Drept Parlamentar ID Sem II

Constanţa CĂLINOIU
DREPT PARLAMENTAR
Suport de curs pentru învăţământ deschis la distanţă (I.D.)

Drept Parlamentar 2
Introducere
Stimate student,
Acest suport de curs se doreşte a constitui un fundament solid al cunoştinţelor

despre disciplina Dreptului parlamentar. Pentru a stârni interesul, nu vom începe
prezentarea materiei fără a menţiona principalele obiective ale acestui curs,
concretizate prin competenţele ce urmează a fi dobândite ca urmare a parcurgerii
acestui curs.
Pentru a vă face o primă idee asupra obiectivelor şi competenţelor la care facem

referire, încercaţi mai întâi să aşterneţi în rândurile ce urmează câteva dintre
aşteptările pe care le aveţi de la acest curs. La finalul parcurgerii acestuia, verificaţi
dacă aceste aşteptări au fost satisfăcute sau nu, sau, de ce nu, depăşite!
AȘTEPTĂRI
__________________________________________________________________________________
__________________________________________________________________________________
__________________________________________________________________________________
__________________________________________________________________________________
__________________________________________________________________________________
__________________________________________________________________________________
__________________________________________________________________________________
__________________________________________________________________________________
__________________________________________________________________________________
__________________________________________________________________________________
__________________________________________________________________________________
__________________________________________________________________________________
__________________________________________________________________________________
__________________________________________________________________________________
OBIECTIVE
Ce este un obiectiv?
Prof. univ. dr. Constanţa Călinoiu Universitatea “Hyperion” 2011

Drept Parlamentar 3
Obiectivul este o anumită stare pe care ne-o imaginăm în viitor şi pe care

tindem să o atingem prin acţiunile noastre.
Diferenţa între un obiectiv şi o simplă dorinţă este dată de prezenţa sau absenţa
acţiunilor care să ne apropie de acel scop final.
De ce avem nevoie de obiective?
1. Pentru o gândire de zi cu zi mai productivă – obiectivul este ca o lumină

călăuzitoare. Fără un obiectiv, mintea noastră tinde să funţioneze haotic. Este ca un
motor care merge în gol ore şi zile în şir. Prezenţa unui obiectiv în schimb ne
orientează gândirea spre acel scop final unic şi bine definit şi ne face să ne mişcăm cu
toate pânzele sus spre rezultatul dorit, chiar şi atunci când aparent nu facem nimic.
2. Pentru a identifica şi a exploata oportunităţi – e foarte interesant cum,

datorită unui obiectiv bine definit, lucruri aparent neutre care se întâmplă în jurul
nostru, brusc capătă sens, se leagă între ele şi ne ajută să ne mişcăm înainte. Este
precum spunea Paulo Coelho "când îţi doreşti ceva cu adevărat, tot universul conspiră
pentru îndeplinirea visului tău". Ceea ce spune scriitorul este parţial adevărat pentru că
nu există vreo abracadabra care intră în acţiune atunci când vine dorinţa puternică; ci
este vorba de chiar subconştientul nostru care începe să observe lucruri şi să facă
conexiuni pe care în mod normal nu le-am face cu mintea conştientă. De aceea
anumite fapte şi oameni care altfel ar trece pe lângă noi neobservate, brusc se aliniază
cu obiectivul şi îşi găsesc loc în tabloul general.
3. Pentru că definesc priorităţi - de fiecare dată când am mai multe lucruri de

făcut decât sunt în stare fizic să fac îmi amintesc de obiectivele mele. Şi atunci, toate
treburile pe care le am în faţă şi care mă îngrozesc, dacă sunt privite în lumina
obiectivelor, brusc se aliniază foarte clar în două categorii: cele care mă ajută să-mi
ating obiectivele şi cele care nu mă împing înainte spre obiective. În acest fel am
răspunsuri rapide la eterna întrebare "mă ocup de lucruri urgente sau de cele
importante?".

Drept Parlamentar 4
În acelaşi mod, un suport de curs ce permite asimilarea unor cunoştinţe şi

deprinderi trebuie să definească o serie de obiective. Astfel, în urma parcurgerii
cursului de Drept Parlamentar, studentul va dobândi următoarele competenţe:
- Va aprofunda noţiunile, categoriile şi conceptele ce formează ştiinţa dreptului

parlamentar.
- Isi va insuşi conceptele de bază ale dreptului parlamentar, a metodelor şi
procedeelor specifice acestuia.
- Va cunoaşte principiile specifice dreptului parlamentar.

Drept Parlamentar 5
CUPRINS
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 1 ............................................................................................... 9
PARLAMENTUL – ORGAN REPREZENTATIV SUPREM, EXPRESIE A

SUVERANITĂŢII NAŢIONALE. FUNCŢIILE PARLAMENTULUI ÎN STATUL DE
DREPT ....................................................................................................................................... 9
1. ORIGINILE SISTEMULUI PARLAMENTAR ............................................................... 10
2. POZIŢIA PARLAMENTULUI ÎN CADRUL SISTEMULUI SEPARAŢIEI

PUTERILOR. PARLAMENTUL ŞI DEMOCRAŢIA POLITICĂ .................................... 13
3. ORIGINILE SISTEMULUI PARLAMENTAR ROMÂN .............................................. 15
4. FUNCŢIILE PARLAMENTULUI ÎN STATUL DE DREPT ......................................... 19
NU UITA! ............................................................................................................................... 21
INTREBĂRI DE CONTROL................................................................................................. 21
PROPUNERI DE REFERATE .............................................................................................. 21
BIBLIOGRAFIE SPECIFICĂ UNITĂŢII DE ÎNVĂŢARE 1 ............................................. 22
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 2 ............................................................................................. 24
CONCEPTELE DE BAZĂ ŞI PRINCIPIILE DREPTULUI PARLAMENTAR .............. 24
1. DEFINIŢIA DREPTULUI PARLAMENTAR................................................................. 25
2. IZVOARELE DREPTULUI PARLAMENTAR .............................................................. 26
3. PRINCIPIILE DREPTULUI PARLAMENTAR. EVOLUŢIA ŞI AFIRMAREA LOR

ÎN PERSPECTIVĂ ISTORICĂ ............................................................................................. 30
3.1. PRINCIPII SPECIFICE ................................................................................................... 31
NU UITA! ............................................................................................................................... 34
MANDATUL PARLAMENTAR ......................................................................................... 37
1. ALEGEREA DEPUTAŢILOR ŞI SENATORILOR ........................................................ 38

Drept Parlamentar 6
2. SEMNIFICAŢIA POLITICĂ A MANDATULUI PARLAMENTAR .......................... 42
3.TRĂSĂTURILE JURIDICE ALE MANDATULUI PARLAMENTAR ........................ 43
4 DREPTURILE ŞI ÎNDATORIRILE PARLAMENTARILOR ......................................... 44
NU UITA! ............................................................................................................................... 48
DREPTUL PARLAMENTAR INSTITUŢIONAL .............................................................. 52
1. STRUCTURA PARLAMENTULUI. MONOCAMERALISM ŞI BICAMERALISM . 53
2. ORGANIZAREA INTERNĂ A CAMERELOR, EXPRESIE A PRINCIPIULUI

AUTONOMIEI PARLAMENTULUI .................................................................................. 55
3. COMISIILE PARLAMENTARE ...................................................................................... 59
NU UITA! ............................................................................................................................... 66
DREPTUL PROCEDURAL PARLAMENTAR .................................................................. 68
1. NOŢIUNEA DE DREPT PROCEDURAL PARLAMENTAR. ELEMENTE

SPECIFICE PROCEDURII PARLAMENTARE ................................................................. 69
2. ORGANIZAREA ŞI DESFĂŞURAREA SESIUNILOR PARLAMENTULUI ............ 70
3. PROCEDURA LEGISLATIVĂ......................................................................................... 76
NU UITA! ............................................................................................................................... 78

Drept Parlamentar 7
RELAŢIILE DINTRE PARLAMENT ŞI CELELALTE ORGANE ALE STATULUI.

IMPORTANŢA, DIMENSIUNILE ŞI LIMITELE CONTROLULUI PARLAMENTAR
.................................................................................................................................................. 81
1. PARLAMENTUL ŞI INSTITUŢIA PREZIDENŢIALĂ ................................................ 82
2. MECANISMUL RELAŢIEI DINTRE PARLAMENT ŞI GUVERN. CONTROLUL

PARLAMENTAR .................................................................................................................. 83
3. RELAŢIA DINTRE PARLAMENT ŞI CURTEA CONSTITUŢIONALĂ .................. 86
4. RELAŢIA DINTRE PARLAMENT ŞI ALTE ORGANE ALE STATULUI ................ 88
NU UITA! ............................................................................................................................... 89
DIPLOMAŢIA PARLAMENTARĂ ŞI ROLUL SĂU ÎN PROMOVAREA

INTERESELOR ŞI IMAGINII ROMÂNIEI ........................................................................ 92
1. ROLUL ŞI ÎNSEMNĂTATEA DIPLOMAŢIEI ÎN LUMEA CONTEMPORANĂ ... 93
2. EVOLUŢIA ŞI DIVERSIFICAREA FORMELOR DIPLOMAŢIEI. TRADIŢIILE

DIPLOMAŢIEI PARLAMENTARE .................................................................................... 93
3. FORMELE ŞI METODELE DIPLOMAŢIEI PARLAMENTARE ................................ 95
NU UITA! ............................................................................................................................... 98
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 8 ........................................................................................... 101
PARLAMENTUL EUROPEAN ŞI PARLAMENTELE NAŢIONALE......................... 101
1. PARLAMENTUL EUROPEAN ŞI POZIŢIA SA ÎN SISTEMUL ORGANISMELOR

COMUNITARE.................................................................................................................... 102
FUNCŢIILE PARLAMENTULUI EUROPEAN .............................................................. 102
2. PARLAMENTUL EUROPEAN ŞI PARLAMENTELE NAŢIONALE..................... 111

Drept Parlamentar 8
3. CONTRIBUŢIA TRATATUL DE LA LISABONA LA AFIRMAREA ŞI

DEZVOLTAREA FUNDAMENTULUI DEMOCRATIC AL UNIUNII EUROPENE 114
NU UITA! ............................................................................................................................. 115
INTREBĂRI DE CONTROL............................................................................................... 117
PROPUNERI DE REFERATE ............................................................................................ 117
BIBLIOGRAFIE SPECIFICĂ UNITĂŢII DE ÎNVĂŢARE 8 ........................................... 117
AUTOEVALUARE - RĂSPUNSURI................................................................................. 119
BIBLIOGRAFIE .................................................................................................................... 120

Drept Parlamentar 9
Unitatea de învăţare 1
PARLAMENTUL – ORGAN REPREZENTATIV SUPREM,
EXPRESIE A SUVERANITĂŢII NAŢIONALE. FUNCŢIILE
PARLAMENTULUI ÎN STATUL DE DREPT
Timp de studiu individual estimat:

După parcurgerea acestei unităţi de învăţare, studentul:
• va cunoaşte noţiunile generale privind dreptul familiei

• va cunoaşte originile dreptului parlamentar
• isi va dezvolta limbajul juridic specific disciplinei
Cuprinsul unităţii de studiu
1. ORIGINILE SISTEMULUI PARLAMENTAR ............................................................... 10
2. POZIŢIA PARLAMENTULUI ÎN CADRUL SISTEMULUI SEPARAŢIEI

PUTERILOR. PARLAMENTUL ŞI DEMOCRAŢIA POLITICĂ .................................... 13
3. ORIGINILE SISTEMULUI PARLAMENTAR ROMÂN .............................................. 15
4. FUNCŢIILE PARLAMENTULUI ÎN STATUL DE DREPT ......................................... 19
NU UITA! ............................................................................................................................... 21

Drept Parlamentar 10
1. ORIGINILE SISTEMULUI PARLAMENTAR
Originile parlamentarismului sunt foarte îndepărtate. Enciclopedia britanică

menţionează faptul că Islanda înainte de anul 1000, Sicilia în 1130 şi Anglia în jurul anului
1300 cunoşteau existenţa unor adunări care aveau să constituie în secolul următor modelul
unor adunări deliberative.
Astfel, se citează aprecierea lui François Borella care estima că "Este inexact să se
spună că Marea Britanie este mama parlamentului; Islanda are drepturi de anterioritate şi
Polonia pretenţii de simultaneitate. Dar este adevărat că ea a servit de model şi că anglomania
observatorilor continentali nu este fără fundament".
Într-adevăr, Marea Britanie este cunoscută astăzi ca fiind ţara cu cea mai îndelungată
tradiţie parlamentară. În Marea Britanie, în timpul organizării feudale, pe lângă Coroana
britanică funcţionau Marele Consiliu, din care făceau parte delegaţi din întregul regat, şi
Consiliul Privat, organism redus şi având un caracter permanent, care asista pe rege în
exercitarea atribuţiilor sale. Întrucât Consiliul Privat poate fi considerat într-un anumit sens
"precursorul" actualului Cabinet, pentru a folosi expresia curent uzitată în Marea Britanie,
Marele Consiliu - din care făceau parte reprezentanţii tuturor categoriilor populaţiei – poate
fi considerat strămoşul actualului Parlament.
În mod progresiv, în secolul al XIV-lea, Marele Consiliu s-a diferenţiat în două
Camere, ca urmare a departajării intereselor marilor nobili şi înaltului cler, care au format
Camera lorzilor, de interesele reprezentanţilor aleşi ai oraşelor şi micii nobilimi, care au
constituit Camera comunelor.
În secolul al XIII-lea, în Marea Britanie îşi găseşte originea puterea legislativă a
Parlamentului, marea Chartă concedată în anul 1215 de regele Ioan fără Ţară consacrând
angajamentul monarhului "de a nu ridica nici un fel de impozit fără consimţământul celor
care le plătesc", prin aceasta recunoscându-se în mod expres puterea Parlamentului de a
decide în această materie. Documente ulterioare, precum Petition of Rights din 1628,
Habeas Corpus Act din 1679, Bill of Rights din 1689, au întărit puterea şi autoritatea
suverană a Parlamentului.
Istoricii britanici leagă apariţia parlamentului de afirmarea sistemului de drept de
Common Law. Se menţionează totuşi că deşi Parlamentul a reprezentat o instituţie apărută în
Evul Mediu, dezvoltarea puterilor sale în timpul dinastiilor Tudor, Stuart şi Hanovra,
rezistenţa faţă de teoriile politice ale dreptului roman acceptate în Europa, transplantarea în

America a acestei instituţii, au reprezentat evenimente ce au ridicat istoria politică a Angliei

într-o sferă deosebită de aceea a vieţii politice de pe continent.
Istoria Marii Britanii cunoaşte un termen devenit celebru, acela de "Parlamentul cel
lung", denumit astfel datorită faptului că deşi neconvocat, el continua să-şi afirme existenţa şi
legitimitatea. Cunoscutul om politic britanic John Pym apreciind că "Puterile Parlamentului
sunt, pentru trupul politic, asemenea facultăţilor raţionale ale sufletului pentru om".
De altfel, în lupta dintre puterea regală şi Parlament, ce şi-a găsit cea mai pregnantă
expresie în marele război civil din anii 1642-1646, Parlamentul a sfârşit prin a-şi impune în
mod nediscutat supremaţia.
Execuţia regelui Carol I a marcat momentul maxim al afirmării puterii parlamentare în
confruntarea sa cu puterea regală.
În Franţa, Les États généraux (stările generale) constituiau o instituţie la care
monarhii făceau apel numai în vremuri de criză, în condiţiile când prelevarea unor noi
impozite impunea un anumit grad de sprijin popular din partea reprezentanţilor oraşelor, ce
acceptau numai cu foarte multă greutate puterea regală centralizată.
Momentul culminant l-a constituit însă transformarea celei de a treia stări în
adunare naţională concomitent cu ralierea unei părţi a clerului, condus de Abatele Grégoire,
cauzei democratice.
Ordinul monarhului francez adresat deputaţilor de a se dispersa a fost respins de
reprezentanţii naţiunii, iar Mirabeau adresându-se marchizului de Drieux-Brezé, trimis să
disperseze Adunarea, a rostit celebrele cuvinte "Duceţi-vă şi spuneţi celui ce v-a trimis că
suntem aici prin voinţa poporului şi nu vom putea fi scoşi de aci decât prin forţa baionetelor".
La rândul său, abatele Sieyès, cu glasul lui sec, a argumentat în mod doct şi solemn: "Dacă n-
am fi decât mandatarii, decât slujbaşii regelui, ne-am supune şi ne-am retrage. Dar, fiind noi
trimişii poporului, trebuie să ne împlinim misiunea, liberi, curajoşi. Este vreunul dintre noi
care să se lepede de înalta încredere cu care a fost cinstit şi să se întoarcă la alegătorii lui
spunându-le: mi-a fost frică, aţi încredinţat în mâini prea slabe destinele Franţei"?.
Istoria parlamentarismului francez a marcat numeroase momente remarcabile în
această etapă frământată. Mai multe adunări legislative s-au succedat, din ce în ce mai
radicale, iar convenţia revoluţionară franceză a fost aceea care l-a judecat pe regele Ludovic al
XVI-lea şi l-a condamnat la moarte.
Este de remarcat, prin urmare, faptul că deşi în Franţa termenul de "Parlament" era
folosit pe atunci cu o semnificaţie limitată ("stările generale" – instituţie convocată ad hoc de

monarhi pentru situaţii cu totul deosebite) el s-a dovedit a reprezenta instrumentul prin care
voinţa populară a reuşit să se afirme şi să se manifeste, ducând la consacrarea, pentru prima
dată, a Parlamentului în sensul modern, ca o instituţie reprezentativă naţională.
Desigur, şi evoluţia altor state a înregistrat momente asemănătoare, confruntări, situaţii
în care Parlamentelor de abia formate li se recunoştea dreptul de a-şi spune cuvântul în
problemele ţărilor respective dar şi situaţii de recul, când instituţiile parlamentare, nesocotite
flagrant, erau dominate de puterea executivă. Aceasta recurgea adesea la simulacre de
parlamente, sau pur şi simplu – preferând tactica monarhiei engleze şi franceze – renunţa cu
totul să le mai convoace.
Evoluţii asemănătoare s-au întâlnit în Olanda, Italia, Germania, în ţările scandinave,
peste tot transformările politice aducând cu ele consolidarea şi afirmarea prerogativelor
parlamentare. Se poate spune deci că instituţia Parlamentului nu reprezintă o creaţie artificială
sau de conjunctură, ci un sistem elaborat al însăşi evoluţiei politice a societăţii, evoluţie de
neconceput fără participarea maselor largi, în condiţiile afirmării şi consolidării naţiunilor,
care implicau într-o măsură din ce în ce mai mare existenţa unor forumuri democratice
reprezentative, chemate să exprime şi să manifeste voinţa poporului.
Filosofii iluminişti, care au adus o contribuţie atât de bine cunoscută şi apreciată la
definirea rolului Parlamentului, au precizat cu multă exactitate rolul instituţiei parlamentului
în sistemul separaţiei puterilor. În condiţiile în care Montesquieu şi contemporanii săi au
afirmat necesitatea unui echilibru şi a unui control reciproc între puterile statului, rolul şi
importanţa Parlamentului ca exponent al puterii legislative devin dintre cele mai mari. Mai
mult decât atât, în teoria Dreptului constituţional se afirmă ideea regimului parlamentar
definit prin tradiţie ca reprezentând un regim de separaţie suplă şi de colaborare echilibrată
dintre puterile statului.
Deşi evoluţiile politice ulterioare au marcat şi apariţia altor forme de regimuri, precum
cel prezidenţial, semiprezidenţial sau directorial, rolul Parlamentului a rămas extrem de
puternic şi în aceste regimuri, el păstrând prerogative deosebit de importante în activitatea de
legiferare. Totodată, Parlamentul a exercitat şi exercită un rol important prin controlul asupra
executivului, control care în sistemele democratice funcţionează indiferent de titulatura
regimului politic sau împrejurarea dacă regimul parlamentar ar fi "monist" sau "dualist" (prin
aceasta înţelegându-se dacă executivul se prezintă faţă de Parlament ca o singură entitate sau
ca două entităţi, incluzând şeful de stat şi şeful de Guvern).

2. POZIŢIA PARLAMENTULUI ÎN CADRUL SISTEMULUI

SEPARAŢIEI PUTERILOR. PARLAMENTUL ŞI DEMOCRAŢIA
POLITICĂ
Principiul esenţial care guvernează într-un stat de drept întreaga organizare politică,
relaţiile dintre puterea publică şi cetăţeni, raporturile dintre diferitele puteri ale statului, este
principiul separaţiei puterilor. Acest principiu, enunţat pentru prima dată de Aristotel în
lucrarea sa "Politica", a fost dezvoltat mai târziu cu deosebire de şcoala dreptului natural
(Grotius, Wolff, Puffendorf), iar mai târziu de John Locke, găsindu-şi încununarea în opera
lui Montesquieu.
În Anglia, o contribuţie remarcabilă la fundamentarea teoretică a principiului
separaţiei puterilor a adus-o cunoscutul filosof John Locke. Argumentând ideea separaţiei
puterilor, filosoful şi omul de ştiinţă englez sublinia că "tentaţia de a pune mâna pe putere ar fi
prea mare dacă aceleaşi persoane care au puterea de a face legile ar avea în mâini şi puterea
de a le pune în executare, deoarece ar putea să se scutească de a se supune legilor pe care ele
le fac". În consecinţă, după părerea sa, într-un stat bine organizat ar trebui ca puterea de a face
legile să fie încredinţată unei adunări special convocate în acest scop, însă după ce legile au
fost adoptate, adunările ar trebui să se separe şi să se supună legilor pe care le-au acceptat.
Principiul separaţiei puterilor a fost dezvoltat ulterior şi de Rousseau, dar filosoful
francez foloseşte o logică diferită, considerând că puterea legislativă se confundă cu însăşi
suveranitatea şi nu poate fi exercitată decât de întreaga naţiune. În opinia sa, puterea executivă
este competentă numai să emită acte particulare, care trebuie să rezulte din aplicarea
măsurilor generale adoptate de puterea legislativă. "El nu poate concepe însă independenţa
puterii executive, căci aceasta este supusă puterii legislative, ale cărei ordine le execută şi care
o supraveghează, spre a vedea cum îşi îndeplineşte atribuţiile fixate de dânsa".
Din punct de vedere juridic, principiul separaţiei puterilor a fost consacrat în
numeroase documente de drept constituţional. Astfel, el se regăseşte în cunoscuta Declaraţie
a drepturilor omului şi cetăţeanului din 1789, precum şi în documentele revoluţiei
americane. Unul dintre părinţii actualei Constituţii a Statelor Unite, James Madison, arăta că
"acumularea tuturor puterilor - legislativă, executivă şi judecătorească - în aceleaşi mâini,
indiferent dacă acestea aparţin unei singure persoane, unor puţini sau la mai mulţi, sau dacă

aceasta (acumularea) este ereditară, autonumită sau electivă, poate fi considerată în mod
justificat ca fiind adevărata definiţie a tiraniei".
În cadrul separaţiei puterilor, parlamentele ocupă un rol dintre cele mai
importante, rol care s-a accentuat şi diversificat în decursul timpului, pe măsura evoluţiei
societăţilor democratice.
Aşa cum se cunoaşte – şi aşa cum am arătat în paragraful precedent – Parlamentele
lumii au o lungă şi furtunoasă istorie. De la primele adunări consultative pe "stări", convocate
de monarhi pentru a stabili plata impozitelor, până la marile parlamente moderne, ale căror
dezbateri şi hotărâri stârnesc interesul lumii întregi, instituţia parlamentară a cunoscut o
îndelungată istorie. Au fost, desigur, "parlamente" obediente, care s-au transformat în
adevărate anexe ale puterii executive, dar şi parlamente revoluţionare, care au cerut socoteală
regilor, ori au impus adoptarea unor documente programatice, cum a fost „Declaraţia
drepturilor omului şi cetăţeanului”.
Evoluând în mod firesc, odată cu transformările survenite în viaţa politică, funcţiile
parlamentelor s-au dezvoltat şi s-au diversificat. Importanţa politică a Parlamentului, de
reprezentant al suveranităţii poporului, s-a impus cu cea mai mare vigoare, parlamentele
hotărând, în fond, asupra soartei guvernelor, asupra utilităţii unor măsuri politice, formulând
întrebări deseori incomode la adresa Executivului, fără a mai vorbi de faptul că în unele
sisteme (regimurile parlamentare) parlamentele pot desemna şi pot demite pe însuşi şeful
statului.
Forţa sistemului parlamentar constă însă în principiul suveranităţii naţionale, în ideea
că parlamentul reprezintă însuşi poporul, iar parlamentarii sunt delegaţii săi, care nu pot
delega, în nici un caz, prerogativele lor unor funcţionari ai statului. Cunoscutul principiu din
dreptul roman "delegata potestas non delegatur" se opune transmiterii oricăror prerogative
parlamentare către alte instituţii alese sau numite. Principiul "autonomiei parlamentului"
garantează forumului legislativ plenitudinea de acţiune şi decizie în orice domeniu,
Parlamentul fiind, totodată, în cele mai multe state, singurul organism în măsură să tragă la
răspundere pe membrii săi. Puterea excepţională ce revine parlamentelor şi calitatea cu totul
aparte a celor care le alcătuiesc au determinat elaborarea unor statute, a unui regim propriu de
imunităţi şi inviolabilităţi, chemat tocmai să garanteze exercitarea mandatului parlamentar.
Acesta a devenit, cu timpul, tot mai mult, un mandat reprezentativ, parlamentul constituind nu
o "părticică" din suveranitatea naţiunii, ci însăşi această suveranitate, de unde fundamentul

drepturilor şi prerogativelor parlamentarilor, independenţa de care ei se bucură pentru a-şi

putea înfăptui mandatul în condiţii optime.
3. ORIGINILE SISTEMULUI PARLAMENTAR ROMÂN
Apariţia sistemului parlamentar în ţara noastră este legată în mod direct de răsunetul
deosebit pe care l-au avut principiile Revoluţiei franceze şi încetăţenirea tot mai puternică a
ideii că statul nu poate fi confundat cu întreaga tagmă a boierilor.
În Muntenia, Tudor Vladimirescu, în proclamaţiile sale, opunea "obştea" şi "norodul"
unei minorităţi privilegiate, iar Alexandru Ipsilante propunea, într-un manifest din 19 aprilie
1821, separarea puterilor legislativă şi executivă şi convocarea unei Adunări a deputaţilor de
toate treptele. Un proiect de reforme de la sfârşitul anului 1821, elaborat tot în Muntenia,
propunea înfiinţarea "unui sfat de obşte" pentru a delibera asupra tuturor problemelor de
interes naţional.
În 1822, în Moldova a fost întocmit cunoscutul proiect de constituţie a
Cărvunarilor, care sugera, printre altele, înfiinţarea unui sfat obştesc, compus din episcopi,
boieri şi un boier desemnat de obştea boierilor din fiecare ţinut. În concepţia acestui document
puterea legislativă urma să revină domnului împreună cu sfatul obştesc. După cum se ştie,
Proiectul Cărvunarilor s-a bucurat - şi se bucură încă - de aprecieri dintre cele mai elogioase
din partea gânditorilor români. Astfel, A.D.Xenopol l-a calificat ca fiind "cea dintâi întrupare
a unei gândiri constituţionale în Ţările Române" şi "cea dintâi manifestare politică a cugetării
liberale".
În Moldova, un reprezentant elevat al clasei boiereşti, Dimitrie Sturza, preconiza
crearea unei Camere inferioare, "un divan de jos", care să "închipuie icoana unui norod
slobod". În viziunea lui, fiecare sat urma să aleagă un delegat, iar aceştia adunaţi la reşedinţa
plăşii, să desemneze trei delegaţi care, întrunindu-se cu ceilalţi delegaţi ai plăşilor judeţelor,
să desemneze trei deputaţi care "puteau să nu fie boieri". Semnificaţia deosebită a acestui
document constă în aceea că se acorda pentru prima dată dreptul de vot ţăranilor, "Camera
inferioară" având dreptul să discute şi să voteze bugetul, "întocmai cum se obişnuieşte în
Englitera, ţară slobodă, vrednică de a se lua paradigmă de la dânsa".
Adepţii lui Gheorghe Lazăr şi Tudor Vladimirescu, în manifeste elaborate în 1822,
propuneau ca "glasul celui mic să fie ascultat tot aşa cum şi al celui mare". În acest context, al

afirmării tot mai puternice pe plan intern a ideilor liberale şi progresiste, Tratatul de la
Adrianopol din 1829 a oferit posibilitatea concretizării ideilor preconizate de numeroşi
gânditori în cadrul unor documente juridice obligatorii, care să fundamenteze organizarea
statală.
Pentru elaborarea şi finalizarea celor două Regulamente Organice (respectiv al
Moldovei şi Ţării Româneşti) au fost constituite comitete formate din reprezentanţi ai
boierimii, patru de fiecare principat. Activitatea comisiilor s-a concretizat în elaborarea celor
două Regulamente, ce reprezintă mai curând un fel de cadre constituţionale şi administrative,
care cuprind – pe lângă norme de organizare a puterilor statului – şi reguli de drept
administrativ, financiar şi chiar dispoziţii de drept civil şi de procedură civilă.
Regulamentele Organice – adoptate în 1831 în Muntenia şi în 1832 în Moldova, ca
urmare a prevederilor Tratatului de la Adrianopol – au consfinţit o puternică influenţă a
Rusiei în Principatele Române. Dar, cu toate criticile care se aduc acestui document, nu poate
fi ignorat faptul că el a consacrat pentru prima oară principiul separaţiei puterilor şi a
favorizat dezvoltarea noilor relaţii economice. De fapt, el a înlocuit arbitrarul puterii
domnitorilor şi a introdus norme şi instituţii moderne de organizare a statului. Este
semnificativ, din acest punct de vedere, faptul că Nicolae Bălcescu arăta în scrierile sale
următoarele: "...cu toate relele sale, Regulamentul aduse însă oarecari principii folositoare şi
se făcea un instrument de progres. El recunoscu în drept principiul libertăţii comerciale,
despărţi puterile judecătoreşti, administrative şi legislative şi introduse regimul parlamentar".
În ceea ce priveşte prevederile cu caracter constituţional, trebuie relevat, în afară de
consacrarea separaţiei puterilor, şi faptul că Obşteasca Adunare, aleasă pe termen de cinci
ani, dispunea de atribuţiuni importante în ceea ce priveşte votarea bugetului şi stabilirea
impozitelor. Pe lângă aceasta, ea dispunea de atribuţiuni care ulterior au trecut în competenţa
executivului, cum erau arendarea ocnelor, vămilor şi domeniilor statului.
Anul revoluţionar 1848 a stimulat acţiunile pentru democratizarea politică şi
înfăptuirea reformelor democratice. În Moldova, "Doleanţele partidei naţionale", document
iniţiat de Mihail Kogălniceanu, propunea un adevărat program de reglementări democratice,
printre care desfiinţarea rangurilor şi privilegiilor personale sau din naştere, egalitatea tuturor
în privinţa impozitelor, desfiinţarea robiei, a boierescului şi împroprietărirea ţăranilor,
egalitatea drepturilor civile şi politice, Adunare obştească compusă din toate stările societăţii,
domn ales din toate stările societăţii, responsabilitatea miniştrilor şi a tuturor funcţionarilor
publici, libertatea individului şi a domiciliului, instrucţiunea egală gratuită pentru toţi românii,

