cu sau fără modernizări), retehnologizări şi
plasamente.
5. După criteriul destinaţiei, investiţiile pot fi productive (cele care se concretizează în mijloace
fixe cu destinaţie productivă) sau neproductive (cele care sunt destinate, în principiu, domeniilor
social-culturale). La rândul lor, investiţiile productive pot fi ofensive (cele care au ca obiect
creşterea capitalului fix productiv) sau defensive (cele care sunt impuse prin normele legale cu
privire la securitatea, igiena şi protecţia muncii, poluare etc.).
6. După criteriul sursei de finanţare şi al naturii investitorului (autohton sau străin), se pot
distinge:
- investiţii publice, care sunt finanţate de la bugetul de stat sau din bugetele locale şi au
drept scop promovarea unor servicii publice în domeniul infrastructurii şi cel social-cultural;
- investiţii autonome realizate de societăţile comerciale şi regiile autonome din resurse
proprii sau credite bancare;
- investiţii private realizate de agenţii economici cu capital privat din resurse proprii sau
atrase de pe piaţa de capital;
- investiţii realizate de persoane fizice, cu deosebire în domeniul locuinţelor sau al
construcţiilor gospodăreşti şi finanţate din resurse proprii sau împrumutate;
- investiţii realizate cu capital străin în diverse domenii şi care se pot concretiza în:
participarea investitorilor străini (în bani sau în natură) la capitalul social al unor firme sau la
finanţarea unor proiecte ale acestora, acordarea unor împrumuturi investitorilor români de către
organismele financiar-bancare străine, investiţii de portofoliu, investiţii finanţate din fonduri
externe nerambursabile ş.a.
7. După criteriul riscului aferent, investiţiile sunt grupate în:

- investiţii cu risc similar cu cel al activităţii generale a societăţii, care cuprind în principal
investiţiile legate de înlocuirea echipamentelor de producţie uzate;
- investiţii cu risc mediu, în care sunt incluse investiţiile legate de extinderi, dezvoltări sau
modernizări, şi chiar construirea unor obiective noi, cunoscându-se capacitatea reală de absorbţie
a pieţei;
- investiţii cu risc ridicat, care se referă la activităţi de cercetare-dezvoltare în domenii noi,
ale căror efecte sunt incerte;
- investiţii cu risc „alb”, destinate ameliorării condiţiilor de muncă şi ale căror efecte sunt
greu de estimat;
- investiţii cu risc „impus”, care sunt cerute de către autorităţi investitorilor prin
reglementări legale şi care privesc normele de securitate şi de protecţie a muncii şi a mediului
înconjurător.
8. Din punctul de vedere al legăturii dintre investiţie şi obiectul principal construit, investiţiile
au următoarea structură:
- investiţii directe (de bază), care includ obiectele şi dotările care condiţionează şi asigură
exploatarea normală a proiectului care se realizează;
- investiţii colaterale (anexe), care favorizează funcţionarea obiectivului (asigurarea reţelei
de alimentare, drumuri interioare şi căi de acces, împrejmuiri, racordări ş.a.) ;
- investiţii conexe, care sunt impuse de investiţia de bază şi care se realizează în alte
întreprinderi, având drept scop lărgirea bazei de materii prime, asigurarea desfacerii produselor
ş.a.
9. Din punctul de vedere al fluxurilor de trezorerie (intrări şi ieşiri) se pot distinge patru tipuri
de investiţii:
- investiţii care se caracterizează printr-o singură cheltuială iniţială (ieşire) şi o singură
încasare (intrare), cum sunt investiţiile financiare şi cele din agricultură şi silvicultură;
- investiţii care se caracterizează printr-o singură cheltuire a capitalului iniţial şi mai
multe încasări eşalonate pe durata de viaţă a investiţiei, specifice investiţiilor în echipamente
industriale;
- investiţii care se caracterizează printr-o cheltuire eşalonată a capitalului iniţial şi o
singură încasare la sfârşitul duratei de realizare a investiţiei, specifice investiţiilor reprezentate
de ansambluri industriale complexe, predate „la cheie”;
- investiţii care se caracterizează prin ieşiri şi intrări eşalonate pe durata de viaţă a
investiţiei, specifice majorităţii investiţiilor industriale.
10. În funcţie de modul de obţinere a bunurilor de capital, în statistica internaţională investiţiile

sunt grupate în8:
- investiţii nete;
- investiţii brute.
Investiţiile nete (sau investiţiile pentru dezvoltare) reprezintă investiţiile destinate sporirii
volumului capitalului tehnic real, adică formării nete a capitalului, a căror sursă o formează
venitul.
Investiţiile brute sunt formate din investiţiile nete şi investiţiile de înlocuire (investiţiile
destinate reproducţiei bunurilor de capital scoase din funcţiune ca urmare a uzurii lor fizice, a
căror sursă este amortizarea).
Atunci când investiţiile brute din economie sunt mai mici decât investiţiile de înlocuire, are
loc o reducere a capitalului tehnic real, adică o dezinvestiţie.
Clasificarea investiţiilor, în funcţie de diversele criterii prezentate anterior, scoate în
evidenţă marea diversitate a acestui concept şi poate constitui un instrument important de
analiză, nu numai în plan teoretic, dar şi aplicativ, deoarece contribuie la îmbunătăţirea cadrului
informaţional necesar fundamentării deciziilor în acest domeniu.
Investiţiile au un rol deosebit de important în evoluţia oricărui sistem economic, deoarece prin
intermediul lor se asigură crearea, regenerarea, îmbunătăţirea şi creşterea patrimoniului acestuia9.
8
Drobotă, Niţă (coord.) - Dicţionar de economie, Editura Economică, Bucureşti, 1999, p. 252-253
Investiţiile stau la baza procesului dinamic de modernizare şi restructurare a economiei, iar prin
volumul, structura şi calitatea lor, constituie un factor de bază în asigurarea creşterii şi dezvoltării
economice a naţiunilor10. Între investiţii şi creşterea economică există o relaţie biunivocă, în
sensul că realizarea unor programe de investiţii contribuie direct la creşterea economică, iar
creşterea economică asigură surse suplimentare de finanţare a investiţiilor. Ca factor al
dezvoltării economice, rolul investiţiilor se manifestă în următoarele direcţii11:
- pe calea investiţiilor se realizează modificări structurale ale complexului economic
naţional;
- prin intermediul lor se asigură antrenarea în circuitul economic şi valorificarea superioară
a resurselor naturale şi de muncă din economie;
- creează pemisele racordării eficiente a economiei naţionale la circuitul economic mondial
de bunuri şi servicii;
- investiţiile reprezintă mijlocul principal de susţinere a potenţialului concurenţial al
agenţilor economici.
La nivelul economiei naţionale, prin realizarea de investiţii, autorităţile publice nu
urmăresc în mod necesar criterii de eficienţă economică, ci îndeplinirea funcţiilor şi sarcinilor
statului, precum şi soluţionarea unor probleme de interes general (crearea unor elemente de
logistică şi infrastructură în cadrul unor sectoare ale economiei, soluţionarea unor probleme de
ordin social, din domeniul ocrotirii sănătăţii, al apărării naţionale ş.a.). Cheltuielile publice
pentru acţiuni economice finanţate din bugetul de stat care se concretizează în obiective
economice (construirea de noi întreprinderi, dezvoltarea, modernizarea sau reutilarea acestora,
răscumpărarea unor întreprinderi preluate în proprietatea statului ş.a.)12, au uneori un rol de
incitator al dezvoltării, favorizând realizarea unor proiecte ulterioare de investiţii de către
sectorul privat al economiei, ale cărui decizii de investiţii sunt întotdeauna subordonate criteriilor
de eficienţă economică. Statul poate însă stimula investiţiile din sectorul privat al economiei şi
prin alte cheltuieli pentru acţiuni economice, cum sunt subvenţiile (acordarea de prime de export,
reducerea tarifelor de transport cu mijloacele statului, comenzi făcute de stat la preţuri superioare
celor de pe piaţa internă sau externă pentru anumite bunuri sau servicii) sau finanţarea de la
bugetul de stat a unor acţiuni de interes naţional întreprinse prin instituţii specializate
(combaterea dăunătorilor şi a bolilor la culturile agricole, combaterea epizootiilor, asigurarea de
servicii sanitar-veterinare ş.a.).
În cazul în care scăderea cheltuielilor pentru dezvoltare economică, finanţate din resurse
publice, nu este compensată de majorarea cheltuielilor de investiţii din resurse private, se poate
ajunge la încetinirea ritmului creşterii economice13. În vederea evitării acestui lucru, unele
autorităţi publice din țările dezvoltate acordă sectorului privat al economiei, fie subvenţii (pentru
menţinerea, structurilor întreprinderilor existente, pentru adaptarea producţiei întreprinderilor la
9
Zaiţ, Dumitru – Evaluarea şi gestiunea investiţiilor directe, Editura Sedcom Libris, Iaşi, 2003, p. 43
10
Conceptul de creştere economică semnifică, în sens larg, „forma sub care se manifestă ansamblul transformărilor
cantitative, structurale şi calitative care se produc în cadrul vieţii economice într-o perioadă îndelungată, în sensul
creşterii indicatorilor agregaţi”, în timp ce conceptul de dezvoltare economică presupune „un ansamblu de
transformări cantitative, structurale şi calitative, atât în economie, cât şi în cercetarea ştiinţifică şi tehnologiile de
fabricaţie, în mecanismele şi structurile organizaţionale de funcţionare a economiei, în modul de gîndire şi de
comportament al oamenilor”. Prin urmare, dezvoltarea economică implică creşterea economică, reciproca nefiind
valabilă (Dicţionar de economie, Editura Economică, Bucureşti, 1999, (coord. Niţă Drobotă ), p. 147 şi 168
11
Bilaus, Mihaela – Gestiunea investiţiilor (note de curs), Universitatea Petre Andrei Iaşi, 2005, p. 13
12
Filip, Gheorghe (coord.) – Finanţe, Editura Sedcom Libris, Iaşi, 2001, p.182
13
Văcărel, Iulian – Politici economice şi financiare de ieri şi de azi, Editura Economică, Bucureşti, 1996, p. 129
schimbările structurale, pentru facilitarea proceselor de adaptare structurală care să permită
creşterea economică etc.), fie ajutoare directe (ajutoare acordate întreprinderilor mici şi mijlocii,
ajutoare pentru dezvoltarea regională, ajutoare pentru încurajarea inovaţiei, ajutoare sectoriale,
ajutoare acordate cercetării, ajutoare pentru ocuparea forţei de muncă etc.). În ultima vreme se
remarcă, la nivelul ţărilor dezvoltate14, promovarea unor politici de restrângere treptată a
formelor de finanţare directă şi masivă, de la buget, a unor obiective şi acţiuni economice ale
statului, în paralel cu continuarea politicii de susţinere a investiţiilor sectorului privat prin:
- reducerea sistematică a cotelor de impozit pe veniturile persoanelor fizice şi pe profitul
societăţilor şi temperarea progresivităţii impunerii;
- diminuarea volumului ajutoarelor directe acordate în acest scop;
- adoptarea unor forme indirecte, mai voalate şi mai subtile, de tipul degrevărilor fiscale
(acordarea de bonificaţii fiscale la impozitul pe profit datorat de societăţile care realizează
proiecte de investiţii, acordarea de avantaje fiscale pe calea amortizării accelerate a fondurilor
fixe, acordarea unor credite fiscale prin deducerea din profitul impozabil a unei cote părţi din
cheltuielile efectuate pentru cercetare etc.).
În concluzie, în ţările dezvoltate se profilează din ce în ce mai mult, în prezent, o tendinţă
de diminuare a impozitului pe profitul impozabil datorat de societăţi şi de folosire a acestuia ca
instrument de stimulare a investiţiilor, mai ales în domeniul introducerii tehnicii noi şi al
tehnologiilor moderne. De asemenea, se remarcă o tendinţă de implicare din ce în ce mai
puternică a investiţiilor în soluţionarea problemelor referitoare la protecţia mediului ambiant şi la
refacerea echilibrului ecologic.
Principalele caracteristici ale procesului investiţional derulat în România după anul 1989, precum
şi evoluţiile sale cantitative, calitative şi structurale până în prezent, nu pot fi puse în evidenţă
fără o analiză a particularităţilor acestui fenomen în perioada anterioară acestui moment. Analiza
retrospectivă a acestui proces şi înţelegerea formelor sale de evoluţie presupune luarea în
considerare a caracteristicilor economiei centralizate: preponderenţa proprietăţii de stat în
economie, planificarea şi centralismul excesiv, nesocotirea legilor pieţei, invocarea unor legităţi
„specifice” acestui tip de economie (legea dezvoltării planice, proporţionale a economiei sau teza
potrivit căreia industria grea ar reprezenta suportul independenţei şi suveranităţii naţionale).
Procesul investiţional derulat în ţara noastră în perioada menţionată s-a caracterizat prin folosirea
puternică a investiţiilor în dezvoltarea economico-socială a României, în vederea depăşirii
stadiului de ţară în curs de dezvoltare. Alocarea unui volum din ce în ce mai mare de mijloace
materiale şi băneşti pentru investiţii (fapt posibil într-o economie centralizată, bazată aproape
integral pe monopolul puterii de stat asupra proprietăţii) a avut drept consecinţe principale:
- creşterea gradului de industrializare globală a ţării, a numărului de localităţi urbane sau
urbanizate, a numărului de căi de comunicaţie, de obiective social-culturale ş.a.;
- creşterea bazei tehnico-materiale a unor ramuri importante ale economiei (agricultură,
construcţii, transporturi, gospodărie comunală ş.a.);
14
Văcărel, Iulian – op. cit., p. 153
- crearea şi amplificarea numărului de locuri de muncă şi, implicit, realizarea unor mutaţii
importante în structura şi formarea profesională a forţei de muncă, a dezvoltării rurale şi urbane,
a învăţământului, ştiinţei şi culturii etc.;
- creşterea gradului de participare a României la schimburile economice externe, mai ales
pe anumite pieţe, cum ar fi piaţa C.A.E.R.
Efectele pozitive ale acestor evoluţii - în plan economic, mai ales – au fost anulate de
efectele negative care au fost resimţite ulterior:
- supradimensionarea unor ramuri ale industriei capitalo-intensive, energofage, poluante,
dependente în mare măsură de importul de materii prime şi de energie şi cu un coeficient de
eficienţă economică din ce în ce mai redus;
- dezvoltarea prea lentă a altor ramuri, cu deosebire a celor de vârf, faţă de cerinţele
economiei;
- apariţia unor grave dezechilibre în structura pe ramuri a economiei, în balanţele materiale
şi cele de plăţi;
- practicarea unor preţuri inechitabile în evaluarea raporturilor economice dintre ramurile
economiei;
- dificultăţi din ce în ce mai mari de corectare a dezechilibrelor din economie şi de
redistribuire a resurselor financiare prin intermediul centralelor, ministerelor, bugetului de stat şi
al băncilor;
- creşterea proporţiilor blocajului financiar, în paralel cu diminuarea continuă a volumului
de resurselor financiare rămase la dispoziţia întreprinderilor;
- penuria continuă de materii prime, materiale, combustibili şi bunuri de consum destinate
populaţiei;
- creşterea continuă a imobilizărilor în stocuri de materii prime, materiale şi produse finite
la nivelul întreprinderilor ş.a.;
Faptul că bugetul de stat juca un rol deosebit de important în economia naţională se explică
prin faptul că acesta finanţa cu precădere cheltuielile cu caracter economic, inclusiv investiţiile
din sfera producţiei materiale şi cea a serviciilor, dar în mare măsură aceste cheltuieli erau
ineficiente economic sau neproductive, din care cauză contribuiau foarte puţin la creşterea
economică. Nici celelalte cheltuieli pentru acoperirea nevoilor sociale (învăţământ, cercetare
ştiinţifică, cultură, ocrotirea sănătăţii etc.) nu se situau la nivelul nevoilor reale ale acestor
domenii.
După anul 1990, odată cu declanşarea reformei economice în România, procesul
investiţional a fost marcat de fenomenul de reconsiderare a mecanismului de funcţionare a
economiei naţionale şi de mutaţiile care s-au produs până în prezent :
- asigurarea autonomiei decizionale a unităţilor economice, odată cu declanşarea procesului
de reorganizare a unităţilor economice de stat în societăţi comerciale şi regii autonome şi de
privatizare a acestora;
- liberalizarea preţurilor şi a salariilor, precum şi promovarea concurenţei şi a liberei
iniţiative;
- reorganizarea sistemului bancar şi privatizarea acestuia;
- crearea pieţei financiare;
- restructurarea bugetului de stat şi realizarea unor mutaţii în volumul şi structura acestuia;
- instituirea unor noi politici fiscale, financiare şi monetare, menite să asigure dezvoltarea
economiei în condiţii de echilibru financiar şi de stabilitate monetară etc.;
După anul 1990, odată cu declanşarea procesului de reformă economică în România,
consecinţele negative ale acestor schimbări din economie (scăderea producţiei industriale şi
agricole, a PIB, creşterea preţurilor şi a nivelului dobânzilor, a inflaţiei şi a şomajului, creşterea
importurilor şi scăderea exporturilor etc.) şi-au pus amprenta asupra procesului investiţional.
Evoluţia acestui proces s-a caracterizat prin:
- diminuarea puternică a potenţialului investiţional al statului şi al sectorului privat al
economiei;
- bulversarea raporturilor structurale din economie;
- abandonarea a numeroase proiecte de investiţii începute şi nefinalizate până în anul 1989;
- deturnarea fondurilor băneşti spre alte destinaţii decât cele investiţionale ş.a.;
Procesul investiţional din ţara noastră, în etapa actuală, se caracterizează prin modificări
importante în ceea priveşte:
a) volumul, structura şi modul de constituire a resurselor de finanţare a investiţiilor;
b) modul de utilizare a fondurilor de investiţii.
a) În ceea ce priveşte primul aspect, se constată faptul că în perioada de după 1990 volumul
investiţiilor în România a cunoscut o creştere continuă, caracterizată de mutaţii importante în
planul deconstrucţiei economiei (demontarea componentelor economice neviabile) şi al ajustării
structurale a acesteia în vederea adaptării la mecanismele pieţei. Creşteri mai importante ale
indicilor investiţiilor pe activităţi ale economiei naţionale nu s-au înregistrat în industrie, ci în
alte domenii (transporturi, administraţie publică şi apărare, comerţ, construcţii ş.a.). Aceste
evoluţii logice şi obiective nu s-au derulat însă într-un mod coordonat, iar procesul nu este încă
încheiat. Ca element pozitiv se remarcă, de asemenea, creşterea continuă a ponderii utilajelor (a
capitalului productiv) în detrimentul componentei construcţii: ponderea utilajelor a crescut de la
51,9% în anul 2002 la 6o,4% în anul 2007, în timp ce ponderea investiţiilor de natura
construcţiilor a scăzut în aceeaşi perioadă de la 40,5 % la 35,2 %.
Evoluţia volumului şi a structurii investiţiilor nete în perioada 2002-2007 este prezentată în

tabelul de mai jos:
Tabel nr. 1. Evoluţia volumului şi a structurii investiţiilor nete în perioada 2002-20161)

Din care, pe elemente de structură (în procente)
Investiţii-total Alte
Anul Lucrări
(mil. lei preţuri curente) Construcţii Utilaje cheltuieli de
geologice
investiţii
2002 27173.5 11005.3 14092.6 466.9 1608.7
100 % 40.5 51.9 1.7 5.9
2003 35651.2 14220.0 19513.3 445.7 1472.2
100 % 39.9 54.7 1.3 4.1
2004 44869.9 18314.1 24176.0 555.2 1824.6
100 % 40.8 53.9 1.2 4.1
2005 54566.0 26482.3 25555.9 438.5 2089.3
100 % 48.5 46.8 0.9 3.8
2006 72891.0 31239.5 36287.6 617.9 4746.0
100 % 42.9 49.8 0.8 6.5
2007 98417.7 34666.2 59446.0 1177.5 3128.0
100 % 35.2 60.4 1.2 3.2
...
2015 98888,0 41537,6 48697,0 3703,4 4950,0
100 % 42,0 49,2 3,8 5,0
20161) 96150,3 38735,2 50860,8 2021,9 4532,4
100 % 40,3 52,9 2,1 4,7
1)
Date provizorii
Sursa: Anuarul statistic al României, 2002-2016
În ceea ce priveşte modul de constituire a resurselor de finanţare a investiţiilor, se constată

o diminuare continuă a rolului bugetului public naţional în favoarea investiţiilor realizate de
sectorul privat (a cărui pondere a depăşit începând cu anul 1999 nivelul de 50% din volumul
investiţiilor totale), în paralel cu multiplicarea modalităţilor de constituire a resurselor de
finanţare a investiţiilor.
Evoluţia în structură (pe surse de finanţare) a investiţiilor nete realizate în perioada 2002-
2016 este prezentată în tabelul următor:
Tabel nr. 2. Evoluţia structurii investiţiilor nete realizate în perioada 2002-20161) pe surse
de finanţare
(în procente)
Surse de finanţare 2002 2003 2004 2005 2006 2007 ... 20161)
Total, din care: 100.0 100.0 100.0 100.0 100.0 100.0 100.0
Surse proprii 76.2 68.7 69.0 75.4 72.0 77.5 78.4
Credite interne 8.1 9.2 10.4 8.7 8.5 8.5 6
Credite externe 4.8 8.3 8.7 6.0 4.3 2.9 0.02
Buget de stat şi 6.8 6.9 5.1 4.1 7.3 6.3 9
bugete locale
Capital străin 0.3 0.4 0.5 0.6 1.2 1.3 1
Alte surse 3.8 6.5 6.3 5.2 6.7 3.5 5.58
Sursa: Anuarul statistic al României, 2002-2016 (date prelucrate
Din datele prezentate în tabelul anterior, se poate observa faptul că mutaţiile intervenite în
structura economiei româneşti au condus la o diversificare a surselor de finanţare a investiţiilor,
în structura cărora sursele proprii deţin ponderea cea mai importantă (78,4% în anul 2016). Acest
fenomen reflectă, pe de o parte, sporirea fondurilor proprii ale agenţilor economici, a capacităţii
lor de autofinanţare, dar şi slaba folosire a celorlate alternative de procurare a resurselor destinate
finanţării investiţiilor. Creditele interne, de exemplu, deţin încă o pondere redusă, chiar dacă
ponderea lor a crescut în timp, odată cu diminuarea nivelului general al dobânzilor din economie.
Nici alternativa procurării de fonduri de pe piaţa de capital prin emisiunea de acţiuni sau
obligaţiuni nu este folosită pe deplin, chiar dacă au fost create mecanismele şi instituţiile
necesare funcţionării acestei pieţe. Strâns legat de acest aspect se poate aprecia că şi capitalul
străin, care poate reprezenta o importantă alternativă în susţinerea relansării şi accelerării
dezvoltării, deţine în prezent o pondere foarte redusă, deşi legislaţia actuală15 acordă importante
facilităţi fiscale şi vamale investitorilor români şi străini.
15
Legea nr. 15/1994 privind amortizarea capitalului imobilizat în active corporale şi necorporale, cu modificările
ulterioare, Legea nr. 414/2002 privind impozitul pe profit, Ordonanţa de urgenţă nr. 92/1997 privind stimularea
b) În ceea ce priveşte modul de utilizare a fondurilor de investiţii, se poate afirma faptul că
în activitatea de orientare şi alocare a investiţiilor, mai ales în ceea ce priveşte sectorul privat,
prevalează criteriul economic şi mai puţin criteriile de ordin social şi politic, iar investiţiile sunt
orientate cu prioritate către sectoarele unde se realizează o viteză de rotaţie mai ridicată a
capitalurilor.
Considerăm că strategiile investiţionale actuale din România trebuie să aibă în vedere, cu
prioritate, următoarele obiective:
- continuarea procesului de restructurare şi relansare a economiei româneşti prin susţinerea
activităţilor economice viabile şi rentabile, în paralel cu aplicarea unor programe de reconversie
profesională a personalului disponibilizat. Resursele financiare obţinute în urma procesului de
dezinvestiţii, de demontare a componentelor economice neviabile nu trebuie folosite pentru
consum, ci, împreună cu celelalte resurse destinate investiţiilor, să fie folosite pentru realizarea
unor învestiţii eficiente şi adaptate la cerinţele pieţei, fără ca mecanismul economic să-şi
întrerupă funcţionarea sa normală;
- susţinerea activităţilor de cercetare ştiinţifică şi de promovare a tehnologiilor de vârf;
- reconsiderarea raportului dintre sectorul public şi cel privat, în sensul continuării
procesului simultan de diminuare a ponderii sectorului public în economie în favoarea sectorului
privat, sporirea autonomiei financiare a acestuia şi instituirea unor pârghii şi instrumente de
intervenţie statală în vederea stimulării iniţiativei private, în condiţiile menţinerii echilibrului
financiar şi a unei strategii de ansamblu cu privire la dezvoltarea economică şi socială a ţării;
- stimularea creării şi dezvoltării de întreprinderi mici şi mijlocii, capabile să se adapteze
mult mai uşor la evoluţiile pieţei interne şi externe;
- crearea unui cadru legislativ stabil în ceea ce priveşte reglementarea mecanismelor de
funcţionare a pieţelor şi perfecţionarea măsurilor de atragere a capitalurilor autohtone şi străine
în procesul investiţional;
- dezvoltarea regională şi protecţia mediului înconjurător, în vederea asigurării unui proces
de creştere economică armonizată a tuturor zonelor şi regiunilor ţării, în condiţiile menţinerii
echilibrului ecologic natural şi protecţiei mediului înconjurător;
- continuarea măsurilor de atragere a capitalului străin în procesul de finanţare a investiţiilor,
care este o condiţie a sporirii volumului resurselor destinate finanţării investiţiilor şi a calităţii
activităţii agenţilor economici din România. Investiţiile străine, directe sau indirecte, creează
premisele suplimentării capitalului destinat finanţării investiţiilor, dar şi ale accelerării
introducerii tehnologiilor moderne în economia românescă;
- creşterea gradului de participare a economiei româneşti la schimburile economice
internaţionale prin creşterea competitivităţii produselor româneşti pe plan internaţional şi
valorificarea superioară a resurselor naturale şi umane din economie;
- instituirea unui cadru legal care să asigure realizarea unor măsuri de protejare a
populaţiei, din punct de vedere economic şi social.
investiţiilor directe, Legea nr. 241/1998 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 92/1997 privind
stimularea investiţiilor directe ş.a.
TESTE GRILĂ
1. În abordarea contabilă, investiţiile sunt considerate :

a) [ ] imobilizări concretizate în bunuri mobile sau imobile;
b) [ ] consumuri de resurse ce se fac în prezent în speranţa obţinerii în viitor a unor efecte
economice;
c) [ ] cheltuieli de resurse care generează venituri superioare sau economii în viitor.
2. Care din următoarele afirmaţii sunt adevărate:

a) [ ] investiţiile sunt cheltuieli băneşti prin care se urmăreşte întotdeauna obţinerea unui profit;
b) [ ] în abordarea economică, în definirea investiţiilor se pune accentul pe eficienţa efortului
investiţional;
c) [ ] în abordarea financiară, investiţiile sunt considerate toate elementele de imobilizări sau
cheltuieli băneşti, inclusiv sporul de necesar de rulment pentru activitatea de exploatare în primul
an de funcţionare a obiectivului de investiţii;
d) [ ] aportul în natură la capitalul social al unei firme nu este considerat o investiţie, deoarece nu
este o cheltuială bănească.
3. În categoria investiţiilor necorporale se includ:

a) [ ] cheltuielile de cercetare-dezvoltare;
b) [ ] cheltuielile pentru cumpărarea sau conceperea de programe informatice;
c) [ ] cheltuielile cu formarea profesională a personalului muncitor;
d) [ ] plasamentele în valori mobiliare.
4. Investiţiile neproductive pot fi:

a) [ ] ofensive;
b) [ ] defensive.
5. Investiţiile cu risc „alb” sunt:

a) [ ] investiţiile în activităţi de cercetare-dezvoltare în domenii noi;
b) [ ] investiţiile care privesc normele de securitate şi de protecţie a muncii;
c) [ ] investiţiile destinate ameliorării condiţiilor de muncă ale salariaţilor.
6. Care din următoarele afirmaţii sunt adevărate:

a) [ ] investiţiile conexe sunt investiţiile care favorizează funcţionarea investiţiei directe (de
bază);
b) [ ] investiţiile nete sunt investiţiile destinate formării nete a capitalului fix, a căror sursă o
formează amortizarea acestuia;
c) [ ] investiţiile brute sunt investiţiile a căror sursă de finanţare o constituie venitul net (profitul).
Capitolul 2
STRATEGII INVESTIŢIONALE
2.1. Investiţiile şi creşterea economică