desfiinţarea pedepsei cu moartea şi a bătăii, neamestecul domnitorilor în activitatea instanţelor

judecătoreşti etc.
În Muntenia, unde evenimentele revoluţionare au avut un caracter mai pronunţat, a
fost adoptată la 9/21 iunie 1848, "Proclamaţia de la Islaz", acceptată la 11/23 iunie 1848 de
domnitorul Gheorghe Bibescu sub presiunea maselor. Spre deosebire de "Doleanţele partidei
naţionale" din Moldova, Proclamaţia de la Islaz a avut nu numai forma, dar şi valoarea unui
act constituţional, fapt ce o situează în fruntea actelor revoluţionare ale anului 1848.
În Transilvania se impunea, cu deosebită vigoare, în acelaşi an revoluţionar,
"Moţiunea de la Blaj", adoptată de Adunarea Populară de la Blaj la 4(16) mai 1848. Acest
important document, expresie a unui vibrant patriotism, preconizează recunoaşterea
drepturilor românilor ca naţiune, libertăţi democratice moderne, în concordanţă cu cerinţele
epocii care se afirma atunci. Aşa cum se arată în acea moţiune, "Naţiunea română, rezimată pe
principiul libertăţii şi frăţietăţii, pretinde independenţa sa naţională în respectul politic, ca să
figureze în numele său, ca naţiunea română să-şi aibă reprezentanţii săi în toate ramurile
administrative, judecătoreşti şi militare în aceeaşi proporţiune, să se servească cu limba sa în
toate treburile ce se ating de dânsa, atât în legislaţiune, cât şi în administraţie".
În ceea ce priveşte viitoarea organizare parlamentară, se preconiza menţinerea
sistemului unicameral.
De menţionat este faptul că prevederile Convenţiei de la Paris ofereau totuşi un cadru
incomplet pentru dezvoltarea regimului parlamentar. Competenţa legislativă era împărţită
între Domn, Adunarea Electivă (aleasă pe şapte ani) şi Comisia Centrală de la Focşani,
formată din 16 membri, organ mixt aparţinând atât executivului cât şi legislativului. Iniţiativa
legislativă pentru fiecare principat aparţinea Domnului, iar pentru legile de interes comun,
Comisiei Centrale de la Focşani. Adunarea Electivă nu dispunea de iniţiativă legislativă.
Adunarea Electivă putea, totuşi, să amendeze anumite proiecte de interes comun pentru cele
două principate, dar Comisia Centrală era singura în drept să stabilească textul pe care
Adunările puteau să şi-l însuşească sau să-l respingă. Proiectele de lege odată votate urmau să
fie sancţionate şi promulgate de Domn, care dispunea de un drept de veto absolut.
Prin "Statutul dezvoltător al Convenţiunii de la Paris din 7/19 august 1858", noul
act fundamental decretat şi promulgat de domnitor chiar la 2 mai 1864, organizarea internă a
statului român căpăta o nouă înfăţişare. Rolul puterii executive a sporit considerabil şi,
totodată, s-a introdus pentru prima dată în viaţa politică românească sistemul bicameral,
înfiinţându-se pe lângă Adunarea Electivă, instituţie prevăzută de Convenţia de la Paris, o a

doua Adunare legiuitoare sub numele de Corp ponderator, denumire înlocuită ulterior cu
aceea de Senat.
Peste doi ani, în 1866, după abdicarea domnitorului Alexandru Ioan Cuza, s-a ridicat
problema adoptării unei Constituţii care să restabilească echilibrul între principalele puteri ale
statului, să definitiveze organizarea statului naţional român în limitele dreptului de autonomie,
să consacre drepturile şi libertăţile cetăţeneşti şi individuale, statuând totodată principiul
monarhiei constituţionale şi ereditare cu principe străin, prevăzut în programul unionist
adoptat de Adunările ad-hoc în 1857. În Adunarea Constituantă au izbucnit însă puternice
controverse în legătură cu adoptarea unui sistem unicameral sau bicameral. Adepţi ai unui
sistem reprezentativ unicameral încă din timpul Adunărilor ad-hoc, liberalii, în frunte cu
radicalii, s-au opus cu îndârjire introducerii Senatului, considerându-l un corp conservator
ostil progresului, un factor de încetinire a procesului legislativ şi chiar o stavilă în calea
exercitării drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti. În favoarea Senatului se pronunţau însă
reprezentanţii curentului conservator, precum şi noul domnitor Carol I. Între argumentele
aduse de ei era şi acela potrivit căruia cea de a doua Cameră avea menirea de a modera
acţiunea legislativă, reducând atotputernicia unei singure Adunări, ferind ţara de salturi
revoluţionare şi zguduiri periculoase care ar fi anulat avantajele reformelor. Senatul, în
concepţia conservatoare, trebuia să se impună ca un adevărat arbitru, ca un mediator între
puterile executivă şi legislativă.
Constituţia română din 1866 a consacrat, de aceea, dispoziţii referitoare la
reprezentarea naţională, în Titlul III capitolul I, precum şi în două secţiuni speciale consacrate
Adunării Deputaţilor şi Senatului.
Constituţia din 1938 a păstrat şi ea sistemul bicameral, cu diferenţierea modalităţilor
de alegere a celor două Camere. Era menţinut principiul deliberării separate a celor două
Camere şi regimul imunităţii parlamentare. Constituţia consacra instituţia Consiliului
Legislativ, al cărui aviz era obligatoriu pentru toate proiectele de lege, atât înainte cât şi după
amendarea lor în Comisie, afară de cele care priveau creditele bugetare. De remarcat este
faptul că iniţiativa legilor aparţinea de regulă Regelui, Adunările putând propune din proprie
iniţiativă numai legi în interesul obştesc al statului. Legile erau supuse sancţiunii regale, după
care erau dezbătute şi votate de majoritatea ambelor Adunări.

4. Funcţiile Parlamentului în statul de drept
Conceptul de funcţii ale parlamentului prezintă o însemnătate cu totul aparte,

deoarece identifică marile direcţii de acţiune, obiectivele primordiale pe care trebuie să le
urmărească întreaga activitate a forumurilor reprezentative. Acest concept reprezintă de altfel
o creaţie doctrinară, deoarece termenul expres de „funcţii” ale Parlamentului nu se regăsesc în
Constituţie, aceasta referindu-se în mod primordial la „atribuţii”, iar nu la funcţii ale
Parlamentului.
Din punct de vedere terminologic, înţelesul noţiunilor de „funcţie” şi de „atribuţie”
este diferit. Potrivit Dicţionarului Explicativ al Limbii Române, prin funcţie se înţelege „o
sarcină, un rol sau o destinaţie”, în timp ce prin „atribuţie” se înţelege „o sferă de autoritate,
de competenţă, de activitate a cuiva”.
Funcţia de reprezentare
Temeiul acestei funcţii se găseşte în art.61 alin.1 din Constituţie, care dispune că
„Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român şi unica autoritate
legiuitoare a ţării”. Această funcţie de reprezentare se manifestă în special în raporturile
României cu Uniunea Europeană şi în orientarea întregii activităţi externe în raport cu toate
statele lumii, pe baza principiilor dreptului internaţional.
Funcţia de reprezentare a Parlamentului prezintă o însemnătate dintre cele mai mari şi
în ceea ce priveşte relaţiile dintre Parlament şi alte organe ale statului, Parlamentul
beneficiind de o legitimitate originară, ca exponent al intereselor întregii naţiuni.
Funcţia legislativă
Această funcţie reprezintă de fapt nucleul întregii activităţi parlamentare, autorii de

specialitate fiind unanimi în a aprecia că elaborarea legilor trebuie să constituie activitatea
primordială a parlamentelor. Se citează în acest sens afirmaţiile marelui constituţionalist
român Constantin G.Dissescu, care arătase la timpul său că „Parlamentul are misiunea de a
face legi şi de a controla puterea executivă”.

Funcţia legislativă a Parlamentului este amplu fundamentată în prevederile

Constituţiei, ca şi în cele ale Regulamentelor parlamentare, urmând a ne ocupa de ea în mod
deosebit în cadrul cursului de faţă.
Funcţia de informare
Această funcţie se realizează prin argumentarea deciziilor politice, dar şi a legilor, pe o

temeinică evaluare a unor consideraţiuni economice, sociale şi politice. Prin dreptul de
petiţionare, parlamentarii cunosc doleanţele cetăţenilor, iar Regulamentele parlamentare
prevăd modalităţi practice prin care parlamentarii pot solicita anumite informări din partea
organelor de stat.
Funcţia de control
Această funcţie parlamentară se manifestă printr-o serie întreagă de activităţi de

maximă importanţă, cum ar fi acordarea şi retragerea încrederii Guvernului, întrebările şi
interpelările, anchetele parlamentare etc.
Funcţia de control poate merge până la suspendarea din funcţie a Preşedintelui
României, punerea lui sub acuzare, solicitarea urmăririi penale a membrilor Guvernului
pentru faptele săvârşite în exerciţiul funcţiei lor.
O importantă formă de control parlamentar, care a fost folosită destul de des în ţara
noastră, este angajarea răspunderii Guvernului – din proprie iniţiativă – pentru o lege sau un
pachet de legi, o moţiune de cenzură formulată în asemenea cazuri şi acceptată de Parlament
urmând să ducă chiar la demiterea Executivului.
Funcţia de desemnare prin investire, alegere sau numire a unor autorităţi

publice
Aci locul cel mai important îl ocupă, desigur, acordarea votului de investitură
Guvernului.
Este de remarcat că, potrivit Constituţiei, Parlamentul mai exercită şi alte activităţi
legate de desemnarea sau investirea unor autorităţi publice, cum ar fi alegerea Consiliului
Superior al Magistraturii, numirea unor membri ai Curţii de Conturi, numirea directorului
Serviciului Român de Informaţii, numirea Avocatului Poporului, desemnarea în mod separat

de către fiecare Cameră a unui număr de trei din cei nouă judecători ai Curţii Constituţionale
etc.
NU UITA!
Conceptul de funcţii ale parlamentului prezintă o însemnătate cu totul aparte,
deoarece identifică marile direcţii de acţiune, obiectivele primordiale pe care trebuie să
le urmărească întreaga activitate a forumurilor reprezentative. Acest concept reprezintă
de altfel o creaţie doctrinară, deoarece termenul expres de „funcţii” ale Parlamentului
nu se regăsesc în Constituţie, aceasta referindu-se în mod primordial la „atribuţii”, iar
nu la funcţii ale Parlamentului.
INTREBĂRI DE CONTROL
1. Enumerati functiile Parlamentului in statul de drept.
2. Cum se manifesta functia de control?
3. Cum se realizeaza functia de informare?
PROPUNERI DE REFERATE
1. Funcţiile Parlamentului în statul de drept
2. Istoricul sistemului parlamentar

BIBLIOGRAFIE SPECIFICĂ UNITĂŢII DE ÎNVĂŢARE 1
– Constanţa Călinoiu, Drept constituţional şi instituţii politice, Societatea Ateneul Român,

Universitatea Ecologică Bucureşti, Bucureşti, 1999.
– Constanţa Călinoiu, Victor Duculescu, Drept constituţional şi instituţii politice, cu un

cuvânt înainte de prof.univ.dr. Jean-Claude Masclet, ediţia IV-a, revăzută şi completată,
Bucureşti, Lumina Lex, 2008.

cuvânt înainte de prof.univ.dr. Jean-Claude Masclet, ediţie revăzută şi completată, Bucureşti,
Lumina Lex, 2005.

cuvânt înainte de Valer Dorneanu, Bucureşti , Lumina Lex, 2003, 400 p.
-- Constanta Cǎlinoiu,Victor Duculescu, Georgeta Duculescu, Drept constituţional comparat,

Tratat, ediţia IV-a, 2 vol., Ed. Lumina Lex. Bucureşti, 2007.
– Ion Deleanu, Justiţia constituţională, Editura “Lumina Lex”, Bucureşti, 1995.
– Ion Deleanu, Drept constituţional şi instituţii politice, Tratat, vol.I şi II, Editura NOVA,
Bucureşti, 1996.
– Ion Deleanu, Instituţii şi proceduri constituţionale, vol.I şi II, Editura Servo –Sat, Arad,
1998.
– Ion Deleanu, Instituţii şi proceduri constituţionale: în dreptul comparat şi în dreptul

român.Tratat, Arad, editura Servo-Sat, 2003.
– Ion Deleanu, Justiţia constituţională, editura Lumina Lex, Bucureşti 1995.
– Ion Diaconu, Drepturile omului în dreptul internaţional contemporan, Editura Lumina

Lex, Bucureşti, 2001.

– Victor Duculescu, Georgeta Duculescu, Revizuirea Constituţiei. Istoric, drept comparat,

documente, opinii, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2002.
– Victor Duculescu, Constanţa Călinoiu, Georgeta Duculescu, Tratat de teorie şi practică

parlamentară, vol.I şi II, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2001.
– Victor Duculescu, Dreptul integrării europene. Tratat elementar, Editura Lumina Lex,
Bucureşti, 2003.

CONCEPTELE DE BAZĂ ŞI PRINCIPIILE
DREPTULUI PARLAMENTAR
• va defini dreptul parlamentar

• va cunoaşte izvoarele dreptului parlamentar
• va cunoste principiile dreptuluiparlamentar
1. DEFINIŢIA DREPTULUI PARLAMENTAR................................................................. 25
2. IZVOARELE DREPTULUI PARLAMENTAR .............................................................. 26
3. PRINCIPIILE DREPTULUI PARLAMENTAR. EVOLUŢIA ŞI AFIRMAREA LOR

ÎN PERSPECTIVĂ ISTORICĂ ............................................................................................. 30
3.1. PRINCIPII SPECIFICE ................................................................................................... 31
NU UITA! ............................................................................................................................... 34

1. DEFINIŢIA DREPTULUI PARLAMENTAR
Procesul individualizării şi statornicirii profilului diferitelor ştiinţe a continuat şi s-a

desfăşurat pe parcursul secolelor următoare, ştiinţa dreptului dobândindu-şi un loc bine
meritat în enumerarea diverselor discipline şi preocupări care aspirau a fi ridicate la rangul de
ştiinţă. După cum arăta la timpul său marele jurist şi diplomat român Nicolae Titulescu,
"Ştiinţa dreptului, care multă vreme a fost o simplă exegeză, începe a-şi revendica
caracterul ei fundamental de ştiinţă socială". În opinia marelui om de ştiinţă român, "A
cunoaşte evoluţia dreptului societăţilor trecute nu înseamnă a face arheologie juridică, ci
înseamnă a fi adânc pătruns de caracterul ştiinţei ce practicăm, a avea sub ochi în orice
moment proba că dreptul e o ştiinţă a vieţii".
Pe plan intern, al organizării proprii, încă de timpuriu parlamentele au căutat şi au fost
obligate, de altfel, să-şi elaboreze propriile lor reguli de funcţionare şi propriile lor proceduri.
În cadrul instituţiei parlamentare a fost necesar să se imprime o anumită disciplină, să se
recunoască anumite prerogative celor care conduceau lucrările, nu numai de a le organiza –
pentru ca ele să nu se desfăşoare într-un mod care să le scape de sub control –, dar şi sub
aspectul procedurilor care trebuiau urmate, ori ale unor termene ce trebuiau respectate pentru
ca procedura legislativă să nu depăşească o anumită durată.
Instituţia Parlamentului însuşi, actele adoptate de acesta, normele şi dispoziţiile sale de
procedură au influenţat incontestabil întregul sistem de drept, dar mai ales Dreptul
constituţional, care defineşte raportul dintre diferitele puteri sau elemente ale statului.
Practicile parlamentare au adus o contribuţie benefică la forjarea instituţiilor democraţiei, au
contribuit la punerea în valoare a marilor idei şi tradiţii ce caracterizează societatea modernă.
În acelaşi timp, nu trebuie pierdut din vedere nici faptul că instituţia Parlamentului însuşi,
drepturile şi prerogativele sale, poziţia sa în sistemul separaţiei puterilor, au fost activ
influenţate de normele şi principiile Dreptului constituţional.
Cu toate că delimitarea dreptului în ramuri conţine numeroase elemente de
interferenţă, "deosebirea diferitelor ramuri ale sistemului de drept are totuşi importanţă
teoretică, ţinând seama de o serie de trăsături comune mai multor ramuri, cum şi de
importanţa practică, întrucât în soluţionarea litigiilor trebuie să se cunoască legislaţia şi
principiile care îşi vor găsi aplicarea".

Fenomenul evoluţiei dreptului – atât de vizibil – comportă ascensiunea unor noi

discipline până la rangul de ramuri de drept, în condiţiile revoluţiei ştiinţifice şi tehnice, ale
diversificării tot mai puternice a raporturilor sociale, a necesităţii unor reglementări care
solicită reguli noi, instituţii noi, modalităţi noi şi eficiente de rezolvare.
În sprijinul ideii existenţei unui drept parlamentar pledează o serie de elemente
desprinse din practică, ce-şi găsesc fundamentul în anumite texte juridice care pun în lumină
existenţa unor reglementări proprii în ceea ce priveşte Parlamentul, statutul celor care îl
compun, precum şi normele de funcţionare a corpurilor legiuitoare. Pornind de la principiul
"autonomiei Parlamentului", corpurile legiuitoare au în toate ţările lumii dreptul ca să emită
reglementări proprii de organizare şi funcţionare, stabilind în acelaşi timp şi o serie de
proceduri disciplinare proprii.
2. IZVOARELE DREPTULUI PARLAMENTAR
Conceptul de izvoare ale dreptului a fost analizat de numeroşi autori de specialitate,

fiecare dintre ei insistând asupra unor aspecte pe care le-au considerat esenţiale.
Tratatele internaţionale
Tratatele internaţionale reglementează raporturi între state, consfinţind anumite

drepturi şi obligaţii reciproce. În literatura de specialitate s-a arătat că "Deşi tratatele au avut
întotdeauna un rol important în formarea şi dezvoltarea dreptului internaţional de-a lungul
secolelor, ele au dobândit o importanţă deosebită doar în societatea internaţională actuală.
În ceea ce priveşte ţara noastră, tratatele au, potrivit Constituţiei, valoarea unor legi,
nefiind superioare Constituţiei. Potrivit art.20 alin.2 din Constituţie, numai într-un singur
domeniu – dacă există neconcordanţă între pactele şi tratatele privitoare la drepturile omului –
au prioritate reglementările internaţionale, "cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile
interne conţin dispoziţii mai favorabile".
Obiceiul sau cutuma
Obiceiul reprezintă cel mai vechi izvor de drept, el manifestându-se sub forma unor
datini, tradiţii şi practici cu caracter moral şi religios pe care colectivitatea le-a acceptat ca

norme de conduită printr-o practică îndelungată şi unanim recunoscută. Obiceiurile

recunoscute de puterea de stat şi dotate de aceasta cu forţă juridică au devenit obiceiuri
juridice, fiind cunoscute ca izvoare de drept sub denumirea de cutumă.
Modul prin care obiceiul a fost sancţionat şi recunoscut ca având valoare juridică s-a
realizat îndeosebi prin recunoaşterea sa de către instanţele judecătoreşti cu prilejul soluţionării
diferitelor cauze.
Rolul obiceiului juridic este diferit de la o epocă istorică la alta. În general putem
spune că, istoric privind lucrurile, se constată o scădere a rolului său începând cu epoca
modernă, ajungându-se, aproape la dispariţia sa, în dreptul european continental. Cronologic
vorbind, cutuma a fost prima formă de manifestare a dreptului. Primele norme juridice nu au
fost altceva decât însăşi transformarea unor obiceiuri în norme obligatorii garantate de puterea
publică. Asemenea obiceiuri au fost răzbunarea sângelui, "legea talionului" şi compoziţia
(răscumpărarea). De altfel, primele acte normative scrise ale societăţii antice în stadiul ei
iniţial erau, în principal, culegeri ale obiceiurilor preluate şi transformate potrivit intereselor
conducerii noii societăţi.
Legea şi celelalte acte juridice normative
În sistemul izvoarelor dreptului o poziţie importantă o ocupă legea. Unii autori de

specialitate includ legea într-o categorie mai largă, aceea a actelor juridice normative, în care
alături de lege sunt incluse şi alte acte normative ce sunt subordonate legii. În principiu,
denumirea de lege este dată şi folosită şi în doctrina juridică pentru a desemna actul normativ
cu forţă juridică superioară, adoptat de organul suprem al puterii de stat, fie el colegial sau
unipersonal, în funcţie de forma de guvernământ şi regimul politic al statului1.
Principiului supremaţiei legii i s-au adus amendamente prin aceea că în majoritatea
legislaţiilor lumii s-a acceptat ideea unei delegări legislative către executiv, problemă de care
ne vom ocupa în continuare. Menţionăm că legile, potrivit unei distincţii unanim admise, sunt
constituţionale, organice şi ordinare. Legile organice pivesc domenii de importanţă deosebită,
prin care se reglementează materii de maximă importanţă ale relaţiilor sociale. Aşa, de pildă,
Constituţia României dispune, în art.73 alin.(3), că prin legi organice se reglementează printre
altele organizarea Guvernului, regimul stării de mobilizare parţială, regimul stării de urgenţă,
1
Cf.Ion Craiovan, op.cit., pag.170.

statutul funcţionarilor publici, contenciosul administrativ, organizarea învăţământului,

regimul general privind raporturile de muncă, statutul minorităţilor naţionale ş.a.
Regulamentele parlamentare
Regulamentul parlamentar a fost definit de profesorul Paul Bastid ca find ”legea

internă a fiecărei Camere”, acestea acţionând, în elaborarea propriilor regulamente, nu ca
“ramuri ale puterii legislative”, ci în calitate de corpuri autonome “învestite cu o putere de
organizare şi dispunând de o autoritate disciplinară asupra membrilor lor”.
Regulamentele parlamentare – atât Regulamentul Camerei Deputaţilor cât şi
Regulamentul Senatului, precum şi Regulamentul şedinţelor comune ale celor două Camere
ale Parlamentului prezintă o însemnătate nu numai procedurală, pentru buna desfăşurare a
lucrărilor, dar oferă totodată soluţii de fond pe care Parlamentul le adoptă în virtutea
principiului autonomiei sale cu privire la propria organizare, metodele de lucru, statutul
persoanelor care au calitatea de parlamentar.
Primele regulamente parlamentare postrevoluţionare au fost adoptate – aşa cum se
cunoaşte – în 1990, anterior intrării în vigoare a Constituţiei din 1991. Ele s-au dovedit
instrumente de lucru utile pentru momentul respectiv, dar adoptarea Constituţiei în 1991, ca şi
încheierea primei legislaturi, au demonstrat necesitatea unei reconsiderări a unor texte
regulamentare, precum şi a îmbunătăţirii unor prevederi în lumina experienţei acumulate şi a
luării în considerare a tradiţiilor unor parlamente democratice. În anii 1992-1993, atât Senatul
cât şi Camera Deputaţilor şi-au adoptat noile regulamente. Ele au fost supuse controlului de
constituţionalitate, la cererea preşedintelui Camerei Deputaţilor, respectiv a preşedintelui
Senatului, Curtea Constituţională pronunţând două decizii importante, prin care o serie de
texte regulamentare au fost declarate neconstituţionale.
O importanţă deosebită o prezintă şi Regulamentul şedinţelor comune ale Camerei
Deputaţilor şi Senatului, adoptat la 3 martie 1992, în aplicarea prevederilor art.65 (actuala
numerotare) din Constituţie, modificat şi completat la 29 iunie 1995.
În legătură cu regulamentele parlamentare ca sursă de drept parlamentar, câteva idei ar
trebui, credem, să fie reţinute:
- regulamentele parlamentare dau expresie principiului autonomiei
parlamentare, la care ne-am referit;
- ele trebuie să fie conforme literei şi spiritului Constituţiei;

- prin regulamentele parlamentare nu se pot stabili obligaţii decât

parlamentarilor; obligaţiile în sarcina altor persoane, instituţii, neputând fi stabilite decât prin
lege (ex.Statutul deputaţilor şi al senatorilor;
- regulamentele parlamentare au fost supuse unor modificări în decursul
timpului, tocmai ca urmare a dinamismului vieţii parlamentare, a apariţiei unor probleme şi
situaţii noi care se cereau reglementate sau a căror revizuire era necesară (ex.imunitatea
parlamentară;
- nu în ultimul rând, modificarea regulamentelor a fost determinată de
necesitatea alinierii reglementărilor existente la standardele europene, ca şi de raporturile de
forţe politice existente în interiorul celor două Camere ale Parlamentului.
Doctrina
În rândul izvoarelor dreptului, un loc important îl ocupă şi doctrina. Doctrina se

exprimă în lucrările de specialitate elaborate de specialişti ai dreptului care aduc clarificări sau
interpretări unor texte juridice. În dreptul roman, împăraţii romani, servindu-se de
jurisconsulţi în realizarea politicii lor, le-au acordat celor mai de seamă dintre ei dreptul de a
da avize în soluţionarea unor cauze, de care judecătorii erau datori a ţine seama (jus publicae
respondendi).
În Evul Mediu doctrina recâştigă în autoritate în procesul recepţionării dreptului
roman, iar apoi şi în cel al prelucrării cutumelor. Opinia comună, concordantă, a juriştilor
(communis opinie doctorum) avea autoritate de lege, fiind invocată în hotărârile juridice1.
În prezent, doctrina nu are o valoare obligatorie pentru judecători, pentru organele de
aplicare a dreptului, dar ea constituie - neîndoielnic - o importantă sursă de interpretare şi
clarificare a unor acte normative.
Principiile dreptului
Ele sunt formulate expres în Constituţii sau dacă nu sunt formulate expres, sunt deduse
în lumina valorilor promovate în societate.
Aşadar, principiile de drept sunt idei conducătoare ale conţinutului tuturor normelor
juridice. Ele exprimă cerinţele şi comandamentele obiective ale societăţii în procesul de
1
Cf.Ioan Ceterchi, Ion Craiovan, Introducere în teoria generală a dreptului, Editura All, Bucureşti, 1998, pag.88.

constituire (de formare) a dreptului şi de realizare a acestuia. Astfel, dreptul român actual, al
cărui proces de formare a început după Revoluţia din decembrie 1989, a fost clădit pe
principii noi, care reflectă cerinţele obiective ale societăţii româneşti după înlăturarea
sistemului comunist.
Principiile dreptului nu sunt create nici de legiuitori, nici de filozofi şi nici de
practicieni: ele sunt doar descoperite şi formulate de aceştia, pentru că principiile sunt
produsul nevoilor societăţii. Ca şi dreptul, principiile lui fundamentale se caracterizează prin
mobilitate, ele izvorând din acele norme juridice care reglementează relaţiile sociale cele mai
importante pentru societate.
3. PRINCIPIILE DREPTULUI PARLAMENTAR.

EVOLUŢIA ŞI AFIRMAREA LOR ÎN PERSPECTIVĂ
ISTORICĂ
Principiile îşi manifestă valoarea lor generală şi obligatorie prin aceea că ele
orientează întreaga materie a domeniului respectiv.
Principiile dreptului parlamentar pot fi grupate în două mari categorii: principii
generale ale dreptului constituţional care influenţează neîndoielnic şi materia dreptului
parlamentar şi principii specifice.
Principiile generale ale dreptului constituţional care influenţează şi dreptul

parlamentar.
Aşa cum s-a arătat în literatura română de specialitate, „Întreaga activitate de

dobândire şi exercitare a puterii politice, raporturile între guvernant şi guvernaţi se desfăşoară
potrivit anumitor principii generale prevăzute în Constituţie. Aceste principii reflectă şi
consacră în formule politico-juridice caracterul structurilor de guvernare şi relaţiile între ele în
procesul exercitării puterii, stabilesc direcţiile generale de activitate a statului.
Într-o opinie aceste principii sunt:
a) principiul puterii suverane a poporului
b) principiile exercitării puterii (principiul democraţiei reprezentative şi principiul democraţiei
semidirecte)

c) principiul separaţiei puterilor

d) principiul pluralismului
e) principiul legalităţii
f) principiul supremaţiei Constituţiei
g) principiul egalităţii în drepturi şi îndatoriri a tuturor cetăţenilor, fără nici o discriminare
h) principiul apărării drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor
i) principiul autonomiei locale şi al descentralizării serviciilor publice
j) principii ale activităţii judecătoreşti.
Desigur, toate principiile menţionate mai sus au importanţa şi semnificaţia lor aparte
atunci când se examinează domeniul dreptului parlamentar. Aşa, de pildă, este neîndoielnic că
întregul drept parlamentar trebuie să se axeze pe respectul separaţiei puterilor, al pluralismului
politic, al legalităţii, al supremaţiei Constituţiei, precum şi al celorlalte principii ce au fost
menţionate. De exemplu, este cert că regulamentele parlamentare nu pot cuprinde principii
sau prevederi care ar contraveni Constituţiei sau legilor statului; regulamentele parlamentare
trebuie să respecte principiul separaţiei puterilor şi diviziunea de competenţe, care este
recunoscută din punct de vedere constituţional, între puterile statului.
3.1. PRINCIPII SPECIFICE
Principiile generale ale dreptului constituţional nu epuizează însă totalitatea normelor

şi reglementărilor aplicabile dreptului parlamentar. În afară de principiile generale specifice
dreptului constituţional există şi principii specifice ale dreptului parlamentar. Aceste principii
reflectă originalitatea şi particularitatea dreptului parlamentar ca subramură a dreptului
constituţional şi domeniu de activitate specific, în care se desfăşoară raporturi juridice ce
prezintă anumite particularităţi. Aşa cum s-a arătat în literatura română de specialitate,
„Premisa principală a principiilor dreptului parlamentar o constituie consacrarea
constituţională a autonomiei parlamentare, care este una din consecinţele separaţiei puterilor.
În concepţia autorilor menţionaţi, principiile dreptului parlamentar ar fi următoarele:
- principiul specializării dreptului parlamentar la domeniul relaţiilor sociale ce rezultă
din aplicarea normelor constituţionale referitoare la organizarea şi funcţionarea internă a
Parlamentului;

- principiul potrivit căruia majoritatea decide şi opoziţia se exprimă, ce guvernează

atât procedura, cât şi compunerea organelor de lucru ale Camerelor Parlamentului, fiind de
esenţa caracterului pluralist al Parlamentului;
- principiul transparenţei, ce caracterizează procedura parlamentară şi regulile ce
configurează statutul parlamentarului;
- principiul autonomiei parlamentare, cu cele trei componente clasice: autonomia
regulamentară, autonomia instituţională şi autonomia financiară.
Principiul specializării dreptului parlamentar
Acest principiu este consacrat prin Constituţie şi prin regulamentele parlamentare, el

reflectând elementul de specificitate pe care îl prezintă activitatea parlamentară.
Există, în primul rând, norme constituţionale care definesc activităţile de bază pe care
trebuie să le exercite Parlamentul, precum şi aspectele procedurale ale muncii parlamentare.
Aceste prevederi de ordin general sunt obligatorii şi ele sunt, de cele mai multe ori, preluate în
normele cuprinse în regulamentele parlamentare.
Trebuie menţionat în acelaşi timp – aşa cum s-a arătat în literatura de specialitate – că
în Constituţie se regăsesc numai o serie de norme esenţiale legate de activitatea
parlamentară. Nu toate normele constituţionale sunt reproduse în regulamentele
parlamentare, unele norme şi reglementări dezvoltând în fond regulile constituţionale sau
ocupându-se de detalii ce nu sunt direct prevăzute de Constituţie.
În literatura de specialitate se precizează – ca o importantă consecinţă a specializării
dreptului parlamentar – structura tripartită a acestuia: drept parlamentar instituţional,
dreptul procedurii parlamentare şi statutul parlamentarului.
Latura instituţională se referă la organele de lucru ale Camerelor Parlamentului –
preşedinte, biroul permanent, comisiile parlamentare, alte structuri – şi la compoziţia lor
politică rezultând din constituirea grupurilor parlamentare. Procedura parlamentară cuprinde
regulile specifice procesului de legiferare, de control al executivului şi de realizare a celorlalte
competenţe constituţionale şi legale ale Parlamentului. Statutul parlamentarului este definit de
regulile privind exercitarea mandatului reprezentativ.
Un element nou de specificitate, care a apărut după reforma constituţională din anul
2003, l-a constituit specializarea funcţională a Camerelor, respectiv consacrarea ideii unei
divizări între prerogativele „Camerei de dezbatere” şi cele ale „Camerei de decizie”. În acest

sens, în Constituţie se prevede că se supun spre dezbatere şi adoptare Camerei Deputaţilor, ca

primă Cameră sesizată, proiectele de legi şi propunerile legislative pentru ratificarea tratatelor
sau a altor acorduri internaţionale şi a măsurilor legislative ce rezultă din aplicarea acestor
tratate sau acorduri. Totodată, se supun Camerei Deputaţilor şi proiectele legilor organice într-
o serie de materii precum organizarea şi funcţionarea serviciilor publice de radio şi
televiziune, dreptul de asociere, organizarea şi funcţionarea Guvernului şi Consiliului Suprem
de Apărare a Ţării, Curtea Constituţională ş.a.
Majoritatea decide – opoziţia se exprimă
Acest principiu este indisolubil legat de pluralismul politic şi de existenţa însăşi a

statului de drept. În orice stat democratic drepturile opoziţiei trebuie respectate, aceasta având
dreptul în virtutea acestui principiu nu numai să participe activ la întreaga viaţă parlamentară,
dar şi să formuleze moţiuni şi chiar moţiuni de cenzură împotriva Guvernului, în condiţiile în
care apreciază existenţa unor deficienţe ce urmează a fi corectate.
Principiul „majoritatea decide – opoziţia se exprimă” se reflectă în toată organizarea şi
funcţionarea Camerelor Parlamentului. Principalele mijloace prin care acest principiu se
realizează în sistemul nostru parlamentar sunt alcătuirea birourilor permanente şi a comisiilor
permanente ale fiecărei Camere potrivit configuraţiei politice. Acest principiu este consacrat
de art.64 pct.5 din Constituţie, care dispune că „Birourile permanente şi comisiile
parlamentare se alcătuiesc potrivit configuraţiei politice a fiecărei Camere”.
Principiul transparenţei
Principiul transparenţei decurge din regulile de bază ale democraţiei, asigurând ca

activitatea Parlamentului să se desfăşoare sub ochii opiniei publice, să nu existe reglementări
„ascunse”, acte normative sau decizii care ar eluda controlul opiniei publice asupra activităţii
parlamentare.
Principiul transparenţei se realizează în primul rând prin publicitatea dezbaterilor, care
este prevăzută de art.68 alin.1 din Constituţie. Există totuşi o excepţie pe care o prevede art.68
alin.2, în sensul că unele şedinţe pot fi declarate secrete. Asemenea prevederi se întâlnesc şi în
alte ţări, deoarece publicitatea şi transparenţa vor face locul unor raţiuni de confidenţialitate
atunci când sunt în dezbatere probleme ce interesează siguranţa naţională, morala publică.

La toate acestea se adaugă şi faptul că votul deputaţilor şi senatorilor este, în

majoritatea cazurilor, un vot deschis, el exprimându-se prin mijloace electronice, ridicarea
mâinii sau prin apel nominal. Votul secret – folosit numai în anumite situaţii – se exprimă prin
buletine de vot, prin bile sau prin mijloace electronice.
În ţara noastră Parlamentul nu reprezintă o instituţie ruptă de masele de cetăţeni,
situată undeva deasupra acestora, ci o instituţie în contact permanent cu viaţa, cu realităţile,
ceea ce oferă acestei instituţii posibilitatea de a cunoaşte mai bine ce anume probleme
interesează masele de cetăţeni.
Principiul autonomiei parlamentare
Principiul autonomiei parlamentare are o istorie îndepărtată, el derivând de fapt din

„principiul suveranităţii Parlamentului”. Acest principiu, postulat de doctrină în forma sa cea
mai cunoscută în Marea Britanie, era acela că „Parlamentul poate să facă orice. Singurul lucru
pe care nu îl poate face este să transforme un bărbat în femeie sau o femeie în bărbat”.
În literatura de specialitate s-a arătat că înfăptuirea principiului autonomiei
parlamentare se desfăşoară atât cu respectarea Constituţiei, cât şi a legilor în vigoare. Din
aceste motive un regulament parlamentar nu poate contraveni unei legi prin simplul motiv că
legea a fost adoptată de ambele Camere ale Parlamentului şi nu numai de o singură Cameră.
NU UITA!
Principiile îşi manifestă valoarea lor generală şi obligatorie prin aceea că ele
orientează întreaga materie a domeniului respectiv.
Principiile dreptului parlamentar pot fi grupate în două mari categorii: principii
generale ale dreptului constituţional care influenţează neîndoielnic şi materia dreptului
parlamentar şi principii specifice.

1. Definiti dreptul parlamentar.
2. Enumerati izvoarele dreptului parlamentar.
3. Cum pot fi grupate principiile dreptului parlamentar?
1. Conceptul de izvoare ale dreptului. Izvoarele materiale şi izvoarele formale.
2. Principiile dreptului parlamentar. Evoluţia şi afirmarea lor în perspectivă istorică.
3. Relaţia dreptului parlamentar cu dreptul constituţional şi cu alte ramuri ale dreptului.
– Mihai Bădescu, Drept constituţional şi instituţii politice, ediţie revăzută şi adăugită,

Universul Juridic, Bucureşti, 2005.




Lumina Lex, 2005.


– Tudor Drăganu, Introducere în teoria şi practica statului de drept, Ed. Dacia, Cluj-Napoca,
1992.
– Tudor Drăganu, Drept constituţional şi instituţii politice, Tratat elementar, vol.I şi II,
Editura “Lumina Lex”, Bucureşti, 1998.
– Victor Duculescu, Constanţa Călinoiu, Georgeta Duculescu, Crestomaţie de drept

constituţional, vol.I şi II, Editura “Lumina Lex”, Bucureşti, 1998.
– Victor Duculescu, Constanţa Călinoiu, Georgeta Duculescu, Drept constituţional comparat.

Tratat, Ediţia III-a, vol.I şi II, Editura “Lumina Lex”, Bucureşti, 2002.

MANDATUL PARLAMENTAR
• va trăsăturilie juridice ale mandatului parlamentar

• va cunoste drepturile şi îndatoririle parlamentarilor
1. ALEGEREA DEPUTAŢILOR ŞI SENATORILOR ........................................................ 38
2. SEMNIFICAŢIA POLITICĂ A MANDATULUI PARLAMENTAR .......................... 42
3.TRĂSĂTURILE JURIDICE ALE MANDATULUI PARLAMENTAR ........................ 43
4 DREPTURILE ŞI ÎNDATORIRILE PARLAMENTARILOR ......................................... 44
NU UITA! ............................................................................................................................... 48

1. ALEGEREA DEPUTAŢILOR ŞI SENATORILOR
Eficienţa activităţii parlamentare este determinată – şi nu în ultimul rând – de calitatea

şi competenţa aleşilor naţiunii, a persoanelor care sunt chemate să reprezinte alegătorii în cele
două Camere al Parlamentului, de aceea, în ţara noastră – ca şi în multe alte ţări europene – au
existat preocupări pentru perfecţionarea sistemului electoral, pentru a da posibilitatea ca în
forumurile reprezentative să fie selectate persoane competente, bucurându-se de o înaltă
moralitate şi responsabilitate socială, capabile să contribuie la adoptarea unor decizii eficiente
şi a unor legi temeinic gândite şi elaborate.
In România, în prezent, sistemul de alegere al deputaţilor şi senatorilor este

reglementat de prevederile Legii nr.35/2008.
Deputaţii şi senatorii se aleg în colegii uninominale prin scrutin uninominal,

potrivit principiului reprezentării proporţionale.
Propunerile de candidatură trebuie să cuprindă circumscripţia electorală şi colegiul

uninominal în care candidează, numele, prenumele, codul numeric personal, domiciliul, locul
şi data naşterii, ocupaţia, profesia, iar în cazul alianţelor politice, partidul care i-a propus, cât
şi apartenenţa politică a candidaţilor. Nu sunt permise candidaturi independente pentru partide
politice, alianţe politice sau electorale.
Propunerile de candidaţi vor fi însoţite de declaraţiile de acceptare a candidaturii,

semnate şi datate de candidaţi, precum şi de declaraţia de avere şi declaraţia de interese ale
fiecărui candidat.
Candidaţii independenţi trebuie să fie susţinuţi de minimum 4% din numărul total al

alegătorilor înscrişi în listele electorale permanente din colegiul uninominal în care
candidează, dar nu mai puţin de 2.000 de alegători pentru Camera Deputaţilor şi 4.000 de
alegători pentru Senat.
Acceptarea, de către biroul electoral de circumscripţie a unei candidaturi poate fi

contestată de către cetăţenii cu drept de vot, partidele politice, alianţele politice, alianţele
electorale şi organizaţiile ale cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale în termen de 72 de
ore de la expirarea termenului de depunere a candidaturii.

În campania electorală, candidaţii, partidele politice, alianţele politice, alianţele

electorale, organizaţiile cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale, cât şi cetăţenii cu drept
de vot, au dreptul să-şi exprime opiniile în mod liber şi fără nicio discriminare, prin mitinguri,
adunări, utilizarea televiziunii, radioului, presei scrise, a mijloacelor electronice şi a celorlalte
mijloace de informare în masă.
Partidele politice, alianţele politice, alianţele electorale, organizaţiile cetăţenilor

aparţinând minorităţilor naţionale care participă la alegeri şi candidaţii independenţi, au acces
gratuit la serviciile publice de radio şi televiziune proporţional cu numărul de candidaturi
propuse şi rămase definitive.
Birourile electorale de circumscripţie veghează la corecta desfăşurare a campaniei

electorale în circumscripţia electorală în care funcţionează, soluţionând plângerile ce le sunt
adresate cu privire la împiedicarea unui partid politic, unei alianţe politice, unei alianţe
electorale sau unei organizaţii a cetăţenilor aparţinând unei minorităţi naţionale care participă
la alegeri conform prezentului titlu ori a unui candidat independent de a-şi desfăşura campania
electorală în condiţiile prevăzute de lege şi cu respectarea deontologiei electorale.
In afara membrilor birourilor electorale şi a candidaţilor, la toate operaţiunile din

secţiile de votare, cât şi la toate operaţiunile efectuate de birourile electorale la toate nivelele
pot asista:
a) observatori interni acreditaţi;
b) reprezentanţi acreditaţi ai unor organizaţii străine;
c) reprezentanţi acreditaţi ai presei scrise, radioului şi
televiziunii, români şi străini.
Biroul electoral de circumscripţie centralizează informaţiile cu privire la voturile

exprimate în întreaga circumscripţie electorală, pentru fiecare tip de alegere şi întocmeşte şi
câte un proces-verbal pentru fiecare tip de alegere.
Pragul electoral reprezintă numărul minim necesar de voturi valabil exprimate pentru
reprezentarea parlamentară sau de colegii uninominale în care candidaţii partidelor politice,
alianţelor politice, alianţelor electorale sau ai organizaţiilor cetăţenilor aparţinând

minorităţilor naţionale au obţinut majoritatea voturilor valabil exprimate, calculat după cum
urmează:
a) pentru Camera Deputaţilor, 5% din voturile valabil exprimate pe întreaga ţară,

pentru toate partidele politice, alianţele politice, alianţele electorale şi organizaţiile cetăţenilor
aparţinând minorităţilor naţionale;
b) pentru Senat, 5% din voturile valabil exprimate pe întreaga ţară, pentru toate
partidele politice, alianţele politice, alianţele electorale şi organizaţiile cetăţenilor aparţinând
minorităţilor naţionale;
c) pentru Camera Deputaţilor şi Senat prin îndeplinirea cumulativă a condiţiei obţinerii

a 6 colegii uninominale pentru Camera Deputaţilor şi a 3 colegii uninominale pentru Senat în
care candidaţii partidelor politice, alianţelor politice sau electorale şi organizaţiilor cetăţenilor
aparţinând minorităţilor naţionale se situează pe primul loc, în ordinea numărului de voturi
valabil exprimate, chiar dacă acestea nu au îndeplinit condiţiile prevăzute la lit. a) sau b);
d) în cazul alianţelor politice şi alianţelor electorale, la pragul de 5% prevăzut la lit. a)

şi la lit. b) se adaugă, pentru al doilea membru al alianţei, 3% din voturile valabil exprimate
pe întreaga ţară şi, pentru fiecare membru al alianţei, începând cu al treilea, câte un procent
din voturile valabil exprimate pe întreaga ţară, fără a se putea depăşi 10% din aceste voturi.
Pentru organizaţiile cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale care nu au

îndeplinit condiţiile prevăzute şi care au dreptul conform legii la reprezentare în Camera
Deputaţilor se stabileşte un coeficient electoral la nivel naţional reprezentând numărul mediu
de voturi valabil exprimate necesare pentru alegerea unui deputat, pentru a determina acele
organizaţii ale cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale care pot avea reprezentanţi în
Camera Deputaţilor.
Coeficientul electoral la nivel naţional se stabileşte prin împărţirea numărului total de

voturi valabil exprimate la nivel naţional pentru alegerea Camerei Deputaţilor la numărul de
colegii uninominale constituite la nivel naţional pentru alegerea Camerei Deputaţilor. Are
dreptul la reprezentare organizaţia cetăţenilor aparţinând minorităţii naţionale care a obţinut
cel puţin 10% din coeficientul electoral. Se declară ales acel reprezentant al organizaţiei
cetăţenilor aparţinând minorităţii naţionale care a obţinut cel mai mare număr de voturi.

După primirea de la Biroul Electoral Central a constatării cu privire la partidele

politice, alianţele politice, alianţele electorale şi organizaţiile cetăţenilor aparţinând
minorităţilor naţionale care întrunesc şi care nu întrunesc pragul electoral birourile electorale
de circumscripţie procedează la prima etapă de repartizare pe competitor electoral a
mandatelor de deputat, respectiv de senator, la nivel de circumscripţie electorală.
Biroul electoral de circumscripţie stabileşte, separat pentru Camera Deputaţilor şi

pentru Senat, coeficientul electoral al circumscripţiei electorale, prin împărţirea numărului
total de voturi valabil exprimate pentru toţi competitorii electorali care întrunesc condiţia
prevăzută şi pentru candidaţii independenţi care au obţinut majoritatea voturilor valabil
exprimate în colegiul uninominal în care au candidat la numărul de deputaţi, respectiv de
senatori, ce urmează să fie aleşi în acea circumscripţie electorală.
Pentru fiecare competitor electoral se împarte numărul total de voturi valabil

exprimate obţinut prin însumarea voturilor valabil exprimate în favoarea tuturor candidaţilor
săi din colegiile uninominale de pe raza circumscripţiei electorale la coeficientul electoral,
reţinându-se partea întreagă, nerotunjită, a câtului. Rezultatul obţinut reprezintă numărul de
mandate repartizate de către biroul electoral de circumscripţie competitorului electoral la
nivelul circumscripţiei electorale în prima etapă de repartizare a mandatelor. Candidaţilor
independenţi li se atribuie câte un mandat de către biroul electoral de circumscripţie dacă au
obţinut majoritatea voturilor valabil exprimate în colegiul uninominal în care au candidat.
Voturile rămase, adică cele neutilizate sau inferioare coeficientului electoral, obţinute
de competitorii electorali ce întrunesc condiţia prevăzută precum şi mandatele ce nu au putut
fi repartizate de biroul electoral de circumscripţie se comunică de acesta Biroului Electoral
Central, pentru a fi repartizate centralizat în a doua etapă, la nivel naţional.

2. SEMNIFICAŢIA POLITICĂ A MANDATULUI

PARLAMENTAR
Amploarea şi efervescenţa vieţii parlamentare, activitatea desfăşurată de Parlamentul

României în domeniul elaborării legilor statului, dar şi în multe alte domenii de interes
naţional, au constituit în mod firesc obiectul unor preocupări în literatura română de
specialitate.
Cerinţa de a se asigura reprezentanţilor naţiunii deplina libertate de acţiune şi
independenţa opţiunilor lor politice se conjugă, însă, în mod necesar cu respectul legilor
statului, cu imperativul unei conduite corecte, exemplu de devoţiune politică, dar şi de
probitate morală pentru cei care au fost aleşi spre a reprezenta poporul român.
În presă şi, în general, în media, viaţa parlamentară a fost amplu prezentată în toată
perioada care a trecut de la Revoluţia din Decembrie 1989 până în prezent. Au fost înfăţişate
activităţi laborioase care au dus la elaborarea unor legi importante ale statului, dar au existat şi
situaţii ale unor dezvăluiri care au pus într-o lumină negativă pe cei care, încălcându-şi
mandatul, au comis activităţi de încălcare a legii.
Constituţia României stabileşte ca unul dintre principiile fundamentale egalitatea în
drepturi a cetăţenilor.
În literatura română de specialitate s-au purtat interesante discuţii în legătură cu natura
juridică a principiului constituţional al egalităţii în drepturi. Astfel, s-a făcut o diferenţiere
între egalitatea „formală” şi egalitatea „materială”, aceasta având în vedere o considerare
concretă a individului, a omului, într-o situaţie dată.
Pronunţându-se pentru respectul strict al principiului egalităţii, autorii de drept au avut
în vedere totodată respingerea uniformităţii aplicării dreptului şi recunoaşterea „unui drept la
diferenţă”.

3.TRĂSĂTURILE JURIDICE ALE MANDATULUI

PARLAMENTAR
Sunt considerate trăsături ale mandatului parlamentar: generalitatea, independenţa,

irevocabilitatea şi protecţia constituţională.
Mandatul parlamentar este o funcţie publică cu care membrii Camerelor parlamentare
sunt investiţi prin alegere şi în virtutea căreia fiecare parlamentar, reprezentând naţiunea,
concură la exerciţiul suveranităţii naţionale.
Conţinutul general al mandatului parlamentar reiese din interpretarea articolului 2
alin.1 din Constituţie, care prevede că „Suveranitatea naţională aparţine poporului român, care
o exercită prin organele sale reprezentative”.
Mandatul este reprezentativ pentru că Parlamentul nu reprezintă un corp electoral
dintr-o anumită circumscripţie electorală, ci întregul popor. Dar, cetăţenii circumscripţiei
electorale în care au fost aleşi trebuie să aibă sentimentul reprezentării de către aceştia a
intereselor lor de ordin general, astfel reprezentarea devine lipsită de conţinut practic, fiind
expresia unui proces de înstrăinare politică; în exerciţiul mandatului lor, parlamentarii trebuie
să ţină cont de interesele de ansamblu, de opinia majoritară, de opinia publică, de aspiraţiile
de ansamblu ale populaţiei, fără a se supune orbeşte unei opinii sau alteia, tocmai în virtutea
independenţei de care se bucură.
Mandatul este perfect întrucât, contrar mandatului de drept privat, cel ales are
plenitudinea prerogativelor, este irevocabil şi se bucură de prezumţia irefutabilă de
conformitate cu interesele celor ce l-au ales. Irevocabilitatea este consacrată prin articolul 69
alin.2 din Constituţie, potrivit căruia „Orice mandat imperativ este nul”, delimitându-se astfel
ideea mandatului imperativ, în care parlamentarii pot fi revocaţi de către cei care i-au ales. În
consecinţă, deputaţii şi senatorii se află în serviciul poporului şi nu al alegătorilor din
circumscripţia electorală în care au fost aleşi.

4 DREPTURILE ŞI ÎNDATORIRILE PARLAMENTARILOR
Legea privind statutul deputaţilor şi al senatorilor stabileşte atât drepturile cât şi

obligaţiile parlamentarilor în îndeplinirea mandatului pe care ei îl deţin din partea
electoratului.
În ceea ce priveşte drepturile, Statutul precizează că drepturile şi libertăţile ce decurg
din mandatul de deputat sau de senator sunt specifice acestei demnităţi publice şi se
fundamentează pe drepturile şi libertăţile generale ale cetăţeanului, completate cu ceea ce
implică în mod special exercitarea mandatului.
Drepturile, libertăţile ca şi obligaţiile deputatului sau senatorului sunt politice şi
patrimoniale; prin exercitarea acestora se realizează conţinutul politic al mandatului, precum
şi strategia măsurilor de protecţie a mandatului şi a titularului acestuia.
Statutul precizează o serie de drepturi ale parlamentarilor, precum şi modalităţile de
exercitare a acestora.
În ceea ce priveşte dreptul de a fi ales în structuri parlamentare, Statutul precizează că
un deputat sau senator are dreptul să fie ales, în condiţiile regulamentului, ca membru al
Biroului permanent al Camerei respective, ca membru sau în conducerea unei comisii
permanente, al unei comisii speciale sau să fie desemnat să facă parte dintr-o comisie de
anchetă.
Organizarea şi funcţionarea fiecărei Camere se stabilesc prin Regulamentul propriu.
Resursele financiare ale fiecărei Camere sunt prevăzute în bugetul propriu pe care şi-l adoptă
fiecare Cameră.
Fiecare Cameră îşi alege un Birou permanent, în condiţiile prevăzute de Constituţie şi
regulamente. Curmând o controversă mai veche, statutul prevede că pierderea sprijinului
politic atrage încetarea de drept a statutului de membru al Biroului permanent sau de titular al
oricărei funcţii obţinute prin susţinere politică.
Fiecare Cameră îşi constituie comisii permanente şi poate institui comisii de anchetă
sau alte comisii speciale, în condiţiile prevăzute de regulamente. Camerele îşi pot constitui
însă şi comisii comune. Condiţiile de constituire, obiectivele activităţii şi procedurile de lucru
ale comisiilor de orice fel se stabilesc în regulamentul fiecărei Camere şi în Regulamentul
şedinţelor comune ale Camerelor, sau ad-hoc, pentru comisiile speciale de anchetă.

O importantă prevedere este înscrisă în Statutul parlamentarilor (Legea nr.96/2006) în

legătură cu dreptul de asociere în cadrul unui grup parlamentar. Astfel, se prevede că
„deputaţii şi senatorii se pot organiza în grupuri parlamentare, potrivit Regulamentului
fiecărei Camere”.
Cu alte cuvinte, Statutul cuprinde o normă de trimitere la regulamentele parlamentare,
ştiut fiind faptul că fiecare Cameră îşi elaborează propriul său regulament parlamentar, iar
numărul membrilor acestui grup diferă de la o Cameră la alta.
În legătură cu drepturile politice specifice ale parlamentarilor, Statutul precizează în
primul rând principalele drepturi politice ale deputaţilor şi senatorilor, precum şi
obligaţiile corelative ale acestora, care sunt: dreptul la iniţiativă legislativă; dreptul de a iniţia
şi susţine moţiuni simple sau de cenzură; dreptul de a iniţia şi susţine hotărâri ale Camerei în
orice problemă de competenţa acesteia; dreptul de a face declaraţii politice, de a pune
întrebări, de a face interpelări şi alte asemenea intervenţii; dreptul de a cere întrunirea în
sesiune extraordinară a Camerei sau a structurilor de lucru ale acesteia; dreptul de a sesiza
Curtea Constituţională, potrivit art.146 lit.a-c din Constituţie; dreptul de a cere suspendarea
din funcţie sau punerea sub acuzare a Preşedintelui României, în condiţiile art.95 şi 96 din
Constituţie; dreptul de a cere punerea sub urmărire penală a membrilor Guvernului, în
condiţiile art.109 din Constituţie; dreptul de a se informa, de a cere şi de a obţine date şi acte
în acest scop de la Guvern şi de la celelalte autorităţi ale administraţiei publice; dreptul de
acces în instituţiile administraţiei publice în interesul exercitării mandatului; dreptul de
control parlamentar sub toate formele de exercitare a acestuia, în reglementarea prevăzută de
lege şi regulamentele parlamentare; dreptul la cuvânt, libertatea de exprimare şi dreptul de
vot.
Legea mai prevede, totodată, că Guvernul şi celelalte autorităţi ale administraţiei
publice au obligaţia să asigure deputaţilor şi senatorilor condiţiile necesare exercitării acestor
drepturi.
Se dispune, totodată, prin Statut, că alte drepturi principale, conexe sau derivate pot fi
prevăzute şi reglementate printr-o lege organică specială sau în Regulamentul Camerei sau
Regulamentul şedinţelor comune.
În ceea ce priveşte obligaţiile deputaţilor şi senatorilor, Statutul prevede că îndatoririle
fundamentale şi obligaţiile principale ale deputaţilor şi senatorilor sunt acelea care decurg din
Constituţie, din Statutul parlamentarilor şi din Regulamente. În acest capitol al Statutului se
mai menţionează participarea parlamentarilor la şedinţe (considerată o obligaţie legală,

morală, regulamentară) ca şi măsurile ce pot fi luate împotriva parlamentarilor care nu iau

parte la cinci şedinţe ale Camerei sau la trei şedinţe ale Comisiei permanente din care fac
parte, în aceeaşi sesiune, fără a avea concediu sau peste concediul aprobat.
Prevederi detaliate sunt specificate în legătură cu Birourile permanente ale deputaţilor
şi senatorilor, obligaţiile autorităţilor locale de a asigura spaţii pentru sedii şi procurarea
mobilierului respectiv, diurna de deplasare a deputaţilor şi senatorilor prezenţi la lucrările
Parlamentului care nu au domiciliul în municipiul Bucureşti.
Statutul deputaţilor şi al senatorilor cuprinde prevederi legate de indemnizaţia lunară
pe care o primesc deputaţii şi senatorii pe durata exercitării mandatului de parlamentar,
dreptul la cheltuieli de protocol, dreptul la transport gratuit, dreptul la rambursarea
cheltuielilor pentru taxe de poştă şi telecomunicaţii interne efectuate în exercitarea
mandatului, dreptul la vechimea în muncă, dreptul la asistenţă medicală şi dreptul la paşaport
diplomatic al deputaţilor şi senatorilor.
Dreptul parlamentarilor de a formula întrebări şi interpelări
În toate statele democratice controlul parlamentar reprezintă una dintre cele mai
importante funcţii ale parlamentului.
Subliniind importanţa şi semnificaţia controlului parlamentar, unii autori insistă asupra
faptului că acest control este "necesar şi deplin", deoarece Parlamentul, ca organ de stat,
trebuie să constate direct "cum sunt respectate şi aplicate Constituţia şi legile, cum autorităţile
statale îşi realizează rolul ce îl au în mecanismul statului".
Potrivit Constituţiei şi Regulamentelor celor două Camere, senatorii şi deputaţii pot
adresa atât Guvernului cât şi fiecăruia dintre membrii săi întrebări şi interpelări.
Întrebările constau într-o solicitare de răspuns cu privire la exactitatea unei informaţii
pe diverse teme, astfel cum se prevede în art.158 din Regulamentul Senatului şi art.165 din
Regulamentul Camerei Deputaţilor.
Posibilitatea parlamentarilor de a obţine informaţii
Informarea parlamentarilor reprezintă o condiţie esenţială a desfăşurării activităţii lor,

facilitând adoptarea unor puncte de vedere competente şi elaborarea unor proiecte legislative
care să ţină seama, în toate cazurile, de elemente reale, de cerinţele ce se impun într-adevăr
într-un anumit moment pentru perfecţionarea cadrului legislativ.

Informarea parlamentarului se realizează printr-o gamă foarte largă de mijloace.