Cuvinte-cheie: creştere economică, înclinaţie marginală spre consum, creştere zero,

multiplicatorul investiţiilor, coeficientul capitalului, productivitatea investiţiilor, acceleratorul
investiţiilor, balanţa legăturilor dintre ramuri, funcţii de producţie.
Obiective urmărite
1. Înţelegerea legăturii dintre investiţii şi creşterea economică;
2. Cunoaşterea principalelor modele ale creşterii economice fundamentate pe investiţii;
3. Cunoaşterea principalelor metode de optimizare a alocării resurselor de investiţii şi de
prognoză a investiţiilor.
2.1. Investiţiile şi creşterea economică
Conceptul de creştere economică a fost introdus în teoria economică în anul 1939 de către
economistul englez Harrod1 şi a fost definit în diverse moduri de-a lungul timpului. Majoritatea
acestor definiţii, mai mult sau puţin cuprinzătoare, a scos în evidenţă valenţele sale cantitative,
creşterea economică fiind definită, în esenţă, ca reprezentând fenomenul de expansiune pe
termen lung a dimensiunilor producţiei şi a unor indicatori macroeconomici (produsul naţional
brut sau venitul naţional, pe total sau pe locuitor). El apare astfel ca un rezultat al sporirii
dimensiunilor activităţii economice în urma combinării şi utilizării eficiente a factorilor de
producţie, în contextul unor restructurări, perfecţionări şi adaptări ale acestor factori la nevoile
social-economice. În literatura economică se utilizează frecvent noţiunile de „creştere”,
„expansiune”, „progres” şi „dezvoltare”. Marea majoritate a economiştilor sunt de acord în a
considera că „expansiunea” este un concept care desemnează evoluţia unui fenomen pe termen
scurt, în timp ce „creşterea” desemnează evoluţia unui fenomen pe termen lung.
Ca sferă de cuprindere, creşterea economică este o parte componentă a dezvoltării
economice, deoarece ultimul concept semnifică şi mutaţiile calitative ale acestui proces în
domeniul structurilor economico-sociale şi tehnico-ştiinţifice, al mecanismelor economice, al
modului de comportament şi de gândire ale oamenilor etc. Conceptul de creştere economică a
devenit o problemă centrală în teoria şi practica economică, deoarece teoriile formulate în timp
1
Soroceanu, Valentin – Macroeconomie. Concepte, teorii şi politici macroeconomice, Tipografia Moldova, Iaşi,
2003, p. 144
asupra creşterii economice au stat şi stau la baza elaborării unor programe şi măsuri de
dezvoltare economică a ţărilor lumii. Susţinătorii teoriilor creşterii economice şi-au propus ca
scop identificarea acelor factori care, combinaţi în diverse moduri, asigură pe termen lung
sporirea continuă a produsului naţional. Din categoria acestor factori, înţeleşi ca resurse
economice atrase în circuitul economic şi capabile să potenţeze rezultatele activităţii economice,
pot fi menţionaţi: factorii economici (mărimea capitalului, resursele naturale, forţa de muncă,
volumul investiţiilor, progresul tehnic ş.a.) şi factorii extraeconomici (factorii sociali,
demografici, sistemul legislativ, conjunctura economică şi politică internă şi internaţională).
Considerând investiţiile ca factor hotărâtor al creşterii economice, susţinătorii teoriilor
creşterii economice au pus accentul, în modelele lor, pe identificarea principalelor corelaţii care
se formează între investiţii şi diversele laturi ale creşterii economice şi pe relevarea modalităţilor
de a menţine investiţiile la un prag care să asigure un nivel optim al interacţiunii dintre cele patru
sisteme: economic, uman, ambiental şi ecologic.
Între investiţii şi creşterea economică există o legătură biunivocă: investiţiile constituie
suportul esenţial al creşterii economice, materializată în sporirea produsului social şi a venitului
naţional, iar creşterea economică asigură premisele obţinerii unor resurse suplimentare care pot
potenţa procesul investiţional.
Corelaţia dintre investiţii şi creşterea economică a fost pusă în evidenţă de economistul
englez John Maynard Keynes. Pornind de la relaţia generală:
Y=C+I
(în care Y = venitul, C = consumul şi I = investiţiile), Keynes consideră că există o lege

psihologică fundamentală potrivit căreia, de regulă şi în medie, oamenii înclină să consume mai
mult atunci când venitul lor creşte, dar creşterea consumului (ΔC) nu devansează creşterea
venitului (ΔY). Cu alte cuvinte, unei creşteri a venitului (ΔY) îi va corespunde întotdeauna o
creştere a consumului (ΔC), dar (ΔY) > (ΔC), astfel încât raportul ΔC / ΔY este o mărime
pozitivă şi subunitară. Acest raport este denumit înclinaţia marginală spre consum şi arată cu cât
creşte consumul la o creştere cu o unitate a venitului.
Diferenţa dintre venituri şi cheltuielile de consum o reprezintă economiile (E), care sunt
folosite de deţinătorii lor, direct sau indirect, pentru investiţii (I). În acest caz, ciclul venituri –
consum - economii se închide într-o situaţie de echilibru prin egalitatea E = I (economii =
investiţii). Economiile şi investiţiile sunt egale, deoarece ambii termeni reprezintă părţi diferite
ale aceluiaşi fenomen: economiile sunt rezultatul comportamentului colectiv al consumatorilor
individuali, iar investiţiile sunt rezultatul comportamentului colectiv al întreprinzătorilor.
Raportul dintre variaţia economiilor şi variaţia venitului (ΔE / ΔY) este denumit de Keynes
înclinaţia marginală spre economii şi este, de regulă, o mărime pozitivă şi subunitară, dar mai
mică decât înclinaţia marginală spre consum. Transformarea economiilor în investiţii depinde de
o serie de factori cum ar fi: cererea de investiţii, rata dobânzii de pe piaţă, raportul dintre rata
dobânzii de pe piaţă şi rata rentabilităţii investiţiei, fluctuaţiile profitului la investiţiile existente,
gradul de risc al investiţiei, situaţia economiei mondiale etc. Realizarea de investiţii are ca efect
o nouă creştere a venitului, de unde decurge o nouă creştere a consumului şi a economiilor.
Cu toate că creşterea economică reprezintă condiţia fundamentală a dezvoltării, mai ales
pentru ţările în curs de dezvoltare, au fost formulate şi teorii pesimiste, potrivit cărora o creştere
economică susţinută poate avea un efect catastrofal pentru omenire2, cum ar fi deteriorarea gravă
a mediului ambiant, epuizarea resurselor de materii prime nereproductibile ş.a. De exemplu, într-
un studiu considerat primul Raport al Clublui de la Roma şi intitulat „Limitele creşterii” (apărut
în anul 1972) se apreciază că o serie de factori fundamentali (populaţia, producţia agricolă,
resursele naturale, producţia industrială şi poluarea) influenţează în prezent creşterea economică,
dar creşterea lor excesivă va conduce în viitor la stagnarea activităţii economice la nivel mondial,
la stoparea creşterii demografice şi la deteriorarea ireversibilă a mediului înconjurător. Evitarea
unei asemenea catastrofe se poate face – susţin autorii raportului - prin recurgerea la o rată de
creştere zero a economiei şi a populaţiei. Teza reducerii la zero a creşterii economice a fost
combătută de numeroşi economişti, fiind considerată o idee reacţionară, de natură malthusiană.
Cele mai multe studii apărute ulterior3 au scos în evidenţă necesitatea realizării la nivel mondial
a unei creşteri economice echilibrate, a unei distribuiri mai echitabile a resurselor, atât între
naţiuni, cât şi în cadrul acestora, precum şi a acordării de ajutoare ţărilor sărace sau în curs de
dezvoltare, în vederea finanţării unor programe de investiţii care să asigure atenuarea decalajelor
dintre ţările bogate şi cele sărace, precum şi protecţia mediului înconjurător.
După apariţia celebrei lucrări a lui Keynes, „Teoria generală a folosirii mâinii de lucru, a
dobânzii şi a banilor”, apărută în anul 1936, au fost elaborate numeroase teorii şi modele ale
creşterii economice. În literatura de specialitate, unele teorii cu privire la creşterea economică
sunt prezentate sub forma unor modele matematice prin care încearcă stabilirea unor corelaţii,
directe sau indirecte, dintre investiţii şi creşterea economică viitoare. Aceste modele reprezintă
intrumente de investigare şi de cunoaştere a influenţei pe care o au investiţiile (în calitatea lor de
principal factor al creşterii economice) asupra fenomenelor şi proceselor economice. Dintre
acestea vor fi analizate modele elaborate de J. M. Keynes, R.F. Harrod, Domar şi J.M. Clark.
1. Modelul lui Keynes

Formulat în anul 1936, modelul lui Keynes, întâlnit şi sub denumirea de multiplicatorul
investiţiilor, porneşte de la relaţia dintre veniturile obţinute de populaţie (Y), consumul
populaţiei (C) şi investiţiile (I):
Y=C+I
Pornind de la această egalitate, o creştere (Δ) a veniturilor va antrena o creştere de aceeaşi

mărime a celorlalţi doi factori:
ΔY=ΔC+ΔI
Raportul dintre Δ Y şi Δ I poartă denumirea de multiplicatorul investiţiilor
2
Dimitriu, Iordachi – Eficienţa şi finanţarea investiţiilor, Editura Universităţii „Al. I. Cuza” Iaşi, 1979, p. 35
3
Omenirea la răspântie (autori Mihajlo Mesarovici şi Eduard Pestel, 1975), Restructurarea ordinii internaţionale
(autor Jan Timbergen, 1976), Scenariu pentru următorii 200 de ani (autor H. Kahn, 1976) ş.a.
m Y
I
(m) şi exprimă sporul de venit necesar creşterii cu o unitate a investiţiilor. Din ecuaţia de mai sus
rezultă că şi sporul de venit este condiţionat de realizarea unor investiţii suplimentare, iar
multiplicatorul investiţiilor exprimă eficienţa acestor investiţii (cu cât creşte venitul la o creştere
a investiţiilor cu o unitate). Multiplicatorul lui Keynes arată deci, de câte ori creşte venitul la o
anumită creştere a investiţiilor.
De exemplu, dacă o investiţie adiţională de 5 milioane de dolari duce la o

creştere a venitului naţional de 15 milioane dolari, atunci valoarea
multiplicatorului este 3, iar dacă această creştere este de 20 milioane dolari,
valoarea multiplicatorului va fi 4. Se observă că valoarea multiplicatorului
trebuie să fie întotdeauna o mărime pozitivă şi mai mare ca 1.
Între multiplicatorul investiţiilor (m) şi înclinaţia marginală spre consum (q) se poate stabili o
anumită corelaţie. Pornind de la relaţia ΔΔY = ΔC + ΔI , dacă împărţim ambii termeni ai ecuaţiei
la Δ Y obţinem:
Y C I
 
Y Y Y
de unde rezultă:
1 = înclinaţia marginală spre consum + înclinaţia marginală spre economii.

Se observă că înclinaţia marginală spre consum şi înclinaţia marginală spre economii sunt
mărimi pozitive şi subunitare. Dar ultimul termen al egalităţii (Δ I / Δ Y) este inversul
multiplicatorului investiţiei (1 / m). Rezultă că:
1
1 q 
m
de unde:
1
m
1 q
Din ultima ecuaţie se poate observa că o creştere a lui q determină o creştere a lui m, care este o
mărime pozitivă, supraunitară. Rezultă deci un fenomen paradoxal: multiplicatorul investiţiilor
este cu atât mai mare, cu cât consumul este mai mare. Din ecuaţia m = Δ Y / Δ I rezultă că:
ΔY = m  Δ I
unde m este un indicator de eficienţă economică a investiţiei.

Se poate constata şi faptul că, cu cât creşte consumul, cu atât creşte şi venitul, deoarece mărimea
multiplicatorului depinde în mod direct de gradul înclinaţiei spre consum. Această ultimă
constatare este valabilă doar în situaţia în care analiza fenomenului se face dinamic (pe mai mulţi
ani), iar volumul investiţiilor este ridicat, deoarece la volume mici de investiţii corespund
venituri reduse, chiar dacă mărimea lui m este foarte mare.
2. Modelul lui Harrod

Adept şi continuator al teoriei lui Keynes, R. F. Harrod a formulat în anul 1946 un model al
creşterii economice întâlnit şi sub denumirea de coeficientul capitalului. Harrod consideră că
există un raport constant între capitalurile în funcţiune şi veniturile unei perioade, în condiţiile în
care nu există progres tehnic, iar rata dobânzii nu se schimbă. Acest raport poartă denumirea de
coeficientul capitalului şi se determină după relaţia:
K
c
Y
în care:
c = coeficientul capitalului;
K = capitalul în funcţiune;
Y = venitul realizat.
Din această relaţie rezultă o relaţie privită integralist de forma K = c  Y care arată că există o
anumită constanţă între mărimea capitalului în funcţiune şi venitul obţinut de societate. Privită
marginalist, această relaţie devine
Δ K = c  Δ Y . Cum Δ K = I , relaţia devine:
I=c  ΔY
Prin acest model, Harrod încearcă să demonstreze că sporul de capital din anul curent (I) va
conduce la creşterea venitului în anul următor (ΔY), care, la rândul său, va asigura un nou spor
de capital. Odată stabilit coeficientul capitalului (c), se poate determina volumul investiţiilor (I)
necesare pentru obţinerea unui anumit venit suplimentar (ΔY).
Aplicarea acestui model este valabilă pe o perioadă scurtă de timp (4 - 5 ani) şi în economii
stabile (care nu se confruntă cu fenomene de inflaţie, şomaj sau blocaj economic), deoarece pe
termen lung nici inflaţia şi nici progresul tehnic nu sunt variabile constante.
3. Modelul lui Domar

În modelul lui Domar, întâlnit şi sub denumirea de productivitatea investiţiilor (Wi ), venitul este
înlocuit cu capacitatea de producţie realizată cu ajutorul noilor investiţii (Q). La fel ca şi Harrod,
Domar consideră că acest raport este constant, iar progresul tehnic nu influenţează în mod
determinant rezultatele perioadei. Expresia modelului lui Domar este:
Q
Wi 
I
unde:
Wi = productivitatea investiţiilor;
Δ Q= sporul de capacitate de producţie;
I = volumul investiţiilor.
Indicatorul productivitatea investiţiilor exprimă volumul producţiei suplimentare ce poate fi
obţinută la 1 leu investit. Indicatorul productivitatea investiţiilor (Wi) stabilit de Domar este
inversul coeficientului capitalului (c) determinat de Harrod:
1
W 
c
Cele două modelele au fost elaborate în același an şi sunt întâlnite uneori în literatura de
specialitate sub denumirea de modelul Harrod-Domar.
4. Modelul lui Clark

Elaborat cu aproximativ 30 de ani înainte de modelul lui Harrod, modelul lui J.M. Clark, întâlnit
sub denumirea de acceleratorul, presupune existenţa următoarei relaţii dintre investiţiile
efectuate şi veniturile obţinute:
a I h
Y Y
h h 1
în care:
a = acceleratorul;
I = investiţiile realizate;
Y = veniturile obţinute;
h = anul de referinţă.
Din relaţia de mai sus rezultă că acceleratorul exprimă efectul creşterii venitului asupra
investiţiilor sau disponibilul de investiţii format ca urmare a creşterii venitului cu o unitate. Între
accelerator şi coeficientul capitalului nu există nicio deosebire decât din punctul de vedere al
perioadei luate în calculul sporului de venit. Modelul lui Clark are doar o valoare teoretică,
deoarece investiţiile realizate în anul „h” nu pot fi puse în funcţiune decât parţial în acelaşi an şi
nu-şi pot realiza efectele în acelaşi interval de timp.
Optimizarea alocării resurselor de investiţii la nivel macro sau microeconomic presupune

identificarea celei mai bune variante de program sau proiect de investiţii, dintr-o multitudine de
alternative posibile, care să asigure obţinerea unui efect sau avantaj maxim în urma realizării
acestora sau care să permită realizarea activităţii respective cu costuri minime.
La nivel macroeconomic, problema identificării principalelor corelaţii şi interdependenţe
dintre ramurile economiei naţionale, în vederea dezvoltării echilibrate a acesteia, a constituit un
obiectiv important al teoriei şi practicii economice. La studierea acestei probleme, o contribuţie
deosebit de importantă a avut economistul Wassily Leontieff4. Folosind o serie de modele
interactive construite de înaintaşi (F. Quesnay, K. Marx, L. Walras şi J.M. Keynes), W. Leontieff
a reuşit să le extindă la nivelul economiei americane şi să le transforme în construcţii matematice
prin care a încercat să surprindă numeroasele relaţii dintre componentele sistemelor economice
moderne. Modelul de analiză input-output, construit de reputatul economist american, este
folosit frecvent de către economişti din numeroase ţări, la rezolvarea unor probleme
macroeconomice complexe şi ca instrument de analiză şi previziune economică 5. Metoda
balanţei legăturilor dintre ramuri, construită de Leontieff, este o metodă de analiză tabelară
intrări-ieşiri, care descrie în expresie valorică fluxul de bunuri şi servicii dintre toate sectoarele
economiei naţionale pe o perioadă de timp determinată, de regulă un an. Ea este folosită şi în
calculele de optimizare a structurii investiţiilor, deoarece permite stabilirea volumului de
investiţii pe ramurile producţiei materiale şi pe sectoare de activitate necesare realizării unui
anumit nivel al producţiei6. Balanţa legăturilor dintre ramuri cuprinde, în expresie valorică, patru
cadrane, şi anume:
- cadranul I, care este partea principală a balanţei legăturilor dintre ramuri, exprimă
legăturile producţie-consum dintre ramuri privind materiile prime, materialele, combustibilii,
energia etc. El are forma unei table de şah în care mărimile înscrise pe rânduri reprezintă ieşirile
(outputurile) şi arată cum se repartizează o parte din producţia totală a ramurii respective pentru
consumul intermediar al tuturor ramurilor, iar mărimile înscrise pe coloane reprezintă intrările
(inputurile) şi arată consumurile ramurii respective, de la celelalte ramuri, în vederea realizării
producţiei totale a acelei ramuri;
- cadranul II, care cuprinde indicatorii utilizării finale a veniturilor, respectiv acumularea
brută, (stocurile), consumul neproductiv şi exportul, care formează împreună produsul final;
- cadranul III, care cuprinde indicatorii repartiţiei primare a veniturilor, după ramurile în
care a avut loc crearea acestora (salariile, amortizarea etc.);
- cadranul IV, care prezintă repartiţia ulterioară a veniturilor şi formarea veniturilor finale.
Într-o formă simplificată, balanţa legăturilor dintre ramuri se prezintă astfel:
4
Wassily, Leontief (n. 1906), economist american de origine rusă, laureat al Premiului Nobel pentru economie
(1973) pentru elaborarea modelului input-output (intrări-ieşiri) şi pentru că „şi-a consacrat cea mai mare parte din
opera sa problemelor tehnice de elaborare şi perfecţionare a modelului economic privind analiza matematică a
intrărilor şi ieşirilor la problemele economice importante” .
5
Denis, Henri – Histoire de la pensée économique, P.U.F., Paris, 1974, p. 696-701
6
vezi Cistelecan, Lazăr – Economia, eficienţa şi finanţarea investiţiilor, Editura Economică, Bucureşti, 2002, p. 60-
64
Tabel nr. 1. Forma simplificată a balanţei legăturilor dintre ramuri
Valoarea Fluxuri interramuri Produs final
producţiei în (Ramuri consumatoare)
ramurile
producătoare
X1 x11, Y1
X2 x12,……………………..… Y2
. ….x1n
. x21,
. x22,…………………………. (II)
. ..x2n
. .
Xn . Yn
. (I)
.
.
xn1,xn2,……………………
………xnn
Amortizare a1
Salarii a2……………………………
…an
s1 (IV)
s2……………………………
Plusprodusul ….sn
Produsul global
(III)
P1P2…………………………
…….Pn
X1
X2…………………………
…...Xn
Sursa : Vasilescu Ion, Românu Ion, Cicea Claudiu – Investiţii, Editura Economică, Bucureşti,
2000, p. 337
Pentru determinarea investiţiilor se foloseşte relaţia care exprimă egalitatea dintre

producţia realizată pe fiecare ramură ( Xi ) şi suma fluxurilor de producţie ( xij ), la care se adaugă
produsul final ( Yi ) al ramurii producătoare respective. Această relaţie exprimă ecuaţia
repartizării producţiei pentru fiecare ramură în parte:
Xi = Σ xij + Yi
în care:
Xi = volumul total al producţiei obţinut în ramura i ;
Σ xij = consumurile intermediare (ieşirile ramurii i ) ;
YI = produsul final al ramurii i.
În vederea determinării valorii producţiei totale care corespunde unui anumit produs final,
se determină coeficienţii tehnici ( aij ) ai fiecărei ramuri, care exprimă ponderea consumului
ramurii „j” de la ramura „i” în producţia totală a ramurii „j”, după relaţia:
xi j
ai j 
Xj
de unde rezultă xij = aij  Xj
Cu valorile lui aij astfel calculate, se formează un sistem de ecuaţii de forma:
Xi = Σ aij Xj + Yi .
X1 = a11 X1 + a12 X2 +………………. + a1n Xn + Y1

X2 = a21 X1 + a22 X2 +………………. + a2n Xn + Y2
…………………………………………………….
Xn = an1 X1 + an2 X2 +………………. + ann Xn + Yn
Acest sistem de ecuaţii ne permite determinarea volumului producţiei ce trebuie realizată

pe fiecare ramură şi pe total economie naţională, pentru obţinerea unui anumit nivel al
produsului final (pe fiecare ramură şi pe total economie). Cunoscând acel nivel al producţiei, se
poate calcula volumul investiţiilor ce trebuie realizate în vederea obţinerii produsului final dorit.
Notând cu A matricea consumurilor directe, cu X vectorul producţiei ramurilor şi cu Y
vectorul produsului final, ecuaţia se mai poate scrie:
X = AX + Y
La nivel microeconomic sunt folosite mai multe metode de optimizare care pot ajuta la
soluţionarea unor probleme legate de pregătirea deciziilor de investiţii şi de adoptare a acestora.
Rezolvarea problemelor de optimizare presupune, în linii generale, parcurgerea succesivă a
următorilor paşi:
- alegerea funcţiei obiectiv (criteriul de eficienţă economică urmărit);
- stabilirea restricţiilor principale (nivelul minim dat al unor efecte economice ce trebuie
realizate sau nivelul maxim al costurilor de resurse ce pot fi afectate în acest scop);
- se modelează funcţia obiectiv plecând de la dependenţa acesteia de variabilele soluţiilor
care stau la baza alternativelor formulate;
- se determină soluţia, varianta sau alternativa care asigură valoarea optimă a funcţiei
obiectiv.
Programarea matematică este cea mai folosită metodă de optimizare a alocării resurselor de
investiţii.
În cadrul acesteia, metodele cele mai importante folosite în acest scop, ţinând seama de
momentul în care se desfăşoară acţiunea supusă optimizării, sunt programarea statică şi
programarea dinamică.
1. Programarea statică este folosită în situaţia în care timpul nu influenţează rezultatele
activităţii de investiţii (de exemplu, repartizarea fondurilor de investiţii pe obiective). Problemele
de programare statică se pot rezolva, la rândul lor, folosind una din metodele următoare:
a) metoda grafică sau geometrică - este o metodă care se foloseşte în cazul în care fondul
de investiţii este repartizat pe două direcţii. În construirea modelului de programare se
formulează sistemul de restricţii (de exemplu: un maxim al fondului total de investiţii ce trebuie
repartizat sau al cheltuielilor materiale) şi funcţia obiectiv (de exemplu : un maxim al cifrei de
afaceri). Etapele pe care le presupune rezolvarea problemei sunt: stabilirea necunoscutelor,
scrierea indicatorilor în funcţie de necunoscutele stabilite, scrierea modelului matematic,
stabilirea mulţimii soluţiilor admisibile şi identificarea soluţiei optime.
b) metoda analitică- se aplică în cazul în care numărul necunoscutelor este de 3 sau mai
mare şi are la bază algoritmul simplex, elaborat în anul 1947 de G. B. Danzig. Această metodă
permite rezolvarea problemelor legate de repartizarea resurselor de investiţii pe mai multe
direcţii de activitate.
Exemplu de rezolvare a unei probleme de optimizare a alocării resurselor de investiţii la

nivel microeconomic prin metoda grafică
La societatea comercială „Progresul” S.A. a fost aprobat planul de modernizare şi

restructurare a bazei tehnico-materiale la două secţii de producţie, secţia A şi secţia B. Bugetul
alocat acestei activităţi este de 500 mil. lei, iar indicatorii tehnico-economici ai activităţii celor
două secţii de producţie sunt următorii:
Producţia la Profit la 1000

Cheltuielile materiale la
1000 lei capital lei producţie
Secţia 1000 lei producţie realizată
fix realizată CM
Q P
Q
CF Q
A 9.400 200 700
B 8.500 150 620
Să se determine modalitatea optimă de repartizare a fondurilor de investiţii disponibile

astfel încât:
- valoarea producţiei realizate de cele două secţii să fie maximă;
- profitul obţinut să fie de cel puţin 600 mil. lei;
- cheltuielile materiale să nu depăşească suma de 2.400 mil. lei.
Presupunem că fondurile de investiţii se transformă în totalitate în capital productiv.
Rezolvarea problemei presupune parcurgerea următoarelor etape:
I. Stabilirea necunoscutelor:
x1 – fondul de investiţii ce va fi alocat secţiei A;
x2 – fondul de investiţii ce va fi alocat secţiei B.
II. Scrierea funcţiei obiectiv (maximizarea volumului producţiei):
2
F ( x)   cjxj  max
j 1
F(x) = 9,4 x1 + 8,5 x2 = max
III. Stabilirea sistemului de restricţii:

n
 aijxj  bj
j 1
unde:
aij = efectele (eforturile) realizate în cadrul procesului productiv la 1 leu capital investit;
xj = fondurile investiţionale alocate celor 2 secţii de producţie;
bj = limitele care restricţionează parametrii de funcţionare a secţiilor de producţie.
Restricţii:
 profitul total obţinut să fie de cel puțin 600 mil. lei
 cheltuielile materiale totale să fie de cel mult 2400 mil. lei;
Trebuie să calculăm:
-profitul obţinut/1 leu capital investit
-cheltuielile materiale /1 leu capital investit
Indicatorii se determină utilizând relaţile:
P Q P CM CM Q
---- = ------ x ----- ; ------ = ----- x ------
CF CF Q CF Q CF
în care:
P = profitul
Q = productia
CM = cheltuielile materiale;
CF = capital fix
Calculăm indicatorii profit obţinut /1 leu capital investit şi cheltuielile materiale /1 leu
capital investit şi centralizăm datele privind coeficienţii sistemului de restricţii şi funcţia
obiectiv:
Profit obţinut /1 leu capital investit:

- pentru secţia A: 0,200 x 9,40 = 1,880
- pentru secţia B: 0,150 x 8,50 = 1,275
Cheltuielile materiale /1 leu capital investit:

- pentru secţia A: 0,700 x 9,40 = 6,580
- pentru secţia B: 0,620 x 8,50 = 5,270
Producţia/1l Cheltuieli
Investiţii Profit/1leu
Secţi eu capital materiale/1leu
(I) capital fix
a fix P
capital fix
mil. lei Q
CF
P
CF CF
A x1 9,40 1,880 6,580
B x2 8,50 1,275 5,270
IV. Stabilirea condiţiilor de nenegativitate:
x1  0
x2  0
V. Scrierea modelului matematic aferent problemei de programare liniară:
max F(x) = 9,40 x1 + 8,50 x2

x1 + x2 = 500
1,880 x1 + 1,275 x2 = 600
6,580 x1 + 5,270 x2 = 2.400
VI. Reprezentarea grafică, într-un sistem de axe bidimensionale, a restricţiilor problemei

sub formă de ecuaţie. Vor rezulta 3 drepte:
- dreapta d1 , aferentă restricţiei x1 + x2 = 500, care va intersecta sistemul de axe prin
punctele A de coordonate (500; 0) şi B de coordonate (0; 500)
- dreapta d2 , aferentă restricţiei 1,880 x1 + 1,275 x2 = 600, care va intersecta sistemul de
axe prin punctele C de coordonate (319,1; 0) şi D de coordonate (0; 470,6)
- dreapta d3 , aferentă restricţiei 6,580 x1 + 5,270 x2 = 2.400, care va intersecta sistemul
de axe prin punctele E de coordonate (364,7; 0) şi F de coordonate (0, 455,4).
VII. Identificarea spaţiului soluţiilor admisibile, delimitat de intersecţia semiplanelor

generate de sistemul de restricţii.Acesta este reprezentat de triunghiul CEM.
Coordonatele punctului M se pot determina uşor, deoarece acest punct se află la intersecţia
dreptelor d2 şi d3:
1,880 x1 + 1,275 x2 = 600
6,580 x1 + 5,270 x2 = 2.400
Din acest sistem de ecuaţii va rezulta x1 = 67,1 şi x2 = 371,6

Punctele care delimitează triunghiul CEM au următoarele coordonate:
C (319,1; 0), E (364,7; 0) şi M (67,1; 371,6).
VIII. Determinarea soluţiei optime: se calculează valoarea funcţiei obiectiv pentru toate
vârfurile spaţiului soluţiilor admisibile, iar coordonatele punctului pentru care valoarea funcţiei
obiectiv este cea mai mare este soluţia problemei. In cazul nostru, cele 3 valori ale funcţiei
obiectiv sunt:
f(C) = 9,40 x 319,1 + 8,50 x 0 = 2.999,54
f(E) = 9,40 x 364,7 + 8,50 x 0 = 3.428,18
f(M) = 9,40 x 67,1 + 8,50 x 371,6 = 3.789,3
Maximul funcţiei obiectiv este în punctul M de coordonate x1 = 67,1 şi x2 = 371,6.
IX. Interpretarea rezultatelor obţinute – presupune înlocuirea valorilor obţinute în sistemul

de restricţii şi determinarea efectelor (eforturilor) pe total şi pe fiecare secţie în parte. Rezultatele
obţinute sunt centralizate în următorul tabel:
Repartiz Repartiz Total

Disponib Diferen
Indicator at secţiei at secţiei repartiz
il ţe
A B at
Investiţii 500 67,1 371,6 438,7 –61,3
Profit obţinut 600 126,2 473,8 600 –
Cheltuieli
2.400 441,5 1.958,3 2.400 –
materiale
Producţie
max 630,7 3.158,8 3.789,3 –
realizată
Repartizarea în această structură (67,1 mil. lei secţiei A şi 371,6 mil. lei secţiei B) a
fondurilor de investiţii disponibile este optimă deoarece satisface toate restricţiile problemei:
investiţia asigură obţinerea unui profit de 600 mil. lei şi încadrarea în nivelul maxim al
cheltuielilor materiale totale 2.400 (mil. lei ). Şi funcţia obiectiv este îndeplinită, deoarece
volumul producţiei realizate este maxim. Mai mult, aceste rezultate sunt obţinute cu un effort
investiţional mai redus decât cel preconizat (–61,3 mil. lei).
Probleme propuse spre rezolvare
1). Consiliul de administraţie al societăţii comerciale „Fortuna” S.A. a aprobat planul de

investiţii privind modernizarea şi restructurarea bazei tehnico-materiale a două secţii de
producţie, şi anume secţia de fabricaţie aragaze şi secţia de fabricaţie maşini de spălat automate.
Bugetul alocat acestei activităţi este de 300 mil. lei. Indicatorii tehnico-economici ai activităţii
celor două secţii sunt:
Producţia la Profit la 1000 Cheltuielile materiale la

1000 lei capital lei producţie 1000 lei producţie
Secţia fix realizată realizată
Q P CM
CF Q Q
secţia de
fabricaţie 7.500 200 700
aragaze
secţia de
fabricaţie
maşini de 6.800 140 650
spălat
automate
Să se determine modalitatea de repartizare a fondului de investiţii disponibil astfel încât
valoarea producţiei realizate de cele 2 secţii să fie maxim, profitul obţinut să fie de cel puţin 350
mil. lei iar cheltuielile materiale să nu depăşească 2.500 mil. lei.
R: x1 = 300 mil. lei; x2 = 0 mil. lei
2). Societatea comercială „Prima” S.A. şi-a propus pentru anul în curs investiţii de modernizare la
cele două secţii de producţie, secţia de îmbuteliat băuturi răcoritoare şi secţia de ambalat produse
finite. Bugetul alocat în acest scop este de 400 mil. lei. Indicatorii tehnico-economici ai activităţii
celor două secţii sunt:

Q P CM
CF Q Q
secţia de
îmbuteliat
8.550 320 680
băuturi
răcoritoare
secţia de
ambalat 7.640 280 630
produse finite

R: x1 = 74,73 mil. lei; x2 = 325,27 mil. lei
3). Societatea comercială „Prosanis” S.A. şi-a propus pentru anul în curs investiţii de
modernizare la cele două secţii de producţie, secţia de asamblat televizoare şi secţia de producţie
aspiratoare. Bugetul alocat în acest scop este de 400 mil. lei. Indicatorii tehnico-economici ai
activităţii celor două secţii sunt:

Q P CM
CF Q Q
secţia de
asamblat 8.200 220 600
televizoare
secţia de
producţie 5.300 250 620
aspiratoare
R: x1 = 322,7 mil. lei; x2 = 77,3 mil. lei
2. Programarea dinamică se foloseşte în cazul în care timpul influenţează rezultatele

activităţii de investiţii. Modelul de programare dinamică folosit în acest caz permite cuantificarea
influenţei factorului timp. Acest model se desfăşoară în mai multe etape (de timp), iar rezultatele
care se obţin într-o etapă viitoare depind de deciziile care au fost luate în momentele anterioare.
Fiecărei etape îi corespunde, deci, o decizie, în funcţie de desfăşurarea fenomenului în timp.
Principiul fundamental care se aplică în programarea dinamică este principiul optimalităţii,
potrivit căruia o politică optimă nu poate fi obţinută decât din subpolitici optime. Programarea
dinamică este folosită în optimizarea alocării resurselor de investiţii pe mai mulţi ani şi pe mai
multe direcţii (de exemplu: proiectarea obiectivului, alegerea utilajelor şi tehnologiilor,
edificarea obiectivului şi darea în funcţiune a acestuia). Acest model se foloseşte cel mai frecvent
pentru unităţile cu producţie integrată7, în care produsul finit al unei secţii devine semifabricat
pentru o altă secţie din avalul acesteia. Ca şi celelalte modele, el presupune stabilirea unei funcţii
obiectiv (maximizarea profitului) şi trei tipuri de relaţii de recurenţă: relaţii ce exprimă
egalitatea dintre intrări şi ieşiri (de exemplu: egalitatea dintre volumul materiilor prime şi
necesarul pentru producţie de astfel de materiale, dintre volumul producţiei realizate şi producţia
livrată etc.), relaţii prin care se asigură construirea fiecărei secţii la capacitatea stabilită şi
relaţii prin care se impune încadrarea, pentru fiecare an de execuţie a obiectivului, în anumite
restricţii (volumul de investiţii disponibil, disponibilul de salariaţi, obţinerea unui anumit volum
de efecte etc.).
Termenul de prognoză derivă din limba greacă (de la termenii pro = dinainte şi gnosis =
cunoaştere) şi este sinonim cu cel de previziune, care provine din limba latină, ambii termeni
semnificând posibilitatea anticipării evoluţiei viitoare a unui fenomen pe bază de calcule
ştiinţifice.
Prognoza (previziunea) economică semnifică procesul de anticipare a desfăşurării
fenomenelor şi proceselor economice în viitor, pe baza unor analize ştiinţifice axate pe
experienţele anterioare. Prognoza economică permite o trasare probabilistică a viitorului cu un
anumit grad de certitudine, pe baza unei evoluţii trecute, şi foloseşte metode şi tehnici specifice.
Cele mai importante metode folosite în prognoza economică sunt:
a) Metoda comparaţiei, care constă în stabilirea evoluţiei viitoare a fenomenului pornind
de la analiza tendinţelor din ţările care au o mai mare experienţă şi tradiţie în ceea ce priveşte
fenomenul cercetat;
b) Metoda extrapolării, care presupune proiectarea în viitor a fenomenului în funcţie de
evoluţia sa anterioară. Pentru stabilirea viitoare a programelor de investiţii, metoda foloseşte
7
vezi Vasilescu, Ion, Românu, Ion, Cicea, Claudiu – Investiţii, Editura Economică, Bucureşti, 2000, p. 261-268.
două grupe de funcţii, și anume, funcţiile de regresie şi funcţiile de trend. Funcţiile de regresie
urmăresc evoluţia medie a legăturii dintre două variabile, în timp ce funcţiile de trend arată
evoluţia unei variabile în funcţie de timp, devenit el însuşi o variabilă de prognoză. Metoda
extrapolării prezintă dezavantajul de a nu putea prevedea eventualele momente de schimbare a
sensului evoluţiei fenomenului cercetat;
c) Metoda reflexivă, care care este tot o metodă de extrapolare, ce utilizează însă nişte
coeficienţi care asigură modificarea sensului evoluţiei fenomenului cercetat;
d) Metoda normativă, prin care se stabilesc diverse norme de consum (de materii prime sau
capital), în raport cu scopul urmărit şi cu stadiul de dezvoltare economică;
c) Metoda explorativă a funcţiilor matematice, în care se consideră o anumită variabilă
dependentă şi una sau mai multe variabile independente, ce influenţează evoluţia viitoare a
variabilei dependente (ex: funcţiile de producţie).
În ceea ce priveşte prognoza investiţiilor la nivelul unei societăţi comerciale, trebuie să se

ţină seama de faptul că realizarea acestora depinde de o serie de factori (cererea de mărfuri,
posibilităţile de aprovizionare ş.a.) care, la rândul lor, influenţează comportamentul altor factori
şi, în final, mărimea producţiei. Fiecare factor consumat în cadrul procesului de producţie
(capitalul în funcţiune, resursele de muncă, resursele naturale etc.) are o influenţă cantitativă şi
calitativă asupra volumului producţiei, ca funcţie scop:
- capitalul în funcţiune influenţează producţia obţinută atât din punct de vedere cantitativ
(numărul de utilaje, numărul secţiilor sau atelierelor de producţie etc.), cât şi calitativ
(randamentul utilejelor);
- resursele de muncă influenţează producţia obţinută din punct de vedere cantitativ
(numărul de angajaţi) şi sub aspect calitativ (productivitatea muncii pe angajat);
- materiile prime influenţează producţia obţinută din punct de vedere cantitativ (volumul şi
structura acestora) şi din punct de vedere calitativ (consumul specific) etc.
Din această cauză, în cazul prognozării investiţiilor, este necesar să se stabilească mai întâi
legătura dintre rezultatele procesului de producţie şi factorii care concură la realizarea acesteia.
Această legătură se exprimă prin funcţiile de producţie.
Modelele matematice cele mai utilizate în vederea determinării necesarului de fonduri de
investiţii sunt funcţiile de producţie, în special cele de tip Cobb-Douglas şi modelul lui Domar.
- funcţiile de producţie exprimă legătura dintre rezultatele procesului de producţie şi

îmbinarea factorilor acesteia. Ele permit evaluarea eficienţei relative a factorilor de producţie
implicaţi în calcul şi crearea unor posibilităţi de substituire între aceştia. Funcţiile de tip Cobb-
Douglas iau în considerare doi factori de producţie, munca şi capitalul în funcţiune. Se foloseşte
relaţia:
Q=g LλKμ
în care:
Q = producţia, exprimată sub formă bănească;
g = factorul de proporţionalitate ;
L = munca utilizată (numărul de salariaţi) ;
K = capitalul în funcţiune (volumul capitalului fix) ;
λ = coeficientul de elasticitate a producţiei faţă de munca utilizată;
μ = coeficientul de elasticitate a producţiei faţă de capitalul în funcţiune.
După determinarea volumului producţiei (Q) şi stabilirea numărului de salariaţi (L), ţinând
seama de informaţiile privind productivitatea muncii şi promovarea progresului tehnic, se
determină necesarul de capital fix. Apoi, în funcţie de capitalul fix existent şi de casările de
fonduri fixe ce urmează a se efectua în perioada analizată, se determină investiţiile ce vor fi
realizate în aceeaşi perioadă. Volumul acestora se determină după relaţia:
It = CFh – (CFo – C)
în care:
It = investiţia de realizat;
CFh = necesarul de capital fix în anul h, de referinţă;
CFo = capitalul fix din anul de bază;
C = casările de capital fix ce se fac în perioada de timp cuprinsă între anul de bază şi anul h.
- în ceea ce priveşte folosirea modelului lui Domar, se porneşte de la relaţia:
Q
Wi 
I
unde:
Wi = productivitatea investiţiilor;
Δ Q= sporul de producţie ce urmează a fi realizat;
I = volumul investiţiilor ce determină sporul de producţie.
Ştiind că Δ Q = Q h+1 – Q h , volumul investiţiilor se va determina după relaţia:
Q
I
Wi
Aceasta înseamnă că volumul de investiţii este direct proporţional cu producţia

suplimentară ce urmează a fi realizată şi invers proporţional cu productivitatea investiţiilor, adică
cu eficienţa economică a acestora.
TESTE GRILĂ
1. Multiplicatorul investiţiilor (formulat de Keynes) este cu atât mai mare cu cât:

a) [ ] consumul este mai mare;
b) [ ] consumul este mai mic;
c) [ ] sporul de venit este mai mare.
2) Coeficientul capitalului (c) exprimă raportul constant care există pe termen scurt între :
a) [ ] capitalurile în funcţiune (K) şi veniturile perioadei (Y);
b) [ ] capitalurile în funcţiune (K) şi cheltuielile perioadei (C);
c) [ ] capitalurile în funcţiune (K) şi volumul amortizării recuperate în cadrul perioadei (A).
3. Multiplicatorul investiţiilor (m) formulat de Keynes se determină după relaţia:

a) [ ] sporul de venit (ΔY)/sporul de investiţii (ΔI);
b) [ ] sporul de investiţii (ΔI)/sporul de venit (ΔY);
c) [ ] sporul de consum (ΔC)/sporul de investiţii (ΔI);
d) [ ] sporul de investiţii (ΔI)/ sporul de consum (ΔC).
4. Productivitatea investiţiilor (Wi) se determină după relaţia:

a) [ ] sporul de capacitate de producţie (ΔQ)/volumul investiţiilor (I);
b) [ ] sporul de capacitate de producţie (ΔQ)/ sporul de investiţii (ΔI);
c) [ ] volumul investiţiilor (I)/sporul de capacitate de producţie (ΔQ).
5. Programarea statică este folosită în calculele de optimizare a alocării resurselor de investiţii la

nivel microeconomic :
a) [ ] în situaţia în care timpul nu influenţează rezultatele activităţii de investiţii;
b) [ ] în situaţia în care timpul influenţează rezultatele activităţii de investiţii;
c) [ ] indiferent dacă timpul influenţează sau nu rezultatele activităţii de investiţii.
6. Programarea dinamică este folosită în calculele de optimizare a alocării resurselor de investiţii

la nivel microeconomic şi se bazează pe una din următoarele metode:
a) [ ] metoda grafică (geometrică), folosită în cazul în care numărul direcţiilor de repartizare este
2 (doi);
b) [ ] metoda analitică, folosită în cazul în care numărul direcţiilor de repartizare este mai mare
de 2 (doi).
Capitolul 3
SURSELE DE FINANŢARE A INVESTIŢIILOR
3.1.Sursele de finanţare a investiţiilor în perioada conducerii prin plan a economiei româneşti

şi efectele acestui proces investiţional
3.2.1. Finanţarea prin fonduri proprii
3.2.2. Finanţarea prin angajamente la termen
3.2.2.1. Împrumuturile obligatare
3.2.2.2. Împrumuturi de la instituţiile financiare specializate
3.2.2.4. Leasing-ul
Cuvinte-cheie: fonduri proprii, fonduri atrase, autofinanţare, creşteri de capital, reproducţie

simplă, reproducţie lărgită, aporturi în natură, încorporarea rezervelor, conversia datoriilor,
împrumuturi obligatare, leasing funcţional, leasing financiar, leasing experimental.
Obiective urmărite
1. Cunoaşterea surselor de finanţare a investiţiilor în sectorul public şi privat al economiei şi a
particularităţilor acestora;
2. Cunoaşterea impactului politicii de investiţii asupra economiei româneşti în perioada
conducerii prin plan a economiei;
3. Cunoaşterea particularităţilor finanţării prin fonduri proprii şi prin angajamente la termen.
3.1. Sursele de finanţare a investiţiilor în perioada conducerii prin plan a economiei

româneşti şi efectele acestui proces investiţional
Perioada conducerii centralizate a economiei româneşti s-a caracterizat prin implicarea

puternică a statului în realizarea a numeroase obiective de investiţii care să asigure depăşirea
stadiului de ţară în curs de dezvoltare. În acest context, bugetul de stat a jucat un rol deosebit de
important, prin el tranzitând în anul 1989 peste 48% din produsul intern brut. Marea majoritate a
cheltuielilor bugetare a avut drept scop, în această perioadă, finanţarea unor investiţii cu caracter
productiv sau neproductiv.
Sursa principală de finanţare a acestor investiţii o reprezenta fondul naţional de
dezvoltare economico-socială, constituit din cota din venitul naţional repartizată pentru
dezvoltare (fondul de acumulare) şi fondul de amortizare.
La rândul său, fondul de dezvoltare era compus din mai multe fonduri constituite la nivel
ierarhic:
- fondul central de dezvoltare economico-socială;
- fondul local de dezvoltare economico-socială, constituit la nivelul judeţelor, municipiilor,
oraşelor şi comunelor;
- fondul propriu de dezvoltare economico-socială al unităţilor economice de stat (centrale
industriale şi întreprinderi);
- fondul de dezvoltare economico-socială al organizaţiilor cooperatiste şi obşteşti;
- fondurile populaţiei pentru construirea de locuinţe, construcţii gospodăreşti şi creşterea
producţiei şi a şeptelului.
Din punct de vedere al provenienţei lor, resursele de finanţare a investiţiilor la nivelul
întreprinderilor de stat erau constituite din:
- resurse proprii (amortismente, beneficii, alte resurse) ;
- resurse provenite prin redistribuire de la organul tutelar ;
- alocaţiile de la buget;
- creditele bancare.
Mecanismul de finanţare, creditare şi decontarea a investiţiilor era sprijinit şi de sistemul
bancar, format din Banca de Investiţii, Banca pentru Agricultură şi Industrie Alimentară, Banca
Naţională a R.S.R. şi Casa de Economii şi Consemnaţiuni.
Impactul financiar negativ al acestui proces intens de redistribuire a resurselor financiare
mijlocit de ministere, centrale, bugetul de stat şi creditul bancar asupra întreprinderilor a fost
următorul1:
- limitarea autonomiei funcţionale a întreprinderilor de stat, cauzată de obligaţia acestora de a
vărsa la centrală sau la buget excedentul de resurse financiare faţă de nevoile proprii de
finanţare;
- diminuarea drastică a resurselor financiare proprii ale întreprinderilor destinate dezvoltării,
cauzată de nerealizarea beneficiilor planificate;
- amplificarea dimensiunilor blocajului financiar, fenomen generat de imposibilitatea acoperirii
din resursele financiare proprii a obligaţiilor exigibile ale întreprinderilor de stat faţă de furnizori,
bănci, bugetul de stat şi alţi creditori;
- creşterea volumului imobilizărilor în stocuri de valori materiale la nivelul întreprinderilor;
- scăderea gradului de stimulare a întreprinderilor în gestionarea eficientă a resurselor financiare
destinate dezvoltării şi modernizării lor.
După anul 1989 au intervenit mutaţii importante în ceea ce priveşte provenienţa şi
destinaţia resurselor financiare ale statului şi ale regiilor autonome şi societăţilor comerciale de
stat destinate finanţării investiţiilor. Procesul de reformă a avut în vedere, în principal,
restructurarea veniturilor şi cheltuielilor publice şi diminuarea importanţei statului în calitatea sa
de proprietar şi investitor în economie, reorganizarea fostelor întreprinderi de stat, restructurarea
sistemului bancar etc.
În ceea ce priveşte cheltuielile publice, se are în vedere, în prezent, finanţarea cu
precădere din resurse bugetare a cheltuielilor pentru acţiuni economice de importanţă naţională
(cercetare ştiinţifică, combaterea epizootiilor, infrastructură, energie etc.) şi stimularea
procesului investiţional din economie prin pârghii de natură bugetară (alocaţii bugetare şi
subvenţii) şi fiscală.
Cât priveşte societăţile comerciale cu capital de stat sau privat, acestea pot să-şi finanţeze
programele de investiţii din fonduri proprii cât şi din fonduri atrase prin angajamente la termen.
1
Văcărel, Iulian – Politici economice şi financiare de ieri şi de azi, Editura Economică, Bucureşti, 1996, p.114 -116
Procesul de restructurare a sectorului economic de stat din ţara noastră a demarat în anul
2
1990 , odată cu reorganizarea unităţilor economice de stat în regii autonome şi societăţi
comerciale şi a creat cadrul favorabil privatizării agenţilor economici, al manifestării autonomiei
financiare depline a acestora şi al diversificării resurselor de finanţare a acestora. Spre deosebire
de finanţarea pe termen scurt, cum ar fi finanţarea activelor circulante, finanţarea pe termen lung
a unei întreprinderi presupune un necesar de fonduri cu caracter permanent sau pe o perioadă mai
mare de timp. Această operaţiune se poate realiza în diverse forme, în funcţie de natura şi costul
resurselor proprii şi al celor atrase în acest scop şi de gradul de dezvoltare a pieţei financiare.
Majoritatea surselor de finanţare a investiţiilor sunt aceleaşi, atât pentru regiile autonome
şi sectorul întreprinderilor de stat, cât şi pentru cele din sectorul privat al economiei.
O clasificare a mijloacelor de finanţare a investiţiilor este greu de realizat, dacă ţinem
seama de marea diversitate a instrumentelor şi tehnicilor de finanţare a acestora şi de
complexitatea fenomenului investiţional. Ar putea fi identificate, totuşi, câteva criterii de
clasificare, cum ar fi: relaţia care se stabileşte între întreprindere şi mediul său, natura creanţelor
care iau naştere în urma operaţiunii de finanţare, originea şi destinaţia fondurilor etc. 3 Potrivit
opiniei unor autori4, finanţările pot fi clasificate după criteriul apartenenţei fondurilor şi al
efortului depus pentru obţinerea lor.
După primul criteriu, acestea pot fi:

- finanţări din fonduri proprii;
- finanţări prin angajamente la termen.
Din punct de vedere al efortului depus pentru obţinerea lor, sursele de finanţare pe termen lung
se pot grupa în:
- finanţări interne (autofinanţarea);
- finanţări externe (creşteri de capital şi împrumuturi diverse).
3.2.1 Finanţarea prin fonduri proprii
Finanţarea prin fonduri proprii se poate realiza prin autofinanţare sau prin realizarea unor creşteri
de capital prin diverse metode, cum ar fi: noi aporturi în numerar sau în natură, încorporarea
rezervelor la capitalul social şi conversia datoriilor.
Autofinanţarea reprezintă principala cale de finanţare a agenţilor economici şi presupune

asigurarea cu forţe proprii a dezvoltării acestora. Pentru întreprinderile private mai mici,
investiţiile iniţiale pot fi realizate din mijloacele băneşti proprii ale întreprinzătorului şi din
aportul său în natură, iar apoi, pe măsura dezvoltării lor, din fondul de amortizare şi profitul net
obţinut. Pentru o societate pe acţiuni, sursa iniţială pentru finanţarea investiţiilor o constituie
capitalul social format în urma emisiunii de acţiuni. Dezvoltarea ulterioară cu forţe proprii a
2
Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale, cu modificările ulterioare
3
Ilie, Vasile – Gestiunea financiară a întreprinderii, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1999, p. 193
4
Toma, Mihai – Finanţe şi gestiune financiară, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1994, p.64
acesteia este asigurată în cea mai mare măsură folosindu-se ca surse principale de autofinanţare
amortizarea fondurilor fixe şi profitul net obţinut în exerciţiile financiare anterioare.
În comparaţie cu celelalte căi de finanţare a investiţiilor, autofinanţarea asigură o serie de
avantaje importante, atât acţionarilor, cât şi societăţii comerciale ca persoană juridică:
- acţionarii sunt avantajaţi datorită faptului că valoarea bursieră a societăţii creşte ca urmare a
capitalizării unei părţi din profitul acesteia şi a sporirii posibilităţilor de reinvestire pe seama
avantajelor fiscale de care poate beneficia (scutirea de la plata impozitului pe profit a profitului
reinvestit sau reducerea parţială a acestuia în anumite cazuri etc.);
- societatea comercială beneficiază de avantajul creşterii autonomiei sale financiare şi nu mai
este nevoită să apeleze la acţionari sau la piaţa financiară în vederea obţinerii de resurse necesare
dezvoltării.
Sursele de autofinanţare a investiţiilor provin din excedentul monetar al întreprinderii,
calculat ca diferenţă între încasările şi cheltuielile perioadei. Mărimea acestor resurse este o
expresie a performanţelor întreprinderii, dar şi a capacităţii sale de a-şi remunera acţionarii şi de
a-şi rambursa datoriile contractate. Autofinanţarea constituie deci fundamentul capacităţii
întreprinderii de rambursare a împrumuturilor. Ea reprezintă principala garanţie a autonomiei şi
stabilităţii financiare a întreprinderii. O capacitate de autofinanţare insuficientă poate să conducă
la descurajarea aportului de capital al investitorilor potenţiali, la diminuarea şanselor de atragere
a resurselor pe termen lung de pe piaţa de capital sau la pierderea totală sau parţială a controlului
asupra întreprinderii de către proprietarii actuali. O capacitate ridicată de autofinanţare permite
sporirea gradului de îndatorare a acesteia şi asigurarea unei remunerări mai ridicate a acţionarilor
săi.
Rolul autofinanţării nu trebuie însă exagerat, finanţarea din surse proprii presupune şi ea
un cost care poate fi uneori mai mare decât costul capitalului de împrumut. Politica de
autofinanţare este neutră pentru întreprindere în cazul în care rentabilitatea noilor proiecte de
investiţii este egală cu rentabilitatea reclamată de acţionari. Autofinanţarea are un efect pozitiv
doar în cazul în care rentabilitatea noilor proiecte de investiţii este mai mare dacât rentabilitatea
reclamată de acţionari. În acest caz, ea asigură creşterea valorii financiare a întreprinderii datorită
creşterii ulterioare a volumului încasărilor monetare. Cele mai importante resurse destinate
autofinanţării sunt, după cum s-a menţionat anterior, amortizarea fondurilor fixe şi profitul net
alocat pentru dezvoltare.
a) Amortizarea fondurilor fixe este un element important al cheltuielilor materiale prin care se
recuperează valoarea investiţiilor în imobilizări supuse deprecierii fizice şi morale. Din punct de
vedere contabil, amortizarea are trei semnificaţii majore, şi anume:
- amortizarea ca proces de corecţie a valorii imobilizărilor; activele imobilizate sunt supuse unor
pierderi de valoare ca urmare a deprecierii lor în timp (uzurii fizice şi morale);
- amortizarea ca proces de transfer sau de repartizare a costurilor imobilizărilor asupra
cheltuielilor exerciţiului;
- amortizarea ca sursă de finanţare a reînnoirii imobilizărilor.
Potrivit cadrului juridic actual din România5, constituie obiect al amortizării toate
imobilizările corporale şi necorporale, cu câteva excepţii (lacurile, bălţile şi iazurile care nu sunt
5
Legea nr. 15/1994 privind amortizarea capitalului imobilizat în active corporale şi necorporale, cu modificările
ulterioare
rezultatul unor investiţii, terenurile, inclusiv cele împădurite, cu excepţia terenurilor cu destinaţie
economică obţinute prin acte de vânzare-cumpărare sau prin despăgubiri în cazul exproprierilor,
plantaţiile tinere până la trecerea lor pe rod, fondul comercial ş.a.). Capitalul imobilizat supus
amortizării cuprinde două categorii de active, şi anume:
- activele corporale (terenurile, inclusiv investiţiile pentru amenajarea acestora şi mijloacele
fixe) ;
- activele necorporale (cheltuielile de constituire a societăţii, cheltuielile de cercetare-dezvoltare,
cheltuielile cu descoperirea rezervelor de substanţe minerale utile, neconcretizate în mijloace
fixe, la zăcămintele puse în exploatare, concesiunile, brevetele şi alte drepturi şi valori asimilate).
Din categoria activelor corporale, mijloacele fixe constituie componenta cea mai importantă,
deoarece volumul amortizării acestora reprezintă o parte importantă a cheltuielilor de exploatare.
Ca element de cost, amortizarea permite recuperarea valorii investiţiei realizate iniţial, ea
este o resursă a reproducţiei simple, deoarece asigură regenerarea capitalului. Amortizarea este
în acelaşi timp şi o resursă a reproducţiei lărgite, deoarece ea asigură nu numai recuperarea
valorică a investiţiei iniţiale, ci şi creşterea în timp a volumului de investiţii.
Efectul reproductiv lărgit al amortizării are mai multe explicaţii:
- mărimea fondului de amortizare ca resursă de autofinanţare creşte în timp, pe măsura epuizării
duratei normale de funcţionare a mijloacelor fixe, în timp ce înlocuirea acestora se face, în
principiu, numai după expirarea duratei normale de funcţionare. Rezultă deci că în în perioada
formării sale, până la utilizarea sa pentru înlocuirea mijloacelor fixe care i-au dat naştere, acest
fond poate fi utilizat pentru achiziţionarea altor mijloace fixe. Mărimea acestui fond poate să
crească, de asemenea, şi prin capitalizarea resurselor constituite în perioada dintre momentul
formării şi momentul utilizării lui pentru înlocuirea mijloacelor fixe scoase din uz. În acest caz,
fondul de amortizare poate servi la achiziţionarea unui volum mai mare de fonduri fixe;
- în cazul în care are loc o reducere a valorii mijloacelor fixe care le vor înlocui pe cele vechi,
reducere datorată creşterii productivităţii muncii în ramurile care le produc, cu fondul de
amortizare creat de la mijloacele fixe scoase din funcţiune vor putea fi achiziţionate mai multe
mijloace fixe noi, deci şi în acest caz se va realiza o creştere a potenţialului productiv, adică o
reproducţie lărgită a acestora;
- chiar şi în cazul în care valoarea mijloacelor fixe noi este egală sau mai mare decât cea a
mijloacelor fixe scoase din funcţiune, dar noile echipamente au randamente superioare, nivelul
capitalului nu se regenerează din punct de vedere cantitativ, ci doar valoric, dar sporul de
productivitate al noilor utilaje echivalează cu reproducţie lărgită a acestora.
Şi regimul practicat de amortizare a mijoacelor fixe are are o incidenţă directă asupra
dimensiunii fondului de dezvoltare a unei întreprinderi, deoarece amortizarea este deductibilă din
profitul impozabil. După cum este cunoscut, standardele contabilităţii reglementează existenţa a
trei regimuri de amortizare a mijloacelor fixe, şi anume:
- amortizarea liniară, care presupune includerea uniformă în cheltuielile de exploatare a unor
sume fixe, stabilite proporţional cu numărul de ani şi cu duratele normale de utilizare a
mijloacelor fixe;
- amortizarea degresivă, care constă în multiplicarea cotei de amortizare liniară cu o serie de
coeficienţi6. Amortizarea degresivă se aplică în două variante: fără influenţa uzurii morale sau cu
influenţa uzurii morale, în cea de-a doua variantă mijlocul fix fiind amortizat într-o perioadă de
6
Coeficienţii sunt următorii: 1,5 dacă durata normată de utilizare a mijlocului fix este de până la 5 ani; 2,0 dacă
durata normată de utilizare a mijlocului fix este între 5 şi 10 ani; 2,5 dacă durata normată de utilizare a mijlocului fix
este mai mare de 10 ani.
timp mai mică decât durata normată de utilizare, diferenţa în ani reprezentând influenţa uzurii
morale;
- amortizarea accelerată, care constă în includerea în primul an de funcţionare în cheltuielile de
exploatare a unei amortizări de până la 50% din valoarea de intrare a mijlocului fix respectiv.
În cazul în care întreprinderea optează pentru regimul de amortizare degresivă sau
accelerată, are loc o creştere a cheltuielilor cu amortizarea şi implicit a volumului de resurse
destinate finanţării investiţiilor. Practicarea uneia sau a alteia din aceste două regimuri de
amortizare are ca efect diminuarea profitului impozabil (deoarece amortizarea este o cheltuială
deductibilă din profitul impozabil) şi creşterea profitului net după impozit ce rămâne la dispoziţia
întreprinderii şi care poate fi distribuit, în funcţie de hotărârea adunării generale a acţionarilor,
pentru plata dividendelor şi pentru dezvoltarea întreprinderii. Efectul negativ al practicării
amortizării degresive sau accelerate l-ar putea constitui totuşi creşterea preţului de vânzare al
produselor şi al TVA-ului, ceea ce ar putea crea întreprinderii probleme de natură financiară.
Datorită subcapitalizării marii majorităţi a agenţilor economici cu capital de lucru
(circulant), reglementările actuale prevăd că întreprinderile nu mai sunt obligate să-şi constituie
fondul de dezvoltare, acestea putând folosi amortismentele şi la finanţarea activelor circulante.
Considerăm că decizia de folosire a amortizării (dar şi a celorlalte resurse ale fondului de
dezvoltare, cum ar fi sumele obţinute din vânzarea, închirierea sau casarea unor mijloace fixe)
pentru finanţarea mijloacelor circulante poate reprezenta o soluţie doar pe termen scurt. Pe
termen lung, acest lucru poate avea consecinţe negative asupra activităţii unor agenţi economici
mai puţin performanţi, deoarece aceştia ar putea fi lipsiţi de resursele financiare necesare
refacerii şi lărgirii capacităţilor de producţie. Pentru finanţarea investiţiilor mai pot fi folosite şi
alte genuri de venituri care sunt legate de mijloacele fixe ale unei întreprinderi: sume rezultate în
urma casării mijloacelor fixe şi valorificarea materialelor şi pieselor rezultate în urma
dezmembrării acestora, sume rezultate din vânzarea sau închirierea mijloacelor fixe ş.a.
b) Profitul net alocat pentru dezvoltare reprezintă cea de-a doua sursă de bază a autofinanţării.
Profitul net rezultat după plata impozitului pe profit are, după cum se ştie, două destinaţii
importante: o parte este destinată remunerării acţionarilor sub formă de dividende, iar cealaltă
parte este destinată dezvoltării. Întreprinderile sunt stimulate să reinvestească o parte din profitul
net obţinut, deoarece acestea beneficiază uneori de avantaje fiscale importante (scutirea totală
sau parţială de la plata impozitului pe profitul reinvestit). De asemenea, o serie de cheltuieli de
natura investiţiilor sunt deductibile din punct de vedere fiscal 7, ceea ce permite o sporire a
volumului resurselor rămase la dispoziţia unităţii şi destinate dezvoltării.
Politica de repartizare a profitului pe cele două destinaţii (remunerarea acţionarilor şi
dezvoltare) are deci o importanţă deosebită, deoarece influenţează în mod direct, atât volumul
lichidăţilor societăţii, cât şi posibilitatea dezvoltării viitoare a acesteia. Distribuirea către
acţionari a unui volum mai mare de dividende poate conduce în timp la diminuarea capacităţii de
autofinanţare a firmei, la limitarea posibilităţilor de dezvoltare a acesteia. Invers, acordarea unor
dividende mai reduse acţionarilor, deşi sporeşte pe moment volumul resurselor de finanţare a
7
Codul fiscal al României prevede că la calcului profitului impozabil sunt deductibile în totalitate următoarele
cheltuieli: cheltuielile de cercetare, cheltuielile pentru perfecţionarea managementului, a sistemelor informatice,
introducerea, întreţinerea şi perfecţionarea sistemelor de management al calităţii şi cheltuielile pentru protejarea
mediului şi conservarea resurselor. Sunt, de asemenea, deductibile parţial cheltuielile pentru funcţionarea,
întreţinerea şi repararea locuinţelor de serviciu situate în localitatea unde se află sediul social sau unde societatea are
sedii secundare şi total sau parţial, după caz, cheltuielile cu dobânzile şi diferenţele de curs valutar la creditele şi
împrumuturile cu termen de rambursare de peste un an.
societăţii, poate să conducă la scăderea cursului bursier al acţiunilor acesteia şi la imposibilitatea
procurării în viitor de pe piaţa financiară a resurselor destinate dezvoltării sau la procurarea
acestora la un cost mai ridicat. Menţinerea unui nivel constant de remunerare a acţionarilor, care
să asigure în acelaşi timp şi păstrarea la nivelul firmei a unui volum ridicat de lichidităţi, se poate
realiza prin plata totală sau parţială a dividendelor sub formă de acţiuni. De exemplu, în ultima
vreme, în multe ţări dezvoltate, societăţile pe acţiuni recurg din ce în ce mai mult, în scopul
menţinerii unui volum ridicat de lichidităţi, la practica remunerării acţionarilor (şi chiar a
salariaţilor) sub formă de acţiuni8. Aplicarea acestor măsuri este considerată o formulă mult mai
bună de asigurare a convergenţei intereselor acţionarilor cu cele ale firmei. În această situaţie,
societăţile comerciale emit noi acţiuni, care sunt distribuite acţionarilor în funcţie de mărimea
dividendelor cuvenite, iar aceştia le pot păstra sau vinde pe piaţa de capital, în vederea procurării
de lichidităţi. Plata dividendelor în acţiuni permite societăţilor să-şi reducă fluxurile negative şi
să-şi conserve astfel lichidităţile, în vederea finanţării unor proiecte de investiţii. În cazul în care
produc bunuri de interes pentru acţionarii proprii (cărbune, petrol, lemn etc.), atingerea acestui
obiectiv poate fi realizată de unele societăţi şi prin plata în natură a dividendelor.
Constituirea unei societăţi comerciale pe acţiuni se realizează printr-un aport iniţial de capital şi
în natură care permite efectuarea unor cheltuieli de investiţii şi de exploatare şi constituie, în
acelaşi timp, premisa unor creşteri ulterioare de capital. Creşterea din surse proprii a capitalului
social se poate realiza pe seama unor noi aporturi în natură sau în numerar, prin încorporarea
rezervelor sau prin conversia datoriilor.
a) Aporturile în natură au loc, în principal, în cazul operaţiunilor de fuziuni sau absorbţii ale
unor societăţi sau al operaţiunilor de restructurare care pot avea loc între filiale aparţinând
aceleiaşi societăţi. Aceste operaţiuni, care au un caracter excepţional, nu conduc la creşterea
volumului lichidităţilor societăţii, ci la creşterea imobilizărilor, şi implicit a capitalului social al
acesteia. Aporturile în natură conduc însă la creşterea viitoare a nevoii de fond de rulment,
corespunzător creşterii activelor imobilizate;
b) Aporturile în numerar se realizează prin emisiunea de noi acţiuni şi au ca efect creşterea

capitalului social al întreprinderii. Ele conduc la sporirea volumului lichidităţilor societăţii, care
sunt investite ulterior în imobilizări. Spre deosebire de autofinanţare, care se realizează prin
efortul propriu al întreprinderii (de aceea este numită şi finanţare internă), creşterea capitalului
social prin emisiunea de noi acţiuni este tot o finanţare prin eforturi proprii, dar o finanţare
externă, deoarece ea presupune constituirea unor fonduri proprii care sunt aduse din afara
întreprinderii, de către acţionari. Din acest punct de vedere, creşterile de capital prin emisiunea
de noi acţiuni se aseamănă cu o finanţare prin îndatorare, care este tot de natură externă. Motivul
atragerii de resurse suplimentare pe calea majorării capitalului social, prin emisiunea de noi
acţiuni, îl constituie nevoia întreprinderii de a finanţa noi investiţii. Pe lângă avantajul procurării
rapide a unor resurse financiare şi la un cost redus, întreprinderea mai beneficiază şi de alte
efecte pozitive: îmbunătăţirea structurii financiare prin reducerea ratei îndatorării, facilitarea
8
Dornescu, Valeriu – Bursele de valori şi mecanismele monetare, Editura Sedcom Libris, Iaşi, 2001, p. 70.
obţinerii ulterioare a unor noi împrumuturi şi protejarea fluxurilor sale financiare viitoare (spre
deosebire de împrumuturi, fluxurile de numerar sunt afectate doar în măsura în care
întreprinderea va realiza o creştere simultană a plăţilor destinate remunerării acţionarilor).
Interesul acţionarilor de a subscrie la noile emisiuni este motivat de posibilitatea obţinerii în
viitor a unor venituri suplimentare în urma investiţiei efectuate (dividende suplimentare,
creşterea cursului acţiunilor pe piaţă) sau de modificarea structurii puterii în societatea
respectivă.
Potrivit legislaţiei actuale din România9, acţiunile pe care le pot emite agenţii economici sunt de
două tipuri: acţiuni ordinare şi acţiuni preferenţiale. Acţiunile ordinare conferă drepturi egale de
vot şi de remunerare pentru toţi acţionarii, în timp ce acţiunile preferenţiale sunt acţiuni emise cu
dividend prioritar fără drept de vot, convertibile în acţiuni ordinare prin hotărârea adunării
generale extraordinare a acţionarilor10.
Creşterea capitalului social se poate realiza, fie prin creşterea numărului de acţiuni şi
păstrarea valorii nominale a acestora, fie prin menţinerea neschimbată a numărului de acţiuni şi
creşterea valorii lor nominale (splitare). În vederea creşterii interesului investitorilor potenţiali
pentru noua emisiune de titluri, vânzarea noilor acţiuni se face întotdeauna la un preţ de emisiune
mai mare decât valoarea lor nominală şi mai mic decât cursul lor bursier. Această operaţiune va
conduce la creşterea numărului de acţiuni de pe piaţă, care va avea ca efect diluţia capitalului, a
profitului şi a dreptului de vot (va scădea dreptul acţionarilor vechi asupra activelor emitentului,
rentabilitatea plasamentului şi puterea de influenţă asupra societăţii)11. Scăderea pe piaţă a
cursului acţiunilor nu îi va afecta însă pe vechii acţionari, deoarece aceştia beneficiază de dreptul
preferenţial de subscriere, adică de dreptul de a cumpăra cu prioritate un număr de acţiuni noi,
proporţional cu numărul de acţiuni vechi deţinute şi care are menirea de a compensa pierderea
respectivă. Pe pieţele financiare din multe ţări dezvoltate, dreptul de subscriere este considerat o
valoare mobiliară care poate fi vândută pe piaţa bursieră de către acţionarii care nu mai doresc să
subscrie la noua emisiune. Preţul teoretic al unui drept de subscriere se determină după relaţia:
n(C  P )
ds 
N n
sau
NC  nP
ds  C 
N n
în care:
ds = dreptul preferenţial de subscriere;
N = numărul acţiunilor vechi;
n = numărul acţiunilor noi;
9
Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale, cu modificările ulterioare.
10
În practica financiară internaţională, acţiunile preferenţiale mai sunt denumite acţiuni cu dividend prioritar şi
prezintă următoarele caracteristici: deţinătorii lor nu beneficiază de drept de vot, în schimb sunt remunerate
preferenţial şi la un nivel mai ridicat decât acţiunile ordinare; în cazul în care pentru asemenea acţiuni întreprinderea
nu a distribuit dividende trei ani consecutiv, ele se transformă automat în acţiuni ordinare; volumul lor nu poate
depăşi 25% din numărul total al acţiunilor existente.
11
Prisacariu, Maria, Stoica, Ovidiu, Dornescu, Valeriu – Pieţe de capital şi tranzacţii bursiere, Editura
Sedcom Libris, Iaşi, 2005, p. 29.
C = cursul vechi;
P = preţul de emisiune (mai mare decât valoarea nominală şi mai mic decât
cursul bursier).
Exemplu:
Capitalul social al unei societăţi comerciale este compus din 500.000 de acţiuni al căror curs
bursier este de 3,000 lei/acţiune. Societatea recurge la majorarea capitalului social prin emisiunea
de noi acţiuni şi pune în vânzare 100.000 de acţiuni suplimentare la preţul de emisiune de 2,250
lei/acţiune. Să se determine:
a) valoarea teoretică (de piaţă) a acţiunilor după majorarea capitalului;
b) numărul drepturilor de subscriere necesare pentru a putea procura o acţiune nouă;
c) valoarea teoretică a unui drept de subscriere;
d) suma plătită pentru cumpărarea unei noi acţiuni de către vechii acţionari, respectiv de către
noii acţionari.
Rezolvare:
Utilizăm următoarele notaţii:
N = număr de acţiuni vechi;
C = cursul bursier vechi;
n = număr de acţiuni noi;
P = preţul de emisiune;
Vt = valoarea teoretică (de piaţă) a acţiunilor după majorarea capitalului;
nds = numărul drepturilor de subscriere;
ds = valoarea unui drept de subscriere;
spva = suma plătită de vechii acţionari pentru cumpărarea unei acţiuni;
spna = suma plătită de noii acţionari pentru cumpărarea unei acţiuni.
NC + nP 500.000 x 3,000 + 100.000 x 2,250

a) Vt = ------------ = --------------------------------------------- = 2,875 lei/ acţiune;
N+n 500.000 + 100.000
N 500.000
b) nds = ---- = ----------- = 5 drepturi/ 1 acţiune;
n 100.000
c) ds = C - Vt = 3,000 – 2,875 = 0,125 lei; Se mai poate determina şi după relaţia:
n (C - P) 100.000 (3,000 – 2,250) 75

ds = ------------- = ------------------------------- = ----------- = 0,125 lei
N+n 500.000 + 100.000 600.000
Valoarea a 5 drepturi (5 ds) = 0,125 x 5 = 0,625 lei;
d) spva = 2,250 lei/ acţiune;

spna = 2,250 + 5 ds = 2,250 + 0,625 = 2,875 lei/ acţiune.
Probleme propuse spre rezolvare:

1). Capitalul social al unei societăţi comerciale este compus din 10.000.000 de acţiuni al căror
curs bursier este de 2,500 lei/acţiune . Societatea emite 2.500.000 de acţiuni suplimentare la
preţul de emisiune de 2,150 lei/acţiune. Să se determine:
noii acţionari.
R: a) Vt = 2,430 lei; b) nds = 4 drepturi; c) ds = 0,070 lei; 4 ds = 0,280 lei;

d) spva = 2,150 lei/ acţiune; spna = 2,150 + 0,280 = 2,430 lei/ acţiune.
curs bursier este de 7,625 lei/acţiune . Societatea emite 12.500.000 de noi acţiuni la preţul de
emisiune de 6,100 lei/acţiune. Să se determine:
noii acţionari.

curs bursier este de 8,575 lei/acţiune . Societatea emite 10.000.000 de noi acţiuni la preţul de
emisiune de 6,250 lei/acţiune. Să se determine:
noii acţionari.

Un alt instrument financiar folosit de firmele private din unele ţări pentru realizarea unor
operaţiuni de creştere a capitalului social îl reprezintă acţiunile cu bonuri de subscriere în
acţiuni. Acestea sunt acţiuni ordinare la care sunt ataşate unul sau mai multe bonuri care dau
dreptul deţinătorului acţiunii de a subscrie la o emisiune ulterioară de acţiuni pe o anumită
perioadă, într-o anumită proporţie şi la un preţ prestabilit. Bonurile de subscriere sunt cotate la
bursă şi au un curs a cărui evoluţie depinde de evoluţia cursului acţiunii de origine. Emisiunea de
acţiuni cu bonuri de subscriere în acţiuni prezintă avantaje pentru ambele părţi: societatea
emitentă îşi poate procura resurse financiare mult mai rapid şi cu un randament mai ridicat
(acţiunile sunt vândute la un preţ de emisiune mai mare decât cel practicat la o emisiune
obişnuită de acţiuni), iar investitorii pot beneficia de câştiguri mai ridicate în cazul în care cursul
acţiunii de origine creşte până la expirarea perioadei de exercitare a dreptului de subscriere (prin
exercitarea dreptului de subscriere, investitorii vor putea cumpăra acţiuni la un preţ prestabilit,
care este mai mic decât cursul de pe piaţă al acţiunii).
c) Încorporarea rezervelor în capitalul social al unei firme reprezintă operaţiunea de majorare a

capitalului social pe calea emisiunii de acţiuni, în contul rezervelor constituite din rezultatele
financiare ale exerciţiilor anterioare. Creşterea capitalului social în acest caz nu este similară cu
aportul în numerar, este o operaţiune fără flux financiar, deoarece şi până în acel moment
întreprinderea dispunea de sumele respective, care erau înregistrate în contul de rezerve.
Transferul acestor resurse din contul de rezerve în capitalul social al firmei produce doar o
restructurare a capitalului propriu şi nu o creştere propriu-zisă a acestuia. Sub aspect tehnic,
această operaţiune se poate realiza, fie prin creşterea valorii nominale a noilor acţiuni, fie prin
emisiunea de noi acţiuni la aceeaşi valoare nominală.
Chiar dacă este doar o operaţiune cu caracter tehnic care nu conduce la o atragere de resurse
suplimentare, încorporarea rezervelor are implicaţii directe asupra societăţii şi a acţionarilor
acesteia.
Implicaţiile directe ale creşterii capitalului social prin încorporarea de rezerve asupra
societăţii sunt: creşterea încrederii partenerilor de afaceri şi a băncilor comerciale în societate,
modificarea structurii financiare a acesteia, garantarea mai bună a creditelor contractate anterior
şi crearea posibilităţii de creştere a gradului său de îndatorare. În acest context, această
operaţiune constituie premisa necesară obţinerii ulterioare de resurse necesare finanţării
investiţiilor.
Efectul încorporării rezervelor în capitalul social nu semnifică apariţia unor fluxuri de
ieşire, de distribuire a acestora către acţionari (cărora le aparţin), care ar echivala cu o micşorare
a capitalului firmei şi o diminuare a capacităţii acesteia de a-şi rambursa creditele primite. Noile
acţiuni emise sunt distribuite cu titlu gratuit acţionarilor, proporţional cu numărul de acţiuni
deţinute anterior. Apelativul de „gratuit” este totuşi impropriu, deoarece aceste rezerve
aparţineau de drept tot acţionarilor, iar operaţiunea de distribuire de noi acţiuni nu urmăreşte
decât să activeze un drept latent al acestora. Datorită faptului că această operaţiune are aceleaşi
implicaţii ca şi în cazul aporturilor în numerar (diminuarea cursului bursier al acţiunilor şi a
randamentului acestora), vechii acţionari beneficiază de un drept de atribuire, menit să le
acopere aceste pierderi. Deoarece emisiunea de acţiuni distribuite gratuit echivalează cu o
emisiune obişnuită de acţiuni în care preţul de emisiune al acestora este zero, formula de calcul
al valorii dreptului de atribuire este asemănătoare cu cea a dreptului de subscriere, în care preţul
de emisiune (P) este zero:
n(C  P ) NC  nP
ds  sau ds  C 
N n N n
Dacă P = 0, atunci
nC
da 
N n
în care:
da = dreptul de atribuire.
Valoarea acţiunilor acordate cu titlu gratuit acoperă astfel pierderile suferite de acţionari, pierderi
datorate scăderii cursului acţiunilor vechi deţinute. Nici puterea de influenţă a acţionarilor asupra
conducerii societăţii nu se modifică, deoarece repartizarea noilor acţiuni se face proporţional cu
numărul de acţiuni vechi deţinute de fiecare acţionar.
Exemplu:
O societate comercială prezintă următoarea situaţie a capitalului propriu:
- Capital social (15.000 acţiuni de o valoare nominală de 0,200 lei)……3.000 lei
- Fond de rezervă……………………………...…………………………. .800 lei
Total capital propriu…………………………………………………...3.800 lei
Societatea decide creşterea capitalului social prin încorporarea unor rezerve în valoare de 550 lei,
emiţând un număr de 2.750 de acţiuni noi, pe care le distribuie gratuit acţionarilor săi. Ştiind că
cursul acţiunilor (C) pe piaţă este de 0,242 lei/acţiune şi capitalizarea bursieră (N x C) de 3.630
lei, se cere:
a) să se determine valoarea teoretică (de piaţă) a preţului acţiunilor după noua emisiune (Vt);
b) să se determine mărimea unui drept de atribuire de acţiuni cu titlu gratuit (Da);
c) să se determine noua mărime a capitalizării bursiere (Cb) a firmei;
d) să se prezinte noua structură a capitalului propriu al firmei.
Rezolvare:
NC + nP 15.000 x 0,242 + 2.750 x 0 3630

a) Vt = ------------ = --------------------------------- = --------- = 0,2045 lei/acţiune
N+n 15.000 + 2.750 17.750
n (C – P) 2.750 (0,242 – 0) 2.750 x 0,2045 562,375

b) Da = ------------ = ----------------------- = ------------------ = -------------- =
N+n 15.000 + 2.750 17.750 17.750
=0,0317 lei/acţiune
c) Cb = 17.750 x 0,2045 = 3629,875 lei
d) Capital social (17.750 acţiuni de o valoare nominală de 0,200 lei)….3.550 lei

Fond de rezervă...…..…..………….…………………………………. .250 lei
Total capital propriu……………………..…………………………...3.800 lei
Obs: încorporarea rezervelor în capitalul social al unei firme nu conduce la modificarea
mărimii capitalului propriu, ci doar a structurii acestuia (capitalul social a crescut cu 550 lei,
iar mărimea rezervelor constituite a scăzut cu aceeaşi valoare).
1). O societate comercială prezintă următoarea situaţie:

- Capital social = 1.000.000 lei (1.000.000 de acţiuni de o valoare nominală de 1,000 lei);
- Fond de rezervă = 80.000 lei;
- Cursul acţiunilor (C) pe piaţă este de 2,450 lei/acţiune;
- Capitalizarea bursieră (Cb) = 2.450.000 lei.
Societatea decide majorarea capitalului social prin încorporarea unei părţi din fondul de rezervă
în valoare de 60.000 lei, emiţând un număr de 60.000 de acţiuni noi la valoarea nominală de 1
leu/acţiune. Se cere:
a) să se determine valoarea teoretică (de piaţă) a preţului acţiunilor în urma majorării capitalului
social (Vt);
c) să se determine noua mărime a capitalizării bursiere (Cb) a societăţii;
R: a) Vt = 2,311 lei/acţiune; b) Da = 0,139 lei/acţiune;

c) Cb = 2.449.660 lei.