Astfel, Parlamentul este informat prin comisiile de anchetă, prin rapoartele unor diverse
instituţii, precum Curtea de Conturi, Avocatul Poporului, Consiliul Suprem de Apărare a
Ţării, Guvern, Ministerul Afacerilor Externe, ca şi prin răspunsurile pe care parlamentarii le
primesc cu prilejul formulării unor întrebări şi interpelări, aşa cum s-a văzut la punctul
precedent.
Constituţia României prevede însă, în art.111, intitulat "Informarea Parlamentului",
două categorii de probleme distincte ce formează, de altfel, obiectul celor două puncte
distincte ale acestui articol. Astfel, în primul punct al art.110 din Constituţia României se
statuează că "Guvernul şi celelalte organe ale administraţiei publice, în cadrul controlului
parlamentar al activităţii lor, sunt obligate să prezinte informaţiile şi documentele cerute de
Camera Deputaţilor, de Senat sau de comisiile parlamentare, prin intermediul preşedinţilor
acestora. În cazul în care o iniţiativă legislativă implică modificarea prevederilor bugetului de
stat sau a bugetului asigurărilor sociale de stat, solicitarea informării este obligatorie". La
rândul său, art.111 alin.2 prevede că "Membrii Guvernului au acces la lucrările Parlamentului.
Dacă li se solicită prezenţa, participarea lor este obligatorie".
Textul se referă la necesitatea prezentării unor informaţii şi documente de către
Guvern celor două Camere sau comisiilor parlamentare. În cadrul Constituantei a existat însă
şi o propunere ca asemenea informaţii să poată fi furnizate şi "grupurilor parlamentare", dar
ea nu a fost reţinută, deoarece s-a apreciat că membrii grupurilor parlamentare se pot adresa
comisiilor din care fac parte. Obligaţia de informare acţionează însă şi în sens invers,
membrii Guvernului având acces la lucrările Parlamentului. Este de notat şi faptul că textul
alineatului 2 al articolului 111 din Constituţie prevede că dacă membrilor Guvernului li se
solicită prezenţa, participarea lor este obligatorie. Acest text are în vedere, desigur, situaţia
discutării unor probleme importante, el având ca scop să asigure prezenţa membrilor
Guvernului, cei mai în măsură pentru a da explicaţii parlamentarilor şi a participa la
dezbaterile problemelor de care răspund în cadrul executivului. Prin măsura înscrisă în acest
text constituţional s-a dorit să se pună capăt unei practici mai puţin fericite, înregistrată în
timpul primului Parlament, când la discutarea unor probleme importante miniştrii nu au
participat direct, ci au trimis anumiţi funcţionari din ministere, cu rang mai înalt sau mai puţin
înalt, care nu cunoşteau toate problemele supuse discuţiei şi nu erau nici abilitaţi să dea
răspunsuri la anumite întrebări.

Deputatul poate solicita de la organele administraţiei publice centrale, printr-o cerere

adresată preşedintelui Camerei Deputaţilor sau preşedintelui comisiei permanente din care
face parte, orice informaţii sau documente, în copie certificată, utile pentru desfăşurarea
activităţii sale. Cererea poate fi refuzată în cazul în care aceasta priveşte secrete de stat de
importanţă deosebită. Refuzul se aduce la cunoştinţă Camerei Deputaţilor, care va decide în
şedinţă secretă.
Prevederile sunt în general similare celor pe care le conţine Regulamentul Camerei
Deputaţilor. Astfel, în ceea ce priveşte informarea Senatului, se arată în art.166 că aceasta
poate fi solicitată Guvernului şi celorlalte organe ale administraţiei publice de către
preşedintele Senatului şi preşedinţii comisiilor. Titularii dreptului de informare în acest caz
sunt preşedintele Senatului şi preşedinţii comisiilor, spre deosebire de Regulamentul Camerei
Deputaţilor, potrivit căruia titularii sunt nominalizaţi într-o manieră generică: "Camera
Deputaţilor şi comisiile sale".
Există prevederi similare în ceea ce priveşte informaţiile sau documentele care conţin
secrete de stat, precum şi cu privire la restituirea documentelor primite, după ce acestea au
fost consultate.
NU UITA!
Deputaţii şi senatorii se aleg în colegii uninominale prin scrutin uninominal,
potrivit principiului reprezentării proporţionale.
Propunerile de candidatură trebuie să cuprindă circumscripţia electorală şi

colegiul uninominal în care candidează, numele, prenumele, codul numeric personal,
domiciliul, locul şi data naşterii, ocupaţia, profesia, iar în cazul alianţelor politice,
partidul care i-a propus, cât şi apartenenţa politică a candidaţilor. Nu sunt permise
candidaturi independente pentru partide politice, alianţe politice sau electorale.

Propunerile de candidaţi vor fi însoţite de declaraţiile de acceptare a

candidaturii, semnate şi datate de candidaţi, precum şi de declaraţia de avere şi
declaraţia de interese ale fiecărui candidat.
1. Cum se aleg deputatii si senatorii?

2. Enumerati drepturile parlamentarilor.
3. Enumerati obligatiile parlamentarilor.
1. Alegerile parlamentare – expresie a exercitării democratice a drepturilor cetăţeneşti.
2. Trăsăturile juridice ale mandatului parlamentar.
3. Dobândirea, durata în timp şi exercitarea mandatului parlamentar


– Barbu Berceanu, Cetăţenia, Monografie juridică, Editura ALL Beck, Bucureşti, 1999.



Lumina Lex, 2005.



1992.



– Victor Duculescu, Georgeta Duculescu, Justiţia europeană. Mecanisme, deziderate şi

perspective, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2002.
– Cristian Ionescu, Dezvoltarea constituţională a României. Acte şi documente, 1741-1991,


DREPTUL PARLAMENTAR INSTITUŢIONAL
• va cunoaşte structura Parlamentului

• va cunoste aspecte privind organizarea internă a camerelor Parlamentului
1. STRUCTURA PARLAMENTULUI. MONOCAMERALISM ŞI BICAMERALISM . 53
2. ORGANIZAREA INTERNĂ A CAMERELOR, EXPRESIE A PRINCIPIULUI

AUTONOMIEI PARLAMENTULUI .................................................................................. 55
3. COMISIILE PARLAMENTARE ...................................................................................... 59
NU UITA! ............................................................................................................................... 66

1. STRUCTURA PARLAMENTULUI. MONOCAMERALISM ŞI

BICAMERALISM
Opţiunea pentru sistemul parlamentar monocameral sau bicameral constituie, în toate

cazurile, rezultatul unor condiţii istorice. De regulă, monocameralismul este considerat ca
fiind specific statelor unitare, reflectând unicitatea organelor statului şi structurii politice, ce
pune în evidenţă modul de înfăptuire a puterii de către o naţiune unitară.
După cum rezultă, criteriul naţional (unitar) joacă un rol esenţial în determinarea
unei anumite opţiuni de organizare parlamentară. Acestui element i se adaugă însă şi raţiuni
de ordin istoric, care au făcut ca în anumite ţări opţiunea bicamerală să prevaleze, fiind
consfinţită de constituţiile unor numeroase ţări.
Marea Britanie, care este una dintre ţările cu opţiuni bicamerale, a ajuns la această
formulă ca urmare a unor raţiuni istorice determinate de desprinderea a ceea ce ulterior s-a
numit "Camera comunelor" de Adunările reprezentative, convocate de monarhi pentru
soluţionarea în special a problemelor legate de plata contribuţiilor necesare pentru purtarea
războaielor.
În Franţa, sistemul bicameral poartă amprenta personalităţii lui Napoleon, care a
preconizat existenţa unei a doua Camere – "de reflecţie" –, considerată a fi o contrapondere
faţă de impetuozitatea şi dinamismul primei Camere. Nu trebuie uitat că Franţa a fost
confruntată, la timpul său, cu o adevărată "dictatură parlamentară" (Le régime des
assemblées) în timpul Revoluţiei franceze, când Parlamentul – devenit atotputernic – controla
de fapt şi de drept toate sectoarele vieţii politice şi sociale.
În S.U.A. bicameralismul a apărut tocmai din necesitatea de a concilia revendicările
democratice generale, care pledau pentru o reprezentanţă populară suverană, cu drepturile
fundamentale ale statelor care, întrunite în federaţia americană, doreau să le fie respectate
prerogativele de autonomie, concedând să transfere autorităţii federale numai un număr relativ
limitat de atribuţii. Rezultă, deci, că elementul de ordin istoric a servit de foarte multe ori ca
un factor de complementaritate care a decis, în final, opţiunea suverană a unor popoare pentru
o formă sau alta de organizare parlamentară.
Privite comparativ, monocameralismul şi bicameralismul oferă fiecare anumite
avantaje şi dezavantaje. Monocameralismul facilitează o procedură legislativă relativ simplă
şi rapidă, evită dezbaterile paralele, permite concentrarea atenţiei opiniei publice, a factorilor

politici asupra unui singur forum naţional, în cadrul căruia se dezbat toate problemele ce
privesc dezvoltarea naţiunii. Monocameralismul prezintă însă, potrivit părerii autorilor de
specialitate, dezavantajul de a nu permite un nou "control" la nivel parlamentar asupra
procedurii de adoptare a legilor şi nici asupra conţinutului acestora. Pe de altă parte, aşa cum
se ştie, în unele regimuri totalitare, parlamentele monocamerale au devenit adevărate "anexe"
ale puterii executive, ratificând de cele mai multe ori, fără nici un fel de dezbateri, deciziile şi
hotărârile acesteia.
Sistemul bicameral oferă, prin urmare, posibilitatea unei duble "judecăţi" asupra
importanţei, conţinutului şi semnificaţiei unor anumite legi, permiţând o mai bună gândire a
soluţiilor juridice, evită graba în adoptarea unor decizii şi oferă un sistem reciproc de
contrapondere forţelor politice care participă în activitatea parlamentară. Bicameralismul are
însă, evident, defectul că îngreunează inevitabil desfăşurarea procesului legislativ, iar uneori
poate duce chiar la blocarea anumitor legi. Lucrul acesta este cu atât mai vizibil în situaţiile în
care nu există o departajare clară a atribuţiilor celor două Camere, procedura legislativă
reluându-se automat pentru orice proiect de lege, indiferent de importanţa şi semnificaţia lui
politică, în cadrul fiecăreia dintre cele două Camere ale Parlamentului.
O a doua categorie de parlamente bicamerale sunt acelea care dau expresie unui
bicameralism "politic", urmărindu-se în special stăvilirea exceselor "ce rezultă din legea
numărului", aplicabilă în Camera inferioară. În această privinţă se înregistrează o mare
varietate de tipuri de sisteme bicamerale, de remarcat fiind faptul că în unele ţări cea de a
doua Cameră este aleasă prin sufragiu direct, iar în altele prin sufragiu indirect. De
asemenea, se constată anumite diferenţe pe care le prevăd constituţiile naţionale în ceea ce
priveşte condiţiile de vârstă pentru a fi ales în cea de a doua Cameră, ori durata mandatului,
care în anumite ţări diferă în ceea ce priveşte Camera inferioară.
În ţara noastră, originile celor două Camere ale Parlamentului sunt diferite. Iniţial,
sistemul parlamentar român sau - mai exact - structurile care l-au precedat, au fost de natură
unicamerală. În Ţările Române au funcţionat Adunări obşteşti, în care au fost reprezentate
toate categoriile sociale. Rolul lor s-a impus cu deosebire în secolul al XIX-lea, când s-a decis
unirea Moldovei şi Munteniei, votată de cele două Adunări.
În aceste condiţii, pentru sporirea eficienţei activităţii parlamentare s-ar fi putut avea
în vedere trei modalităţi:
a) renunţarea la sistemul bicameral. O asemenea soluţie s-ar fi întemeiat pe tradiţiile
româneşti anterioare anului 1864 şi opiniilor unor specialişti români, printre care Virgil

Madgearu, Mircea Djuvara, Ovidiu Trăznea. Această formulă simplifică, evident, cursul
procedurii legislative, dar păstrează totuşi în competenţa Parlamentului – devenit
"unicameral" – un număr foarte mare de atribuţii preponderent politice sau legate de alegerea
unor demnitari, abilitarea Guvernului, adoptarea unor moţiuni în probleme externe, primirea
unor personalităţi străine etc.
b) departajarea atribuţiilor celor două Camere. Această formulă este, evident, mult
mai avantajoasă, deoarece conferă fiecăreia dintre Camerele Parlamentului o personalitate
proprie şi un rol distinct. Urmând practica S.U.A., Senatul ar fi putut primi abilitarea de a
ratifica tratate internaţionale, de a alege pe înalţii demnitari şi de a audia persoanele propuse
pentru funcţia de înalţi demnitari. Camera Deputaţilor ar fi păstrat majoritatea prerogativelor
legislative, nefiind necesar un vot al Senatului decât pentru o anumită parte din legile organice
(cum ar fi, de exemplu, structura şi organizarea instituţiilor statului, apărarea naţională etc.).
c) o a treia modalitate ar fi putut fi conferirea dreptului "primei Camere" de a
decide în cazul eşuării procedurii de mediere.
2. ORGANIZAREA INTERNĂ A CAMERELOR,

EXPRESIE A PRINCIPIULUI AUTONOMIEI PARLAMENTULUI
Normele privind organizarea şi funcţionarea Parlamentelor prezintă o însemnătate cu

totul deosebită deoarece ele perfectează mecanismul prin care funcţiile parlamentare sunt
exercitate. Organizarea şi funcţionarea Parlamentelor este, în principiu, reglementată pe calea
unor prevederi constituţionale, deoarece prin constituţiile statelor se definesc în fond o serie
de prevederi cu caracter general legate de organizarea parlamentară (dacă Parlamentul este
bicameral sau monocameral, alegerea preşedintelui Parlamentului pe toată durata mandatului,
principiile fundamentale de organizare internă etc.).
Birourile permanente sunt organe alese interne de lucru ale Camerelor, care reprezintă
toate forţele politice ce fac parte din Parlament. În înţelesul propriu al cuvântului, birourile
permanente sunt organe de conducere colegială, din care fac parte preşedintele Camerei
respective, de regulă ales pe întreaga durată a legislaturii, şi un număr de vicepreşedinţi,
secretari şi chestori stabilit prin regulamentul de funcţionare al Camerei respective.
Regulamentul Camerei Deputaţilor mai precizează că funcţiile din biroul permament
devenite vacante în timpul sesiunii se ocupă la propunerea grupului parlamentar căreia i-a

fost repartizată funcţia respectivă. Precizăm, de altfel, că pentru funcţiile de vicepreşedinţi,

secretari şi chestori la Camera Deputaţilor, art.23 alin.ultim dispune că: "Lista candidaţilor
propuşi pentru Biroul permanent se supune în întregime votului Camerei Deputaţilor şi se
aprobă cu majoritatea voturilor deputaţilor. Dacă nu se realizează această majoritate, se
organizează un nou tur de scrutin, în care lista este aprobată cu majoritatea voturilor
deputaţilor prezenţi. Votul este secret şi se exprimă prin bile".
La Senat nu a existat mult timp o asemenea prevedere, în sensul întocmirii unei liste
cu privire la candidaţii pentru funcţiile de membri ai Biroului permanent, alegerea membrilor
Biroului permanent efectuându-se pe liste separate, cu buletine de vot distincte pentru fiecare
din cele trei categorii de funcţii (vicepreşedinţi, secretari, chestori). Noul Regulament, din
anul 2005, a adoptat însă o procedură similară cu cea din Regulamentul Camerei Deputaţilor.
Pe lângă şedinţele obişnuite de lucru ale Biroului permanent ale celor două Camere,
care se desfăşoară de regulă săptămânal, Birourile permanente ale Camerei Deputaţilor şi
Senatului se întrunesc în şedinţă comună, la convocarea preşedinţilor acestora, pentru:
a) adoptarea proiectului ordinii de zi a şedinţelor comune ale Parlamentului;
b) stabilirea datei şi locului desfăşurării şedinţelor comune;
c) pregătirea şi asigurarea desfăşurării în bune condiţii a lucrărilor şedinţelor comune.
Lucrările şedinţelor comune ale birourilor permanente ale celor două Camere sunt
conduse prin rotaţie de preşedinţii acestora sau, în absenţa lor, de către unul din
vicepreşedinţi.
La şedinţele comune ale birourilor permanente participă, la invitaţia acestora, câte un
reprezentant al grupurilor parlamentare, precum şi alte persoane a căror prezenţă este utilă
pentru discutarea problemelor aflate în dezbatere.
Materialele ce urmează a fi înscrise pe ordinea de zi se transmit birourilor permanente
cu cel puţin 10 zile înainte de dezbaterea acestora în plen, în afară de cazurile în care, potrivit
Constituţiei şi Regulamentului şedinţelor comune, este necesară dezbaterea cu procedură de
urgenţă în plenul Camerelor reunite.
Proiectele de lege se înscriu pe ordinea de zi în cel mult 10 zile de la primirea
raportului comun al comisiilor sesizate în fond.
La solicitarea Preşedintelui României, prezentarea şi dezbaterea mesajelor adresate
Parlamentului se înscriu cu prioritate pe ordinea de zi sau, după caz, la data solicitată.
În acelaşi mod se procedează şi cu alte cereri ale Preşedintelui României formulate în
exercitarea atribuţiilor sale.

Proiectul ordinii de zi este supus aprobării Parlamentului în ziua stabilită pentru

şedinţa comună.
Ordinea de zi se adoptă cu votul deschis a cel puţin jumătate plus unu din numărul
deputaţilor şi senatorilor prezenţi.
În mod excepţional, în orice şedinţă comună, preşedintele Camerei Deputaţilor sau
preşedintele Senatului poate propune modificarea ordinii de zi, pentru motive temeinice, la
cererea unuia din birourile permanente sau a unui grup parlamentar din oricare Cameră, ori,
după caz, la cererea Guvernului.
Motivarea cererii de modificare a ordinii de zi se face printr-o singură luare de cuvânt,
limitată în timp. În cazul în care există opinii contrare, se va da cuvântul câte unui singur
vorbitor de la fiecare grup parlamentar, după care se vor supune votării propunerile formulate.
Modificarea ordinii de zi se efectuează în aceleaşi condiţii ca şi aprobarea acesteia.
Trebuie subliniat de la bun început faptul că, deşi preşedintele Camerei face parte din
Biroul permanent şi conduce lucrările acestuia, el deţine şi exercită o serie de atribuţii
distincte, care îl individualizează în calitate de reprezentant al deputaţilor sau senatorilor.
În toate statele lumii, preşedinţii Camerelor (sau ai Parlamentelor, în cazul ţărilor în a
căror organizare nu există decât o singură Cameră) dispun de prerogative importante. Ei sunt
aleşi pe întreaga perioadă a mandatului Parlamentului (cu foarte puţine excepţii), asigură
ordinea dezbaterilor, disciplina şedinţelor, exercită funcţii de reprezentare pe plan intern şi pe
plan internaţional.
În ce priveşte procesul legislativ – şi, pe un plan mai larg, conducerea lucrărilor
parlamentare – preşedinţii trebuie să dovedească maximum de imparţialitate şi să vegheze la
respectarea neabătută a prevederilor Regulamentelor. Regulile de procedură ale Bundestag-
ului prevăd, de pildă, în Regula nr.VII, că preşedintele Bundestag-ului trebuie "să conducă
dezbaterile sale cu corectitudine şi imparţialitate". Prevederi asemănătoare se întâlnesc şi în
alte Regulamente ale Parlamentelor.
Din acest punct de vedere, regulamentele parlamentare pot fi împărţite în patru
categorii:
a) regulamente care nu impun nici o restricţie preşedintelui de şedinţă, care poate să ia
cuvântul şi să participe la dezbateri şi la votare la fel ca oricare alt parlamentar. În acest sens
pot fi citate reglementările existente în Belgia, Spania, Liechtenstein, Norvegia;
b) o a doua categorie de regulamente parlamentare prevăd că preşedintele de şedinţă
nu va putea lua parte la dezbateri şi nici nu va putea participa la vot decât în situaţia în care

părăseşte fotoliul prezidenţial şi acceptă ca la dezbaterea unor probleme să şadă în rândul

parlamentarilor. Este cazul Bundesrat-ului german, al Camerei Deputaţilor şi Senatului din
Argentina, al Camerei Consilierilor din Japonia, al Celei de a doua Camere a Olandei etc.;
c) o a treia categorie de regulamente parlamentare prevăd că preşedintele poate să
voteze numai în acele situaţii când voturile sunt împărţite, caz în care votul său va fi hotărâtor.
Aşa, de pildă, alin.4 al Secţiunii a 3-a din Constituţia S.U.A. prevede că "vicepreşedintele
Statelor Unite va fi preşedintele Senatului, dar nu va avea nici un drept de vot decât în
cazurile când voturile sunt egal împărţite". Acest sistem este uzitat în Marea Britanie,
Argentina, Australia, Canada, India, Iordania, Malta, Noua Zeelandă ş.a.;
d) o ultimă grupă de regulamente interzice participarea preşedintelui la vot. Este cazul
Consiliului Federal Austriac, Parlamentului Finlandei, Adunării Naţionale şi Senatului
francez, Camerei Deputaţilor şi Senatului italian, precum şi al Rikstag-ului suedez.
Regulamentul Camerei Deputaţilor (spre deosebire de Regulamentul Senatului) a
cunoscut o anumită perioadă de timp instituţia “Comitetului ordinii de zi”, abilitat să
stabilească şi să modifice ordinea de zi a lucrărilor plenului. Prin noul Regulament al Camerei
Deputaţilor, acesta a fost înlocuit cu „Comitetul liderilor grupurilor parlamentare”, alcătuit din
liderii grupurilor parlamentare, constituite conform configuraţiei politice iniţiale a Camerei şi
care hotărăşte cu majoritatea rezultată din ponderea votului fiecărui membru prezent.
Atribuţiile Comitetului liderilor grupurilor parlamentare sunt următoarele: aprobă
ordinea de zi a şedinţelor Camerei Deputaţilor şi programul de lucru al acesteia, precum şi
modificările sau completările aduse ordinii de zi ori programului de lucru; propune plenului
Camerei Deputaţilor modul de organizare a dezbaterilor în plenul Camerei Deputaţilor, prin
alocarea pentru fiecare grup parlamentar, în funcţie de ponderea sa în numărul total al
deputaţilor, a timpului afectat pentru luările de cuvânt în şedinţa plenară a Camerei
Deputaţilor; alocarea timpului afectat dezbaterilor este obligatorie la dezbaterile politice şi
facultativă la dezbaterile generale asupra unui proiect de lege sau asupra unei propuneri
legislative; poate include în ordinea de zi dezbaterea unui proiect de lege sau a unei propuneri
legislative la care termenul de depunere a raportului a fost depăşit. Trebuie menţionat că
numai un număr limitat de ţări cunosc instituţia "Conferinţei preşedinţilor" (precursoarea
„Comitetului ordinii de zi” de la Camera Deputaţilor). În Franţa, de pildă, această instituţie
fiinţează din 1911 pentru Camera Deputaţilor (în prezent Adunarea Naţională) şi din 1947
pentru Senat. Potrivit prevederilor art.48 din Regulamentul Adunării Naţionale franceze,
Conferinţa preşedinţilor se compune din vicepreşedinţii Adunării, preşedinţii comitetelor

permanente, raportorul general al Comisiei pentru finanţe, economie generală şi plan,

preşedintele delegaţiei Adunării Naţionale pentru Comunităţile Europene şi preşedinţii
grupurilor (parlamentare). Aceştia sunt convocaţi în fiecare săptămână numai "dacă este
cazul", pentru a examina ordinea de zi a Adunării, a face propuneri care să fie adăugate – în
completare – la propunerile formulate de Guvern cu privire la priorităţile care trebuie
dezbătute. În Franţa, acest organism, care fiinţează atât în cadrul Adunării Naţionale, cât şi în
cadrul Senatului, nu se substituie, în cazul nici uneia din Camere, birourilor acestora.
3. COMISIILE PARLAMENTARE
Comisiile parlamentare ocupă un loc dintre cele mai importante în activitatea tuturor
Parlamentelor din lume. Studierea naturii lor juridice şi a trăsăturilor pe care le prezintă are o
importanţă dintre cele mai mari atât pe plan teoretic, cât şi pe planul politic al activităţii
parlamentare.
Într-o monografie consacrată Senatului francez se aduc următoarele precizări: comisia
parlamentară se prezintă ca un organism de lucru, specializat în studiul anumitor probleme
generale (fiscalitate, transport, probleme externe, apărare, legislaţie civilă, penală sau
comercială, probleme sociale, probleme culturale etc.) sau speciale (cum ar fi, de pildă,
ridicarea imunităţii parlamentare).
Spre deosebire de grupul politic, care reuneşte în cadrul Adunării parlamentari care au
aceleaşi afinităţi politice, comisia este înainte de toate o instituţie cu caracter tehnic: ea îşi
găseşte justificarea în necesitatea de a încredinţa unui organ specializat studierea tuturor
problemelor – în special de ordin legislativ – înainte de examinarea lor în şedinţa publică.
Istoria tuturor Parlamentelor cunoaşte o afirmare treptată a comisiilor ca instrumente
de lucru parlamentare. Încă de timpuriu, de la crearea lor, adunările parlamentare au fost
obligate să constituie diverse comisii datorită multitudinii problemelor cu care erau
confruntate, probleme ce nu-şi puteau găsi o soluţionare concretă şi efectivă fără un studiu
prealabil. În Franţa, textul Constituţiei din 1875 ignora comisiile parlamentare, deşi acestea
existau practic. Menţionarea comisiilor parlamentare a fost făcută în Franţa prin Constituţia
celei de a IV-a Republici (1946). În 1958, Michel Debré declara, în faţa Consiliului de Stat:
"comisiile sunt organe utile de studiu şi de control, cu condiţia ca să nu fie prea specializate;
ele

s-ar substitui atunci administraţiei, exercitând asupra serviciilor o influenţă care nu ar fi

benefică".
În ceea ce priveşte clasificarea comisiilor parlamentare, un studiu de sinteză
întocmit de Uniunea Interparlamentară constată că în principal comisiile parlamentare pot fi
împărţite în două mari categorii: comisii permanente şi comisii temporare (ad hoc). În
acele ţări care se inspiră din modelul parlamentar britanic, aceste două categorii nu sunt atât
de net diferenţiate, iar deosebirea se face ţinându-se seama mai mult de compunerea şi
competenţele comisiilor decât de durata lor. În aceste sisteme clasificarea comisiilor ar fi
următoarea: comisiile speciale (select commettee), ar constitui prima categorie de comisii, în
această viziune. Ele reprezintă comisii în general restrânse, constituite cu scopul de a studia
probleme speciale şi de a face cu privire la acestea recomandări Camerei respective. În unele
cazuri mandatul comisiilor de această natură poate fi prelungit pe durata unei întregi sesiuni
parlamentare, situaţie în care ele primesc denumirea de sessional select commettee. Există,
apoi, în această clasificare, comisii ale Camerei Întregi (Commettee of the Whole House).
Aceste comisii sunt de fapt mari organe de lucru, care reunesc pe toţi membrii Camerei
respective şi care sunt conduse de un preşedinte care înlocuieşte Speaker-ul, ceea ce permite
o îndepărtare de la regulile formaliste şi aplicarea unei proceduri mai puţin rigide. Asemenea
comisii, în practica britanică, sunt convocate numai pentru anumite proiecte de lege sau
capitolele cele mai importante ale acestora.
În unele ţări de tradiţie britanică asemenea comisii – reprezentând de fapt întregul
Parlament – se ocupă de probleme financiare cum ar fi de pildă comisia creditelor
(Commettee of Supply) sau comisia căilor şi mijloacelor (Commettee of Ways and Means).
O a treia mare categorie de comisii, după cele speciale şi comisii ale întregii Camere,
sunt aşa numitele Standing commettees din Marea Britanie, care au ca misiune studierea
unor proiecte sau propuneri de legi determinate. Aceste comisii sunt, de fapt, nişte comisii
specializate, desemnate de Speaker pentru a aviza proiectele legislative care după cea de a
doua lectură nu au fost trimise nici Comisiei Camerei întregi (Commettee of the Whole
House), nici unei comisii speciale sau vreunei comisii mixte a celor două Camere.
În ceea ce priveşte modul în care sunt desemnate diversele comisii, aceasta se face de
regulă de către plenul Camerei respective, la propunerea grupurilor parlamentare. În unele
cazuri, numirea membrilor Comisiei se face direct de preşedintele Camerei, tot pe baza
propunerii grupurilor parlamentare (Argentina, Brazilia). În Canada, desemnarea comisiilor
revine unui comitet de selecţie din care fac parte reprezentanţii partidelor.