- Capital social = 40.000 lei (20.000 de acţiuni de o valoare nominală de 2,000 lei);
- Fond de rezervă = 10.000 lei;
- Capitalizarea bursieră (Cb) = 56.000 lei.
Societatea decide majorarea capitalului social prin încorporarea fondului de rezervă (10.000 lei),
emiţând un număr de 5.000 de acţiuni noi la valoarea nominală de 1 leu/acţiune. Se cere:
social (Vt);

c) Cb = 56.000 lei.

- Capital social = 25.000.000 lei (10.000.000 de acţiuni de o valoare nominală de 2,500 lei);
- Fond de rezervă = 18.000.000 lei;
- Capitalizarea bursieră (Cb) = 38.000.000 lei.
Societatea decide majorarea capitalului social prin încorporarea unei părţi din fondul de rezervă
(10.000.000 lei), emiţând un număr de 4.000.000 de acţiuni noi la valoarea nominală de 1
leu/acţiune. Se cere:
social (Vt);

c) Cb = 37.996.000 lei.
d) Conversia datoriilor reprezintă o altă resursă de finanţare a investiţiilor. Datoriile unei
societăţi comerciale, contractate în vederea realizării de investiţii (faţă de furnizorii de
echipamente, faţă de bănci sau cele contractate prin emisiunea de obligaţiuni), pot fi convertite în
acţiuni ale societăţii prin majorarea capitalului social al acesteia. Astfel de operaţiuni poartă
denumirea de „consolidarea datoriei” şi realizarea lor presupune renunţarea la acordarea
dreptului preferenţial de subscriere vechilor acţionari. În ţările dezvoltate, astfel de operaţiuni
sunt realizate cu precădere de întreprinderile mici şi mijlocii care se confruntă cu dificultăţi de
trezorerie sau cu o povară financiară determinată de un împrumut prea mare. Cele mai
importante instrumente financiare folosite pentru realizarea unor astfel de operaţiuni sunt:
obligaţiunile convertibile în acţiuni, obligaţiunile rambursabile în acţiuni, obligaţiunile cu
bonuri de subscriere în acţiuni, titlurile participative ş.a. Aceste valori mobiliare satisfac atât
interesele emitenţilor, cât şi pe cele ale investitorilor şi prezintă o serie de caracteristici specifice:
- emisiunea de obligaţiuni convertibile în acţiuni este realizată de marile întreprinderi,
care atrag astfel de pe piaţa de capital resursele financiare pe termen lung de care au nevoie.
Pentru emitent, avantajul folosirii acestor titluri îl constituie posibilitatea procurării de resurse la
un preţ (cost) mai redus decât cel al pieţei (aceste titluri sunt emise la o rată a dobânzii mai mică
decât la împrumuturile obligatare clasice), iar în cazul în care aceste titluri sunt convertite de
deţinătorii lor în acţiuni (în cadrul perioadei în care se poate face conversia şi la raportul de
conversie prestabilit) va rezulta o creştere a capitalului social fără fluxuri financiare negative.
Pentru subscriitori, aceste titluri pot aduce câştiguri mai mari în situaţia în care cursul acţiunii
creşte, deoarece preschimbarea lor în acţiuni la raportul de conversie prestabilit le asigură un
câştig egal cu diferenţa dintre preţul de piaţă al acţiunii din momentul conversiei şi preţul la care
a fost cumpărată iniţial obligaţiunea. În plus, aceştia pot obţine în viitor câştiguri mai ridicate din
dividendele plătite de societatea emitentă, ca urmare a creşterii rentabilităţii acesteia;
- emisiunea de obligaţiunile rambursabile în acţiuni prezintă pentru societate avantajul
păstrării lichidităţilor obţinute în urma acestei operaţiuni şi la un cost mai redus faţă de
emisiunea de obligaţiuni clasice, deoarece, la scadenţa acestora, ele vor fi preschimbate în
acţiuni, deci nu vor mai fi răscumpărate. Pentru investitorii în aceste titluri, avantajul este acelaşi
cu cel obţinut în cazul achiziţionării de obligaţiuni convertibile în acţiuni. În situaţia în care, la
scadenţa împrumutului, cursul acţiunii a scăzut, conversia obligaţiunilor în acţiuni va însemna
totuşi o pierdere pentru aceştia, ceea ce echivalează cu rambursarea parţială a împrumutului de
către emitent;
- obligaţiunile cu bonuri de subscriere în acţiuni sunt obligaţiuni cu dobândă fixă la care
sunt ataşate unul sau mai multe bonuri de subscriere, care conferă deţinătorului dreptul de a
subscrie la noua emisiune de acţiuni de acelaşi tip ale emitentului. Aceste operaţiuni asigură
pentru emitent un dublu aport de fonduri: primul, în momentul lansării împrumutului obligatar, şi
al doilea în momentul majorării ulterioare a capitalului social, când deţinătorii de obligaţiuni vor
subscrie la noua emisiune de acţiuni. Îndatorarea este în acest caz mai puţin costisitoare pentru
emitent, iar investitorii beneficiază de avantajul gestionării mai suple a instrumentelor financiare
de care dispun (obligaţiunile iniţiale şi bonurile aferente);
- titlurile participative sunt valori mobiliare emise cu precădere de societăţile pe acţiuni
din domeniul public, în vederea atragerii de resurse din sectorul privat al economiei, fără ca acest
lucru să conducă la modificarea capitalului social şi a structurii proprietăţii (aceste titluri nu
conferă deţinătorilor drept de vot). Trăsăturile principale ale acestor titluri sunt: au o durată de
viaţă nelimitată, la fel ca şi acţiunile, sunt rambursate în condiţiile fixate în momentul emisiunii,
în cazul lichidării societăţii sau la expirarea unei perioade ce nu poate fi mai mică de 7 ani, iar
veniturile periodice pe care le asigură deţinătorilor sunt compuse din două părţi: o parte fixă, a
cărei mărime este stabilită în funcţie de nivelul dobânzii de pe piaţa financiară şi o parte
variabilă, care este indexată în funcţie de rentabilitatea financiară a emitentului (evoluţia cifrei de
afaceri, a profitului net ş.a.). Folosirea titlurilor participative în vederea atragerii de resurse
financiare destinate finanţării investiţiilor nu conduce la modificarea capitalului social al
firmelor.
3.2.2 Finanţarea prin angajamente la termen
Finanţarea prin angajamente la termen este o componentă a finanţării externe, care apare ca o
completare şi nu ca o substituire a resurselor procurate prin autofinanţare.
3.2.2.1. Împrumuturile obligatare
Împrumuturile obligatare reprezintă o formă particulară a împrumuturilor pe termen lung care

constă în emisiunea şi vânzarea către public a obligaţiunilor. Acest tip de credit este accesibil
doar marilor întreprinderi cotate la bursă, statului şi autorităţilor locale. Societăţile pe acţiuni
care lansează un împrumut obligatar trebuie să îndeplinească o serie de condiţii impuse de
autoritatea de supraveghere a pieţei de capital: să aibă cel puţin doi ani de existenţă şi două
bilanţuri legal aprobate de organele fiscale, să ofere garanţii obligatarilor fie direct, prin
patrimoniul propriu, fie indirect, prin mijocirea unor terţi, ş.a. Recurgerea la împrumutul
obligatar este avantajoasă uneori pentru întreprinderi, mai ales atunci când capitalul propriu este
insuficient iar recurgerea la emisiunea de acţiuni generează reticenţă din partea investitorilor. Un
împrumut obligatar este de preferat şi creditului bancar, care uneori poate fi greu de procurat
datorită costului mai ridicat şi a condiţiilor impuse de bănci în vederea acordării lui. Recurgerea
la împrumutul obligatar este avantajoasă şi datorită faptului că dobânzile sunt cheltuieli
financiare şi nu fac parte din profitul impozabil. Principalele elemente tehnice ale unui împrumut
obligatar sunt prezentate în tabelul următor:
Tabel nr. 1. Principalele elemente tehnice ale unui împrumut obligatar

Element tehnic Mod de Caracteristici
calcul
Valoare nominală Suma înscrisă pe obligaţiune; la ea se
(VN) bonifică rata nominală a dobânzii; pe
baza ei se calculează cursul bursier
Preţul de emisiune Suma cu care se vinde o obligaţiune la
(PE) momentul emisiunii
Rata nominală de Rata de dobândă (%) cu care se
dobândă (dn) remunerează împrumutul
Cuponul (D) D = dn Suma dobânzii cu care se remunerează
*VN împrumutul
Durata Scadenţa finală a împrumutului, când
împrumutului (T) obligaţiunile trebuie răscumpărate de
emitent
Prima de emisiune pe = VN -
(pe) PE
Prima de pr = PR - Avantajul financiar oferit la scadenţă
rambursare (pr) VN deţinătorului de obligaţiuni
Preţul de Suma, anunţată în momentul emisiunii,
răscumpărare (PR) la care obligaţiunea va fi răscumpărată
la termen de către emitent
Pentru creşterea şanselor de reuşită a împrumutului obligatar, a atractivităţii lui, unele emisiuni
sunt realizate cu primă de emisiune, cu primă de rambursare sau cu primă de emisiune şi cu
primă de rambursare. În primul caz, obligaţiunile sunt vândute sub valoarea nominală, diferenţa
de preţ reprezentând prima de emisiune, care reprezintă o remunerare suplimentară pentru
investitori. În cel de-al doilea caz, obligaţiunile sunt emise la valoarea lor nominală, dar sunt
răscumpărate la un preţ mai ridicat, diferenţa reprezentând prima de rambursare, care este tot un
venit suplimentar pentru investitor. În cea de-a treia situaţie sunt acordate ambele prime, deci
obligaţiunile sunt emise cu primă dublă. Durata împrumutului obligatar este cuprinsă între
momentul vânzării obligaţiunilor, moment din care ele devin purtătoare de dobândă, şi momentul
retragerii lor din circulaţie în urma răscumpărării acestora de către emitent. Obligaţiunile sunt
cotate la bursă, iar cursul acestora se exprimă în procente şi se calculează ca raport între preţul
plătit pentru cumpărarea lor şi valoarea nominală a acestora. El poate fi mai mare, egal sau mai
mic de 100%. Cursul bursier (Cb) al obligaţiunii la un moment dat se determină în procente sau
în mărimi absolute.
Exprimat în procente, el se determină prin adunarea cursului cuponului (Cc) cu cursul
obligaţiunii (Co), deoarece obligaţiunile sunt cotate „la piciorul cuponului”:
Cb = Cc + Co (%)
Cursul cuponului (Cc ) se determină după relaţia:
D  nz
Cc 
365
unde:
D = cuponul, exprimat în procente;
nz = numărul de zile de la data plăţii ultimului cupon.
În sumă absolută, cursul bursier se determină prin înmulţirea cursului bursier (Cb) exprimat în
procente cu valoarea nominală a obligaţiunii (VN).
Un împrumut obligatar poate fi rambursat în următoarele modalităţi:
a) la finele perioadei (rambursarea capitalului se face o singură dată, la finele duratei
de viaţă a împrumutului. Singura cheltuială pentru emitent o constituie plata periodică a
dobânzilor). Această modalitate de rambursare presupune cel mai ridicat cost al procurării
împrumutului şi este însoţită adeseori de constituirea unui fond de rambursare;
b) prin amortizări constante (în fiecare an se rambursează tranşe egale din
împrumut, la care se adaugă dobânda aferentă. Amortizarea anuală se determină prin
împărţirea mărimii împrumutului la durata sa de viaţă, iar dobânda se determină în fiecare an
prin aplicarea ratei dobânzii la valoarea rămasă de rambursat);
c) prin anuităţi constante (întreprinderea plăteşte anual acelaşi volum de anuităţi).
Pentru ca anuităţile să fie constante, este necesar ca amortizările anuale ale împrumutului să
varieze crescător, în paralel cu variaţia descrescătoare a dobânzilor. Mărimea anuităţilor se
determină după relaţia:
i
a  V0 
1  (1  i )  n
în care:
a = anuitatea;
V0 = valoarea împrumutului;
i = procentul de dobândă anuală;
n = durata împrumutului (ani).
Exemplu:
Se consideră un împrumut obligatar cu următoarele caracteristici:
-număr de obligaţiuni emise (N) = 100.000;
- preţul de emisiune (PE) = 20 lei;
- valoarea nominală (VN) = 20 lei;
- preţ de răscumpărare (PR) = 21 lei;
- rata nominală a dobânzii (dn) = 10 %;
- cheltuieli de emisiune = 2.000 lei;
- durata împrumutului = 4 ani;
- modalitatea de rambursare:
a) la finele perioadei;
b) prin amortizări constante;
c) prin anuităţi constante.
Care din cele 3 modalităţi de rambursare este mai puţin costisitoare pentru societate?
Rezolvare:
Valoarea împrumutului = 100.000 obligaţiuni x 20 lei = 2.000.000 lei.
a) Rambursarea la finele perioadei:

- cheltuieli de emisiune = 2.000 lei
- cheltuieli anuale cu plata dobânzilor = 800.000 lei:
Anul I : 2.000.000 x 10% = 200.000 lei
Anul II : 2.000.000 x 10% = 200.000 lei
Anul III : 2.000.000 x 10% = 200.000 lei
Anul IV : 2.000.000 x 10% = 200.000 lei
---------------------------------------------------
Total = 800.000 lei
- cheltuieli cu răscumpărarea obligaţiunilor = 2.100.000 lei (100.000 obligaţiuni x 21)
Total cheltuieli = cheltuieli de emisiune + cheltuieli cu plata dobânzilor + cheltuieli cu

răscumpărarea obligaţiunilor la preţul de 21 lei/obligaţiune = 2.000 + 800.000 + 2.100.000 =
2.902.000 lei.
b) Rambursarea prin amortizări constante:

- cheltuieli de emisiune = 2.000 lei
- în fiecare an se amortizează ¼ din numărul obligaţiunilor emise, iar dobânzile se calculează la
împrumutul rămas de rambursat la finele fiecărui an. Datele se regăsesc în tabelul de mai jos:
Nr. de
obligaţiuni Nr.
Amortizari
Anii nerambursate obligaţiuni Anuităţi
Dobânda anuale
la începutul amortizate
anului
(100.000 x 20) 25.000 525.000
1 100.000 x 10% = (100.000:4 (25.000 x 725.000
200.000 ) 21)
(75.000 x 20) x
2 75.000 25.000 525.000 675.000
10% = 150.000
(50.000 x 20) x
3 50.000 25.000 525.000 625.000
10% = 100.000
(25.000 x 20) x
4 25.000 25.000 525.000 575.000
10% = 50.000
Total 2.600.000
Total cheltuieli = cheltuieli de emisiune + anuităţi = 2.000 + 2.600.000 = 2.602.000 lei.
c) Rambursarea prin anuităţi constante:
i 0,1
Anuitatea (a) = Vo ------------- = ----------------- = 661.500
1- (1 + i)-n 1- (1 + 0,1)-4
Elementele de calculul se regăsesc în tabelul următor:
Imprumut
Nr. de
nerambursat Amortizari
Anii obligaţiuni Dobânzi Anuităţi
la începutul anuale
amortizate
anului
1 21.976 2.100.000 200.000 461.500 661.500
2 24.069 1.638.500 156.048 505.452 661.500
3 26.361 1.133.048 107.910 553.590 661.500
4 27.594 579.458 82.042 579.458 661.500
Tota
100.000 546.000 2.100.000 2.646.000
l
Calculele sunt următoarele:
Anul I
Dobânzi = 10% x 100.000 x 20 = 200.000
Amortizări = Anuităţi - Dobânzi = 661.500 – 200.000 = 461.500
Nr. obligaţiuni amortizate = Amortizări / preţ de răscumpărare = = 461.500 / 21 = 21.976
Nr. obligaţiuni de amortizat = 100.000 – 21.976 = 78.024
Anul II
Împrumut nerambursat = 2.100.000 – 461.500 = 1.638.500
Dobânzi = 10% x 78.024 x 20 = 156.048
Amortizări = 661.500 – 156.048 = 505.452
Nr. obligaţiuni amortizate = 505.452 / 21 = 24.069
Anul III
Împrumut nerambursat = 1.638.500 – 505.452 = 1.133.048
Dobânzi = 10% x 53.955 x 20 = 107.910
Amortizări = 661.500 – 107.910 = 553.590
Nr. obligaţiuni amortizate = 553.590 / 21 = 26.361
Anul IV
Nr. obligaţiuni amortizate = 100.000 – (21.976 + 24.069 + 26.361) = 27.594
Împrumut nerambursat = 1.133.048 – 553.590 = 579.458
Amortizări = 2.100.000 – (461.500 +505.452 + 553.590) = 579.458
Dobânzi = 661.500 – 579.458 = 82.042
Total cheltuieli = cheltuieli de emisiune + anuităţi = 2.000 + 2.646.000 = 2.648.000 lei.
R: a) = 2.902.000 lei; b) = 2.602.000 lei; c) = 2.648.000 lei.

Răspuns corect: varianta b)
1). Se consideră un împrumut obligatar cu următoarele caracteristici:

-număr de obligaţiuni emise (N) = 500.000;
a) la finele perioadei
b) prin amortizări constante
c) prin anuităţi constante
R: a) = 16.700.000 lei; b) = 14.500.000 lei; c) = 14.540.000 lei.


-număr de obligaţiuni emise (N) = 1.000.000;
R: a) = 48.500.000 lei; b) = 41.300.000 lei; c) = 42.200.000 lei.

-număr de obligaţiuni emise (N) = 2.500.000;
R: a) = 137.050.000 lei; b) = 114.550.000 lei;
c) = 120.000.000 lei. Răspuns corect: varianta b)
Concluzie: cea mai puţin costisitoare variantă de rambursare a unui împrumut obligatar este cea
cu modalitatea de rambursare prin amortzări constante.
d) răscumpărarea prin bursă prezintă interes atunci când cursul bursier al

obligaţiunilor este inferior valorii de rambursat. Reglementările bursiere fixează însă anumite
limite legale în ceea ce priveşte numărul obligaţiunilor ce pot fi răscumpărate.
În practica financiară internaţională, formele împrumutului obligatar sunt foarte diversificate şi
conduc la fluxuri financiare de mărimi diferite pe perioada de viaţă a acestuia.
În România, emisiunea de obligaţiuni de către societăţile comerciale ca formă de procurare a
capitalurilor de împrumut este încă incipientă12. Nivelul ridicat al inflaţiei înregistrat în anii
anteriori şi slaba lichiditate a pieţei bursiere româneşti au generat costuri foarte mari pentru
emitenţi, ceea ce a făcut ca un număr foarte mic de societăţi comerciale să recurgă la astfel de
împrumuturi. Chiar dacă inflaţia a coborât simţitor în ultimii ani şi numărul emitenţilor de
obligaţiuni corporatiste a crescut, piaţa românească a acestor valori mobiliare rămâne o
oportunitate insuficient fructificată.
3.2.2.2. Împrumuturi de la instituţiile financiare specializate
Instituţiile financiare specializate sunt principalii ofertanţi de capitaluri pe termen lung.

Operaţiunile de creditare pe termen lung nu sunt specifice băncilor comerciale, care au reticenţe
în ceea ce priveste imobilizarea resurselor de creditare pe perioade foarte mari de timp. Din
această cauză, operaţiunile de creditare pe termen lung sunt sprijinite de intervenţii ale statului,
care doreşte să susţină activităţi de investiţii de mare anvergură şi de interes naţional, având ca
obiectiv creşterea productivităţii muncii în anumite sectoare de activitate, reducerea şomajului
sau implementarea unor activităţi economice în zonele defavorizate. Sprijinul statului se poate
concretiza, fie prin acordarea unor împrumuturi din fonduri publice, fie prin acordarea unor
facilităţi investitorilor, sub formă de subvenţii, dobânzi bonificate, deduceri fiscale, îndemnizaţii,
garantarea de către acesta a împrumuturilor contractate de investitori etc. Prin contractul de
împrumut se fixează un grafic de rambursare a acestuia, care poate prevedea şi acordarea unei
perioade de graţie. Rambursarea ratelor se face de regulă anual sau semestrial, în rate constante.
Instituţiile financiare specializate sunt intermediari financiari importanţi ai pieţei capitalurilor, a
căror activitate constă în mobilizarea de resurse de pe piaţa financiară şi redistribuirea acestora
către întreprinzătorii care nu au acces direct pe această piaţă, cum este cazul întreprinderilor mici
şi mijlocii. Ele îşi imobilizează astfel resursele atrase pe perioade mult mai mari de timp şi îşi
asumă riscuri importante. Cu toate acestea, intervenţia statului în sprijinirea activităţii acestor
instituţii conduce la diminuarea riscului acestor credite, care sunt avantajoase pentru beneficiarii
lor şi contribuie la realizarea obiectivelor economice urmărite de către stat.
12
Anghelache, Gabriela – Bursa şi piaţa extrabursieră, Editura Economică, Bucureşti, 2000, p. 109.
Băncile comerciale acordă în mod obişnuit credite pe termen mediu pentru finanţarea investiţiilor
şi, mai rar, credite pe termen lung, acestea din urmă fiind acordate cu precădere de instituţiile şi
organismele fianciare specializate. Nivelul dobânzii la aceste credite, acordate pe o perioadă de
2-7 ani, este de regulă mai ridicat decât cel practicat de instituţiile fianciare specializate. Creditul
bancar pe termen mijlociu este acordat firmelor pentru acoperirea unor cheltuieli de investiţii de
natura echipamentelor de producţie cu durate de funcţionare relativ scurte, amenajări, reutilări,
modernizări, construcţii, cercetare ştiinţifică, operaţiuni de export etc. Mărimea costului
creditului bancar respectiv (dobânzile) depinde de volumul creditului, de rata dobânzii şi de
perioada de acordare a împrumutului.
3.2.2.4. Leasing-ul
Operaţiunile de leasing13 (sau credit-bail, cum sunt denumite în Franţa) au apărut pentru prima
oară în Statele-Unite în anii ’60 ai secolului trecut şi au cunoscut ulterior o evoluţie
spectaculoasă şi în Europa. Operaţiunile de leasing sunt preferate în principal de întreprinderile
mici şi mijlocii, ale căror afaceri prezintă riscuri mari şi garanţii reduse, din care cauză îşi pot
procura mult mai greu resurse financiare necesare dezvoltării. Apelul la leasing ca modalitate de
procurare a maşinilor şi utilajelor de către IMM-uri este în prezent foarte ridicat în unele ţări din
Europa, cum ar fi Germania (70%), Austria (65%) şi Suedia (63%,), în timp ce în România
principala sursă de finanţare a afacerilor acestora o reprezintă fondurile proprii.
Leasing-ul nu reprezintă pentru firme o sursă de finanţare propriu-zisă, ci o metodă de finanţare a
investiţiilor, deoarece asigură o serie de avantaje importante pentru acestea, inclusiv de natură
financiară. Leasing-ul reprezintă achiziţionarea de către o societate specializată (financiară), de
la furnizori, a unor bunuri şi închirierea acestora unor beneficiari (care nu dispun de resursele
băneşti necesare achiziţionării lor direct de la furnizori)14.
Operaţiunile de leasing presupun, de regulă, participarea a trei persoane, şi anume:
- producătorul mijlocului fix;
- întreprinderea care are nevoie de activul fix respectiv;
- o instituţie financiară care acoperă din punct de vedere financiar aceste operaţiuni faţă de
producător.
Instituţia financiară (locatorul) achiziţioneză mijlocul fix de la producător şi îl împrumută
întreprinderii care are nevoie de acesta (locatarul). Contractul de leasing se încheie între locator
(proprietarul bunului) şi locatar (chiriaşul) şi stipulează durata închirierii, condiţiile de plată,
cuantumul ratelor, obligaţiile părţilor şi condiţiile de transfer al bunului în proprietatea
utilizatorului, la opţiunea acestuia. Utilizatorul bunului nu are calitatea de proprietar, din care
cauză bunul nu apare în activul său bilanţier, iar plăţile periodice efectuate de acesta către
proprietarul bunului (contravaloarea amortizării bunului, dobânda aferentă, prima de risc etc.)
sunt înregistrate în contabilitate ca datorii extrabilanţiere.
Avantajele principale pe care operaţiunile de leasing le oferă utilizatorilor sunt
următoarele:
- economisirea resurselor de investiţii: utilizatorul poate beneficia de efectele folosirii bunului
fără a angaja pentru acest lucru capitaluri proprii sau împrumutate, aşa cum ar fi trebuit să facă în
13
închiriere (engl.)
14
Dicţionar de investiţii (coord. Vasilescu, Ion şi Românu, Ion), Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2003.
cazul cumpărării lui. Achitarea unui avans iniţial şi a ratelor periodice (chiriei) reprezintă pentru
acesta un efort financiar mult mai redus;
- utilizatorul îşi poate rezerva capitalul propriu drept garanţie pentru contractarea unor eventuale
credite bancare destinate finanţării dezvoltării;
- utilizatorul îşi poate accelera dezvoltarea în condiţiile menţinerii autonomiei financiare şi a
gradului de îndatorare existent anterior începerii operaţiunii;
- valoarea totală a plăţilor locaţiei este deductibilă în scopuri fiscale, cu condiţia ca între cele
două părţi să existe un contract de leasing veritabil şi nu o simplă plată în rate (o vânzare
deghizată);
- utilizatorul are posibilitatea de a cumpăra bunul respectiv, la preţul şi la termenul prevăzut în
contract;
- în anumite situaţii, utilizatorul poate să rezilieze în mod unilateral contractul şi să restituie
bunul proprietarului15 (de exemplu, în cazul în care echipamentul se uzează moral ca urmare a
evoluţiei tehnologiei sau utilizatorul nu mai are nevoie de el datorită declinului afacerilor).
Operaţiunile de leasing prezintă totuşi şi inconveniente pentru utilizator: redevenţele
plătite proprietarului sunt relativ ridicate şi afectează fluxurile sale financiare, ceea ce impune
obţinerea unei anumite rentabilităţi viitoare cel puţin acoperitoare.
Operaţiunile de leasing sunt foarte diverse în ceea ce priveşte durata contractelor, părţile
participante, modul de determinare a valorii ratelor ş.a.:
a) În funcţie de durata închirierii, leasing-ul poate fi:
- leasing pe termen scurt (experimental);
- leasing pe termen mediu ;
- leasing pe termen lung.
b) În funcţie de părţile participante la contract, leasing-ul poate fi:
- leasing direct, în care finanţatorul este şi producătorul sau furnizorul bunului închiriat;
- leasing indirect, în care finanţarea revine unei unităţi specializate.
c) În funcţie de ponderea ratelor în preţul de vânzare al bunului, leasing-ul poate fi:
- leasing funcţional (operaţional), care presupune recuperarea în perioada de locaţie doar a unei
părţi din valoarea bunului închiriat. Durata locaţiei este mai redusă decât cea de funcţionare a
bunului. Pe această perioadă, locatorul asigură şi mentenanţa şi service-ul echipamentului
închiriat, iar costul acestor operaţiuni este inclus în chiria plătită de locatar;
- leasing financiar (de capital), care presupune recuperarea integrală a valorii bunului în
perioada de locaţie şi obţinerea unui profit. Din acest moment, beneficiarul poate opta pentru
achiziţionarea bunului la valoarea reziduală.
Există şi forme speciale de leasing, ca de exemplu:
-lease-back, care este o formă mascată de finanţare a unei societăţi, cu implicaţii directe asupra
fluxurilor sale financiare. Operaţiunea constă în vânzarea de către beneficiar a bunului către o
societate de leasing, urmată de închirierea bunului şi plata către aceasta a unei chirii, care
reprezintă o parte din preţul de vânzare a bunului respectiv. Implicaţiile de ordin financiar ale
unei asemenea operaţiuni sunt legate de îmbunătăţirea structurii financiare a societăţii (bunul
vândut nu mai figurează în patrimoniul societăţii, care înregistrează şi un flux financiar pozitiv
din vânzarea acestuia, iar în viitor va înregistra fluxuri de ieşire mai reduse, legate de plata
chiriei, în timp ce bunul poate fi exploatat);
15
Halpern, Paul, Weston, J. Fred, Brigham, Eugene F. – Finanţe manageriale, Editura Economică, Bucureşti, 1998,
p. 837
- leasing experimental, care constă în închirierea unui bun pe o perioadă scurtă, urmată de
vânzarea bunului, dacă acesta corespunde cerinţelor beneficiarului;
- time-shering, care se practică mai ales în turism, în cazul tehnicii de calcul sau al mijloacelor de
transport şi constă în închirierea bazei materiale pe timpi partajaţi.
Determinarea costurilor pe care le implică un contract de leasing, indiferent de natura
acestuia, este o operaţiune destul de complexă, dar este necesară în cazul în care se pune
problema selectării surselor de finanţare şi determinarea contribuţiei fiecărei surse la formarea
fondului alocat finanţării proiectelor de investiţii.
TESTE GRILĂ
1. Amortizarea mijloacelor fixe este o cheltuială:

a) [ ] deductibilă din punct de vedere fiscal;
b) [ ] nedeductibilă din punct de vedere fiscal.
2. Potrivit cadrului juridic actual din România (Legea nr. 15/1994), agenţii economici:
a) [ ] sunt obligaţi să-şi constituie fondul de dezvoltare în vederea reînnoirii mijloacelor fixe
amortizate integral;
b) [ ] nu sunt obligaţi să-şi constituie fondul de dezvoltare, aceştia putând folosi amortismentele
şi la finanţarea activelor circulante.
3. Acordarea unor dividende mai reduse acţionarilor:
a) [ ] sporeşte pe moment volumul resurselor de finanţare a societăţii;
b) [ ] poate să conducă la scăderea cursului bursier al acţiunilor acesteia;
c) [ ] poate să conducă la imposibilitatea procurării în viitor de pe piaţa financiară a resurselor
destinate dezvoltării sau la procurarea acestora la un cost mai ridicat.
4. Majorarea capitalului social prin emisiunea de noi acţiuni este o metodă de finanţare:
a) [ ] internă;
b) [ ] externă;
c) [ ] prin fonduri proprii;
d) [ ] prin angajamente la termen.
5. Creşterea capitalului social se poate realiza:

a) [ ] prin creşterea numărului de acţiuni şi păstrarea valorii nominale a acestora;
b) [ ] prin păstrarea neschimbată a numărului de acţiuni şi creşterea valorii nominale a acestora;
c) [ ] prin creşterea numărului de acţiuni şi a valorii nominale a acestora.
6. In cazul majorării capitalului social prin emisiunea de noi acţiuni, vechii acţionari:
a) [ ] beneficiază de dreptul preferenţial de subscriere;
b) [ ] sunt afectaţi de diluţia capitalului, a profitului şi a dreptului de vot;
c) [ ] beneficiază de dreptul preferenţial de atribuire.
Capitolul 4
FUNDAMENTELE EFICIENŢEI ECONOMICE A INVESTIŢIILOR

4.2.1. Indicatori de eficienţă economică a investiţiilor la nivel macroeconomic
4.2.2. Indicatori de eficienţă economică a investiţiilor la nivel microeconomic (industrie)
Cuvinte-cheie: eficienţă economică, eficienţă economică a investiţiilor, rata investiţiilor nete,

balanţa investiţiilor, coeficientul eficienţei economice a investiţiilor, investiţia specifică,
coeficientul marginal al investiţiei, termenul de recuperare a investiţiei, cheltuieli echivalente,
randamentul economic al investiţiilor, curs de revenire brut, curs de revenire net, preţuri umbră,
bugetul activităţii de investiţii, prag de rentabilitate.
Obiective urmărite
1. Înţelegerea conceptului de eficienţă economică a investiţiilor;
2. Cunoaşterea sistemului indicatorilor de determinare a eficienţei economice a investiţiilor la
nivel macro şi microeconomic;
3. Cunoaşterea metodelor şi a indicatorilor utilizaţi în analiza proiectelor de investiţii.
Eficienţa economică este una din numeroasele forme de exprimare a conceptului de eficienţă
(sinonim cu conceptul de eficacitate1), care semnifică însuşirea sau calitatea unui bun, unui lucru,
unei activități, unei acţiuni, unui produs etc. de a satisface trebuinţele utilizatorului. Se poate
vorbi astfel de eficienţă naturală, eficienţă socială, eficienţă tehnică, eficienţă politică etc.
Conceptul de eficienţă economică este o categorie economică aplicabilă tuturor
componentelor procesului de reproducţie. Astfel, se poate vorbi de eficienţa economică a
producţiei, a repartiţiei, a circulaţiei şi a consumului. Eficienţa economică este o caracteristică de
bază a activităţii economice la nivel micro şi macroeconomic şi caracterizează toate activităţile
care presupun alocarea şi utilizarea de resurse în vederea producerii unor bunuri economice şi a
distribuirii acestora în spaţiu şi timp. Alocarea resurselor este eficientă din punct de vedere
economic, dacă bunurile economice obţinute sunt cerute de piaţă, sunt necesare societăţii, iar
utilizarea resurselor este eficientă dacă bunurile produse sunt obţinute la costuri minime.
Analizată în sensul său cel mai larg, eficienţa economică permite compararea rezultatelor unei
acţiuni cu resursele consumate pentru producerea acesteia. În sens restrâns, ea poate fi analizată
la nivelul fiecărui factor consumat în acest scop: productivitatea muncii, productivitatea
1
Termenul provine din limba latină („efficere” – a efectua, „effices-efficaces” – care au efecte dorite).
capitalului, productivitatea pământului etc. Eficienţa economică poate fi exprimată atât la nivel
macroeconomic (prin indicatorul productivitatea muncii naţionale), cât şi la nivel
microeconomic (cel mai adesea prin ratele de rentabilitate ale firmei). Între cele două tipuri de
eficienţă economică există o relaţie de interdependenţă, în sensul că mărimea celor două
categorii de indicatori se influenţează reciproc, iar eficienţa economică la nivel microeconomic
nu trebuie să afecteze interesele de ansamblu ale societăţii.
Creşterea în timp a eficienţei economice presupune, fie sporirea efectelor obţinute cu
acelaşi volum de resurse utilizate şi consumate, fie obţinerea aceloraşi efecte cu un consum de
resurse mai redus. Categoria de eficienţă economică are anumite trăsături specifice, şi anume:
- se caracterizează printr-o dublă relativitate: pe de o parte, eficienţa economică se exprimă
în mod relativ, ca raport între efect şi efort, iar pe de altă parte ea trebuie analizată în comparaţie
cu celelalte tipuri de eficienţă a activităţii respective);
- are un caracter de perspectivă, ceea ce înseamnă că eficienţa economică a unei activităţi
trebuie analizată nu la un moment dat, ci în funcţie de evoluţia în timp a acesteia;
- eficienţa economică a unei activităţi poate fi apreciată numai prin prisma intereselor de
ansamblu ale economiei (de exemplu, la nivelul unui agent economic, o activitate poate să fie
eficientă din punct de vedere economic, dar să nu fie eficientă prin prisma intereselor de
ansamblul ale economiei naţionale).
În analiza eficienţei economice trebuie să se ţină seama şi de alte elemente, ca de exemplu,
structura resurselor consumate şi structura rezultatelor obţinute, influenţa factorului timp asupra
acesteia şi calitatea efectelor obţinute. De exemplu, o acţiune economică poate fi eficientă din
punct de vedere al raportului dintre efecte şi eforturi, dar ineficientă (inoportună) dacă reclamă
consumul unor materiale deficitare sau dacă produsele obţinute nu sunt cerute pe piaţă.
Un loc deosebit de important în analiza eficienţei activităţii economice revine eficienţei
economice a investiţiilor.
Privită ca formă a eficienţei economice, eficienţa economică a investiţiilor reprezintă, la
modul general, capacitatea eforturilor investiţionale de a produce o serie de efecte economice,
financiare sau sociale pozitive, în prezent sau în perspectivă.
Eficienţa economică a investiţiilor productive exprimă în mod sintetic rezultatele care se
obţin în economie cu anumite cheltuieli de investiţii, ţinându-se seama şi de influenţa factorului
timp. Eficienţa economică a investiţiilor nu trebuie confundată cu efectele pe care le generează
investiţiile sub aspect material (creşterea cantitativă a bunurilor materiale, îmbunătăţirea calităţii
produselor etc.), valoric (creşterea beneficiilor, reducerea costurilor de producţie etc.) sau social
(îmbunătăţirea condiţiilor de lucru, creşterea calităţii vieţii etc.). În timp ce efectele investiţiilor
reprezintă rezultatul concret al materializării acestora sub cele trei aspecte menţionate anterior,
eficienţa economică a investiţiilor exprimă relaţia care se stabileşte între volumul şi structura
efortului investiţional şi mărimea efectelor economice şi sociale obţinute în urma desfăşurării
acestuia.
Efortul investiţional se referă la procesul investiţional (volumul investiţilor totale, volumul
lucrărilor de construcţii-montaj, valoarea importului pentru investiţii ş.a.) şi la cel de producţie
(cheltuielile materiale, cheltuielile de producţie, numărul de salariaţi, valoarea importului pentru
producţie ş.a.), iar efectele economice cuprind, în volum şi structură, rezultatele economice,
directe sau indirecte, ale acestui efort (creşterea profitului, a volumului producţiei, reducerea
cheltuielilor de producţie ş.a.).
Principalii factori de creştere a eficienţei economice a investiţiilor, valabili şi pentru
economia românească în etapa actuală, sunt următorii:
- selectarea celor mai bune proiecte de investiţii, prin folosirea unui sistem complex de
indicatori, care să conducă la îmbunătăţirea structurii producţiei economiei naţionale şi la
ridicarea gradului de competitivitate a produselor fabricate în România;
- respectarea termenelor de punere în funcţiune a obiectivelor de investiţii, în vederea
diminuării imobilizărilor de fonduri de investiţii, a recuperării mai rapide a acestora şi a obţinerii
mai devreme a rezultatelor scontate;
- realizarea mai rapidă și la costuri mai reduse a lucrărilor de modernizare şi
retehnologizare;
- îmbunătăţirea calităţii lucrărilor de investiţii, folosirea integrală a timpului de lucru,
eliminarea risipei şi ridicarea nivelului de calificare a forţei de muncă, în paralel cu introducerea
tehnologiilor moderne în activitatea de producţie;
- reducerea cheltuielilor materiale, industrializarea şi tipizarea unor construcţii ş.a.
Activitatea de evaluare din punct de vedere economic şi de fundamentare a proiectelor de

investiţii presupune folosirea unei game diverse de indicatori de eficienţă economică. Aceşti
indicatori asigură decidenţilor posibilitatea comparării diverselor proiecte de investiţii şi a
rezultatelor economice obţinute în comparaţie cu resursele consumate în acest scop. Raportul
dintre efortul şi efectele valorice reprezintă un element important în alegerea variantelor optime
de investiţii, dar nu constituie criteriul unic de opţiune, deoarece, în ultimă instanţă, opţiunea
pentru investiţii este dată de nevoia socială. În literatura economică de specialitate se apreciază
totuşi faptul că, în analiza variantelor de investiţii, trebuie folosiţi mai mulţi indicatori, din care
cauză este necesară cunoaşterea conţinutului şi a semnificaţiei acestora.
Indicatorii de eficienţă economică a investiţiilor pot fi grupaţi după mai multe criterii, şi
anume:
a) După natura lor, aceştia pot fi:
- indicatori naturali;
- indicatori valorici.
Indicatorii naturali permit cuantificarea caracteristicilor cantitative ale procesului de

investiţii. Aceşti indicatori sunt diferiţi de la o ramură la alta, iar cei mai frecvenţi sunt durata de
realizare a investiţiei, capacitatea de producţie, numărul de salariaţi, consumul specific de materii
prime şi materiale etc.. Din cauza caracterului lor eterogen, aceşti indicatori limitează
posibilitatea analizei eficienţei economice a investiţiilor. La rândul lor, aceştia pot fi grupaţi după
trei caracteristici de bază, şi anume:
- după conţinutul lor economic şi material:
- indicatorii mijloacelor de muncă (suprafaţa utilă, coeficientul de folosire a utilajelor,
capacitatea de producţie a maşinilor etc.);
- indicatorii obiectelor muncii (consumul specific de materii prime, materiale, energie
etc.);
- indicatorii forţei de muncă (cheltuieli de timp de muncă pe unitatea de produs,
ponderea muncii mecanizate în totalul timpului de muncă al unui muncitor din activitatea
de bază etc.);
- indicatorii rezultatelor activităţii (volumul producţiei exprimat în unităţi naturale,
caracteristicile tehnice ale produselor etc.).
- după criteriul fazelor parcurse în procesul investiţional:
- indicatori ai construcţiei (volumul manoperei în construcţii etc.);
- indicatori ai exploatării (consumul de materii prime şi materiale, productivitatea
muncii în expresie naturală etc.);
- după sfera de cuprindere:
- indicatori generali (productivitatea muncii, capacitatea de producţie a maşinilor şi
utilajelor etc.);
- indicatori specifici (consumuri materiale specifice etc.).
Indicatorii valorici reflectă sub aspect valoric raportul dintre efortul investiţional şi
efectele care vor fi obţinute după punerea în funcţiune a obiectivelor de investiţii. Indicatorii
valorici pot fi grupaţi, la rândul lor, în:
- indicatori de bază, care au un conţinut sintetic şi caracterizează prin conţinutul lor
aspectele de ansamblu ale eficienţei investiţiilor, deci sunt aplicabili în general în orice ramură.
Din categoria acestora pot fi menţionaţi: valoarea producţiei, investiţia specifică, durata de
recuperare a investiţiei ş.a.;
- indicatori suplimentari, care caracterizează o serie de aspecte parţiale, analitice, ale
eficienţei economice a investiţiilor, completând informaţiile furnizate de indicatorii de bază. Din
categoria acestora fac parte consumurile specifice de utilităţi, gradul de mecanizare şi
automatizare, natura energiei consumate ş.a.
b) După modul de calcul, indicatorii de eficienţă economică a investiţiilor pot fi:

- indicatori de antecalcul, cu ajutorul cărora se determină efectele economice preliminate
ale viitoarei capacităţi ;
- indicatori normativi, care reprezintă restricţiile (limitele maxime sau minime) acceptabile
pentru realizarea investiţiilor;
- indicatori statistici, care sunt realizaţi în unităţi similare în funcţiune şi servesc ca bază de
comparaţie pentru noua investiţie.
c) În funcţie de efortul depus pentru realizarea investiţiei şi efectul investiţiei, indicatorii se

grupează în:
- indicatori care exprimă efortul de investiţii (valoarea investiţiei totale, numărul de
salariaţi, suprafaţa amplasamentului etc.);
- indicatori care măsoară efectul scontat (producţia netă, beneficiul, rentabilitatea etc.).
d) După sfera de aplicare, indicatorii se grupează în:

- indicatori generali, care pot fi folosiţi în orice ramură de activitate;
- indicatori parţiali, care pot fi folosiţi în analiză doar în anumite sectoare şi reflectă doar
parţial aspecte privind efortul şi efectele în cadrul unui proiect de investiţii.
e) În funcţie de natura proceselor şi a fenomenelor reflectate, indicatorii folosiţi în analiza

proiectelor de investiţii se grupează în:
- indicatori economico-financiari, care reflectă parametrii cantitativi, calitativi sau valorici
ai factorilor procesului investiţional ;
- indicatori de eficienţă economică, utilizaţi în compararea efortului cu efectul investiţional
sau invers.
f) După gradul lor de sinteză, sistemul indicatorilor de eficienţă economică a investiţiilor

poate fi grupat pe trei trepte:
- treapta I, care cuprinde indicatorii analitici ce permit cunoaşterea elementelor de detaliu
ale activităţii de investiţii;
- treapta a II-a, care cuprinde indicatorii sintetici ai eficienţei;
- treapta a III-a, care cuprinde un număr restrâns de indicatori complecşi ce permit analiza
laturilor fundamentale ale eficienţei activităţii de investiţii.
g) După sfera de vehiculare şi gradul lor de aplicabilitate, indicatorii de eficienţă

economică a investiţiilor pot fi grupaţi în:
- indicatori neincluşi în metodologia actuală de avizare a eficienţei economice, cum sunt
randamentul economic al investiţiilor, viteza de recuperare, rata internă de eficienţă a
investiţiilor;
- indicatori incluşi în metodologia actuală de expertizare a proiectelor de investiţii. Aceşti
indicatori sunt prevăzuţi în legislaţia actuală şi servesc la expertizarea proiectelor de investiţii
(valoarea investiţiei, investiţia specifică, durata de recuperare a investiţiei totale, capacităţile şi
termenele de punere în funcţiune etc.).
h) După nivelul la care se face evaluarea şi analiza economică a proiectelor de investiţii,

indicatorii se împart în:
- indicatori stabiliţi la nivel macroeconomic, care permit efectuarea de analize economice a
investiţiilor realizate la nivelul ramurilor sau pe ansamblul economiei naţionale;
- indicatori calculaţi la nivel microeconomic, care permit efectuarea acestor analize la
nivelul agenţilor economici.
4.2.1. Indicatori de eficienţă economică a investiţiilor la nivel macroeconomic
Efectuarea unei analize a eficienţei economice a investiţiilor la nivel macroeconomic este

necesară deoarece acestea reprezintă suportul material al dezvoltării economice. Această analiză
presupune utilizarea unui sistem de indicatori care să permită compararea efectelor cu efortul
investiţional depus. În ceea ce priveşte efectele, acestea pot fi determinate prin utilizarea unor
indicatori de sinteză, cum sunt produsul naţional brut, produsul naţional net etc. În ceea ce
priveşte efortul, indicatorul cel mai utilizat pentru aprecierea eficienţei economice a investiţiilor
este volumul investiţiilor.
După sfera de cuprindere, investiţiile se pot grupa în:

- investiţii nete;
- investiţii brute.
Investiţiile nete sunt investiţiile care se constituie ca parte din produsul naţional net (venitul
naţional) destinată acoperirii cheltuielilor cu achiziţionarea echipamentelor de producţie,
formarea capitalului, respectiv creşterea volumului capitalului fix şi a stocurilor.
Investiţiile brute se determină prin adăugarea la investiţiile nete a fondului de amortizare,
care constituie o sursă importantă de finanţare a investiţiilor. Dacă la investiţiile brute se adaugă
şi eventualele credite externe atrase în vederea finanţării investiţiilor, se obţin investiţiile totale:
It = In + A + Cs = Ib + Cs
unde:
It = investiţia totală;
In = investiţia netă;
A = fondul de amortizare constituit şi alocat pentru investiţii;
Cs = capitalul extern atras pentru realizarea de investiţii;
Ib = investiţii brute.
Volumul investiţiilor totale depinde de mărimea produsului naţional net, de structura de

repartizare a acestuia, de mărimea capitalului fix existent în economie, de cota de amortizare a
acestuia şi de mărimea capitalului străin atras în circuitul investiţional.
Pe baza efortului investiţional şi a efectelor acestuia, pot fi calculaţi principalii indicatori
de eficienţă economică a investiţiilor la nivel macroeconomic. Sistemul acestor indicatori este
format din:
1) Rata investiţiilor nete (Rin)

Se determină procentual prin raportarea investiţiilor nete ( In ) la produsul naţional net
(PNN) şi exprimă modul în care sunt direcţionate eforturile societăţii spre sfera investiţiilor sau
cea a consumului. Se determină după relaţia:
In
Rin   100
PNN
2) Ponderea investiţiilor productive în totalul investiţiilor (Pip)

Se determină procentual ca raport între investiţiile productive ( Ip ) şi volumul total al
investiţiilor ( It ) şi arată modul de repartizare a investiţiilor pe cele două componente de bază,
investiţii productive şi investiţii social-culturale. Se determină după relaţia:
Ip
Pi p   100
It
3) Ponderea lucrărilor de construcţii în totalul investiţiilor (Plc)

Se determină procentual ca raport între valoarea lucrărilor de construcţii (Lc) sau de
construcţii-montaj (Lcm) şi volumul total al investiţiilor ( It ) şi exprimă structura capitalului fix
pe cele două componente: capital fix activ, care participă nemijlocit la procesul de producţie
(utilaje, construcţii speciale etc. ) şi capital fix pasiv, care asigură buna desfăşurare a procesului
de producţie (clădirile). Se determină după relaţia:
Lc Lcm
Plc   100 sau Pl cm 
It It
unde:
Plc = ponderea lucrărilor de construcţii;
Plcm = ponderea lucrărilor de construcţii-montaj.
4) Balanţa investiţiilor
Exprimă egalitatea care trebuie să existe între investiţiile neterminate la începutul unei
perioade, investiţiile realizate în acea perioadă, pe de o parte, şi punerile în funcţiune de capital
fix, cheltuielile care nu asigură creşterea valorii capitalului fix şi investiţiile neterminate
existente la sfârşitul perioadei, pe de altă parte. Balanţa investiţiilor se exprimă prin egalitatea:
N1 + It = PF + M + N2
în care:
N1 şi N2 = reprezintă investiţiile neterminate la începutul şi sfârşitul perioadei;
It = investiţia totală realizată în perioada analizată;
PF = punerile în funcţiune de capital fix;
M = cheltuielile investiţionale care nu asigură creşterea capitalului fix.
5) Coeficientul eficienţei economice a investiţiilor (E)

Este unul din indicatorii cei mai semnificativi de apreciere a eficienţei economice a
investiţiilor la nivel macroeconomic şi exprimă sporul de efect anual ce se obţine la un leu
investit. Se determină prin raportarea sporului de produs naţional net sau brut din anul curent ( Δ
PNNh, respectiv Δ PNBh ) la investiţia totală din anul anterior (It h-1):
PNN h PNBh
E sau Ė 
It h1 It h 1
unde:
E = coeficientul eficienţei economice nete a investiţiilor;
Ė = coeficientul eficienţei economice brute (globale) a investiţiilor.
6) Investiţia specifică (S)

Exprimă efortul investiţional, în lei, necesar pentru a asigura creşterea de efect la nivel
macroeconomic (produs naţional net sau brut) cu o unitate. Este inversul indicatorului
coeficientul eficienţei economice a investiţiilor şi se determină după relaţia:
It It
S sau Ś 
PNN h PNBh
unde:
S, Ś = investiţia specifică;
It = investiţia totală, calculată ca medie anuală pe durata procesului de realizare a investiţiei.
7) Coeficientul eficienţei economice a capitalului fix (Ef)
Exprimă produsul global brut (PGB) sau produsul naţional net (PNN) ce se obţine la
1.000.000 lei capital fix. Se determină după relaţia:
PGB PNN
Ef   1.000.000 sau Ėf  1.000.000
CF CF
unde:
Ef şi Ėf = coeficientul eficienţei economice a capitalului fix;
PGB = produsul global brut;
PNN = produsul naţional net;
CF = volumul capitalului fix.
8) Gradul de înzestrare tehnică a muncii (G)

Exprimă gradul de implementare a progresului tehnico-economic în unităţile economice.
Se determină după relaţia:
CF
G
N
în care:
G = gradul de înzestrare tehnică a muncii;
CF = volumul capitalului fix;
N = numărul de salariaţi.
9) Coeficientul marginal al investiţiei (Kmi)

Exprimă aportul investiţiilor la crearea produsului naţional net şi arată cu cât trebuie să
crească în procente volumul investiţiilor pentru a se obţine creşterea cu un procent a produsului
naţional net. Se determină ca raport între indicele investiţiilor şi indicele produsului naţional net:
I1 PNN1
K mi  :
I 0 PNN 0
Cu cât valoarea acestui coeficient este mai aproape de 1, cu atât eficienţa economică a
investiţiilor este mai mare.
Aprecierea eficienţei economice a investiţiilor la nivel macroeconomic se poate realiza şi
prin utilizarea altor indicatori, dar mai ales prin adaptarea unor indicatori folosiţi la nivel
microeconomic.
4.2.2. Indicatori de eficienţă economică a investiţiilor la nivel microeconomic (industrie)
Selectarea proiectelor de investiţii la nivel microeconomic poate fi realizată prin compararea

principalilor indicatori ai eficienţei economice a investiţiilor. Dintre aceştia, cei mai frecvent
utilizaţi sunt:
1) Investiţia totală (It)
Reprezintă un indicator de volum care însumează totalitatea resurselor consumate în
vederea realizării unui obiectiv de investiţii până la punerea lui în funcţiune (echipamente,
utilaje, construcţii, terenuri etc.). Prin extensie, în valoarea investiţiei se mai includ şi cheltuielile
cu mijloacele circulante necesare la prima dotare a obiectivului economic şi o serie de cheltuieli
care nu măresc valoarea capitalurilor fixe (cheltuielile cu supravegherea desfăşurării lucrărilor,
cu pregătirea profesională a salariaţilor etc.). Valoarea investiţiei diferă de la un proiect de
investiţii la altul şi se determină după următoarea relaţie generală:
It = I + M0 + Cs
în care:
I = investiţia calculată conform devizului general;
M0 = necesarul de mijloace circulante pentru începerea funcţionării obiectivului;
Cs = alte cheltuieli suplimentare.
Investiţia totală se poate determina şi după relaţia:
It = Id + Icol + Icon + SMC + Pi + Pc

în care:
Id = investiţiile directe, respectiv totalitatea cheltuielilor de investiţii prevăzute în partea I a
devizului general;
Icol = investiţiile colaterale, respectiv cheltuielile destinate asigurării noului obiectiv cu utilităţi;
Icon = investiţiile conexe care prin natura lor economică nu asigură obţinerea de venit net şi, deci,
nu pot fi recuperate separat;
SMC = stocul de mijloace circulante necesar la prima dotare;
Pi = pierderea de profit ca urmare a scoaterii din circuitul economic a resurselor financiare
alocate pentru finanţarea investiţiei;
Pc = pierderea de profit ca urmare a scoaterii temporare din folosinţă a unor capacităţi de
producţie în vederea modernizării.
2) Investiţia specifică (Is)

Permite compararea efortului făcut pentru realizarea unui obiectiv de investiţii cu
rezultatele obţinute, exprimate prin capacitatea de producţie şi exprimă totalul investiţiilor ce
revin pe unitatea de capacitate de producţie sau la 1.000 lei producţie marfă pe un anumit
interval de timp, de regulă un an. Indicatorul se calculează separat pentru obiectivele noi de
investiţii şi separat pentru investiţiile de natura modernizărilor, dezvoltărilor sau
:
retehnologizărilor
a) pentru obiectivele noi de investiţii, investiţia specifică se determină după relaţia:
I
I s1 
Cp
în care:
Is1 = investiţia specifică (cheltuieli de investiţii pe unitate de produs) ;
I = investiţia totală, formată din investiţia directă şi investiţiile colaterale;
Cp = capacitatea anuală de producţie exprimată în unităţi fizice sau natural-convenţionale
(tractoare convenţionale, motoare convenţionale etc.).
În cazul în care producţia obţinută nu este omogenă, indicatorul se calculează folosind la

numitor producţia obţinută exprimată valoric:
I
I s2   1.000
Q
în care:
Q = valoarea producţiei marfă sau netă obţinută exprimată valoric.
b) pentru investiţiile de natura modernizărilor, dezvoltărilor sau retehnologizărilor,

investiţia specifică se determină după relaţia:
I
I s3 
C p
în care:
Δ Cp = sporul de producţie obţinut în urma operaţiunilor de modernizare, dezvoltare sau
retehnologizare.
Aceste relaţii permit exprimarea într-o formă generală a modului de calcul a investiţiei
specifice. Calculul indicatorului prezintă şi particularităţi specifice unor ramuri sau sectoare
economice:
- în agricultură, investiţia specifică se poate calcula în raport cu suprafeţele de teren sau cu
numărul de animale;
- în ramura circulaţia mărfurilor, în raport cu suprafaţa de desfacere sau cu valoarea anuală
a desfacerilor de mărfuri etc.
Căile de diminuare a valorii investiţiei specifice sunt legate de diminuarea efortului
investiţional şi creşterea efectelor acestuia. Diminuarea cheltuielilor de investiţii se poate face
prin reducerea unor categorii de cheltuieli cuprinse în devizul general (cheltuieli cu proiectarea,
cu salariile personalului de conducere etc.), iar majorarea efectelor se poate face prin luarea unor
măsuri de creştere a volumului producţiei sau a productivităţii muncii.
3) Termenul de recuperare a investiţiei (Ti)

Este un indicator ce exprimă perioada de timp în care investiţia se recuperează din profit,
în urma punerii în funcţiune a capacităţilor de producţie. Acest indicator se poate calcula atât
pentru obiectivele noi de investiţii, cât şi pentru investiţiile de natura modernizărilor,
dezvoltărilor sau retehnologizărilor :
- în cazul obiectivelor noi de investiţii, termenul de recuperare a acestora se determină după
relaţia:
It
Ti 
Ph
în care:
Ph = profitul anual.
- în cazul investiţiilor de natura modernizărilor, dezvoltărilor sau retehnologizărilor,

termenul de recuperare a acestora se determină după relaţia:
Im
Ti 
Ph  Ph 0
în care:
Im = investiţia pentru modernizare;
Ph = profitul anual după modernizare;
Ph0 = profitul anual înainte de modernizare.
- în cazul în care prin investiţia realizată se urmăreşte cu prioritate reducerea cheltuielilor

de producţie, relaţia de calcul al indicatorului este:
Im
Ti 
Ch0  Ch
în care:
Ch = cheltuielile anuale de producţie după modernizare;
Ph0 = cheltuielile anuale de producţie înainte de modernizare.
4) Coeficientul de eficienţă economică a investiţiilor (ei)

Exprimă profitul anual ce se obţine la un leu investit şi se poate determina atât pentru
obiectivele noi de investiţii, cât şi pentru investiţiile de natura modernizărilor, dezvoltărilor sau
retehnologizărilor :
- în cazul obiectivelor noi de investiţii, coeficientul de eficienţă economică a investiţiilor se
determină după relaţia:
Ph
ei 
It
în care:
Ph = profitul anual;
It = investiţia totală.
- în cazul investiţiilor de natura modernizărilor, dezvoltărilor sau retehnologizărilor,

coeficientul de eficienţă economică a investiţiilor se determină după relaţia:
Ph  Ph 0
ei 
Im
în care:
Ph = profitul anual aferent variantei modernizate;
Ph0 = profitul anual înainte de modernizare;
Im = investiţia pentru modernizare.
- în cazul în care prin investiţia realizată se urmăreşte cu prioritate reducerea cheltuielilor
de producţie, relaţia de calcul este următoarea:
Ch0  Ch
ei 
Im
şi exprimă economiile la costuri ce revin, în medie, la 1 leu investit.
5) Cheltuielile echivalente sau recalculate (Ki)

La evaluarea proiectelor de investiţii, eficienţa economică a acestora se poate determina,
fie comparând valoarea totală a investiţiilor cu efectele economice aferente unui singur an, fie cu
efectele totale ale investiţiei. Compararea efortului investiţional cu efectele totale şi nu cele ale
unei perioade (un an) se justifică prin faptul că efectele obţinute în urma realizării obiectivelor de
investiţii nu se rezumă numai la nivelul unui an, ci la un orizont de timp mai îndelungat.
Experienţa practică a demonstrat faptul că un anumit efect economic se poate obţine, fie cu un
volum mai mare de cheltuieli de producţie şi o investiţie mai mică, fie cu un consum mai mare
de resurse investiţionale, dar cu cheltuieli de producţie mai mici. Un exemplu de acest fel este
cazul hidrocentralelor şi al termocentralelor electrice. Dacă investiţiile în hidrocentrale sunt mai
mari decât în cazul termocentralelor, costurile de producţie ale acestora sunt mai reduse pe
durata exploatării lor. Însumarea directă a investiţiei cu cheltuielile anuale de producţie ne
permite determinarea cheltuielilor totale, deoarece investiţiile sunt cheltuite o singură dată, iar
cheltuielile de producţie sunt înregistrate anual. Indicatorul care permite însumarea efortului
investiţional cu cheltuielile de producţie este cheltuielile echivalente, care se determină după
relaţia:
Ke = It + Ch  D
în care:
Ke = cheltuieli echivalente;
It = valoarea investiţiei totale;
Ch = cheltuielile anuale de producţie;
D = durata de funcţionare a viitorului obiectiv.
Indicatorul astfel calculat exprimă efortul total (investiţia plus costurile de producţie în perioada
D), în vederea realizării producţiei.
Acest indicator se folosește în cazul în care se analizează variante de investiții care au aceeași
capacitate de producție. În cazul în care capacitățile de producție diferă de la o variantă la alta,
indicatorul utilizat poartă denumirea de cheltuieli specifice recalculate, care se poate calcula pe
unitate de produs sau la 1 leu producție (venit), conform relațiilor de mai jos:
Kei Kei
ki = ----- k’i = -----
Σqi ΣQp
în care:
Kei = cheltuieli echivalente în varianta i;
ki = cheltuieli specifice recalculate pe unitate de produs în varianta i;
k’i = cheltuieli specifice recalculate la 1 leu producţie (venit) în varianta i;
Σqi = capacitatea totală de producţie (bucăţi) în varianta i;
ΣQp= volumul total al producţiei sau venitul total (lei) în varianta i.
6) Randamentul economic al investiţiilor (Ri)

Permite compararea profitului final, obţinut în urma realizării obiectivului economic, cu
efortul investiţional făcut. Exprimă profitul final (realizat după recuperarea investiţiei) ce se
obţine la 1 leu investit şi se determină după relaţia:
Pf
Ri 
It
în care:
Ri = randamentul economic al investiţiei;
Pf = profitul final (profitul rămas la dispoziţia agentului economic după recuperarea investiţiei);
It = valoarea investiţiei totale.
Profitul final se determină după relaţia:
Pf = Pt - I
unde :
Pt = profitul total pe întreaga durată de funcţionare a obiectivului (D) iar I = valoarea investiţiei
totale.
Profitul total se poate determina în două moduri:
- dacă profitul anual este constant în timp, Pt = Panual x D

- dacă profitul anual nu este constant în timp, Pt = ΣPanuale
În consecinţă, randamentul poate fi exprimat sub forma:
Ri 
Pt  I Pt P
  1  anual
D
1 
P anuale
1
I I I I
7) Eficienţa capitalului fix (Ecf)
Exprimă influenţa investiţiilor asupra producţiei şi se exprimă în două moduri:
- eficienţa globală a capitalului fix, prin raportarea producţiei marfă sau netă la capitalul
fix, înmulţit cu 1.000. Indicatorii obţinuţi sunt producţia marfă la 1.000 lei capital fix, respectiv
producţia netă la 1.000 lei capital fix;
- eficienţa netă (financiară) a capitalului fix, prin raportarea valorii acumulărilor băneşti
sau a beneficiilor la valoarea capitalului fix aferent.
8) Eficienţa la export a produselor

Exprimă eficienţa investiţiilor pentru realizarea de mărfuri destinate exportului. Principalii
indicatori utilizaţi în acest scop sunt:
- aportul valutar anual;
- cursul de revenire brut;
- cursul de revenire net.
Aportul valutar anual (Av ) exprimă încasările valutare realizate de un agent economic într-
un an de zile, pe baza investiţiei realizate şi se calculează pentru întreaga activitate de import-
export sau pe fiecare produs sau grupă de produse, după relaţia:
Av = Qe - Me
în care:
Qe = valoarea producţiei destinate exportului, exprimată în valută;
Me = volumul importului pentru producţia care face obiectul exportului exprimat în valută.
Cursul de revenire brut ( Crb ) exprimă raportul în care se află valoarea producţiei la intern
faţă de preţul extern în valută a acesteia, respectiv câţi lei producţie trebuie exportată pentru
obţinerea unei unităţi valutare. Dacă acest raport se află sub nivelul cursului oficial de schimb al
valutei respective, situaţia poate fi considerată ca bună. În caz contrar, activitatea de export nu
este eficientă, iar proiectul de investiţii nu poate fi acceptat. Acest indicator poate fi interpretat ca
reprezentând raportul în care se află productivitatea muncii interne faţă de productivitatea muncii
pe plan internaţional. Relaţia de calcul este următoarea:
Qel
C rb 
Qe v
în care:
Qel = valoarea producţiei exportate exprimată în lei;
Qev = valoarea producţiei exportate exprimată în valută.
Acest indicator prezintă o serie de limite, deoarece preţul intern al materiilor prime
încorporate în producţia exportată nu este întotdeauna acelaşi cu preţul extern. Eliminarea
influenţei preţului materiilor prime în produsul exportat este posibilă prin calcularea cursului de
revenire net.
Cursul de revenire net ( Crn ) exprimă nivelul cheltuielilor, corectate cu cele ale materiilor
prime, ce se fac pentru obţinerea unei unităţi de aport valutar. Relaţia de calcul al indicatorului
este:
Ce  M e C  Me
C rn   e
Qev  M ev Qe  M e
în care:
Ce = costul producţiei exportate exprimate în lei;
Me = costul materiilor prime importate aferente producţiei exportate, exprimate în lei;
Qev = valoarea producţiei exportate exprimată în valută;
Mev = costul materiilor prime importate aferente producţiei exportate, exprimate în valută;
Qe - Me = aportul valutar.
Cu cât mărimea indicatorului este mai mică decât cea a cursului de revenire brut, cu atât
eficienţa economică a proiectului de investiţii este mai ridicată.
Exemple:
a) Determinarea variantei optime în cazul obiectivelor noi de investiţii
O societate comercială producătoare de produse răcoritoare are la dispoziţie 2 variante de

investiţii în vederea dezvoltării unei linii tehnologice de producere a băuturilor răcoritoare la
sticle de 2 litri. Cele 2 variante propuse se caracterizează prin următorii indicatori:
Nr. Varianta Varianta

Indicator U/M
crt. I II
1. Investiţia totală (It) mil.lei 540.095 701.300
Capacitatea anuală de producţie mii
2. 5.500 7.100
(Cp) baxuri
Cheltuieli anuale de producţie
3. lei/bax 25.650 25.950
(Ch)
Valoarea anuală a producţiei
4. mil.lei 232.025 310.195
(Qh)
5. Durata de funcţionare (D) 15 15
Să se fundamenteze varianta optimă de investiţii cu ajutorul indicatorilor statici de eficienţă
economică a investiţiilor.
1. Investiţia specifică (Is)

Iti
Isi = ----
Cpi
- în expresie fizică:
It1 540.095 mil. lei

Is1 = ----- = --------------------- = 98.199 lei/bax
Cp1 5.500 mii baxuri
Is2 = ----- = --------------------- = 98.774 lei/bax
Cp2 7.100 mii baxuri
Potrivit acestui indicator este mai avantajoasă varianta 1

- în expresie valorică:

Is1 = ----- = --------------------- = 2,33 lei investiţie / 1 leu producţie obţinută
Qh1 232.025 mil. lei
Is2 = ----- = --------------------- = 2,26 lei investiţie / 1 leu producţie obţinută
Qh2 310.195 mil. lei
Potrivit acestui indicator, este mai eficientă varianta 2.
Pe ansamblu, este mai eficientă varianta 1, deoarece efortul investiţional va conduce la

procurarea unor utilaje cu randamente mai performante, chiar dacă acestea sunt mai scumpe.
2.Termenul de recuperare a investiţiei (Ti)
Iti
Tii = ----
Phi
Ph = Qh - Ch
Ph1 = Qh1 - Ch1 = 232.025 mil. lei - 25.650 lei/bax x 5.500.000 baxuri
= 90.950 mil. lei
Ph2 = Qh2 - Ch2 = 310.195 mil. lei - 25.950 lei/bax x 7.100.000 baxuri
= 125.950 mil. lei

Ti1 = ---- = -------------------- = 5,93 ani
Ph1 90.950 mil. lei

Ti2 = ---- = -------------------- = 5,56 ani
Ph2 125.950 mil. lei
Potrivit acestui indicator, este mai eficientă varianta 2, care aduce şi un profit suplimentar:
(5,93 – 5,56) x 125.950 mil. lei = 46.601 mil. lei
3.Coeficientul de eficienţă economică a investiţiei (ei)
Phi
ei = ----
Iti
Ph1 90.950 mil. lei

e1 = ------ = -------------------- = 0,168 lei profit anual obţinut la 1 leu investit
Ph2 125.950 mil. lei
e2 = ------ = -------------------- = 0,179 lei profit anual obţinut la 1 leu investit
Potrivit acestui indicator, este mai eficientă varianta 2, deoarece asigură un profit anual mai
mare la 1 leu investit
4.Cheltuieli echivalente sau recalculate (Ki)
Ki = Iti + Chi x D
Ch1 = 5.500 mii baxuri x 25.650 lei/bax = 141.075 mil. lei

Ch2 = 7.100 mii baxuri x 25.950 lei/bax = 184.245 mil. lei
K1 = It1 + Ch1 x D = 540.095 mil. lei + 141.075 mil. lei x 15 = 2.656.220 mil. lei
K2 = It2 + Ch2 x D = 701.300 mil. lei + 184.245 mil. lei x 15 = 3.464.975 mil. lei
Potrivit acestui indicator, este mai eficientă varianta 1, deoarece efortul investiţional şi
cheltuielile totale de producţie sunt mai mici.
5. Randamentul economic al investiţiei (Ri)
Pf i Phi x D - Iti Phi x D

Ri = ---- = ---------------- = --------- - 1
Iti Iti Iti
P1 Ph1 x D - It1 90.950 mil. lei x 15 - 540.095 mil. lei

R1 = ---- = ----------------- = ------------------------------------------------ =
It1 It1 540.095 mil. lei
90.950 mil. lei x 15
= --------------------------- - 1
540.095 mil. lei
R1 = 1,52 lei profit final obţinut la 1 leu nvestit;
P2 Ph2 x D - It2 125.950 mil. lei x 15 - 701.300 mil. lei

R2 = ---- = ----------------- = ------------------------------------------------ =
It2 It2 701.300 mil. lei
125.950 mil. lei x 15
= --------------------------- - 1
701.300 mil. lei
R2 = 1,70 lei profit final obţinut la 1 leu investit;
Pe ansamblu, este mai eficientă varianta 2.
b) Determinarea variantei optime în cazul investiţiilor de natura modernizărilor, dezvoltărilor

sau retehnologizărilor care au ca scop creşterea profitului:
În vederea modernizării tehnologiei de fabricaţie la o societate comercială producătoare de

uşi metalice, au fost prpuse 3 variante de investiţii cu următorii indicatori:
Nr. Variante
Indicatorul U/M Existent
crt. I II III
1. Investiţia totală (It) mil. lei - 570 790 590
2. Venit anual (Vh) mil. lei 591 700 900 857
3. Cheltuieli anuale (Ch) mil. lei 510 500 590 705
Să se determine varianta optimă luând drept criteriu coeficientul de eficienţă economică a

investiţiilor (ei)
Phi Phi - Ph0

ei = ---- = -----------
Iti Iti
Phi = Vhi - Chi :

Ph0 = Vh0 - Ch0 = 591 – 510 = 81 mil. lei
Ph1 = Vh1 - Ch1 = 700 – 500 = 200 mil. lei
Ph2 = Vh2 - Ch2 = 900 – 590 = 310 mil. lei
Ph3 = Vh3 - Ch3 = 857 – 705 = 152 mil. lei
Ph1 - Ph0 200 - 81

e1 = ----------- = ----------- = 0,21 lei profit suplimentar la 1 leu investit;
Iti 570
Ph2 - Ph0 310 - 81
It2 790
Ph3 - Ph0 152 - 81
It3 590
c) Determinarea variantei optime în cazul investiţiilor de natura modernizărilor,

dezvoltărilor sau retehnologizărilor în care se urmăreşte cu prioritate reducerea cheltuielilor de
producţie:
În vederea îmbunătăţirii activităţii de producţie, o societate comercială îşi propune reducerea

cheltuielilor anuale de producţie, fapt pentru care au fost propuse următoarele variante de
investiţii pentru modernizare:
Nr. Variante
Indicatorul U/M Existent
crt. I II III
1. Investiţia totală (It) mil. lei - 550 590 550
2. Cheltuieli anuale de mil. lei 900 820 750 830
producţie (Ch)
3. Durata de funcţionare ani - 10 10 10
(D)
Să se determine varianta optimă pe baza datelor prezentate, folosind indicatorii termenul de
recuperare a investiţiei (Ti), coeficientul de eficienţă economică a investiţiei (ei), cheltuieli
echivalente sau recalculate (Ki) şi randamentul economic al investiţiei (Ri).
1. Termenul de recuperare a investiţiei (Ti)
Iti Iti
Tii = ----- = ------------
Phi Ch0 - Chi
It1 550 550

Ti1 = ------------ = ------------- = ------ = 6,87 ani
Ch0 - Ch1 900 – 820 80
It2 590 590

Ti2 = ------------ = ------------- = ------ = 3,93 ani
Ch0 - Ch2 900 – 750 150
It3 550 550
Ti3 = ------------ = ------------- = ------ = 7,85 ani
Ch0 - Ch3 900 – 830 70
2. Coeficientul de eficienţă economică a investiţiei (ei)
Ph1 Ch0 - Chi

ei = ----- = ------------
Iti Iti
Ch0 - Ch1 80
e1 = ------------ = ------ = 0,15 lei profit suplimentar (economii la costurile
It1 550 de producţie) la 1 leu investit.
Ch0 - Ch2 150

Ch0 - Ch3 70
3. Cheltuieli echivalente sau recalculate (Ki)
Ki = Iti + Chi x D
K1 = 550 + 820 x 10 = 8.750 mil. lei

K2= 590 + 750 x 10 = 8.090 mil. lei
K3= 550 + 830 x 10 = 8.850 mil. lei

4. Randamentul economic al investiţiei (Ri).
Pf i Phi x D - Iti (Ch0 - Chi) x D

Ri = ---- = ---------------- = ------------------- - 1
Iti Iti Iti
Phi x D = (Ch0 - Chi) x D
(Ch0 - Ch1) x D (900 – 820) x 10 800
Ri1 = ------------------- - 1 = --------------------- - 1 = ------- 1 =
It1 550 550
= 0,45 lei profit final la 1 leu investit.
(Ch0 - Ch2) x D (900 – 750) x 10 910
Ri2 = ------------------- - 1 = ------ -------------- - 1 = ------ - 1 =
It2 590 590
(Ch0 - Ch3) x D (900 – 830) x 10 150

Ri3 = ------------------- - 1 = ------ -------------- - 1 = ------ - 1 =
It3 550 550
Pe ansamblu, este mai eficientă varianta 2.
d) Determinarea eficienţei economice a activităţii de export
Principalii indicatori ai activităţii de export ai unei întreprinderi de confecţii se prezintă

astfel:
Indicatorul Mii lei Mii

euro
1. Valoarea producţiei exportate (Qe), din care: 11.500 3.050
-confecţii 9.500 2.320
- ţesături 2.000 730
2. Valoarea importului de materii prime pentru
1.840 500
producţia exportată (Me), din care:
-confecţii 440 230
3. Cheltuieli totale pentru producţia exportată (Ce),
9.200 2.500
din care
-confecţii 7.600 1.900
Să se determine eficienţa activităţii de export pe total şi în structură, în ipoteza în care cursul
oficial euro/leu este de:
a) 1 euro = 3,5 lei;
b) 1 euro = 3,8 lei;
c) 1 euro = 4,4 lei;
1. Aportul valutar anual: Av = Qe - Me :
Valoarea Valoarea materiilor

producţiei prime aferente Aport valutar
Specificaţie destinate producţiei destinate anual (Av)
exportului (Qe) exportului (Me) – mii euro–
– mii euro – – mii euro –
Total, din 3.050 500 2.550
care:
-sector 2.320 230 2.090
confecţii
-sector 730 270 460
ţesături
Întreprinderea obţine anual un aport valutar de 2.550 mii euro, din care cea mai mare parte
provine din exportul producţiei de confecţii (2.090 mii euro).
Qel
2. Cursul de revenire brut: Crb = -------:
Qev
Valoarea Valoarea Curs de

producţiei producţiei revenire brut
Specificaţie
exportate (Qel) exportate (Qev) (Crb)
– mii lei – – mii euro – – lei / euro –
Total, din care: 11.500 3.050 3,77
-sector 9.500 2.320 4,09
confecţii
- sector ţesături 2.000 730 2,74
Indicatorul cursul de revenire brut arată câţi lei producţie trebuie exportată pentru
obţinerea unei unităţi valutare. Dacă acest raport se află sub nivelul cursului oficial de schimb al
valutei respective, situaţia poate fi considerată ca bună. În caz contrar, activitatea de export nu
este eficientă, iar proiectul de investiţii nu poate fi acceptat.
Ipoteze:
a) 1 euro = 3,5 lei. Cursul de revenire brut pe total activitate (3,77 lei / euro) este mai mare
decât cursul oficial. Rezultă că activitatea de export nu este eficientă. În structură însă, evoluţiile
sunt diferite: lipsa de eficienţă a activităţii de export se datorează ineficienţei exporturilor de
confecţii, la care cursul de revenire brut este de 4,09 lei / euro. În schimb, activitatea de export
este eficientă pentru producţia de ţesături, la care cursul de revenire brut este de mai mic decât
cursul oficial. Rezultă deci că întreprinderea trebuie să renunţe la exportul de confecţii, pentru
care este mai eficientă piaţa internă decât cea externă;
b) 1 euro = 3,8 lei. Cursul de revenire brut pe total activitate (3,77 lei / euro) este mai mic
decât cursul oficial. Rezultă că pe total, activitatea de export este eficientă. In structură însă,
evoluţiile sunt diferite: lipsa de eficienţă a activităţii de export se datorează ineficienţei
exporturilor de confecţii, la care cursul de revenire brut este de 4,09 lei / euro. In schimb,
activitatea de export este eficientă pentru producţia de ţesături, la care cursul de revenire brut
este de 2,74 lei / euro. Rezultă deci că întreprinderea trebuie să renunţe la exportul de confecţii,
pentru care este mai eficientă piaţa internă decât cea externă;
c) 1 euro = 4,4 lei. Cursul de revenire brut pe total activitate (3,77 lei / euro) şi pe structura
producţiei exportate este mai mic decât cursul oficial. Rezultă că întreaga activitate de export
este eficientă.
C e - Me Ce - Me
3. Cursul de revenire net: Crn = -------------- = ---------------:
Qev - Mev Av
Indicatorul cursul de revenire net elimină influenţa preţului materiilor prime în producţia
exportată. Cu cât mărimea indicatorului este mai mică decât cea a cursului de revenire brut, cu
atât eficienţa economică a proiectului de investiţii este mai ridicată. Când cursul de revenire net
este mai mare decât cursul de revenire brut, rezultă că este de preferat cumpărarea materiilor
prime de pe piaţa internă şi nu din import.
9.200 - 1.840
Crn total = ------------------ = 2,89 lei / euro
2.550
7.600 - 440
Crn confecţii = ------------------ = 3,43 lei / euro
2.090
1.600 - 1.400
Crn ţesături = ------------------ = 0,43 lei / euro
460
Situaţia se prezintă astfel:
Curs de revenire Curs de revenire net