Comisiile permanente
În cadrul comisiilor parlamentare un rol prioritar îl au comisiile permanente, care sunt

considerate, pe drept cuvânt, ca fiind "cele mai importante", datorită atribuţiilor pe care le au
şi rolului pe care îl îndeplinesc în procesul legislativ. Se subliniază, pe bună dreptate, că
aceste comisii sunt alese în principal pe întreaga durată a mandatului unei Camere şi ele sunt
constituite pe baza unei specializări a deputaţilor sau senatorilor, în funcţie de experienţa lor
profesională şi de sectoarele de activitate în care au lucrat înainte de a deveni parlamentari.
În ceea ce priveşte numărul comisiilor permanente şi componenţa acestora în ţara
noastră există, fireşte, deosebiri între cele două Camere ale Parlamentului.
Regulamentele celor două Camere cuprind, în general, prevederi similare în legătură
cu comisiile parlamentare şi în mod special cu privire la comisiile permanente.
Dintre prevederile cu caracter general se pot menţiona acelea privind caracterul
comisiilor de "organe de lucru" ale celor două Camere, alcătuirea lor în conformitate cu
respectarea configuraţiei politice a Camerelor pe baza propunerilor grupurilor parlamentare,
necesitatea comunicării acestor comisii plenului Camerei respective, existenţa unor birouri ale
comisiilor parlamentare care, printre altele, propun proiectul regulamentului de funcţionare a
Comisiei respective, adoptă hotărâri şi constituie – dacă este necesar – subcomisii,
desemnându-le conducerea, misiunea şi componenţa.
Atribuţii distincte revin preşedintelui comisiei care, în afară de prerogativa de a
conduce şedinţele comisiei parlamentare, are dreptul de a propune invitarea la lucrările
comisiei a unor persoane, de a asigura reprezentarea comisiei în raporturile cu Guvernul, cu
Biroul permanent al Camerei respective şi cu celelalte comisii, îndeplinind totodată şi alte
atribuţii cerute de desfăşurarea în bune condiţii a lucrărilor.
Repartizarea funcţiilor de preşedinţi ai diferitelor comisii, atât la Camera Deputaţilor
cât şi la Senat, s-a făcut – în cadrul tuturor celor patru legislaturi – pe baza acordului
grupurilor parlamentare, ţinându-se seama de ponderea diferitelor partide.
Potrivit prevederilor regulamentare, preşedintele este ajutat de vicepreşedinţi şi de
secretari, iar convocarea şedinţelor se face cu cel puţin 24 de ore înainte de data stabilită
pentru desfăşurarea lor.
În conformitate cu regulamentele celor două Camere, opţiunile senatorilor şi
deputaţilor se prezintă de grupurile parlamentare, în termenul stabilit de Birourile permanente,
iar acestea, potrivit principiului respectării configuraţiei politice şi ţinând seama de opţiunea

fiecărui parlamentar propune Camerei respective, pentru fiecare comisie, lista nominală a
membrilor acesteia.
În prima lor şedinţă, convocată de preşedintele Camerei Deputaţilor sau preşedintele
Senatului, comisiile îşi aleg birourile compuse dintr-un preşedinte, 1-2 vicepreşedinţi şi 1-2
secretari. În componenţa de ansamblu a birourilor se va urmări respectarea configuraţiei
politice a Camerei respective şi a negocierilor dintre reprezentanţii grupurilor parlamentare.
Regulamentele parlamentare prevăd că în mod excepţional comisiile pot hotărî
invitarea la dezbateri a reprezentanţilor presei, precum şi condiţiile în care lucrările pot fi
transmise la radio sau televiziune.
Miniştrii au întotdeauna acces la lucrările comisiilor, prezenţa lor fiind obligatorie
dacă li se solicită expres acest lucru. Totodată, ei au dreptul să participe la şedinţele comisiilor
parlamentare care au făcut propuneri ce au stat la baza propunerilor legislative sau
amendamentelor. Este, de asemenea, posibilă invitarea la şedinţele comisiilor parlamentare a
unor specialişti, a unor reprezentanţi ai organizaţiilor neguvernamentale.
Şedinţele plenare se desfăşoară în mod legal în prezenţa majorităţii membrilor, iar
hotărârile se adoptă cu votul majorităţii membrilor prezenţi. La Camera Deputaţilor, un
deputat care absentează la lucrările unei comisii poate fi înlocuit cu un alt deputat din acelaşi
grup, pe baza împuternicirii scrise a liderului grupului parlamentar (art.51 alin.6).
Ca mod de lucru, comisiile desemnează unul sau mai mulţi raportori dintre membrii
lor, rapoartele şi avizele cuprinzând în mod obligatoriu – pe lângă opinia majorităţii
membrilor comisiei – şi părerea contrară motivată a celorlalţi parlamentari care fac parte din
comisie.
Cu privire la desfăşurarea şedinţelor comisiei se încheie un proces verbal. De
asemenea, se poate hotărî stenografierea dezbaterilor, iar sinteze ale lucrărilor comisiilor sunt
publicate în Monitorul Oficial al României - Partea a II-a.
În ceea ce priveşte mecanismul de desfăşurare a lucrărilor, acesta este următorul:
Biroul permanent transmite comisiei sesizate în fond (comisiei de domeniul căreia ţine în
principal problematica respectivă) proiectele de lege şi propunerile legislative. Ele sunt
trimise totodată, spre avizare, şi altor comisii permanente, care au un domeniu conex, în
scopul întocmirii unor avize. Acestea transmit avizele comisiei sesizată în fond, care va
include în raportul său – ce va fi întocmit în termenul stabilit de Biroul permanent – şi opiniile
exprimate de comisiile permanente care au întocmit avize.

În situaţia în care două sau mai multe comisii se consideră a fi în în egală măsură
îndreptăţite a fi sesizate în fond cu anumite proiecte de lege sau propuneri legislative,
problema va fi soluţionată de Biroul permanent. Regulamentele parlamentare nu prevăd
termene înăuntrul cărora este necesar a se depune rapoartele de către comisia sesizată în fond,
însă Biroul permanent poate stabili anumite termene a căror modificare, în cazul
imposibilităţii întocmirii raportului în termenul respectiv, va fi apreciată de către plenul
Camerei respective.
Comisiile permanente sesizate în fond au şi calitatea de a se pronunţa asupra
amendamentelor depuse de deputaţi sau senatori. Pentru amendamentele orale ce vizează în
special probleme de redactare şi care nu aduc atingere fondului problemelor discutate,
avizarea se poate face oral, de către raportorul comisiei sesizată în fond.
Există şi situaţii în care, în urma dezbaterilor în plen, apare necesitatea unei modificări
substanţiale a actului normativ supus discuţiei. Într-o asemenea situaţie, preşedintele Comisiei
respective, la cererea oricărui senator (sau deputat) va supune plenului transmiterea
proiectului spre reexaminare comisiei sesizată în fond.
Comisiile permanente pot ţine şedinţe comune. Astfel, două comisii care aparţin
aceleiaşi Camere pot conveni ca raportul sau avizul lor să fie comun.
Regulamentul şedinţelor comune ale Camerei Deputaţilor şi Senatului prevede în mod
detaliat modalităţile de lucru ale şedinţelor comune ale Camerei Deputaţilor şi Senatului, în
anumite probleme. O asemenea modalitate de lucru în comun este stabilită de Birourile
permanente reunite. Proiectele de legi şi materialele necesare se dezbat în şedinţa comună a
celor două Camere, reunite în prezenţa a cel puţin jumătate plus unu din numărul deputaţilor
şi jumătate plus unu din numărul senatorilor. În schimb, hotărârile se adoptă prin votul a cel
puţin jumătate plus unu din numărul membrilor prezenţi.
Regulamentul şedinţelor comune conţine prevederi speciale legate de proiectul legii
bugetului de stat şi proiectul legii bugetului asigurărilor sociale de stat, care vor fi transmise
spre dezbatere şi avizare comisiilor pentru probleme de buget şi finanţe, celelalte comisii
având numai sarcina de a aviza acele capitole ale proiectelor care cad sub incidenţa obiectului
lor de activitate.

Comisiile de mediere
Acestea au fost structuri parlamentare consacrate de regulamentele celor două Camere

(art.80 din Regulamentul Camerei Deputaţilor şi art.207 din Regulamentul Senatului).
Fiind organisme de lucru, dar în acelaşi timp şi structuri parlamentare ce reprezintă
egalitatea celor două Camere în procesul legislativ, ele trebuiau să cuprindă un număr egal de
deputaţi şi de senatori. Deşi funcţionau cu majoritatea membrilor, s-a consacrat regula potrivit
căreia această majoritate (7 + 1 votul preşedintelui) nu poate să nu includă şi reprezentanţii
celeilalte Camere.
Comisiile speciale
O importantă categorie de comisii parlamentare o reprezintă comisiile speciale.

În legătură cu înţelesul şi semnificaţia acestei categorii de comisii, în literatura română
de specialitate au fost exprimate două puncte de vedere. Unii autori români, pornind de la
prevederile art.64 alin.(4) din Constituţie, care dispune că fiecare Cameră îşi poate constitui
comisii de anchetă "şi alte comisii speciale", consideră că noţiunea de comisii speciale ar fi o
noţiune mai cuprinzătoare, care ar include de fapt şi comisiile de anchetă. În opinia autorilor
menţionaţi, ceea ce caracterizează comisiile speciale este realizarea unui obiectiv determinat,
stabilit la constituirea comisiei, după îndeplinirea căruia comisia se desfiinţează de drept. În
consecinţă, comisiile speciale sunt esenţialmente temporare.
Regulamentele celor două Camere ale Parlamentului, care au fost adoptate după
intrarea în vigoare a Constituţiei României, diferenţiază însă comisiile speciale de comisiile
de anchetă. Astfel, Regulamentul Camerei Deputaţilor dispune în art.72 că asemenea comisii
speciale se pot constitui "pentru avizarea unor acte legislative complexe, pentru elaborarea
unor propuneri legislative sau pentru alte scopuri, indicate în hotărârea de înfiinţare a
comisiei. Propunerile legislative astfel elaborate nu se mai supun examinării altor comisii".
De menţionat că Regulamentul aceleiaşi Camere tratează în mod distinct problema
comisiilor de anchetă în art.73 şi următ.
La rândul său, Regulamentul Senatului diferenţiază comisiile speciale (art.77) de
comisiile de anchetă (art.78).
În practica Parlamentului României au fost constituite comisii speciale fie la nivelul
uneia dintre Camerele Parlamentului, fie la nivelul ambelor Camere.

Comisiile de anchetă
Ancheta parlamentară reprezintă unul dintre mijloacele prin care se exercită controlul
parlamentar. Ea se poate înfăptui fie sub forma unor comisii de anchetă, având această
denumire şi care sunt alese de plenul uneia sau celeilalte Camere, sau de către cele două
Camere reunite, fie prin intermediul oricărei comisii permanente care are dreptul de a
dispune, cu încuviinţarea plenului Camerei respective, o anchetă "în cadrul competenţei sale,
cu privire la activitatea desfăşurată de Guvern sau de administraţia publică".
Între cele două forme ale anchetei parlamentare există diferenţieri, deoarece comisiile
de anchetă propriu zise pot fi constituite numai la cererea unei treimi din membrii uneia sau
celeilalte Camere şi aprobate cu majoritate simplă de Camera respectivă. În situaţia anchetelor
care sunt iniţiate de comisiile parlamentare, cererea de încuviinţare a efectuării anchetei se
face de comisia respectivă, în scris, cu votul majorităţii membrilor acesteia, enunţându-se
materiile ce formează obiectul anchetei, scopul ei, mijloacele necesare şi termenul la care
raportul comisiei urmează să fie prezentat. Hotărârea comisiei se adoptă tot cu majoritate
simplă.
Hotărârile parlamentare prin care au fost înfiinţate comisii de anchetă prevăd stabilirea
unor termene în care comisiile înfiinţate sunt obligate să-şi prezinte raportul. Aceste termene
pot fi prelungite însă în situaţiile în care plenul uneia din Camere, sau cele două Camere
reunite, după caz, estimează că timpul pe care comisia l-a avut la dispoziţie nu a fost suficient
pentru finalizarea lucrărilor sale. Astfel, Comisia parlamentară de anchetă privind actele de
corupţie, înfiinţată în 1993, a solicitat în câteva rânduri modificarea termenului pentru
depunerea raportului. La fel s-a întâmplat cu Comisia privind atribuirea de locuinţe şi Comisia
privind evaluarea Societăţii Române de Televiziune.
De asemenea, au existat situaţii în care din diverse motive au fost efectuate modificări
în componenţa comisiilor.
În îndeplinirea sarcinilor comisiei, un rol dintre cele mai importante îl are mandatul
care i-a fost conferit prin hotărârea parlamentară ce a dispus înfiinţarea sa.

NU UITA!
Normele privind organizarea şi funcţionarea Parlamentelor prezintă o însemnătate cu
totul deosebită deoarece ele perfectează mecanismul prin care funcţiile parlamentare sunt
exercitate. Organizarea şi funcţionarea Parlamentelor este, în principiu, reglementată pe calea
unor prevederi constituţionale, deoarece prin constituţiile statelor se definesc în fond o serie
de prevederi cu caracter general legate de organizarea parlamentară (dacă Parlamentul este
bicameral sau monocameral, alegerea preşedintelui Parlamentului pe toată durata mandatului,
principiile fundamentale de organizare internă etc.).
1. In ce se inrunesc Birourile permanente ale Camerei Deputaţilor şi Senatului?
2. Care sunt comisiile parlamentare?

3. Ce sunt birourile permanente?
1. Organizarea internă a Camerelor, expresie a principiului autonomiei Parlamentului.
2. Comisiile si grupurile parlamentare.


– Angela Banciu, Istoria constituţională a României. Deziderate naţionale şi realităţi

sociale, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2001.


Lumina Lex, 2005.





DREPTUL PROCEDURAL PARLAMENTAR
• va cunoaşte noţiunea de drept procedural parlamentar

• va cunoaşte procedura lagislativa
• va cunoste organizarea şi desfăşurarea sesiunilor Parlamentului
1. NOŢIUNEA DE DREPT PROCEDURAL PARLAMENTAR. ELEMENTE

SPECIFICE PROCEDURII PARLAMENTARE ................................................................. 69
2. ORGANIZAREA ŞI DESFĂŞURAREA SESIUNILOR PARLAMENTULUI ............ 70
3. PROCEDURA LEGISLATIVĂ......................................................................................... 76
NU UITA! ............................................................................................................................... 78

1. NOŢIUNEA DE DREPT PROCEDURAL PARLAMENTAR.

ELEMENTE SPECIFICE PROCEDURII PARLAMENTARE
După cum este general recunoscut, elementele de procedură prezintă o însemnătate

deosebită în toate ramurile dreptului.
În ceea ce priveşte dreptul parlamentar, acesta cuprinde, neîndoielnic, o multitudine de
reguli şi proceduri ce sunt specifice exercitării uneia sau alteia dintre funcţiile Parlamentului
şi diferă, desigur, de la una la alta.
În rândul acestor proceduri, este neîndoielnic că prin ponderea şi semnificaţia
procedurilor, rolul cel mai important îl are procedura legislativă.
Potrivit art.61 alin.(1) din Constituţia României, "Parlamentul este organul
reprezentativ suprem al poporului român şi unica autoritate legiuitoare a ţării." Prin urmare,
Parlamentul României are un dublu rol, şi anume acela de a fi organul reprezentativ suprem
al poporului român şi de a fi unica autoritate legiuitoare a ţării.
De aceea, în rândul atribuţiilor pe care le are Parlamentul, cea mai importantă este
legiferarea. Această activitate este supusă în mod inerent unor norme constituţionale şi
regulamentare care stabileşte "traseul" legii din momentul exercitării dreptului de iniţiativă
legislativă şi până la publicarea legii în Monitorul Oficial al României, norme ce alcătuiesc, în
integralitatea lor, conţinutul procedurii legislative parlamentare.
Într-o definiţie succintă, s-ar putea afirma că procedura legislativă parlamentară
cuprinde totalitatea regulilor pentru pregătirea dezbaterii, dezbaterea şi votarea unui proiect de
lege sau a unei propuneri legislative în Parlament. În conformitate cu principiul
bicameralismului, ea se desfăşoară în fiecare Cameră şi, dacă este cazul, în Camerele reunite,
în şedinţă comună.
Procedura legislativă parlamentară cuprinde următoarele etape, care trebuie respectate:
1. iniţiativa legislativă; 2. examinarea şi avizarea proiectelor de lege sau propunerilor
legislative în cadrul comisiilor permanente; 3. includerea proiectului de lege sau a
propunerii legislative pe ordinea de zi a Camerei competente să o dezbată; 4. dezbaterea
proiectului de lege sau a propunerii legislative în cadrul Camerei competente; 5.
votarea proiectului de lege în plenul Camerei; 6. retrimiterea legii la prima Cameră
sesizată în condiţiile art.75 alin.(4) şi (5) din Constituţie, în situaţia în care Camera

decizională adoptă, într-o redactare diferită, prevederi ce sunt în competenţa

decizională a primei Camere; 7. semnarea legii de către preşedinţii Camerelor; 8.
promulgarea şi publicarea legii.
2. ORGANIZAREA ŞI DESFĂŞURAREA SESIUNILOR

PARLAMENTULUI
Noţiunea de “Parlament”, cel puţin în România, este, aşa cum s-a arătat, o noţiune
convenţională, deoarece există în fapt două Camere absolut egale în drepturi, Camera
Deputaţilor şi Senatul, care au fiecare propria organizare şi competenţă. Ideea de “Parlament”
apare în realitate numai în documentele comune, care se adoptă de cele două Camere în
şedinţe reunite.
În conformitate cu prevederile Constituţiei României (art.66 alin.1) Camera
Deputaţilor şi Senatul se întrunesc în două sesiuni ordinare pe an. Prima sesiune începe în
luna februarie şi nu poate depăşi sfârşitul lunii iunie. A doua sesiune începe în luna
septembrie şi nu poate depăşi sfârşitul lunii decembrie. Camera Deputaţilor şi Senatul se
întrunesc şi în sesiuni extraordinare, la cererea Preşedintelui României, a Biroului
permanent al fiecărei Camere ori a cel puţin o treime din numărul deputaţilor sau al
senatorilor. Convocarea Camerelor se face de preşedinţii acestora.
Regulamentele celor două Camere – atât Regulamentul Senatului cât şi Regulamentul
Camerei Deputaţillor – reiau prevederile constituţionale, aducând cuvenitele precizări. Astfel,
în Regulamentul Camerei Deputaţilor se precizează că cererea de convocare a unei sesiuni
extraordinare se face în scris şi va cuprinde ordinea de zi, precum şi perioada de desfăşurare a
sesiunii. Neaprobarea de către Cameră a ordinii de zi solicitate împiedică ţinerea sesiunii
extraordinare.
Convocarea Camerei Deputaţilor se face de către preşedintele acesteia. Preşedintele nu
va lua în considerare cererile pentru convocarea unei sesiuni extraordinare care nu îndeplinesc
condiţiile prevăzute.
În timpul sesiunilor, deputaţii lucrează în şedinţe în plen, în comisii, în grupuri
parlamentare, la nivelul birourilor parlamentare, în circumscripţiile electorale ori
îndeplinesc alte sarcini dispuse de Camera Deputaţilor. În afara sesiunilor deputaţii îşi pot
desfăşura activitatea, cu aprobarea Biroului permanent, în comisii permanente sau speciale ori

îndeplinesc alte sarcini dispuse de Camera Deputaţilor. Totodată, în afara sesiunilor, deputaţii
pot lucra în grupuri parlamentare, din dispoziţia sau cu aprobarea conducerii grupurilor din
care fac parte, şi îşi exercită mandatul la nivelul birourilor parlamentare şi în circumscripţiile
electorale.
Prevederi similare se regăsesc şi în Regulamentul Senatului.
Sesiunile ordinare şi sesiunile extraordinare
După cum s-a arătat, sesiunile ordinare sunt acelea care se desfăşoară de două ori pe
an şi care examinează întreaga agendă a problemelor care se află pe ordinea de zi a fiecărei
dintre cele două Camre.
Sesiunile extraordinare sunt convocate în condiţii deosebite, de urgenţă, care implică
convocarea forumului legislativ şi adoptarea unor documente politice, juridice sau de altă
natură.
Sesiunile extraordinare ale fiecăreia dintre cele două Camere nu trebuie confundate cu
şedinţele comune. Aceste şedinţe se desfăşoară în concordanţă cu prevederile Constituţiei şi
ale Regulamentului şedinţelor comune ale Camerei Deputaţilor şi Senatului.
În conformitate cu prevederile art.66 alin.2 din Constituţie, Camerele se reunesc în
şedinţe comune pentru primirea mesajului Preşedintelui României; pentru aprobarea bugetului
de stat şi a bugetului asigurărilor sociale de stat; declararea mobilizării totale sau parţiale;
declararea stării de război; suspendarea sau încetarea ostilităţilor militare; aprobarea strategiei
naţionale de apărare a ţării; examinarea rapoartelor Consiliului Suprem de Apărare a Ţării;
numirea, la propunerea preşedintelui României, a directorilor serviciilor de informaţii şi
exercitarea controlului asupra activităţii acestor servicii; numirea Avocatului Poporului;
stabilirea statutului deputaţilor şi al senatorilor, stabilirea indemnizaţiei şi a celorlalte drepturi
ale acestora. De asemenea, ele se pot reuni pentru îndeplinirea altor atribuţii care, potrivit
Constituţiei sau regulamentului, se exercită în şedinţă comună.
Stabilirea ordinii de zi
În Regulamentele celor două Camere sunt cuprinse prevederi legate de ordinea de zi şi

programul de activitate. Astfel, în Secţiunea a II-a a Cap.II din Regulamentul Senatului se
prevede că proiectul programului de activitate pentru săptămâna următoare este supus spre
aprobare Senatului şi se adoptă, cu votul majorităţii senatorilor prezenţi, în ultima zi de

activitate în plen a săptămânii; el se distribuie senatorilor, se afişează la sediu şi se publică pe

site-ul Senatului.
Proiectul ordinii de zi cuprinde proiecte de lege, propuneri legislative, rapoarte,
informări şi alte acte prevăzute de lege pentru a fi dezbătute de Senat, precum şi, după caz,
întrebări, interpelări, declaraţii sau alte probleme propuse de către Biroul permanent, de
senatori ori de către Guvern. La întocmirea şi aprobarea ordinii de zi se asigură prioritate
dezbaterii ordonanţelor de urgenţă ale Guvernului, proiectelor de lege sau propunerilor
legislative în procedură de urgenţă, proiectelor de lege sau propunerilor legislative care sunt
în competenţa Senatului, ca primă Cameră sesizată, şi rapoartelor întocmite de comisiile de
mediere.
Biroul permanent poate include în proiectul ordinii de zi dezbaterea unui proiect de
lege sau a unei propuneri legislative la care termenul de depunere a raportului a fost depăşit,
cu încadrarea pentru dezbatere şi aprobare în termenul prevăzut de Constituţie. Proiectele de
lege pentru ratificarea tratatelor internaţionale, precum şi rapoartele sau declaraţiile primului-
ministru cu privire la politica Guvernului se înscriu în proiectul ordinii de zi şi se dezbat cu
prioritate.
Ordinea de zi poate fi modificată numai la propunerea Biroului permanent, a unui grup
parlamentar sau a unei comisii a Senatului pentru motive bine întemeiate şi urgente.
La întocmirea şi adoptarea ordinii de zi în domeniul legislativ se asigură prioritate
cererilor adresate de birourile comisiilor permanente, dezbaterilor în procedură de urgenţă,
cererilor pentru adoptarea unei asemenea proceduri, proiectelor de lege şi propunerilor
legislative pentru care respectiva Cameră este prima Cameră sesizată.
La Camera Deputaţilor, proiectul ordinii de zi şi proiectul programului de lucru sunt
săptămânale şi se aprobă de Comitetul liderilor grupurilor parlamentare în ziua de miercuri a
fiecărei săptămâni de lucru a Camerei, pentru săptămâna următoare. În cazuri excepţionale,
modificarea ordinii de zi sau a programului de lucru se aprobă de Comitetul liderilor
grupurilor parlamentare, la cererea Biroului permanent. Ordinea de zi şi programul de
lucru aprobate se transmit în scris şi pe suport electronic deputaţilor şi grupurilor parlamentare
şi se afişează la sediul Camerei Deputaţilor în aceeaşi zi în care au fost aprobate de Comitetul
liderilor grupurilor parlamentare.
Comitetul liderilor grupurilor parlamentare este de altfel un organ specific, ale
cărui prerogative sunt prevăzute de art.37 din Regulamentul. Astfel, acest organism, care este
alcătuit din liderii grupurilor parlamentare constituite conform configuraţiei politice iniţiale,

aprobă ordinea de zi a şedinţelor Camerei Deputaţilor şi programul de lucru al acesteia,

precum şi modificările sau completările aduse ordinii de zi ori programului de lucru. El
propune plenului Camerei Deputaţilor modul de organizare a dezbaterilor prin alocarea pentru
fiecare grup parlamentar, în funcţie de ponderea sa în numărul total al deputaţilor, a timpului
afectat pentru luările de cuvânt; alocarea timpului afectat dezbaterilor este obligatorie la
dezbaterile politice şi facultativă la dezbaterile generale asupra unui proiect de lege sau asupra
unei propuneri legislative.
Desfăşurarea şedinţelor
Desfăşurarea şedinţelor are loc potrivit prevederilor constituţionale. Astfel, şedinţele

sunt publice şi se desfăşoară on line, în afara cazurilor în care se hotărăşte cu votul majorităţii
parlamentarilor prezenţi ca anumite şedinţe să fie secret.
Regulamentul Camerei Deputaţilor aduce precizarea că la şedinţele publice ale
Camerei Deputaţilor pot asista diplomaţi, reprezentanţi ai presei, radioului şi televiziunii,
precum şi alţi invitaţi, pe baza acreditării sau a invitaţiei semnate de secretarul general al
Camerei, în condiţiile stabilite de Biroul permanent. Cetăţenii pot asista la lucrările Camerei
pe baza unor permise de acces. Membrii Guvernului sau reprezentanţii acestora au acces la
lucrările Camerei. Dacă li se solicită participarea, prezenţa lor devine obligatorie. La
dezbaterea proiectelor de lege iniţiate de Guvern participă în mod obligatoriu, sub sancţiunea
retragerii proiectului de pe ordinea de zi, ministrul de resort sau secretarul de stat pentru
relaţia cu Parlamentul din ministerul respectiv.
Cât priveşte persoanele care asistă la şedinţă, acestea trebuie să păstreze liniştea şi să
se abţină de la orice manifestare de aprobare sau dezaprobare, în caz contrar fiind eliminate
din sală de către forţa publică pusă la dispoziţia preşedintelui.
Deputaţii sunt obligaţi să fie prezenţi la lucrările Camerei şi să se înscrie pe lista de
prezenţă, ţinută de unul dintre secretari. Deputatul care nu poate lua parte la şedinţă din
motive obiective va trebui să informeze printr-o motivaţie scrisă avizată de liderul de grup,
Biroul permanent, menţionând cauzele care îl împiedică să participe. Deputatului care nu îşi
poate motiva absenţa i se reţine din indemnizaţia lunară, pentru fiecare zi de absenţă, o sumă
de bani ce reprezintă a 21-a parte din indemnizaţia lunară, la care se adaugă diurna de
deplasare.

Şedinţa Camerei Deputaţilor este deschisă de preşedintele Camerei Deputaţilor. În

lipsa preşedintelui, acesta este înlocuit de unul dintre vicepreşedinţi, prin rotaţie. Preşedintele
de şedinţă este obligat să precizeze dacă este întrunit cvorumul legal, să anunţe ordinea de zi
şi programul de lucru. Preşedintele este asistat obligatoriu de doi secretari stabiliţi prin
rotaţie, din care unul, de regulă, este din opoziţie.
Verificarea întrunirii cvorumului se dispune de către preşedinte numai la şedinţele de
vot final, imediat înaintea votării, din proprie iniţiativă ori la cererea liderului unui grup
parlamentar. În cazul în care cvorumul nu este întrunit, şedinţa se suspendă, iar preşedintele
va comunica data şi ora reluării lucrărilor. Reluarea lucrărilor se face şi prin derogare de la
ordinea de zi aprobată, cu respectarea succesiunii stabilite prin aceasta.
Preşedintele Camerei sau vicepreşedintele care îl înlocuieşte conduce dezbaterile,
asigură menţinerea ordinii de zi în timpul dezbaterilor şi respectarea regulamentului. Nimeni
nu poate lua cuvântul decât dacă îi este dat de preşedinte. Persoanele care iau cuvântul în
Cameră vorbesc de la tribuna acesteia sau din alt loc unde există instalat un microfon.
Preşedintele Senatului conduce dezbaterile, veghează la respectarea Regulamentului şi
la menţinerea ordinii în sala de şedinţe. Reprezentanţilor Guvernului li se dă cuvântul în orice
fază a dezbaterii şi ori de câte ori solicită acest lucru. Acelaşi drept îl au şi reprezentanţii
comisiilor sesizate pentru raport de fond. Senatorii şi celelalte persoane care iau cuvântul sunt
obligate să se refere exclusiv la chestiunea în dezbatere pentru care s-au înscris la cuvânt şi să
respecte regulile deontologiei parlamentare.
Modalităţi de votare
Modalităţile de votare sunt prevăzute în mod detaliat de regulamentele celor două

Camere. Astfel, în Secţiunea a VII-a din Cap.II din Regulamentul Senatului se prevede că
legile, hotărârile, moţiunile simple, precum şi celelalte acte se adoptă de către Senat prin vot.
Votul deschis se exprimă public prin ridicarea mâinii, ridicare în picioare, apel
nominal sau electronic. În cazul legilor constituţionale, votul deschis se poate exprima şi prin
corespondenţă, în condiţiile stabilite de Regulamentul Comisiei de revizuire a Constituţiei.
Votul prin ridicarea mâinii sau prin ridicare în picioare poate avea una dintre
următoarele semnificaţii: pentru, contra sau abţinere. Constatarea rezultatelor se face de
secretari şi se comunică de preşedinte. Preşedintele Senatului sau liderul oricărui grup
parlamentar poate cere renumărarea voturilor.

Votul prin apel nominal se desfăşoară astfel: preşedintele explică obiectul votării şi
sensul cuvintelor pentru, contra şi abţinere, după care unul dintre secretari dă citire numelui şi
prenumelui fiecărui senator care răspunde pentru, contra sau abţinere. După terminarea
apelului se repetă numele şi prenumele senatorilor care nu au răspuns la primul apel.
Votul electronic se desfăşoară prin conectarea unuia dintre contactele care reprezintă
vot pentru, vot contra sau abţinere. Rezultatul votului electronic se afişează la dispoziţia
preşedintelui Senatului. În cazul unei defecţiuni tehnice, votul se repetă. Dacă defecţiunea
persistă, se recurge, după caz, la celelalte modalităţi de vot. Cartela de vot este
netransmisibilă.
Votul secret poate fi exprimat prin buletine de vot, pentru alegerea sau numirea în
unele funcţii, ori prin bile sau electronic, în cazul votării legilor, hotărârilor sau moţiunilor.
Actele Parlamentului.
Potrivit art.67 din Constituţie, Camera Deputaţilor şi Senatul adoptă legi, hotărâri şi
moţiuni în prezenţa majorităţii membrilor. După cum s-a arătat în literatura de specialitate,
orice manifestare de voinţă a Parlamentului se exprimă prin adoptarea unui act; manifestările
de voinţă ale Parlamentului pot avea efecte şi semnificaţii diferite.
“Cuprinzând un comandament, o permisiune sau o abilitare, ca modalităţi de
reglementare a relaţiilor sociale într-un anumit domeniu de activitate, dacă instituie norme de
drept, sau cu un alt conţinut, în funcţie de scopul urmărit, actele Parlamentelor se
caracterizează şi în raport cu obiectul lor. Forma este a unui anume conţinut. Ea nu există ca o
realitate în sine. De aceea, alături de aspectul formal, a doua caracteristică a actului este
conţinutul său” .
Prin urmare, actele Parlamentului se caracterizeazuă printr-o structură bivalentă: pe de
o parte, ele sunt acte care din punct de vedere formal emană de la Parlament, pe de altă parte
sunt acte ce au un anumit conţinut. Din acest punct de vedere, în ceea ce priveşte conţintul lor,
art.73 din Constituţie, diferenţiază legile în legi constituţionale, legi organice şi legi
ordinare.
Legile organice şi hotărârile privind Regulamentele Camerelor se adoptă cu votul
majorităţii membrilor fiecărei Camere, în timp ce legile ordinare şi hotărârile se adoptă cu
votul majorităţii membrilor prezenţi din fiecare Cameră.