Specificaţie
brut (Crb) (Crn)
Total, din care: 3,77 2,89
-sector confecţii 4,09 3,43
- sector ţesături 2,74 0,43
Interpretare: atât pe total cât şi în structură, cursul de revenire net este mai mic decât cursul
revenire brut, ceea ce înseamnă că este mai avantajoasă procurarea materiilor prime din import şi
nu de pe piaţa internă, unde acestea sunt mai scumpe.
1. O societate comercială are la dispoziţie 2 variante de investiţii pentru construirea unei linii
tehnologice de producere de aparatură electronică:
- varianta 1: investiţii totale în valoare de 400 mil. lei, eşalonate pe 3 ani (d = 3), în valoare
de 80, 120 şi respectiv 200 mil. lei; durata de funcţionare (D) = 8 ani.
- varianta 2: investiţii totale în valoare de 430 mil. lei, eşalonate pe 3 ani (d = 3), în valoare
de 107, 108 şi respectiv 215 mil. lei; durata de funcţionare (D) = 10 ani.
În cel de-al treilea an de realizare a investiţiei capacităţile de producţie se vor da parţial în
folosinţă şi se vor caracteriza prin următorii indicatori:

Indicatori U/M
crt. 1 2
1. Cheltuieli de producţie (Ch) mld. lei 125 135
2. Valoarea producţiei (Vh) mld. lei 140 160
3. Capacitatea de producţie (Qh) mil. buc. 227 217
Să se fundamenteze varianta optimă de investiţii cu ajutorul indicatorilor statici de

eficienţă economică, ştiind că cele 2 variante propuse pentru realizarea obiectivului de investiţii
se caracterizează prin următorii indicatori:
Varianta 1
Indicatori U/M d1 d2 d3 D1 = D2 = … = D8
Investiţia totală (It) mld. lei 80 120 200 -
Capacitatea de producţie (Qh) mil. buc. - - 227 530
Venituri anuale (Vh) mld. lei - - 140 460
Cheltuieli de producţie (Ch) mld. lei - - 125 291
Profit anual (Ph) mld. lei - - 15 169
Varianta 2
Indicatori U/M d1 d2 d3 D1 = D2 = … = D8
Investiţia totală (It) mld. lei 107 108 215 -
Capacitatea de producţie (Qh) mil. buc. - - 217 560
Venituri anuale (Vh) mld. lei - - 160 610
Cheltuieli anuale de producţie (Ch) mld. lei - - 135 347
Profit anual (Ph) mld. lei - - 25 263
R: Potrivit indicatorilor calculaţi şi prezentaţi mai jos,

pe ansamblu este mai eficientă varianta 2 :
Indicatori U/M
crt. 1 2
1. Investiţia specifică (Is = It / Qh) lei/buc 754,7 767,8
2. Investiţia specifică (Is = It / Vh)) lei/1 leu
0,87 0,70
venit
3. Termenul de recuperare a investiţiei
ani 2,28 1,54
(Ti = It / Ph)
4. Coeficientul de eficienţă economică a investiţiei
- 0,439 0,649
(eI= Ph /I t – Ph = 1 / Ti)
5. Cheltuieli echivalente sau recalculate
mld. lei 2.853 4.035
(Ki = It + Ch x D)
6. Cheltuieli specifice recalculate
lei/buc 639 694
(kI = Ki / Qh x D)
7. Cheltuieli specifice recalculate lei/1 leu
0,747 0,645
(k’i= Ki / Vh x D) producţie
7. Randamentul economic al investiţiei
- 2,41 5,17
[Ri = [(Ph x D- It ) / It]
2. În vederea modernizării activităţii de producţie a unei societăţi comerciale şi a reducerii

costurilor anuale de producţie au fost propuse următoarele variante de investiţii:
Nr. Variante
Indicatori U/M Existent
crt. I II
1. Investiţia totală (It) RON - 1.100 1.180
2. Cheltuieli anuale de producţie (Ch) RON 1.800 1.600 1.400
3. Durata de funcţionare (D) ani - 12 12
Să se determine varianta optimă de investiţii folosind ca indicatori termenul de recuperare

a investiţiei (Ti) şi coeficientul de eficienţă economică a investiţiei (ei)
R: T1 = 5,5 ani; T2 = 2,95 ani; e1 = 0,18 lei profit suplimentar (economii la costurile de
producţie) la 1 leu investit; e2 = 0,34 lei profit suplimentar (economii la costurile de producţie) la
1 leu investit. Varianta 2 este optimă.
3. În vederea modernizării activităţii de producţie a unei firme şi a creşterii profitului anual au
fost propuse următoarele variante de investiţii:
Nr. Variante
crt. I II
1. Investiţia totală (It) RO 500.00 580.00
-
N 0 0
2. Venituri anuale (Vh) RO 680.00 660.00
600.000
N 0 0
3. Cheltuieli anuale (Ch) RO 560.00 520.00
540.000
N 0 0
Să se determine varianta optimă de investiţii folosind ca indicatori termenul de recuperare a
investiţiei (Ti) şi randamentul economic al investiţiei (Ri).
R: T1 = 8,3 ani; T2 = 7,25 ani; R1 = 0,20 lei profit final la 1 leu investit;
R2 = 0,21 lei profit final la 1 leu investit. Varianta 2 este optimă.
4. În vederea modernizării activităţii de producţie a unei societăţi comerciale şi a reducerii

costurilor anuale de producţie au fost propuse următoarele variante de investiţii:
Nr. Variante
crt. I II
2. Cheltuieli anuale de RON
4.200 3.600 3.300
producţie (Ch)
Să se determine varianta optimă de investiţii folosind ca indicatori cheltuielile echivalente

sau recalculate (Ki) şi randamentul economic al investiţiei (Ri ).
R: K1 = 38.610 RON; K2 = 42.400 RON; R1 = 1,298 lei profit final la 1 leu investit; R2 = 2,857
lei profit final la 1 leu investit. Varianta 1 este optimă potrivit indicatorului cheltuieli echivalente
sau recalculate; varianta 2 este optimă potrivit indicatorului randamentul economic al investiţiei.
5. În vederea modernizării activităţii de producţie a unei firme şi a creşterii profitului anual au

fost propuse următoarele variante de investiţii:
Nr. Variante
crt. I II
2. Venituri anuale (Vh) RON 600.000 680.000 660.000
3. Cheltuieli anuale (Ch) RON 540.000 560.000 520.000
Să se determine varianta optimă de investiţii folosind ca indicatori coeficientul de eficienţă

economică a investiţiei (ei) şi cheltuielile echivalente sau recalculate (Ki)
R: e1 = 0,12 lei profit suplimentar (economii la costurile de producţie) la

1 leu investit; e2 = 0,14 lei profit suplimentar (economii la costurile de producţie) la 1 leu
investit; K1 = 3.300.000 RON; K2 = 3.180.000 RON.
Varianta 2 este optimă.
Un proiect de investiţii este o componentă a unui program de investiţii şi cuprinde totalitatea

informaţiilor şi a documentaţiilor care configurează sub diverse aspecte (economic, comercial,
tehnico-constructiv, funcţional şi financiar) opţiunile de investiţii ale întreprinzătorilor.
Principalele componente ale unui proiect de investiţii sunt ingineria tehnologică, construcţiile şi
instalaţiile şi partea tehnico-economică. Proiectele de investiţii pot fi clasificate după mai multe
criterii, şi anume:
a) în funcţie de relaţiile de condiţionare care pot apărea între acestea, proiectele pot fi :
- compatibile (independente) – sunt proiectele care se pot realiza simultan, fără a fi
afectate performanţele individuale ale acestora;
- incompatibile– sunt acele proiecte care din punct de vedere tehnico-constructiv se
exclud reciproc, deoarece îndeplinesc aceleaşi funcţiuni.
b) în funcţie de natura relaţiilor care pot să apară între ele, acestea pot fi:
- complementare – sunt acele proiecte la care decizia de adoptare a unui proiect
influenţează automat decizia de adoptare a altui proiect;
- contingente (interdependente) – sunt acelea în care eficienţa unui proiect depinde de
decizia de adoptare a unui alt proiect. Contingentarea poate fi pozitivă sau negativă, în
funcţie de natura efectelor pe care le poate induce decizia adoptării unui proiect asupra
altuia.
c) în funcţie de natura efectelor acestora, proiectele pot fi:

- proiecte care pot genera încasări, care se analizează pe baza criteriului profit;
- proiecte care nu generează încasări, care se analizează pe baza criteriului cost;
d) în funcţie de interesele şi limitele de competenţă ale investitorului, distingem:

- proiecte „la cheie” în manieră clasică – sunt proiectele care presupun stabilirea unei
relaţii simple între parteneri (de exemplu achiziţionarea unui echipament);
- proiecte „la cheie” în manieră încărcată2 – sunt proiectele care presupun implicarea
mai profundă a furnizorului în viaţa proiectului. Termenul de engineering desemnează în
acest sens activitatea depusă de mai multe echipe de specialişti în vederea stabilirii
măsurilor necesare.
Evaluarea proiectelor de investiţii se exprimă sub formă bănească şi are în vedere analiza
conţinutului acestora, a mijloacelor, scopului şi eficienţei lor.
În evaluarea proiectelor de investiţii trebuie să se ţină seama de natura investiţiilor
(materiale, nemateriale sau financiare) precum şi de sursele de finanţare a acestora.
Astfel, în cazul finanţării din surse proprii a proiectelor de investiţii, evaluarea acestora
este la latitudinea investitorului, care trebuie să respecte totuşi condiţiile legale de gestionare
corectă a patrimoniului.
În cazul finanţării din credite bancare a proiectelor de investiţii, evaluarea revine tot
investitorului, dar şi băncile finanţatoare au un rol important în evaluarea bonităţii investiţiei.
2
Termenul de „engineering” desemnează în acest sens activitatea depusă de mai multe echipe de specialişti în
vederea stabilirii măsurilor necesare pentru obţinerea unei eficienţe ridicate a proiectelor de investiţii.
În cazul finanţării din resurse bugetare a proiectelor de investiţii este necesară respectarea
unei metodologii specifice cu privire la conţinutul, structura şi documentaţia economico-
financiară a investiţei, precum şi cu evaluarea de ansamblu şi de detaliu a acesteia3.
În cazul finanţării din resurse obţinute de la instituţiile financiare internaţionale (Banca
Mondială, Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare sau Banca Europeană pentru
Reconstrucţie şi Dezvoltare), este necesară respectarea metodologiei elaborată de B.I.R.D. 4
Evaluarea proiectelor de investiţii are ca scop alegerea, dintre mai multe variante posibile,
a variantei optime. Această selecţie, care are drept criteriu eficienţa economică a investiţiei, se
realizează prin folosirea sistemului de indicatori cuprinşi în documentaţie. Principalele obiective
urmărite sunt maximizarea, minimizarea sau realizarea la un nivel optim a unor indicatori
specifici (investiţia specifică să fie minimă, costurile de producţie să fie cât mai reduse, profitul
şi rentabilitatea să fie maxime, numărul de personal să fie optim, productivitatea muncii să fie
maximă etc.). Confruntarea variantelor în vederea alegerii soluţiei optime se poate face şi prin
compararea acestor indicatori cu o serie de indicatori care pot servi ca bază de comparaţie, cum
ar fi:
- indicatorii realizaţi la investiţii similare în funcţiune, în ţară sau în străinătate;
- indicatorii medii pe feluri de lucrări;
- indicatorii diferitelor variante în care se prezintă documentaţia;
- indicatorii realizaţi de întreprindere înainte de execuţia investiţiei, în cazul
modernizărilor;
- indicatorii normaţi de ministere sau în plan departamental, pe ramuri şi domenii, care
reprezintă limite maxime sau minime în care trebuie să se încadreze în mod obligatoriu o serie de
indicatori.
Analiza prin comparaţie a proiectelor de investiţii trebuie începută cu urmărirea
indicatorilor generali care caracterizează investiţia şi finalizată cu urmărirea indicatorilor
specifici.
Analiza economică a proiectelor de investiţii este necesară pentru selectarea variantei de

proiect care să fie cea mai favorabilă pentru beneficiarul investiţiei, iar analiza financiară a
proiectelor de investiţii este necesară prin prisma intereselor investitorilor. Ca tehnici de calcul,
nu există deosebiri mari în modul de abordare a celor două tipuri de analiză, diferenţa constă
doar în natura valorilor calculate.
În analiza economică a proiectelor de investiţii se au în vedere următoarele5:
- utilizarea preţurilor umbră, care sunt definite ca reprezentând acele preţuri ce ar domina
în economie, dacă ar fi un echilibru perfect în condiţii de concurenţă perfectă;
- în dimensionarea cheltuielilor şi veniturilor unităţii nu se iau în considerare subvenţiile,
impozitele şi taxele, şi, în general, orice transfer de monedă;
- în calculaţie nu se ţine seama de sursele de formare a fondurilor de investiţii şi de
destinaţia veniturilor realizate;
- în calculaţie sunt luate în considerare o serie de costuri şi beneficii secundare, care pot
influenţa rezultatele de ansamblu ale invesiţiei.
3
Cistelecan, Lazăr – Economia, eficienţa şi finanţarea investiţiilor, Editura Economică, Bucureşti, 2002, p. 341
4
Vasilescu, Ion, Românu Ion, Cicea, Claudiu – Investiţii, Editura Economică, Bucureşti, 2000, p.55
5
Bilaus, Mihaela – Gestiunea investiţiilor (note de curs), Universitatea Petre Andrei Iaşi, 2005, p. 55.
În calculele de analiză financiară se ţine seama de preţurile în vigoare (efectiv plătite sau
încasate), de costul resurselor pe durata de realizare a investiţiei şi de exploatarea obiectivului,
precum şi de destinaţia veniturilor obţinute. Principalele documente utilizate în analiza financiară
a proiectelor de investiţii realizate de regiile autonome, societăţile comerciale şi întreprinzătorii
particulari sunt Bugetul activităţii generale, Bugetul de investiţii şi Bilanţul contabil proiectat.
a) Bugetul activităţii generale este o componentă importantă a bugetului de venituri şi

cheltuieli. Acest buget permite stabilirea rezultatelor totale ale activităţii, a profitului net al
exerciţiului, după deducerea din încasările totale a cheltuielilor de exploatare, a amortizării, a
dobânzilor şi a impozitului pe profit, conform modelului:
Tabel nr. 1. Bugetul activităţii generale

Exerciţiul financiar
Precedent
Nr. Total, din care
Specificaţie (preliminat,
rd. Trim Trim Trim Trim
realizat)
I II III IV
1. VENITURI TOTALE (rd. 01
02 + rd. 03 + rd. 09)
1. Venituri din exploatare 02
total, din care:
a) subvenţii pe produse şi 03
activităţi
b) subvenţii pentru 04
acoperirea diferenţelor de
preţ şi tarif
c) transferuri 05
d) prime acordate prod. 06
agricoli
e) alte venituri 07
2. Venituri financiare 08
3. Venituri excepţionale 09
II. CHELTUIELI TOTALE 10
(rd. 11+ rd. 18 + rd. 19+ rd.
20 + rd. 21 + rd. 22)
1. Cheltuieli pentru 11
exploatare total, din care:
a) Cheltuieli materiale 12
b) Cheltuieli de personal, 13
din care:
- salarii brute 14
- asigurări sociale şi 15
protecţie socială
c) Cheltuieli de exploatare 16
privind amortizarea şi
provizioanele
d) Cheltuieli de protocol 17
Exerciţiul financiar
Precedent
Nr. Total, din care
Specificaţie (preliminat,
rd. Trim Trim Trim Trim
realizat)
I II III IV
2. Cheltuieli financiare 18
3. Cheltuieli excepţionale 19
4. Rezerve legale 20
5. Acoperirea pierderilor din 21
anul precedent
6. Impozitul pe profit 22
III. REZULTATUL NET 23
AL EXERCITIULUI (rd. 01
– rd. 10)
Bugetul activităţii generale arată dacă proiectul de investiţii are asigurate fondurile
necesare realizării lui. Pe baza lui se pot determina doi indicatori importanţi, şi anume:
- rata de acoperire a dobânzii, calculată ca raport între profitul net şi cheltuielile financiare
suportate cu plata dobânzilor la împrumuturile scadente;
- proporţia profitului net faţă de totalul veniturilor.
b) Bugetul activităţii de investiţii permite stabilirea surselor de acoperire a cheltuielilor

pentru investiţii şi arată în ce măsură sursele proprii şi împrumutate vor acoperi cheltuielile pe
întreaga perioadă. Pe baza lui se poate determina un indicator foarte folosit în analiza financiară,
şi anume, rata de acoperire a datoriilor, care se stabileşte ca raport între beneficiu plus
amortizare şi rata capitalului de rambursat plus dobânda.
c) Bilanţul contabil proiectat este o balanţă care pune în echilibru totalul mijloacelor
evidenţiate în activ cu totalul resurselor evidenţiate în pasiv.
Elementele de activ sunt grupate în active fixe şi active curente, iar elementele de pasiv în
fonduri proprii, pasive curente şi pasive pe termen lung. Această grupare permite analizarea, an
de an, a capacităţii proiectului de investiţii de a face faţă obligaţiilor de plată imediate, precum şi
cunoaşterea în permanenţă a structurii fondurilor de care dispune proiectul. Din datele oferite de
bilanţul proiectat pot fi determinaţi o serie de indicatori foarte utili în aprecierea viabilităţii
proiectelor de investiţii. Dintre aceştia, cei mai importanţi sunt:
1) Rata curentă, care se calculează ca raport între activele curente şi pasivele curente şi
exprimă capacitatea întreprinderii de a face faţă obligaţiilor de plată curente (plăţi către furnizori,
rate dobânzi ş.a.) din veniturile curente obţinute. Mărimea optimă a coeficientului este 2. O
valoare mai mică a acestuia poate arăta faptul că neîncasarea veniturilor curente obţinute din
exploatarea proiectului poate conduce la dereglări în ceea ce priveşte efectuarea la timp a plăţilor
curente;
2) Raportul datorii pe termen lung / fonduri proprii, trebuie să fie subunitar şi cu o tendinţă
de scădere;
3) Raportul soldul disponibilităţilor băneşti / active curente trebuie să fie în jur de 10%,
deoarece orice abatere a indicatorului poate semnifica, fie o solvabilitate prea ridicată, în
detrimentul rentabilităţii ulterioare a proiectului, fie o solvabilitate redusă;
4) Raportul venituri din vânzări / disponibilităţi băneşti trebuie să fie analizat cu atenţie,
deoarece exprimă solvabilitatea proiectului. Cu cât acest raport este mai mic, cu atât el poate
indica o solvabilitate mai mare, adică o transferare mai rapidă a produselor în disponibilităţi
băneşti, dar şi o solvabilitate mai mică a proiectului, generată de reducerea volumului vânzărilor
şi de creşterea soldului disponibilităţilor băneşti, care poate însemna o imobilizare prea ridicată a
acestor resurse;
5) Raportul venituri din vânzări / stocul de materiale şi produse la sfârşitul anului sau
calculat ca medie anuală exprimă viteza de rotaţie a mijloacelor respective. Un coeficient de
rotaţie prea mic semnifică folosirea ineficientă a mijloacelor respective, în timp ce un coeficient
prea ridicat poate fi rezultatul deţinerii unor stocuri insuficiente de mijloace circulante, cu
repercusiuni asupra evoluţiei activităţii viitoare;
6) Pragul de rentabilitate (Pr) este un indicator folosit în analiza proiectelor de investiţii,
care măsoară capacitatea de producţie minimă la care poate să funcţioneze un obiectiv fără să
înregistreze pierderi. Se determină ca raport între costurile fixe de producţie (Cf) şi diferenţa
dintre volumul încasărilor din vânzarea producţiei (Iv) şi costurile variabile (Cv), conform
relaţiei:
Cf
Pr 
I v  Cv
în care:
Pr = pragul de rentabilitate;
Cf = costurile fixe de producţie (amortizarea capitalului fix, chirii, salariile personalului
administrativ şi de conducere, cheltuielile de întreţinere, iluminat, încălzit, dobânzi ş.a.);
Iv = încasări din vânzarea producţiei;
Cv = costurile variabile (cheltuieli cu materiile prime, materialele, combustibilul, energie, salarii
directe ş.a.).
TESTE GRILĂ
1. În analiza eficienţei economice trebuie să se ţină seama nu numai de raportul dintre efect şi
efort, ci şi de alte elemente, ca de exemplu:
a) [ ] structura resurselor consumate;
b) [ ] structura rezultatelor obţinute;
c) [ ] influenţa factorului timp asupra acesteia;
d) [ ] calitatea efectelor obţinute.
2. Eficienţa economică a investiţiilor exprimă:

a) [ ] relaţia care se stabileşte între volumul şi structura efortului investiţional şi mărimea
efectelor economice şi sociale obţinute în urma desfăşurării procesului investiţional;
b) [ ] efectele pe care le generează investiţiile sub aspect material, valoric sau social.
3. Printre principalii factori de creştere a eficienţei economice a investiţiilor pot fi menţionaţi

următorii:
a) [ ] respectarea termenelor de punere în funcţiune a obiectivelor de investiţii;
b) [ ] îmbunătăţirea calităţii lucrărilor de investiţii;
c) [ ] folosirea integrală a timpului de lucru, eliminarea risipei ş.a.;
d) [ ] finanţarea numai din surse proprii a investiţiilor.
4. După modul de calcul, indicatorii de eficienţă economică a investiţiilor pot fi:

a) [ ] indicatori de antecalcul;
b) [ ] indicatori normativi;
c) [ ] indicatori de postcalcul;
d) [ ] indicatori statistici.
5. După gradul lor de sinteză, sistemul indicatorilor de eficienţă economică a investiţiilor pot fi
grupaţi pe trei trepte:
a) [ ] treapta I, care cuprinde un număr restrâns de indicatori complecşi ce permit analiza laturilor
fundamentale ale eficienţei activităţii de investiţii;
b) [ ] treapta a II-a, care cuprinde indicatorii analitici ce permit cunoaşterea elementelor de
detaliu a activităţii de investiţii;
c) [ ] treapta a III-a, care cuprinde indicatorii sintetici ai eficienţei.
6. Balanţa investiţiilor este un indicator de eficienţă economică a investiţiilor calculat la nivel

macroeconomic care exprimă:
a) [ ] egalitatea care trebuie să existe între investiţiile neterminate la începutul unei perioade,
investiţiile realizate în acea perioadă, pe de o parte, şi punerile în funcţiune de capital fix,
cheltuielile care nu asigură creşterea valorii capitalului fix şi investiţiile neterminate existente la
sfârsitul perioadei, pe de altă parte;
b) [ ] egalitatea care trebuie să existe între investiţiile terminate la începutul unei perioade,
investiţiile realizate în acea perioadă, pe de o parte, şi punerile în funcţiune de capital fix,
cheltuielile care nu asigură creşterea valorii capitalului fix şi investiţiile neterminate existente la
sfârsitul perioadei, pe de altă part

1.2.3.4-Fin Inv

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

1.2.3.4-Fin Inv

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

VALERIU DORNESCU

CAP. 1. INVESTIŢIILE – COMPONENTÃ IMPORTANTÃ A RELAŢIILOR

1.1. Conceptul de investiţii

CAP. 2. STRATEGII INVESTIŢIONALE

2.1. İnvestiţiile şi creşterea economică

CAP. 3. SURSELE DE FINANŢARE A INVESTIŢIILOR

3.1.Sursele de finanţare a investiţiilor în perioada conducerii prin plan a economiei româneşti şi

CAP. 4. FUNDAMENTELE EFICIENŢEI ECONOMICE A INVESTIŢIILOR

4.1. Eficienţa economică – element esenţial al deciziei de investiţii

CAP. 5. INFLUENŢA FACTORULUI TIMP ASUPRA EFICIENŢEI ECONOMICE A

5.1. İmplicaţiile factorului timp asupra procesului investiţional

6.1. Evaluarea componentelor unui proiect de investiţii

CAP. 7. INCERTITUDINEA ŞI RISCUL INVESTIŢIONAL

7.1. Tipuri de risc investiţional şi metode de evaluare a acestuia

CAP. 8. MECANISMUL ŞI TEHNICA FINANŢÃRII INVESTIŢIILOR

8.1. Mecanismul finanţării investiţiilor corporale

CAP. 9. INVESTIŢIILE FINANCIARE ŞI PIAŢA DE CAPITAL

9.1. Activele financiare – suport al investiţiilor de portofoliu. Modalităţi de gestionare a

CAP. 10. INVESTIŢIILE INTERNAŢIONALE

10.1. Rolul şi importanţa investiţiilor internaţionale în economia mondială. Tipologia investiţiilor

INVESTIŢIILE – COMPONENTĂ IMPORTANTĂ A RELAŢIILOR FINANCIARE

1.1. Conceptul de investiţii

Cuvinte-cheie: investiţii directe, investiţii de portofoliu, investiţii de înlocuire, investiţii de

1.1. Conceptul de investiţii

1.2. Tipologia investiţiilor

7. După criteriul riscului aferent, investiţiile sunt grupate în:

10. În funcţie de modul de obţinere a bunurilor de capital, în statistica internaţională investiţiile

1.3. Rolul investiţiilor în procesul de dezvoltare şi modernizare a economiei naţionale

1.4. Caracteristici principale ale procesului investiţional în România post-decembristă

Evoluţia volumului şi a structurii investiţiilor nete în perioada 2002-2007 este prezentată în

Tabel nr. 1. Evoluţia volumului şi a structurii investiţiilor nete în perioada 2002-20161)

În ceea ce priveşte modul de constituire a resurselor de finanţare a investiţiilor, se constată

1. În abordarea contabilă, investiţiile sunt considerate :

2. Care din următoarele afirmaţii sunt adevărate:

3. În categoria investiţiilor necorporale se includ:

4. Investiţiile neproductive pot fi:

5. Investiţiile cu risc „alb” sunt:

6. Care din următoarele afirmaţii sunt adevărate:

2.1. Investiţiile şi creşterea economică

Cuvinte-cheie: creştere economică, înclinaţie marginală spre consum, creştere zero,

2.1. Investiţiile şi creşterea economică

(în care Y = venitul, C = consumul şi I = investiţiile), Keynes consideră că există o lege

2.2. Modele ale creşterii economice fundamentate pe investiţii

1. Modelul lui Keynes

Pornind de la această egalitate, o creştere (Δ) a veniturilor va antrena o creştere de aceeaşi

Raportul dintre Δ Y şi Δ I poartă denumirea de multiplicatorul investiţiilor

De exemplu, dacă o investiţie adiţională de 5 milioane de dolari duce la o

1 = înclinaţia marginală spre consum + înclinaţia marginală spre economii.

unde m este un indicator de eficienţă economică a investiţiei.

2. Modelul lui Harrod

3. Modelul lui Domar

4. Modelul lui Clark

2.3. Optimizarea alocării resurselor de investiţii

Optimizarea alocării resurselor de investiţii la nivel macro sau microeconomic presupune

Într-o formă simplificată, balanţa legăturilor dintre ramuri se prezintă astfel:

Pentru determinarea investiţiilor se foloseşte relaţia care exprimă egalitatea dintre

de unde rezultă xij = aij  Xj

Cu valorile lui aij astfel calculate, se formează un sistem de ecuaţii de forma:

X1 = a11 X1 + a12 X2 +………………. + a1n Xn + Y1

Acest sistem de ecuaţii ne permite determinarea volumului producţiei ce trebuie realizată

Exemplu de rezolvare a unei probleme de optimizare a alocării resurselor de investiţii la

La societatea comercială „Progresul” S.A. a fost aprobat planul de modernizare şi

Producţia la Profit la 1000