Cât priveşte legile constituţionale, acestea, potrivit unei constante practici adoptate de
toate ţările, se adoptă cu o majoritate de cel puţin două treimi din numărul membrilor fiecărei
Camere.
În ceea ce priveşte celelalte acte adoptate de Parlament (cu excepţia legilor la care ne-
am referit) câteva precizări se impun.
Hotărârea – spre deosebire de lege – este un act ce provine de la una din Camerele
Parlamentului sau de la Camerele reunite în şedinţă comună; se referă exclusiv la activitatea
parlamentară şi are efecte cu caracter intern.
Moţiunea este un act prin care una din Camere sau Camerele reunite îşi exprimă
atitudinea într-o anumită problemă, ea putând avea efecte juridice în anumtie cazuri, cum ar
fi, de pildă, adoptarea unei moţiuni de cenzură având ca efecte demiterea Guvernului.
3. PROCEDURA LEGISLATIVĂ
Parlamentul României este, după cum se ştie, un parlament bicameral. El cuprinde în

actualul moment 334 deputaţi şi 137 senatori. Până la reforma constituţională din 2003 a
existat un paralelism aproape perfect între prerogativele Camerei Deputaţilor şi cele ale
Senatului. Fiecare lege, indiferent de conţinutul său, trebuia să urmeze în mod obligatoriu o
procedură similară în ambele Camere, eventualele nepotriviri urmând a fi soluţionate pe calea
unei proceduri ce implica organizarea unor comisii de mediere sau, dacă acestea nu reuşeau să
ajungă la o soluţie, o procedură de concililere ce implica convocarea în şedinţă a ambelor
Camere reunite.
Procedura menţionată făcea ca adoptarea legilor de către Parlament să fie o operaţiune
de durată şi greoaie, ceea ce justifica în parte susţinerile diverselor guverne care s-au succedat
la conducerea României şi care au recurs la un număr excesiv de Ordonanţe de urgenţă,
motivând tocmai „încetineala” procedurii parlamentare faţă de importanţa problemelor ce se
cereau a fi dezbătute şi soluţionate.
Reforma constituţională din anul 2003 a adus importante elemente de noutate în ceea
ce priveşte desfăşurarea procesului legislativ, prin stabilirea unor domenii în care una dintre
Camerele Parlamentului, denumită “prima Cameră sesizată”, este cea care dezbate proiectul
sau propunerea legislativă (Camera de dezbatere), iar cea de a doua Cameră “Camera
decizională”, este chemată să statueze în mod definitiv asupra acestei propuneri sau proiect.

Modificarea Constituţiei a promovat o nouă concepţie, potrivit căreia se supun spre

dezbatere şi adoptare Camerei Deputaţilor în primă lectură, proiectele de lege şi propunerile
legislative pentru ratificarea tratatelor sau a altor acorduri internaţionale şi a măsurilor
legislative ce rezultă din aplicarea acestor tratate sau acorduri. De asemenea, se supun
Camerei Deputaţilor şi proiectele legilor organice ce privesc serviciul de radio şi televiziune,
persoanele care nu pot face parte din partidele politice, exceptarea de la serviciul militar a
cetăţenilor români, legile organice ce privesc regimul stării de asediu şi al celei de urgenţă,
statutul funcţionarilor publici, regimul juridic al proprietăţii şi moştenirii, raporturile de
muncă, sindicatele, înfiinţarea şi organizarea Consiliului Legislativ, organizarea Guvernului,
incompatibilităţile cu funcţia de membru al Guvernului, înfiinţarea autorităţilor administrative
autonome, structura sistemului naţional de apărare, a serviciilor de informaţii şi celorlalte
componente ale forţelor armate, competenţa instanţelor judecătoreşti, condiţiile în care se
efectuează reînnoirea periodică a membrilor Curţii Constituţionale.
În total, Camerei Deputaţilor îi revin, ca primă Cameră sesizată, 22 categorii de legi
organice şi o singură categorie de legi care pot fi, după caz, organice sau ordinare, având ca
obiect ratificarea tratatelor şi a altor acorduri internaţionale, în timp ce Senatului îi revin
numai 18 precum şi toate proiectele sau propunerile de legi ordinare.
Comisia Constituţională în dezbaterile sale şi în textul prezentat Camerei Deputaţilor
nu a reţinut alte elemente de diferenţiere între cele două Camere, cu excepţia situaţiei la care
ne-am referit mai sus, privind obligaţia sesizării uneia din Camere cu un anumit proiect de
lege sau propunere legislativă privind un domeniu specific. Menţionăm însă că, în timpul
dezbaterilor care s-au purtat în ultimii ani cu privire la revizuirea Constituţiei României, au
fost propuse şi alte variante ce aveau în vedere stabilirea unor competenţe specifice pentru
Senat, spre a-l diferenţia mai mult sub aspectul competenţei de Camera Deputaţilor. De altfel,
asemenea puncte de vedere au fost susţinute şi cu prilejul dezbaterii parlamentare a
proiectului de lege privind revizuirea Constituţiei şi se regăsesc în propunerile formulate
anterior de partidele politice.
Noile prevederi constituţionale au fost dezvoltate prin regulamentele celor două
Camere. Astfel, Regulamentul Camerei Deputaţilor prevede în art.92 pct.8 că, potrivit
art.75 din Constituţia României, republicată, se supun spre dezbatere şi adoptare Camerei
Deputaţilor, ca primă Cameră sesizată:

1. proiectele de lege şi propunerile legislative pentru ratificarea tratatelor sau a altor

acorduri internaţionale şi a măsurilor legislative ce rezultă din aplicarea acestor tratate sau
acorduri;
2. proiectele legilor organice prevăzute în Constituţia României, republicată, care se
referă la: organizarea şi funcţionarea serviciilor publice de radio şi televiziune şi controlul
parlamentar al acestora; dreptul de asociere, respectiv incompatibilitatea cu calitatea de
membru al partidelor politice a unor categorii socioprofesionale; organizarea şi funcţionarea
instituţiei Avocatului Poporului.
La Senat, articolul 88 din Regulament dispune că acesta, ca primă Cameră sesizată
are în competenţă spre dezbatere şi adoptare, proiectele de lege şi propunerile legislative în
domeniile stabilite de art.75 din Constituţia României, republicată, după cum urmează:
1. proiectele de lege şi propunerile legislative de nivelul legilor ordinare;
2. proiectele legilor organice referitoare la teritoriu; cetăţenie; simbolurile naţionale;
egalitatea în drepturi; dreptul de proprietate privată.
NU UITA!
În ceea ce priveşte celelalte acte adoptate de Parlament (cu excepţia legilor la
care ne-am referit) câteva precizări se impun.
Hotărârea – spre deosebire de lege – este un act ce provine de la una din
Camerele Parlamentului sau de la Camerele reunite în şedinţă comună; se referă
exclusiv la activitatea parlamentară şi are efecte cu caracter intern.
Moţiunea este un act prin care una din Camere sau Camerele reunite îşi exprimă
atitudinea într-o anumită problemă, ea putând avea efecte juridice în anumtie cazuri,
cum ar fi, de pildă, adoptarea unei moţiuni de cenzură având ca efecte demiterea
Guvernului.

1. Definiti procedura parlamentara.

2. Care sunt etapele procedurii legislative parlamentare?
3. Care sunt mdalitatile de votare?
1. Organizarea şi desfăşurarea sesiunilor Parlamentului.
2. Sesiunile ordinare şi sesiunile extraordinare.
3. Procedura legislativă

– Olivier Beaud, La puissance de l'État, Paris, PUF, 1994 (Léviathan)




Lumina Lex, 2005.


1998.
1992.



RELAŢIILE DINTRE PARLAMENT ŞI CELELALTE
ORGANE ALE STATULUI. IMPORTANŢA, DIMENSIUNILE
ŞI LIMITELE CONTROLULUI PARLAMENTAR
• va cunoaşte aspecte privind instituţia Parlamentului

• va cunoaşte aspecte privind mecanismul relaţiilor dintre Parlament şi organele
statului
• va cunoste modurile de control parlamentar
1. PARLAMENTUL ŞI INSTITUŢIA PREZIDENŢIALĂ ................................................ 82
2. MECANISMUL RELAŢIEI DINTRE PARLAMENT ŞI GUVERN. CONTROLUL

PARLAMENTAR .................................................................................................................. 83
3. RELAŢIA DINTRE PARLAMENT ŞI CURTEA CONSTITUŢIONALĂ .................. 86
4. RELAŢIA DINTRE PARLAMENT ŞI ALTE ORGANE ALE STATULUI ................ 88
NU UITA! ............................................................................................................................... 89

1. PARLAMENTUL ŞI INSTITUŢIA PREZIDENŢIALĂ
Relaţia dintre Parlament şi instituţia prezidenţială sau şeful statului, indiferent dacă
acesta este monarh sau preşedinte de republică, prezintă o însemnătate dintre cele mai mari,
ţinând seama de faptul că atât şeful statului cât şi Parlamentul se bazează pe anumite elemente
de legitimitate. În cazul republicilor, atât legitimitatea Parlamentului cât şi a şefului de stat
decurg din sufragiul popular, în timp ce în regimurile monarhice, legitimitatea monarhului
decurge din prerogativele sale istorice şi ereditare.
O analiză a modului în care se înfăptuieşte relaţia dintre Parlament şi instituţia
prezidenţială poate fi făcută în mod ştiinţific numai raportându-ne la diferitele tipuri de
regimuri constituţionale şi ţinând seama de faptul că există importante diferenţieri între
acestea în ce priveşte atribuţiile Parlamentului, ale Preşedintelui, precum şi în ce priveşte
mecanismul relaţiilor dintre aceste două importante organe ale statului.
Regimul semi-prezidenţial
Regimul semi-prezidenţial caută să suplinească o serie de dezavantaje ale sistemului

prezidenţial, dar şi de imperfecţiuni ale regimului parlamentar - la care ne vom referi în
continuare. Între un sistem care acordă preşedintelui prerogative foarte largi şi un sistem care
nu îi acordă deloc, regimul semi-prezidenţial imaginează o cale de mijloc, în care preşedintele
ales de întregul popor devine un arbitru între puterile statului, iar puterea executivă aparţine
de fapt Guvernului, în fruntea căruia se găseşte primul ministru. Aceasta reprezintă, de fapt,
prima şi cea mai importantă deosebire între regimul semi-prezidenţial şi cel prezidenţial,
deoarece în regimurile prezidenţiale preşedintele este totodată şeful puterii executive.
Regimul parlamentar
Regimul parlamentar acordă o însemnătate considerabilă Parlamentului, care devine

de fapt adevăratul forum politic de guvernare. Guvernul – condus de un prim ministru eficient
şi cu largi puteri – este obligat să dea socoteală Parlamentului, care îi poate retrage oricând
încrederea fără prea mari dificultăţi, în condiţiile în care apreciază că nu-şi îndeplineşte
mandatul. Preşedintele republicii este, în asemenea condiţii, o figură mai mult decorativă,
având atribuţii de reprezentare şi protocol, un rol politic minor, ce este depăşit de departe de

poziţia proeminentă a primului ministru. Preşedintele republicii poate acţiona însă cu succes
în situaţii de criză, în care el este de fapt cel ce va conferi mandatul viitorului premier; o
asemenea opţiune nu poate fi făcută însă nici ea discreţionar, deoarece preşedintele va recurge
la o anumită nominalizare numai după ce va avea girul forţelor politice şi se va confrunta cu
acestea.
Regimul directorial
O varietate a regimurilor întemeiate pe principiul pluralismului politic o constituie

regimul directorial. Acest regim se caracterizează prin aceea că puterea executivă este
deţinută de un colegiu ales de către legislativ, pe un anumit termen, până la expirarea căruia
nu poate fi revocat. Un asemenea sistem se deosebeşte în mod evident de regimul
parlamentar, întrucât guvernul (executivul) nu poate fi revocat de Parlament până când nu îşi
va fi terminat mandatul.
În România, republică semiprezidenţială, relaţia dintre şeful statului şi Parlament se
desfăşoară mai ales în legătură cu adresarea de mesaje de către Preşedintele României
Parlamentului şi cu privire la suspendarea din funcţie a şefului statului.
2. MECANISMUL RELAŢIEI DINTRE PARLAMENT ŞI GUVERN.

CONTROLUL PARLAMENTAR
Spre deosebire de Parlament, Guvernul este organul suprem executiv care asigură
realizarea politicii interne şi externe a ţării, exercitând totodată conducerea generală a întregii
administraţii publice.
După cum s-a subliniat cu prilejul dezbaterilor Adunării Constituante, "Guvernul
apare ca o autoritate autonomă, supusă însă, în condiţiile prevăzute de Constituţie,
controlului Parlamentului".
Acţionând în sfera atribuţiilor sale, Guvernul adoptă hotărâri şi ordonanţe. El poate
exercita şi o activitate normativă, dar numai în condiţiile articolului 115 din Constituţia
României.
Legea nr.90/2001 pentru organizarea şi funcţionarea Guvernului României şi a
ministerelor precizează atribuţiile principale ale Guvernului vizând, printre altele, conducerea
şi controlul activităţii ministerelor, elaborarea proiectelor de legi şi supunerea acestora spre

adoptare Parlamentului, întocmirea proiectului bugetului de stat, negocierea tratatelor,

acordurilor şi convenţiilor internaţionale.
În art.1 alin.5 al Legii sunt specificate funcţiile pe care le exercită Guvernul şi anume :
“pentru realizarea Programului de guvernare Guvernul exercită următoarele funcţii :
a) funcţia de strategie, prin care se asigură elaborarea strategiei de punere în aplicare
a Programului de guvernare ;
b) funcţia de reglementare, prin care se asigură elaborarea cadrului normativ şi
instituţional necesar în vederea realizării obiectivelor strategice ;
c) funcţia de administrare a proprietăţii statului, prin care se asigură administrarea
proprietăţii publice şi private a statului, precum şi gestionarea serviciilor pentru care statul
este responsabil ;
d) funcţia de reprezentare, prin care se asigură, în numele statului român,
reprezentarea pe plan intern şi extern ;
e) funcţia de autoritate de stat, prin care se asigură urmărirea şi controlul aplicării şi
respectării reglementărilor în domeniul apărării, ordinii publice şi siguranţei naţionale,
precum şi în domeniile economic şi social şi al funcţionării instituţiilor şi organismelor care
îşi desfăşoară activitatea în subordinea sau sub autoritatea Guvernului ”.
Trebuie menţionat că Regulamentele parlamentare cuprind importante prevederi care
asigură o implicare corespunzătoare a Guvernului în procesul legislativ.
Astfel, prin Hotărârea nr.5 din 12 ianuarie 2001 privind modificarea şi completarea
Regulamentului Camerei Deputaţilor, s-a dispus - printre altele - că la lucrările Comitetului
ordinii de zi nou înfiinţat participă ca invitat reprezentantul Guvernului (art.342).
O prevedere similară a fost menţinută şi în actualul Regulament al Camerei
Deputaţilor cu privire la lucrările Comitetului liderilor grupurilor parlamentare (art.38
alin.21).
În legătură cu dreptul de a prezenta amendamente, Guvernul, ca şi deputaţii şi
grupurile parlamentare, pot prezenta asemenea amendamente la Comisia sesizată în fond până
la împlinirea unui termen de cinci zile înainte de data stabilită pentru depunerea raportului. În
cazul în care termenul de depunere a fost redus la cinci zile, şi termenul depunerii
amendamentelor va fi redus la trei zile (art.90 alin.1).
În situaţia propunerilor legislative elaborate de o comisie parlamentară, acestea se
comunică şi Guvernului (art.90 alin.2).

O prevedere importantă este legată de amendamentele care implică modificarea

bugetului de stat sau a bugetului asigurărilor sociale de stat. Amendamentele la care în termen
de cinci zile de la primire Guvernul nu s-a opus, sunt considerate acceptate. Răspunsul
Guvernului în legătură cu amendamentele ce i-au fost transmise poate fi dat numai sub
semnătura unui membru al acestuia (art.90 alin.7).
În ceea ce priveşte discutarea articolelor la care s-au făcut amendamente, pot lua
cuvântul pentru a-şi exprima punctul de vedere atât deputaţii, raportorul comisiei sesizate în
fond, dar şi reprezentantul Guvernului (art.97 alin.1).
Alin.2 al art.115 din Regulamentul Camerei Deputaţilor dispune, cu referire la
procedura de urgenţă, că vor fi supuse aprobării Comitetului liderilor grupurilor
parlamentare, atât cererile Guvernului, cât şi propunerile Birourilor permanente ale grupurilor
parlamentare sau ale comisiilor permanente.
Mecanismul relaţiilor dintre Parlament şi Guvern este stabilit cu deosebită claritate în
Capitolul IV din Titlul 3 al Constituţiei României. Sunt prevăzute ca modalităţi de acţiune: a)
informarea Parlamentului (art.111); b) procedura întrebărilor şi interpelărilor (art.112);
c) moţiunea de cenzură (art.113); d) angajarea răspunderii guvernului (art.114) şi e)
delegarea legislativă (art.115).
Din analiza prevederilor constituţionale, a practicii altor state, ca şi a principiilor
generale de drept constituţional, rezultă faptul că Guvernul acţionează în deplinătatea
competenţei sale pentru realizarea atribuţiilor ce-i revin, controlul parlamentar exercitându-se
numai în limita prevederilor constituţionale şi numai prin folosirea căilor şi metodelor pe care
Parlamentul le are la dispoziţie. Parlamentul nu se poate substitui competenţei Guvernului,
nici nu are dreptul să emită "avize" ori să acorde "viză de control preventiv" cu privire la
actele efectuate de Guvern. În momentul de faţă, în toate ţările lumii controlul parlamentar
reprezintă una dintre laturile cele mai importante ale activităţii parlamentare. După cum
subliniază autorii francezi Pierre Avril şi Jean Giquel, "termenul de control desemnează
activităţile politice ale Adunărilor, spre deosebire de activitatea lor legislativă, şi acoperă o
mare diversitate de operaţiuni care merg de la punerea în joc a responsabilităţii Guvernului
până la activităţi pur informative".
Într-un studiu elaborat de Uniunea Interparlamentară este pus în lumină fundamentul
controlului parlamentar: fiind mandatare ale poporului, Adunările legislative trebuie să
supravegheze modul în care se înfăptuieşte conducerea treburilor statului pentru ca aceasta să
se menţină pe linia care corespunde cel mai mult aspiraţiilor întregii colectivităţi naţionale. În

aplicarea sa, acest principiu se dovedeşte destul de complicat de înfăptuit deoarece ridică
problema raporturilor între puterile publice. După cum se menţionează în studiul citat, "Forţa
Parlamentului derivă din puterea sa de a supraveghea în ansamblul său acţiunea politică şi
administrativă a executivului şi chiar de a o întrerupe atunci când ea nu corespunde
dezideratelor naţiunii". Mijloacele de control puse la dispoziţia Parlamentului diferă, însă,
după cum este vorba de un regim politic parlamentar propriu zis sau de un regim
prezidenţial, întemeiat pe separaţia puterilor, în cadrul căruia fiecărui organ al statului i s-au
încredinţat funcţii precise, dar independente unele de altele, pe care le exercită, în limitele
competenţelor ce le sunt atribuite. Într-un asemenea sistem, chiar dacă parlamentele nu au
posibilitatea să înlocuiască guvernele, ele au totuşi la dispoziţie un anumit număr de mijloace
de control.
Cu prilejul dezbaterii problemei controlului parlamentar în cadrul unui Seminar
organizat de Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei, tipurile de control au fost
clasificate astfel:
10- controlul ex ante (anterior sau preventiv) şi controlul ex post (ulterior);
20- controlul "de rutină" (obişnuit) şi controlul ad-hoc (pentru situaţii speciale,
inclusiv anchetele);
30- controlul (propriu zis) şi "reacţiile" (urmările, implicaţiile controlului);
40- controlul efectuat de Parlament şi controlul încredinţat de Parlament altor
organe (de pildă, Curtea de Conturi) şi
50- controlul exercitat asupra unor probleme de politică internă şi cel exercitat asupra
unor probleme de politică externă.
Uniunea Parlamentară clasifică însă controlul parlamentar în funcţie de domeniile mari
asupra cărora se efectuează controlul.
3. RELAŢIA DINTRE PARLAMENT ŞI CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
Relaţia dintre Parlament şi Curtea Constituţională este o relaţie deosebit de complexă

şi importantă, care acţionează în ambele sensuri, implicând numeroase elemente de
procedură, dar şi importante prevederi de fond.

Analiza modului în care s-au desfăşurat aceste raporturi în întreaga perioadă care a
urmat constituirii şi începerii activităţii Curţii Constituţionale demonstrează că, de regulă, s-au
respectat termenele şi procedurile care priveau buna desfăşurare a controlului de
constituţionalitate a legilor, regulamentelor Parlamentului, precum şi soluţionarea excepţiilor
de neconstituţionalitate.
Din acest punct de vedere, sesizările de neconstituţionalitate au fost depuse
întotdeauna în termenul legal la Secretarii Generali ai celor două Camere ale Parlamentului şi
transmise operativ Curţii Constituţionale.
Cu regularitate şi în timp util, membrii celor două Camere au fost informaţi de către
preşedinţii de şedinţă asupra dreptului de sesizare a Curţii Constituţionalitate în conformitate
cu prevederile art.17 din Legea nr.47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii
Constituţionale.
Prevederea constituţională potrivit căreia sesizarea de neconstituţionalitate poate fi
făcută de un număr de cel puţin 50 de deputaţi sau de cel puţin 25 de senatori (art.144 lit.a din
Constituţie) a fost respectată în toate situaţiile. Au existat chiar cazuri în care sesizarea a fost
făcută de un număr de deputaţi sau senatori superior celui prevăzut de Constituţie. Aşa, de
pildă, în 1994, în legătură cu Legea privind ajutorul social (devenită Legea nr.107/1994)
sesizarea de neconstituţionalitate a fost făcută de 91 de deputaţi şi ulterior de 32 de senatori.
În cazul Legii privind aprobarea Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului nr.36/1997
pentru modificarea şi completarea Legii Învăţământului nr.84/1995, sesizarea a fost făcută de
86 de deputaţi etc.
Potrivit Legii nr.47/1992, în privinţa controlului constituţionalităţii legilor înainte de
promulgare, după sesizarea Curţii, aceasta comunică sesizarea în termen de 24 de ore
preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernului, precizând şi data când vor
avea loc dezbaterile.
O importantă prevedere este aceea a art.17 alin.(1) din Lege, potrivit căreia, până la
data dezbaterilor, preşedinţii celor două Camere pot prezenta în scris punctul lor de vedere.
Această dispoziţie crează o facultate, nu o obligaţie pentru preşedinţii celor două Camere ale
Parlamentului, de a-şi prezenta punctele de vedere în legătură cu soluţionarea unor sesizări de
neconstituţionalitate.
În cazul excepţiei de neconstituţionalitate care vizează probleme de constituţionalitate
ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti, preşedintele Curţii Constituţionale comunică
încheierea prin care a fost sesizată Curtea Constituţională preşedinţilor celor două Camere ale

Parlamentului şi Guvernului, indicând data până la care pot să trimită punctele lor de vedere.
Redactarea acestui text demonstrează, de asemenea, facultatea conducerii Camerelor
Parlamentului de a-şi exprima punctele de vedere şi opiniile în legătură cu eventuala sesizare
de neconstituţionalitate.
4. RELAŢIA DINTRE PARLAMENT ŞI ALTE ORGANE ALE

STATULUI
Una dintre atribuţiile cele mai importante ale Parlamentului este aceea de a desemna –
prin numire sau alegere – un număr de autorităţi publice, desemnarea efectuându-se de
către ambele Camere (separat sau în şedinţă comună) sau – într-un singur caz, al Avocatului
Poporului – de către Senat.
Parlamentul României exercită un rol important în desemnarea unor autorităţi publice
de cea mai mare însemnătate. Desemnarea acestora se face, în toate cazurile, potrivit
prevederilor legilor în cauză, pe care le-am menţionat, fie în cadrul unei şedinţe comune a
celor două Camere, fie în mod separat, când legea prevede astfel.
În toate cazurile este necesar avizul comisiei de specialitate a fiecărei Camere, în
majoritatea situaţiilor avizul Comisiei juridice.
Cât priveşte modalitatea prin care se face desemnarea diverselor autorităţi la care ne-
am referit, stabilirea acesteia este de competenţa Parlamentului sau, după caz, a uneia din
Camere, care poate alege oricare dintre modalităţile de vot regulamentare.
În toate situaţiile, constatarea rezultatului votării se va face, în cazul recurgerii la votul
cu buletine de vot (care este cel mai frecvent), prin întocmirea unor procese-verbale încheiate
în prezenţa membrilor Biroului permanent sau ai birourilor permanente. În urma exprimării
votului, pe cale de hotărâre (a Parlamentului sau, după caz, a uneia din Camere) se dispune
numirea sau alegerea persoanei în cauză, ce a fost propusă pentru demnitatea respectivă.
Precizăm că pentru numirea ori alegerea în anumite funcţii este necesară întrunirea
voturilor majorităţii senatorilor sau deputaţilor. Cu titlu de exemplu menţionăm dispoziţiile
art.7 alin.4 din Legea nr.47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale,
potrivit cărora pentru alegerea judecătorilor la Curtea Constituţională, a căror numire revine
Camerei Deputaţilor şi Senatului (în afară de preşedinte), este necesar votul majorităţii
membrilor Camerei respective.

În situaţia în care, în urma votului exprimat candidatul ori candidaţii propuşi nu au

întrunit majoritatea necesară cerută de lege, urmează să se organizeze un alt tur de scrutin,
indiferent dacă pentru funcţia respectivă au fost propuşi unul sau mai mulţi candidaţi. În
situaţia în care au fost propuşi mai mulţi candidaţi, turul de scrutin următor se va organiza
pentru primii doi candidaţi cre au obţinut cel mai mare număr de voturi la turul de scrutin
anterior. În situaţia în care există o singură nominalizare pentru ocuparea funcţiei respective,
se vor organiza noi tururi de scrutin până la obţinerea majorităţii necesare.
NU UITA!
Cu prilejul dezbaterii problemei controlului parlamentar în cadrul unui Seminar
organizat de Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei, tipurile de control au fost
clasificate astfel:
10- controlul ex ante (anterior sau preventiv) şi controlul ex post (ulterior);
20- controlul "de rutină" (obişnuit) şi controlul ad-hoc (pentru situaţii speciale,
inclusiv anchetele);
30- controlul (propriu zis) şi "reacţiile" (urmările, implicaţiile controlului);
40- controlul efectuat de Parlament şi controlul încredinţat de Parlament altor
organe (de pildă, Curtea de Conturi) şi
50- controlul exercitat asupra unor probleme de politică internă şi cel exercitat
asupra unor probleme de politică externă.
Uniunea Parlamentară clasifică însă controlul parlamentar în funcţie de domeniile mari
asupra cărora se efectuează controlul.

1. Ce functii exercita Guvernul?
2. Care sunt tipurile de control?
3.
1. Rolul Parlamentului în desemnarea şefului statului şi a primului ministru.
2. Controlul parlamentar.
3. Relaţia dintre Parlament şi Executiv în diferitele sisteme constituţionale.



Lumina Lex, 2005.



– Pierre-Henri Chalvidan, Droit constitutionnel. Institutions et régimes politiques, Paris,

Nathan, 1996. (Fac. droit).
– Bernard Chantebout, Droit constitutionnel et science politique, Paris, Armand Colin, 1997,
14e éd (U- Droit).
Bucureşti, 1996.
1992.

Bucureşti, 2003.



DIPLOMAŢIA PARLAMENTARĂ ŞI ROLUL SĂU
ÎN PROMOVAREA INTERESELOR ŞI IMAGINII ROMÂNIEI
• va cunoaşte rolul diplomaţiei

• va cunoaşte însemnătatea diplomaţiei în lumea contemporană
• va cunoste evoluţia formelor diplomaţiei
1. ROLUL ŞI ÎNSEMNĂTATEA DIPLOMAŢIEI ÎN LUMEA CONTEMPORANĂ ... 93
2. EVOLUŢIA ŞI DIVERSIFICAREA FORMELOR DIPLOMAŢIEI. TRADIŢIILE

DIPLOMAŢIEI PARLAMENTARE .................................................................................... 93
3. FORMELE ŞI METODELE DIPLOMAŢIEI PARLAMENTARE ................................ 95
NU UITA! ............................................................................................................................... 98

1. ROLUL ŞI ÎNSEMNĂTATEA DIPLOMAŢIEI ÎN LUMEA

CONTEMPORANĂ
Activitatea diplomatică are o lungă şi prodigioasă tradiţie, ea contribuind pe parcursul
timpului la soluţionarea a numeroase probleme pendinte între state, la perfectarea unor tratate
internaţionale, precum şi la constituirea unor organizaţii şi organisme internaţionale care joacă
un rol important în lumea de azi.
Autorii de specialitate au elaborat, de aceea, numeroase definiţii care surprind, din
diverse unghiuri, valoarea şi semnificaţia activităţii diplomatice care se desfăşoară la nivelul
statelor.
Potrivit unei definiţii care a fost formulată în secolul XIX, "Diplomaţia este ştiinţa
raporturilor şi intereselor reciproce ale statelor sau arta de a concilia interesele popoarelor
între ele; într-un sens mai restrâns, ştiinţa sau arta negocierilor; ea are ca etimologie cuvântul
grec diploma, duplicatul, dublarea unui act emis de prinţ şi al cărui prim exemplar s-a
păstrat". Într-o altă accepţie, diplomaţia ar fi "aplicarea inteligenţei şi tactului la întreţinerea
relaţiilor oficiale între guvernele statelor independente, extinse uneori şi la relaţiile lor cu
statele vasale; sau, şi mai pe scurt, întreţinerea legăturilor (conduct of business) între state
prin mijloace paşnice".
Pe parcursul timpului, activitatea diplomatică a cunoscut însă numeroase şi
semnificative dezvoltări, dar şi diversificări, tinzând la afirmarea pe prim plan a unor aspecte
sau a unor domenii sau altora ale activităţii diplomatice. Pe de altă parte, în condiţiile
revoluţiei ştiinţifice şi tehnice, celeritatea, comunicarea rapidă, deciziile prompte şi eficiente
au început să condiţioneze într-un grad din ce în ce mai înalt activitatea diplomatică. În 1883,
Albert Sorel îşi imagina un Richelieu, un Bismarck, un Ludovic al XIV-lea sau un Frederic
închişi într-un cabinet plin de telefoane şi comprimând "într-un dialog precipitat toate
problemele seculare ale dinastiilor şi ale naţiunilor".
2. EVOLUŢIA ŞI DIVERSIFICAREA FORMELOR DIPLOMAŢIEI.

TRADIŢIILE DIPLOMAŢIEI PARLAMENTARE
Aşa cum s-a arătat, în secolul nostru, păstrându-şi conotaţiile tradiţionale, diplomaţia a
cunoscut forme noi şi tot mai importante. Orientată iniţial spre dimensionarea relaţiilor
politice, diplomaţia s-a extins în mod succesiv asupra domeniului economic, cultural, tehnico-

ştiinţific. Se vorbeşte tot mai mult astăzi despre o diplomaţie economică, despre o diplomaţie
culturală, despre o diplomaţie tehnico-ştiinţifică, inclusiv diplomaţia nucleară, deşi toate
aceste tipuri de diplomaţie nu se suprapun, fireşte, cu formele, metodele şi conţinutul
diplomaţiei tradiţionale.
În ceea ce priveşte diplomaţia parlamentară, aceasta are şi ea vechi tradiţii. Iniţial
parlamentele, care au preluat prerogativa regală a ratificării tratatelor, au devenit factori
politici importanţi care dispuneau în legătură cu angajamentele internaţionale cele mai
relevante ale statelor. Este o realitate de netăgăduit a zilelor noastre că, în decursul timpului,
contactele fireşti între parlamente s-au extins şi ele şi s-au amplificat, astfel încât relaţiile
interparlamentare, fără a "dubla" relaţiile oficiale la nivelul statelor, au adus acestora
importante elemente de complementaritate, conferindu-le o puternică încărcătură politică.
Spre deosebire de diplomaţia la nivelul statelor, diplomaţia la nivelul parlamentelor
prezintă o mai mare flexibilitate şi posibilităţi inedite de abordare a unor probleme deosebit de
complexe şi dificile ale relaţiilor internaţionale. Dacă, aşa cum este bine ştiut, diplomaţia
oficială se desfăşoară la nivelul statelor şi, prin aceasta, al forţelor politice care sunt implicate
în mod direct în acţiunea de guvernare, diplomaţia la nivelul parlamentelor prezintă avantajul
implicării tuturor forţelor politice, atât guvernamentale cât şi de opoziţie, în acţiunea de
contacte şi de negocieri. Pe de altă parte, neangajând în mod nemijlocit statele, cancelariile
diplomatice, ci numai forţe politice de cele mai variate orientări ce fac parte din forumurile
reprezentative ale diferitelor ţări, diplomaţia parlamentară poate să acţioneze în anumite
situaţii cu mai multă eficienţă chiar decât diplomaţia oficială, facilitând utilizarea unor canale
de contacte care uneori nu sunt la îndemâna diplomaţiei oficiale.
În timpul primului război mondial, cum era şi firesc, activităţile parlamentare au fost
întrerupte, cu toate că unii parlamentari desfăşurau încă de pe atunci o activitate intensă în
cadrul Organizaţiei centrale pentru o pace durabilă, fondată la Haga în 1915, care avea să
joace un rol important în cadrul lucrărilor pentru pregătirea viitoarei Ligi a Naţiunilor.
Reluarea activităţilor parlamentare după restabilirea păcii a fost marcată de
conştientizarea unor importane forţe politice în legătură cu justeţea ideii de a evita o viitoare
conflagraţie mondială. De aceea, în activitatea Uniunii Interparlamentare s-au exprimat tot
mai puternic voci în sensul sprijinirii Ligii Naţiunilor, al vindecării rănilor provocate de
război şi reconstrucţiei economice mondiale. Statutul Uniunii Interparlamentare a fost
amendat, introducându-se o importantă prevedere în sensul că Uniunea Interparlamentară va
trebui "să studieze şi să caute soluţii pentru toate problemele cu caracter internaţional,

capabile să-şi găsească rezolvarea prin acţiuni parlamentare". Totodată, Uniunea se angaja "să
facă orice sugestie pentru dezvoltarea instituţiilor parlamentare, în scopul îmbunătăţirii
activităţii acestor instituţii şi creşterii prestigiului lor". Este de reţinut, totodată, că în cadrul
scopurilor pe care le reafirma Uniunea Interparlamentară, la loc de frunte se situa şi
codificarea dreptului internaţional, evident o codificare neoficială, întreprinsă de organizaţii
cu caracter neguvernamental. În această privinţă un rol excepţional i-a revenit savantului
român Vespasian V.Pella, delegat al grupului interparlamentar român la majoritatea
conferinţelor ce au avut loc între cele două războaie mondiale.
3. FORMELE ŞI METODELE DIPLOMAŢIEI PARLAMENTARE
Diplomaţia parlamentară dispune, aşa cum s-a arătat, de o foarte largă paletă de forme
şi metode de acţiune, care o fac ca în anumite cazuri să dispună de posibilităţi sporite faţă de
diplomaţia oficială.
Aceste forme şi metode sunt, în esenţă, următoarele:
a) dezbaterea şi ratificarea unor legi privind tratatele şi convenţiile internaţionale;
b) declaraţiile, rezoluţiile şi apelurile adoptate de diferitele parlamente; şi
c) delegaţiile parlamentare ce iau parte la reuniunile bilaterale şi multilaterale.
Ratificarea tratatelor şi convenţiilor internaţionale
Potrivit constituţiilor naţionale, Parlamentele au dreptul de a examina din toate

punctele de vedere tratatele internaţionale încheiate în numele statelor sau care privesc
domenii fundamentale ale colaborării lor. Actul prin care Parlamentul adoptă sau respinge o
lege ce are ca obiect ratificarea unui tratat este, în fond, un mod de control al legislativului
asupra activităţii actului de politică externă, de verificare a concordanţei literei şi spiritului
unor înţelegeri constituţionale care definesc organizarea statului.
Această prerogativă a parlamentelor este recunoscută în toate ţările lumii, indiferent de
mecanismul lor de guvernare. Cu toate acestea, "Camerele se găsesc în general în
imposibilitatea juridică sau practică de a participa la negocierile care preced încheierea unor
tratate, tot aşa cum ele nu pot să oblige guvernul să pornească asemenea negocieri. În schimb,
dreptul lor de control à posteriori asupra tratatelor deja semnate, înainte de ratificarea ce

incumbă şefului statului, apare mai uşor de organizat şi, în orice caz, justificat în virtutea
principiilor democratice".
Sistemele constituţionale diferă în ce priveşte implicarea parlamentelor în dezbaterea
şi ratificarea tratatelor. În unele ţări francofone, ca de pildă Camerun, Franţa şi Senegal,
tratatele nu pot să fie ratificate de preşedintele republicii decât în virtutea unei legi care îl
abilitează în acest scop. În diferite state, categoriile de tratate care trebuie să fie aprobate de
către Parlament înaintea ratificării sunt precis stabilite.
Declaraţii, rezoluţii şi apeluri
O a doua posibilitate pe care o au Parlamentele de a se implica în politica externă o

constituie declaraţiile, rezoluţiile şi apelurile pe care le pot adresa altor forumuri legislative
în legătură cu unele probleme internaţionale actuale. Documentele respective deşi nu au
aceeaşi valoare juridică cu tratatele internaţionale, exercită un covârşitor impact moral-
politic asupra problemelor ce interesează comunitatea statelor. În asemenea documente
parlamentele iau, practic, atitudine în legătură cu unele probleme în litigiu, exprimă o poziţie
angajată în favoarea rezolvării lor în concordanţă cu normele dreptului internaţional. Aşa, de
pildă, în Declaraţia Parlamentului României privind Pactul Ribbentrop-Molotov şi
consecinţele acestuia pentru ţara noastră, adoptată la 24 iunie 1991, se constată că "Noile
realităţi şi evoluţiile pozitive ce au loc în Europa şi în lume creează premise favorabile pentru
identificarea modalităţilor vizând înlăturarea pe cale paşnică a consecinţelor nefaste ale
actelor nedrepte ce au la bază protocoalele secrete ale Pactului Ribbentrop-Molotov, în
consens cu principiile statuate în Actul Final al Conferinţei pentru Securitate şi Cooperare în
Europa şi în Carta de la Paris pentru o nouă Europă, cu normele moralei şi dreptului
internaţional".
În alte situaţii, Parlamentul a adoptat titulatura de "rezoluţii" pentru anumite acte
legate de politica internaţională. În acest sens se pot menţiona Rezoluţia privind poziţia
Parlamentului României faţă de instituţionalizarea unui organism parlamentar al
C.S.C.E.
Delegaţiile parlamentare
O a treia posibilitate de care dispun Parlamentele spre a se implica în politica

internaţională o constituie participarea unor parlamentari fie în cadrul unor delegaţii

guvernamentale, fie în cadrul unor delegaţii parlamentare, la manifestări internaţionale,

reuniuni, simpozioane sau întâlniri organizate de Parlamente, cu participare bilaterală sau
multilaterală.
În ce priveşte prima situaţie evocată, şi anume participarea unor parlamentari în cadrul
unor anumite delegaţii guvernamentale, este cert că introducerea unor parlamentari în
componenţa delegaţiilor respective nu influenţează asupra caracterului etatic al delegaţiei. În
fond, este vorba de întâlniri la nivel statal, cărora pentru a li se da o şi mai mare greutate li se
includ o anumită participare parlamentară (evident, limitată), în delegaţia unei anumite ţări.
Cât priveşte delegaţiile parlamentare propriu-zise, vizitele, schimbul de asemenea delegaţii,
participarea la manifestări interparlamentare, acestea se circumscriu, desigur, în exclusivitate
diplomaţiei parlamentare. Ele implică, în multe cazuri, o pregătire meticuloasă şi uneori chiar
mai dificilă decât a delegaţiilor oficiale la nivelul statelor. Întrucât delegaţiile parlamentare
sunt alcătuite – aşa cum am mai arătat – din deputaţi şi senatori aparţinând unor partide
diferite, este însă necesar să se sincronizeze poziţiile acestora, găsindu-se un numitor comun,
care să permită exprimarea unei poziţii comune de către întreaga delegaţie, în totalitatea sa.
Odată definită o anumită linie comună pe care trebuie să o urmeze delegaţia
parlamentară, nu sunt excluse posibilităţile ca anumiţi deputaţi sau senatori, în mod
individual, să mai participe la lucrări cu câte una sau două intervenţii consacrate unor teme
absolut specifice. Aceste participări cu titlu individual ale parlamentarilor nu pot contraveni
însă punctului de vedere global urmat de întreaga delegaţie, deoarece ar însemna că delegaţia
respectivă nu ar mai avea suficientă credibilitate în ochii auditoriului. Înfăţişarea unor puncte
de vedere diametral opuse de către membrii aceleiaşi delegaţii ar crea, în fond, dificultăţi
statului în cauză, a cărei politică nu ar mai putea fi înţeleasă corect de către participanţii la
respectiva reuniune. De aceea, este normal ca delegaţii parlamentari care participă la diferite
conferinţe să stabilească de comun acord anumite linii fundamentale în cadrul cărora ele vor
trebui să acţioneze, realizând consensul în marile probleme naţionale şi evitând fărâmiţarea
discuţiilor spre probleme colaterale, lipsite de interes. O asemenea sincronizare a punctelor de
vedere ale delegaţilor parlamentari nu însemnează cu nimic estomparea individualităţii
membrilor care le compun, subaprecierea posibilităţilor pe care le oferă contactele individuale
cu oameni politici de aceeaşi orientare (de pildă, liberală, social-democrată) ci, dimpotrivă,
numai o anumită convenire a poziţiei de principiu, indispensabilă afirmării intereselor
naţionale la momentul respectiv.

Delegaţiile parlamentare acţionând în acest spirit – aşa cum s-a arătat – pot obţine
uneori rezultate mai eficiente decât diplomaţia oficială. Astfel, amintim că din iniţiativa
parlamentarilor români la Consiliul Europei, în septembrie 1991, a luat fiinţă "Grupul latin",
care reunea – în afară de parlamentarii români – delegaţi parlamentari din Franţa, Italia,
Spania şi Portugalia. Fără a avea un caracter politic, grupul respectiv îşi propunea discutarea
unor probleme de interes comun pentru delegaţiile membre, crearea cadrului adecvat pentru o
mai bună cunoaştere reciprocă. Este semnificativ că după prima reuniune a grupului s-a
convenit ca la lucrările acestuia să fie invitaţi şi reprezentanţi ai delegaţiilor parlamentare din
Belgia, Elveţia şi San Marino. În aceeaşi ordine de idei mai poate fi amintită propunerea de a
se înfiinţa un Centru pentru studiul problemelor ţărilor din Europa Centrală şi de Est,
recepţionată cu mare interes de membrii Adunării Parlamentare a Consiliului Europei.
NU UITA!
Diplomaţia parlamentară dispune, aşa cum s-a arătat, de o foarte largă paletă de
forme şi metode de acţiune, care o fac ca în anumite cazuri să dispună de posibilităţi
sporite faţă de diplomaţia oficială.
Aceste forme şi metode sunt, în esenţă, următoarele:
a) dezbaterea şi ratificarea unor legi privind tratatele şi convenţiile
internaţionale;
b) declaraţiile, rezoluţiile şi apelurile adoptate de diferitele parlamente; şi
c) delegaţiile parlamentare ce iau parte la reuniunile bilaterale şi multilaterale.

1. Care sunt formele si metodele diplomatiei parlamentare?

2. Prezentati evolutia formelor diplomatiei.
1. Evoluţia şi diversificarea formelor diplomaţiei. Tradiţiile diplomaţiei parlamentare.
2. Principalele forumuri interparlamentare europene şi mondiale
3. Diplomaţia parlamentară în cadrul organizaţiilor parlamentare internaţionale






Lumina Lex, 2005.




PARLAMENTUL EUROPEAN ŞI PARLAMENTELE
NAŢIONALE
• va cunoaşte poziţia Parlamentului European în sistemul organismelor

comunitare
• va cunoste funcţiile Parlamentului european
1. PARLAMENTUL EUROPEAN ŞI POZIŢIA SA ÎN SISTEMUL ORGANISMELOR

COMUNITARE.................................................................................................................... 102
FUNCŢIILE PARLAMENTULUI EUROPEAN .............................................................. 102
2. PARLAMENTUL EUROPEAN ŞI PARLAMENTELE NAŢIONALE..................... 111

DEZVOLTAREA FUNDAMENTULUI DEMOCRATIC AL UNIUNII EUROPENE 114
NU UITA! ............................................................................................................................. 115
INTREBĂRI DE CONTROL............................................................................................... 117
PROPUNERI DE REFERATE ............................................................................................ 117
BIBLIOGRAFIE SPECIFICĂ UNITĂŢII DE ÎNVĂŢARE 8 ........................................... 117

1. PARLAMENTUL EUROPEAN ŞI POZIŢIA SA ÎN SISTEMUL

ORGANISMELOR COMUNITARE.
FUNCŢIILE PARLAMENTULUI EUROPEAN
Instituţia Parlamentului fiind una dintre cele mai dinamice structuri ale Uniunii
Europene care s-a afirmat cu deosebită vigoare în ultimii ani, sporindu-şi competenţele şi
gradul de angajare în procesul de integrare europeană, este una dintre cele mai importante
pârghii de restructurare a mecanismului european. Este şi firesc să fie aşa, deoarece
parlamentele sunt expresia voinţei cetăţenilor, asigură legătura nemijlocită cu aceştia prin
reprezentanţi aleşi în mod direct, care cunosc doleanţele şi revendicările lor.
Parlamentul European reprezintă o transpunere la nivel continental a acestei concepţii,
însumând reprezentanţi direct aleşi de popoarele Europei care aduc, fiecare, aportul lor în
dezbaterea şi soluţionarea unor probleme cu care Uniunea Europeană se confruntă în procesul
ei de adaptare la schimbări. În felul acesta favorizează rezolvarea operativă şi eficientă a
problemelor noi care survin pe plan european, contribuind la aplanarea unor asperităţi fireşti
care apar într-un continent în care coexistă popoare diverse din punct de vedere al tradiţiilor,
intereselor, dezvoltării economice etc.
Parlamentul European este unul dintre cele mai importante organe ale Uniunii
Europene, potrivit unor păreri chiar cel mai important organ, dat fiind faptul că el exprimă
"reprezentarea populară", cu alte cuvinte fiind exponentul tuturor celor 450 milioane de
locuitori care trăiesc pe teritoriul statelor care fac parte din Uniunea Europeană.
Spre deosebire de parlamentele naţionale, Parlamentul European a avut cu totul o altă
geneză. Iniţial a existat numai o Adunare comună a CECO şi o Adunare pentru CEE şi
EURATOM. De abia la 20 martie 1958 a fost creată Adunarea Parlamentară Europeană, care
la 30 martie 1962 a primit denumirea de Parlamentul European.
Parlamentul European se compunea iniţial din delegaţii desemnaţi de fiecare
parlament naţional. Ulterior, în 1976, a fost adoptată o importantă reformă, în conformitate cu
care membrii Parlamentului European au fost aleşi prin vot universal, direct şi secret.
Concomitent au sporit şi atribuţiile Parlamentului, care la început era un organ consultativ,
reformele succesive ale instituţiilor comunitare transformând Parlamentul într-un organ de co-
decizie, de control şi chiar de decizie în problemele bugetare.
De menţionat este faptul că deşi dispune de importante atribuţii, Parlamentul European
nu îndeplineşte aceleaşi funcţii pe care le au parlamentele naţionale. În sistemul comunitar

funcţia legislativă este îndeplinită, în principal, de către Consiliu, iar Parlamentul European
îndeplineşte atribuţii de co-decizie numai în anumite situaţii, în prezent, desigur, mult mai
numeroase decât în trecut.
Funcţia de control a Parlamentului European este însă deosebit de importantă,
deoarece el controlează sistematic activitatea Comisiei Europene, uneori modifică iniţiativele
acesteia, iar înainte de intrarea în atribuţii a unei noi Comisii, în fiecare al cincilea an,
Parlamentul urmează să decidă referitor la acordarea – sau neacordarea – încrederii Comisiei.
Potrivit concepţiei admise în doctrina de specialitate, Parlamentul European reprezintă
popoarele Uniunii Europene, în timp ce Consiliul este organ guvernamental; Comisia este
organ supranaţional, iar Curtea de Justiţie simbolizează preeminenţa ideilor statului de drept.
Similitudinile între parlamentele naţionale şi Parlamentul European nu sunt totuşi atât
de importante încât să considerăm – cel puţin în prezent – Parlamentul European ca o
"proiecţie" a sistemului parlamentar naţional. Deşi Parlamentul European are, după cum am
văzut, propria sa autonomie şi puteri importante, atribuţiile sale nu sunt totuşi identice cu
acelea ale parlamentelor naţionale.
Încercarea de a găsi anumite similitudini între teoria separaţiei puterilor, preconizată
de doctrina clasică de drept constituţional şi funcţiile Parlamentului European sunt totuşi
hazardate, pentru că funcţia de legiferare în cadrul parlamentelor naţionale este exercitată în
primul rând de Parlament, şi numai în mod excepţional de puterea executivă, pe calea
delegării legislative sau a ordonanţelor de urgenţă. În cazul Parlamentului European situaţia
este exact inversă, deoarece de regulă competenţa legislativă aparţine Consiliului Miniştrilor
şi numai în mod cu totul excepţional Parlamentului, în cadrul procedurii de co-decizie.
Procesul legislativ comunitar prezintă o serie de trăsături specifice care îl
diferenţiază în mod fundamental de procesul de adoptare a legilor la nivelul parlamentelor
naţionale.
Pentru a realiza marea deosebire care există între sistemul de adoptare a legilor la
nivel naţional şi cel existent la nivelul comunitar european este necesar să percepem
diferenţele principiale ce există între aceste două posibilităţi de adoptare a unor reglementări
cu caracter normativ.
Aşa cum am arătat mai sus, la nivel naţional legile sunt adoptate de regulă de
parlamentul fiecărei ţări, existând totodată aproape în toate ţările instituţia «delegării
legislative», cu alte cuvinte posibilitatea pe care o are guvernul unei ţări de a emite acte
normative în anumite domenii şi pentru anumite perioade de timp limitate. Adoptarea actelor

legislative se face, de regulă, de către parlamente care confirmă sau infirmă totodată şi
ordonanţele date de guvern în temeiul «delegării legislative». Într-o serie de ţări (de pildă
Spania, Portugalia) există şi posibilitatea adoptării de către guvern a unor ordonanţe
legislative de «urgenţă», pentru cazuri special delimitate. Iniţiativa legislativă aparţine, în
sistemele parlamentare, fie deputaţilor sau senatorilor, fie guvernelor. Legile odată
promulgate de şeful statului sunt publicate în buletinele oficiale, dobândind forţă obligatorie
pe întreg teritoriul ţării respective, pentru toţi cetăţenii, pentru toate instituţiile şi organele
statului.
Există şi posibilitatea unei «iniţiative populare», a propunerii unor legi la solicitarea
unui număr de cetăţeni (respectiv în ţara noastră 100.000 de cetăţeni cu drept de vot - art.74
pct.1.). Constituţiile – legile cele mai înalte ale fiecărei ţări – se adoptă potrivit unor majorităţi
speciale, au o forţă superioară tuturor celorlalte acte normative (aşa cum este şi în sistemul
român) iar după votarea de către Parlament se supun în foarte multe cazuri referendumului
popular.
Sistemul comunitar este configurat pe cu totul alte baze. El reprezintă o îmbinare
de elemente interguvernamentale, supranaţionale şi populare. În vârful piramidei
instituţiilor comunitare se află Consiliul European, compus din şefii de state şi de guverne ai
celor 27 de ţări membre în prezent, care este organul suprem politic de decizie. Consiliul de
Miniştri, în cadrul căruia majoritatea covârşitoare a problemelor se decide pe baza sistemului
«majorităţii calificate» (prin aceasta înţelegându-se majoritatea statelor şi 60% din numărul
populaţiei ţărilor membre) este de fapt organul legislativ al Uniunii Europene, deoarece el
emite actele normative cu valoare generală (regulamente, directive, decizii, hotărâri).
Comisia, care este un organ supranaţional, compusă în prezent din 27 de comisari, care devin
independenţi de statele care i-au propus; ea este adevăratul „Guvern” al Uniunii Europene,
fiind totodată singurul organ ce dispune de iniţiativă legislativă.
Parlamentul European, compus în prezent din 786 deputaţi, nu este un organ legislativ
în sensul termenului pe care îl folosim atunci când ne referim la parlamentele naţionale. El a
fost iniţial un organ consultativ, afirmându-se cu timpul ca un important factor al politicii
comunitare şi dobândind treptat atribuţii legislative, de „co-decizie”. Curtea de Justiţie a
Uniunii Europene, cuprinzând în prezent 27 de judecători (unul de fiecare ţară membră), nu
are prerogativele unei Curţi Constituţionale (deşi unii doresc să-i atribuie asemenea
competenţe), dar ea soluţionează litigiile comunitare având dreptul să se pronunţe şi asupra
interpretării tratatelor.

Sistemul normativ comunitar cuprinde două mari nivele. Nivelul cel mai de sus îl
constituie „dreptul originar”, tratatele comunitare, adoptate pe baza unor negocieri
interstatale care sunt supuse ratificării de către parlamentele naţionale, iar în unele cazuri
referendumului popular.
La al doilea nivel se situează „dreptul derivat”, prin aceasta înţelegându-se actele
emise chiar de către organismele comunitare, respectiv Comisia, Consiliul de Miniştri,
Parlamentul European etc. Aceste acte devin obligatorii pe teritoriul tuturor statelor membre,
fiind de aplicaţiune generală. Fără îndoială că există şi anumite diferenţieri între actele
comunitare pe care le-am menţionat, unele fiind obligatorii numai în ceea ce priveşte efectele
lor (directivele), altele se adresează direct unor persoane sau instituţii etc. (deciziile), dar
esenţialul este acela că organele comunitare create prin tratate dobândesc, la rândul lor
calitatea de a adopta şi emite acte normative, ceea ce în sistemul intern guvernele nu pot face
decât în mod excepţional. Prin aceasta, sistemul comunitar se deosebeşte structural de modul
în care sistemele naţionale procedează în ce priveşte adoptarea actelor normative, intrarea lor
în vigoare, modul în care se produce abrogarea lor etc. Sistemul legislativ comunitar prezintă
deci o mare originalitate prin aceea că el nu este structurat pe aceiaşi parametri ca sistemele
naţionale, ci porneşte de la determinarea unor competenţe la nivelul întregii Uniuni Europene,
la nivelul întregului sistem instituţional comunitar.
În continuare, considerăm că nu este lipsit de interes să arătăm mai îndeaproape modul
în care lucrează Parlamentul European în ceea ce priveşte sistemul elaborării şi adoptării
actelor normative.
În ceea ce priveşte atribuţiile legislative ale Parlamentului European trebuie să facem
precizarea că acestea s-au conturat pe parcursul activităţilor comunitare. Iniţial, potrivit
procedurii stabilite prin Tratatul de la Roma, funcţia legislativă aparţinea în exclusivitate
Consiliului de Miniştri, care adopta diversele acte comunitare, la propunerea Comisiei şi
după "consultarea Parlamentului". Rezultă, deci, că iniţial Parlamentul European avea numai
un rol consultativ, care trebuia îndeplinit pentru ca procedura legislativă să fie considerată
valabilă.
În prezent, ca urmare a diverselor evoluţii ce au avut loc în viaţa Comunităţilor,
puterea legislativă a Parlamentului European se exercită în mai multe moduri şi potrivit mai
multor proceduri:
- Consultarea simplă (o lectură) reprezintă de fapt avizul Parlamentului asupra unei
propuneri legislative a Comisiei, pentru ca aceasta să fie adoptată de Consiliu. O asemenea

procedură constituie, evident, un important factor de natură să permită fundamentarea unei

decizii a Consiliului. Procedura de consultare simplă se aplică, de pildă, în ce priveşte
stabilirea preţurilor agricole.
- Procedura de cooperare (două lecturi). În cazul în care avizul dat de Parlament ca
urmare a primei lecturi nu a fost luat în considerare de către Consiliu, Parlamentul poate să
respingă o propunere cu prilejul celei de a doua lecturi. Într-o asemenea situaţie, Consiliul nu
poate să treacă peste punctul de vedere al Parlamentului decât cu unanimitate de voturi. Dat
fiind faptul că, potrivit procedurii votului ponderat o unanimitate este foarte greu de realizat în
situaţii de genul celor menţionate, Consiliul va fi obligat să caute o formulă de înţelegere cu
Parlamentul, pentru a evita o respingere a propunerii pe care a făcut-o. Ca exemple de situaţii
în care se foloseşte de obicei procedura de cooperare se pot cita problema fondurilor europene
de dezvoltare regională, cercetarea, mediul, cooperarea şi dezvoltarea.
- Procedura de codecizie (trei lecturi). Într-o asemenea situaţie se produce de fapt o
divizare a puterii de decizie, în condiţii de deplină egalitate între Parlament şi Consiliu. Dacă
Consiliul, în documentul care exprimă poziţia sa comună, nu a luat în calcul poziţia
Parlamentului, Parlamentul poate împiedica adoptarea propunerii. Într-un asemenea caz,
propunerea nu poate să fie adoptată de către Consiliu. Se va stabili un comitet de conciliere,
compus din membri ai Parlamentului, ai Consiliului şi ai Comisiei, pentru a căuta un
compromis înaintea celei de a treia lecturi în Parlament. Dacă dezacordul persistă,
Parlamentul poate să respingă definitiv propunerea.
Procedura de codecizie se aplică în domeniul libertăţii circulaţiei muncitorilor,
stabilirii pieţei interne, dezvoltării tehnologice, protecţiei consumatorilor, educaţiei, culturii şi
sănătăţii.
Potrivit normelor comunitare, avizul conform al Parlamentului este indispensabil
pentru a decide asupra aderării noilor membri, a acordurilor de asociere cu ţările terţe,
încheierii unor acorduri internaţionale, procedurii electorale uniforme, dreptului de rezidenţă
al cetăţenilor Uniunii ş.a.
Importante atribuţii ale Parlamentului European privesc adoptarea bugetului.
Bugetul comunitar este finanţat din resurse proprii, cum ar fi drepturile de vamă
percepute la frontierele externe ale Uniunii, prelevările agricole percepute asupra produselor
importate din ţări terţe, 1,4% din TVA asupra bunurilor şi serviciilor la ansamblul Uniunii şi
1,2% din Produsul Naţional Brut al statelor membre.

Proiectul de buget este întocmit de către Comisie şi este transmis Consiliului

Miniştrilor, care îl remite Parlamentului pentru o primă lectură. În cadrul Parlamentului,
Comisia pentru buget şi comisiile speciale analizează proiectul şi pregătesc sesiunea, în cadrul
căreia Parlamentul va propune modificările pe care le consideră necesare pentru cheltuielile
obligatorii şi amendamente pentru cheltuielile "neobligatorii".
Această distincţie prezenta interes deoarece ea reflecta o repartiţie a competenţelor
între Consiliu, care decidea asupra cheltuielilor obligatorii, în special cheltuieli agricole şi
decurgând din acorduri internaţionale cu terţe ţări, şi Parlament, care decide asupra
cheltuielilor neobligatorii (toate celelalte). Tratatul Constituţional a suprimat însă această
distincţie.
Potrivit procedurii încă în vigoare, după ce va negocia cu Consiliul, Parlamentul – în
cadrul unei a doua lecturi – poate încă să amendeze modificările care au fost efectuate de
Consiliu (fără cheltuielile obligatorii). Parlamentul stabileşte definitiv bugetul iar semnătura
preşedintelui Parlamentului îl face executoriu.
Controlul executării bugetului se face de către Comisia de control bugetar,
Parlamentul apreciind în fiecare an responsabilitatea politică a Comisiei Europene pentru a o
putea "descărca" de executarea bugetului.
Atribuţiile de control democratic sunt deosebit de importante, ele constituind o
veritabilă "armă juridică" la dispoziţia Parlamentului European, deoarece votarea unei moţiuni
de cenzură ar putea constrânge Comisia să demisioneze.
În ceea ce priveşte "procedura codeciziei", se consideră că ea a contribuit la
echilibrarea puterii legislative între Consiliu şi Parlamentul European. De regulă, la începutul
fiecărei preşedinţii, preşedintele în exerciţiu al Consiliului îşi prezintă programul în faţa
Parlamentului, iar la încheiere face cunoscute rezultatele obţinute.
Miniştrii participă la şedinţele Parlamentului în special la "ora de întrebări".
Preşedintele Parlamentului participă la reuniunile Consiliului European, prezentând de obicei
la începutul fiecărei reuniuni a acestuia poziţia Parlamentului asupra problemelor ce urmează
a fi examinate. De altfel, la încheierea lucrărilor Consiliului European se obişnuieşte ca
preşedintele său să prezinte un raport în faţa Parlamentului.
În ceea ce priveşte asocierea la procesul decizional, noutatea radicală intervine în
privinţa participării Parlamentului la luarea deciziilor, deoarece Tratatul face din procedura de
codecizie regula şi îi atribuie un caracter exclusiv legislativ, denumind-o în consecinţă
„procedura legislativă ordinară” (chiar dacă mult simplificată în raport cu codecizia); mai

mult decât atât, în cazurile de excepţie prevăzute nu numai Consiliul va avea dreptul să decidă
singur, deşi cu aprobarea sau cu consultarea Parlamentului, ci şi Parlamentul, în cadrul aşa-
numitei „proceduri legislative speciale”. Deci, „Parlamentul este pus pe picior de relativă
egalitate cu Consiliul. Actele cu caracter legislativ se vor numi legi şi legi-cadru, primele
echivalând cu actualele regulamente iar celelalte cu actualele directive”.
Importante atribuţii revin Parlamentului European în ce priveşte justiţia, politica
externă şi de securitate comună, problemele afacerilor interne, ca şi ale relaţiilor cu «lumea
a treia». Pe de altă parte, reprezentând 495 milioane de cetăţeni din 27 state, Parlamentul este
şi un important factor de impulsionare politică. El îndeplineşte o multitudine de atribuţii, care
s-au cristalizat şi întărit ca urmare a unui proces îndelungat, ce reflectă însăşi experienţa
acumulată în problemele comunitare. El s-a dovedit până acum un important factor de
echilibru, justificându-se întru totul părerea cunoscutului autor Pierre Mathijsen, specialist în
problemele dreptului european: "Deşi nu este încă înarmat cu toate atributele unui parlament,
Parlamentul European a reuşit să-şi sporească de-a lungul anilor puterile, atât datorită propriei
hotărâri, cât şi sprijinului oferit de dorinţa publică pentru o democraţie cât mai puternică la
nivel comunitar. El a devenit repede o instituţie având statut egal cu cel al Consiliului şi al
Comisiei. În realitate, Parlamentul exercită o putere mai mare decât cea rezultată din
prevederile Tratatului".
Fără îndoială, există interesante similitudini în ceea ce priveşte procedura întrebărilor
şi interpelărilor, organizarea pe comisii, grupurile parlamentare, înfiinţarea unor direcţii de
specialitate, care asistă parlamentarii europeni, a unui Secretariat etc., dar toate acestea nu pot
conferi Parlamentului European profilul unui parlament naţional.
Autorul de specialitate Jean-Louis Quermonne, într-o lucrare consacrată sistemului
politic al Uniunii Europene, observă următoarele: "dacă tratatele succesive au extins
atribuţiile Parlamentului European în materie legislativă şi în alte domenii deloc neglijabile,
acestea rămân încă mai puţine decât cele de care dispun parlamentele naţionale. În special
faptul că grupurilor parlamentare care le compun nu le corespund veritabile partide europene
reduce şi mai mult influenţa lor faţă de guverne şi faţă de opinia publică din statele membre".
În ultimii ani, Parlamentul European s-a implicat activ în dezbaterea
unor probleme importante precum reforma instituţională, extinderea U.E., intensificarea

cooperării interstatale europene, combaterea terorismului internaţional.

Dintre problemele noi aflate pe agenda comisiilor permanente ale Parlamentului

European menţionăm: dezvoltarea dialogului civil în lumina Tratatului de la Lisabona,
modificarea statutului Mediatorului European, apărarea prerogativelor Parlamentului
European în faţa tribunalelor naţionale, rolul nou şi responsabilitatea Parlamentului în virtutea
Tratatului de la Lisabona, modalităţile de constituire a grupurilor politice, definirea unui cadru
reglementând activitatea grupurilor de interese (lobiştii) pe lângă instituţiile europene, evoluţia
relaţiilor între Parlamentul European şi parlamentele naţionale în cadrul Tratatului de la
Lisabona. Mai menţionăm impactul Tratatului de la Lisabona asupra dezvoltării echilibrului
instituţional al Uniunii Europene, modalităţile de alegere a Parlamentului European printr-o
procedură uniformă, prin sufragiu direct în toate statele membre ale Uniunii Europene,
simplificarea legislaţiei comunitare.
Este de remarcat că cele mai recente documente ale Parlamentului European dau o
înaltă apreciere activităţii desfăşurate cu privire la elaborarea Tratatului de Reformă semnat la
Lisabona. Se remarcă, printre altele, că spaţiul de libertate, securitate şi justiţie a fost complet
integrat în Tratatul Uniunii Europene, legislaţia de interzicere a discriminării a fost supusă
unei proceduri legislative speciale, necesitând acordul Parlamentului European, că va fi
necesar consimţământul Parlamentului pentru o gamă largă de acorduri internaţionale semnate
de Uniunea Europeană, că vor apare noi competenţe de control, noi drepturi la informare,
dreptul Parlamentului de a iniţia amendamente la tratate, precum şi noi proceduri în ce
priveşte dreptul de control al parlamentelor naţionale.
Sprijinind adoptarea Tratatului de la Lisabona, Parlamentul European a formulat

totodată o serie de propuneri importante, ca de pildă, actualizarea acordului inter-instituţional
dintre Parlament şi Consiliu care defineşte relaţiile de lucru ale acestora, propunând
Consiliului şi Comisiei să iniţieze un nou acord cu Parlamentul, care să ofere acestuia o
definiţie concretă a implicării sale în fiecare etapă a procesului de încheiere a unui acord
internaţional.
De asemenea, s-a solicitat Comisiei şi Consiliului să ajungă la un acord cu

Parlamentul cu privire la o strategie menită să asigure coerenţa între legislaţia adoptată şi
Carta drepturilor fundamentale.
S-a mai recomandat o reexaminare urgentă şi consolidarea poziţiei Uniunii Europene

în cadrul organizaţiilor internaţionale, după intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona.

Alte propuneri vizează îmbunătăţirea relaţiilor între autorităţile europene şi cele

naţionale, în deosebi în domeniul legislativ şi judiciar, delimitarea domeniului de aplicare a
competenţei exclusive în domeniul resurselor biologice marine, acordarea unei priorităţi
problemelor politicii agricole, promovarea efectivă a normelor sociale şi de mediu la nivel
bilateral, interregional şi multilateral.
Rolul şi poziţia Parlamentului European se cuvine a fi raportate şi la alte instituţii

parlamentare internaţionale care fiinţează în momentul de faţă. Există, aşa cum se cunoaşte,
o Adunare Parlamentară a Consiliului Europei, o Adunare Parlamentară a OSCE, o Adunare
Parlamentară a NATO, o Adunare Parlamentară a Cooperării Economice a Mării Negre, fără a
mai vorbi de Uniunea Interparlamentară – important forum de promovare a diplomaţiei
parlamentare multilaterale.
După cum s-a subliniat într-un studiu de profil consacrat instituţiilor parlamentare
internaţionale, acestea au competenţe limitate în ce priveşte: gestionarea afacerilor interne
proprii, în conformitate cu documentele constitutive şi cu mijloacele bugetare primite;
formularea recomandărilor adresate organismelor guvernamentale; reacţia faţă de cererile de
aviz ale organelor guvernamentale.
În această ordine de idei se cuvine a remarca, de pildă, că Adunarea Parlamentară a
Consiliului Europei nu deţine nici ea competenţele clasice ale unui Parlament, neputând
declanşa o moţiune de neîncredere, ci cel mult să exprime insatisfacţia faţă de activitatea unor
înalţi funcţionari. De altfel, în cadrul Consiliului Europei atât competenţa legislativă cât şi
puterea executivă aparţin Comitetului Miniştrilor .
Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei adoptă recomandări către Comitetul
Miniştrilor, prin care se propune iniţierea unor acţiuni şi întocmeşte avize consultative.
În ce priveşte Adunarea Parlamentară a OSCE, constituită în 1991, aceasta dispune
– după cum se cunoaşte – de atribuţii, mai ales în domeniul afacerilor externe şi al trimiterii
unor misiuni ce îşi aduc contribuţia la soluţionarea unor situaţii de criză.
Adunarea Parlamentară a NATO este şi ea o structură independentă, care a fost
creată tocmai spre a sublinia rolul politic al acestei organizaţii, nu numai militar. Aşa cum s-a
arătat în literatura de specialitate, această instituţie – Adunarea Parlamentară NATO –
constituie, în principal, legătura între parlamentele naţionale şi Alianţă. Totodată, ea are şi
funcţia de a aminti permanent că hotărârile interguvernamentale luate în cadrul NATO
urmează să fie omologate la nivel politic, în acord cu prevederile constituţionale, de către

parlamentele ţărilor reprezentate. Adunarea Parlamentară NATO joacă, prin urmare, un rol
important în procesul de extindere a Alianţei.
2. PARLAMENTUL EUROPEAN ŞI PARLAMENTELE NAŢIONALE
Construcţia comunitară se înfăţişează însă ca un proces care afectează prerogativele de

decizie ale statelor într-o anumită măsură, fără a le elimina însă cu totul şi nici a le face total
incompatibile cu noul sistem european în curs de afirmare şi generalizare.
Ordinea juridică comunitară reprezintă o structură deosebit de complexă, care s-a
cristalizat şi perfecţionat pe baza unei viziuni originale privind apropierea şi integrarea
statelor europene. Aşa cum observau doi cunoscuţi specialişti ai dreptului comunitar, Guy
Isaac şi Marc Blanquet, "spre deosebire de federaţii, care îşi găsesc de obicei izvorul în
constituţii, în acte de drept intern, comunităţile – ca şi organizaţiile internaţionale – au fost
create prin tratate multilaterale, negociate în cursul unor conferinţe internaţionale, semnate de
către reprezentanţii statelor fondatoare, ratificate şi intrate în vigoare potrivit principiilor
clasice ale dreptului tratatelor" .
La rândul său, cunoscutul constituţionalist francez Pierre Pactet observă că deşi
normele comunitare sunt considerate a fi norme internaţionale decurgând din tratate, "în
realitate ele sunt norme internaţionale specifice, care alcătuiesc un grup aparte, de o mare
originalitate" .
Tratatele de la Roma, Bruxelles, Maastricht, Amsterdam şi Nisa au reprezentat tot
atâtea trepte ale unui drum încununat de succes în final, dar nu lipsit de sinuozităţi, spre
edificarea unei ordini de drept europene.
Dacă tratatele comunitare – pe care le-am amintit – au perfectat voinţa statelor de a
conveni forme şi mecanisme de colaborare din ce în ce mai aprofundată, dreptul comunitar a
constituit şi constituie o construcţie juridică inedită, originală, necunoscută anterior în istorie.
Originalitatea construcţiei comunitare constă în aceea că, marcându-şi cu hotărâre
superioritatea faţă de sistemele de drept naţionale, Comunitatea Europeană nu a înţeles nici un
moment să se substituie suveranităţii şi dreptului de decizie al statelor membre. Principiul
subsidiarităţii a rămas - şi rămâne - o regulă de bază a construcţiei comunitare, afirmând ideea
că este necesară şi de dorit o intervenţie a Comunităţii numai în acele domenii în care statele,

individual, nu dispun de posibilităţile şi de mijloacele de a duce singure la bun sfârşit

angajamentele comunitare.
Definind relaţia dintre ordinea juridică comunitară şi sistemele naţionale de drept,
Curtea Europeană de Justiţie de la Luxemburg, prin decizii celebre, cum a fost cazul Van
Gend şi Loos sau Costa vs./Enel, a proclamat în mod neechivoc superioritatea dreptului
comunitar faţă de legislaţiile naţionale, dar şi aplicarea sa directă în ordinea internă a statelor
membre.
Date fiind originalitatea şi elementele cu totul specifice ce caracterizează dreptul
comunitar, parlamentelor naţionale le revine un rol dintre cele mai importante în integrarea
sistemelor juridice şi a constituţiilor diverselor ţări în ordinea juridică europeană, asigurând
sincronizarea şi compatibilitatea normelor constituţionale interne cu principiile şi normele de
bază ale Uniunii Europene.
După cum arată Giorgio Napolitano, actualul preşedinte al Italiei, care a fost mult timp
parlamentar european, "Parlamentul European şi parlamentele naţionale reprezintă, în aceeaşi
măsură, popoarele Uniunii Europene. Sistemele de democraţie parlamentară care fiinţează în
fiecare dintre statele membre ale Uniunii au rădăcini istorice profunde şi se întemeiază pe un
ansamblu complex de relaţii politice şi sociale".
În ultimii ani, tocmai ca o componentă a propunerilor ce vizează perfecţionarea
mecanismelor instituţionale comunitare, au fost avansate şi numeroase idei legate de creşterea
rolului Parlamentului European, de o mai bună corelare a intereselor parlamentelor naţionale
cu Parlamentul European. S-au căutat forme noi dar şi mai bune de colaborare şi sincronizare
între forumurile reprezentative naţionale şi marele forum parlamentar, acţionând la nivelul
continentului – Parlamentul European.
De altfel, preocupările Parlamentului European pentru efectuarea unei reforme
instituţionale datează de mult timp. Astfel, În 1984 a fost dezbătut Proiectul Spinelli privind o
reformă a Uniunii Europene, iar apoi în 1994, Raportul Herman. Însăşi ideea convocării
Convenţiei pentru viitorul Europei are la orgine o iniţiativă parlamentară, adoptată în 1997, cu
privire la aplicarea prevederilor Tratatului de la Amsterdam. Este de asemenea de menţionat
că ideea Cartei Drepturilor Fundamentale are la bază dezbateri şi propuneri care au fost
formulate în cadrul Parlamentului European.
Pe parcursul timpului, Parlamentul European a adoptat chiar mai multe rezoluţii
pertinente, cum ar fi rezoluţia Menez de Vigo-Seguro din 31 mai 2001 cu privire la Tratatul
de la Nisa şi viitorul Uniunii Europene, rezoluţia Mendez de Vigo-Leinen din 29 noiembrie

2001 asupra procesului constituţional şi viitorului Europei, rezoluţia Napolitano din 7

februarie 2002 cu privire la rolul parlamentelor naţionale, rezoluţia Camero din 14 martie
2002 asupra personalităţii juridice a Uniunii, rezoluţia Lamassoure din 16 mai 2002 asupra
repartizării competenţelor ş.a.
În mod cu totul deosebit pentru problematica pe care o cercetăm prezintă importanţă
rezoluţia cu privire la relaţiile între Parlamentul European şi parlamentele naţionale, care a
fost adoptată pe baza raportului prezentat de Giorgio Napolitano – fost preşedinte al Comisiei
pentru probleme constituţionale, având avizul Comisiei pentru afaceri externe, drepturile
omului, securitate comună şi politica de apărare, precum şi al Comisiei juridice şi a pieţii
interne.
Raportul Napolitano sublinia ideea că Parlamentul European nu se consideră singurul
reprezentant al cetăţenilor, deşi el este ales prin vot direct, relevând totodată importanţa
antrenării parlamentelor naţionale în acţiunea de făurire a noii Europe, parlamentele naţionale
urmând ca împreună cu Parlamentul European să vegheze la adoptarea instrumentelor
necesare pentru înfăptuirea scopurilor integrării. Giorgio Napolitano propunea chiar
încheierea unui "acord interparlamentar" între parlamentele naţionale şi Parlamentul
European, pentru a organiza cooperarea sistematică a activităţii lor.
Relevând ideea că Uniunea Europeană se bazează pe o dublă legitimitate, fiind în
acelaşi timp o uniune de state şi o uniune de popoare, Napolitano preconiza, în spiritul
prevederilor Tratatului de la Amsterdam, extinderea puterii de co-decizie legislativă, dar şi
sporirea rolului COSAC (Consiliul Organismelor Specializate în Probleme Parlamentare),
cuprinzând reprezentanţi ai Parlamentului European şi ai parlamentelor naţionale . După
părerea lui Napolitano, este esenţial ca parlamentele naţionale să poată interveni în cursul
fazei de elaborare a textelor legislative europene, prezentând avize şi contribuţii de care
guvernele respective trebuie să ţină seama.
Raportul Napolitano făcea referiri şi la alte posibile opţiuni, cum ar fi ideea unei a
doua Camere, compusă din parlamentari naţionali, a unui Congres sau a unei "conferinţe
permanente a parlamentelor" ş.a..
Avizul Comisiei pentru afaceri externe adaugă ideea că atâta timp cât politica externă
şi de securitate rămâne o formă de colaborare pur etatică, parlamentele naţionale au un rol
deosebit de important deoarece ele îşi păstrează competenţa exclusivă în probleme legate de
cheltuielile militare şi angajarea forţelor armate naţionale.

Comisia juridică, în avizul său, a subliniat de asemenea importanţa sporirii rolului

COSAC, dar s-a pronunţat împotriva ideii creării unei a doua Camere. Ea a respins şi ideea
creării unui fel de "Consiliu constituţional", format din reprezentanţii parlamentelor naţionale
(propunerea revistei "The Economist"), considerând că o asemenea propunere ar crea confuzii
sau chiar un conflict jurisdicţional între un asemenea organ nou creat şi Curtea de Justiţie
Constituţională. Ţinând seama de diversitatea constituţiilor existente în ţările Uniunii
Europene, Comisia juridică a apreciat totuşi necesitatea creării unei forme de Curte
Constituţională sau de tribunal de Arbitraj, pentru a veghea la interpretarea corectă a
competenţelor.

DEZVOLTAREA FUNDAMENTULUI DEMOCRATIC AL UNIUNII
EUROPENE
Tratatul de la Lisabona sau „Tratatul de reformă”, cum mai este denumit de multe ori,
reprezintă un moment de cea mai mare relevanţă pe drumul integrării europene, el constituind
nu numai o rezultantă meritorie a diplomaţiei europene – nu numai la nivel statal, dar şi al
celei parlamentare – cât şi un act juridic ce defineşte şi afirmă rolul Parlamentului European şi
al parlamentelor naţionale în noul context istoric, interesând, prin aceasta, în cea mai mare
măsură, dreptul parlamentar.
Este notabil faptul că acest tratat încununează – de fapt – un proces îndelungat de

căutări, ce a durat mai mulţi ani, dovedind că prin negocieri şi tratative laborioase pot fi
convenite soluţii reciproc acceptabile, depăşindu-se orice momente tensionale sau deosebiri de
vederi ce păreau insurmontabile.
Vom arăta, pe scurt, în cele ce urmează principalele momente ale elaborării acestui
tratat şi contribuţiile pe care le aduce la edificarea construcţiei europene:
Ca urmare a hotărârilor Conferinţei de la Berlin, a fost convocată la Lisabona, în zilele

de 18-19 octombrie 2007,”Conferinţa guvernamentală 2007”, pentru a întocmi un tratat
modificator al tratatelor existente, în conformitate cu noile realităţi şi sarcini ale Uniunii.

Renunţându-se la ideea „Constituţiei Europene”, neagreata de o serie de tari si de

oameni politici, Conferinţa guvernamentală şi-a propus numai să întocmească un tratat de
natură să adapteze atât prevederile Tratatului Uniunii Europene (Tratatul UE), cât şi ale
tratatului prin care a fost instituită Comunitatea Europeană (Tratatul CE) la noile exigenţe ale
etapei actuale a integrării europene.
Cu prilejul dezbaterilor purtate în cadrul reuniunii de la Lisabona au trebuit să fie

depăşite o serie de noi divergenţe care ameninţau perfectarea documentelor amintite.
Astfel, deşi problemele fuseseră convenite în principiu, Polonia a propus introducerea

clauzei „Ioannina”, care însemna posibilitatea acordată unor ţări - rămase în minoritate, să
amâne pentru un timp aplicarea unor acte comunitare care le dezavantajau. La rândul său,
Italia, care anterior dispusese de 78 de europalamentari în Parlamentul European, nu a
acceptat ideea ca numărul acestora să-i fie redus la 72, în conformitate cu noile reglementări,
faţă de Marea Britanie care urma să aibă 73 iar Franţa 74.
În final, revendicările celor două ţări au fost acceptate, fiind recunoscută clauza
„Ioannina”, dar cu posibilitatea modificării ei ulterior de către Consiliu, iar numărul
europarlamentarilor italieni a fost stabilit la 73, ca şi Marea Britanie, prin modificarea
înţelegerilor convenite anterior.
În ce priveşte tratatul „modificator” sau „de reformă”, acesta constă – după cum s-a
arătat – din prevederile modificatoare a două tratate, renunţându-se la ideea adoptării unui
Tratat Constituţional separat, deşi multe din prevederile fostului tratat constituţional se
regăsesc în modificările adoptate.
NU UITA!
În prezent, ca urmare a diverselor evoluţii ce au avut loc în viaţa Comunităţilor,
puterea legislativă a Parlamentului European se exercită în mai multe moduri şi potrivit mai
multor proceduri:

- Consultarea simplă (o lectură) reprezintă de fapt avizul Parlamentului asupra unei

propuneri legislative a Comisiei, pentru ca aceasta să fie adoptată de Consiliu. O asemenea
procedură constituie, evident, un important factor de natură să permită fundamentarea unei
decizii a Consiliului. Procedura de consultare simplă se aplică, de pildă, în ce priveşte
stabilirea preţurilor agricole.
- Procedura de cooperare (două lecturi). În cazul în care avizul dat de Parlament ca
urmare a primei lecturi nu a fost luat în considerare de către Consiliu, Parlamentul poate să
respingă o propunere cu prilejul celei de a doua lecturi. Într-o asemenea situaţie, Consiliul nu
poate să treacă peste punctul de vedere al Parlamentului decât cu unanimitate de voturi. Dat
fiind faptul că, potrivit procedurii votului ponderat o unanimitate este foarte greu de realizat în
situaţii de genul celor menţionate, Consiliul va fi obligat să caute o formulă de înţelegere cu
Parlamentul, pentru a evita o respingere a propunerii pe care a făcut-o. Ca exemple de situaţii
în care se foloseşte de obicei procedura de cooperare se pot cita problema fondurilor europene
de dezvoltare regională, cercetarea, mediul, cooperarea şi dezvoltarea.
- Procedura de codecizie (trei lecturi). Într-o asemenea situaţie se produce de fapt o
divizare a puterii de decizie, în condiţii de deplină egalitate între Parlament şi Consiliu. Dacă
Consiliul, în documentul care exprimă poziţia sa comună, nu a luat în calcul poziţia
Parlamentului, Parlamentul poate împiedica adoptarea propunerii. Într-un asemenea caz,
propunerea nu poate să fie adoptată de către Consiliu. Se va stabili un comitet de conciliere,
compus din membri ai Parlamentului, ai Consiliului şi ai Comisiei, pentru a căuta un
compromis înaintea celei de a treia lecturi în Parlament. Dacă dezacordul persistă,
Parlamentul poate să respingă definitiv propunerea.

1. Cum se exercita puterea legislativă a Parlamentului European?
2. Prezentati functiile Parlamentului European.
1. Importanţa şi rolul principiului subsidiarităţii.
2. Parlamentul European şi poziţia sa în sistemul organismelor comunitare.
3. Politica externă a Uniunii Europene




Lumina Lex, 2005.





AUTOEVALUARE - RĂSPUNSURI
Grilă răspunsuri
Unitatea 1: pag. 9
Unitatea 2: pag. 24
Unitatea 3: pag. 37
Unitatea 4: pag. 52
Unitatea 5: pag. 68
Unitatea 6: pag. 81
Unitatea 7: pag. 92
Unitatea 8: pag. 101

BIBLIOGRAFIE
A. LUCRĂRI DE SPECIALITATE
Tratate, manuale, monografii
– Académie Internationale de Droit Constitutionnel. Droit Constitutionnel et mutations de la

société internationale, Recueil des cours, volume XI, XVII-e session, 6-21 iulie 2001.
– Philippe Ardant, Institutions politiques et droit constitutionnel, Paris, LGDJ, 1996. 8e éd

(Manuel).
– Philippe Ardant, Les institutions de la Vème République, Paris, Hachette, 1997, 4e éd.
– Pierre Avril, Gérard Conac, La Constitution de la République Française. Textes et

révisions, Paris, Montchrestien, 1996.
– Pierre Avril, Jean Gicquel, Droit Parlamentaire, 3e edition, Ed.Montchrestien, Paris, 2004






Lumina Lex, 2005.


– Pierre-Henri Chalvidan, Droit constitutionnel. Institutions et régimes politiques, Paris,

Nathan, 1996. (Fac. droit).
– Bernard Chantebout, Droit constitutionnel et science politique, Paris, Armand Colin, 1997,
14e éd (U- Droit).
Bucureşti, 1996.
1998.


1992.



– Victor Duculescu, Georgeta Duculescu, Revizuirea Constituţiei. Istoric, drept comparat,

documente, opinii, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2002.
– Victor Duculescu, Constanţa Călinoiu, Georgeta Duculescu, Tratat de teorie şi practică

parlamentară, vol.I şi II, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2001.
Bucureşti, 2003.


– Antonie Iorgovan, Drept constituţional şi instituţii politice, Teorie generală, Editura

“J.L.Calderon”, Bucureşti, 1994.
– Claude Klein, Théorie et pratique du pouvoir constituant, Paris, PUF, 1996 (Les voies du
droit).
– Valeriu Mangu, Contra Constituţia, Editura „Sfera”, Bucureşti, 2002.
– Dumitru Mazilu, Drepturile omului. Concept, exigenţe şi realităţi contemporane, Editura

„Lumina Lex”, Bucureşti, 2008.
– Dumitru Mazilu¸ Proclamaţia Revoluţiei române, Editura “Lumina Lex”, Bucureşti, 1999.
--Dumitru Mazilu, Integrarea europeana, Drept comunitar şi instituţii europene, ed.VI-a,

Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2008.

– Petru Miculescu, Statul de drept, Editura “Lumina Lex”, Bucureşti, 1998.
– Liliana Mihuţ, Despre pluralism în America, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1997.
– Ioan Muraru, Simina Tănăsescu, Drept constituţional şi instituţii politice, Ediţia a IX-a
revăzută, Editura ACTAMI, Bucureşti, 1998.
– Ioan Muraru, Elena-Simina Tănăsescu, Drept constituţional şi instituţii politice, ediţia a 9-

a revăzută şi completată, Bucureşti, editura Lumina Lex, 2001.
– Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu, Drept constituţional şi instituţii politice, Ediţia a
11-a, Bucureşti, All Beck, Vol.I. 2003, Vol.II. 2004.
– Paul Negulescu, George Alexianu, Tratat de drept public, 2 vol., Casa Şcoalelor, Bucureşti,
1942-1943.
– Paul Negulescu, Tratat de drept administrativ român, Bucureşti, Tipografiile române unite,
1925.
– Mihai T.Oroveanu, Istoria dreptului românesc şi evoluţia instituţiilor constituţionale,

Editura „Cerma”, Bucureşti, 1992.
– Georges Vedel, préf. de Guy Carcassonne, La Constitution, Paris, Seuil, 1996 (Points
Essais 319).
– Ioan Vida, Procedura legislativă, Parlamentul României, Bucureşti, 1999.
– Monica Vlad, Ombudsman-ul în dreptul comparat, Editura SERVO-SAT, Arad, 1998.
– Costică Voicu, Teoria generală a dreptului, Editura Lumina Lex,Bucureşti, 2002.
– Genoveva Vrabie, Drept constituţional şi instituţii politice contemporane, Ediţia a V-a,

revăzută şi întregită, Editura “Cugetarea”, Iaşi, 1999.

Studii, comunicări, articole
– Constanţa Călinoiu, Garanţii ale drepturilor şi libertăţilor omului consfinţite prin Legea
de revizuire a Constituţiei României, comunicare prezentată la Simpozionul ştiinţific “De la
Constituţia tranziţiei la Constituţia integrării Euro-Atlantice”, Senatul României, octombrie
2003.
– Constanţa Călinoiu, Victor Duculescu, Dimensiunea europeană a dreptului constituţional

român, în „Revista de drept public”, Anul XI(31), no.2/2005, pag.1-23.
– Mihaela Ciochină, Mădălina Ştefania Diaconu, Simina Tănăsescu, Mandatul parlamentar,

în „Analele Universităţii din Bucureşti. Drept”, Anul LV, Serie nouă, no.II/2005, aprilie-
iunie, pag.33-48.
– Mihai Constantinescu, Modificarea procedurilor de soluţionare a excepţiilor de

neconstituţionalitate, în “Dreptul”, anul VIII, seria III-a, nr.11/1997, p.15-20.
– Mihai Constantinescu, Ioan Vida, Promulgarea legii, în “Dreptul”, anul XI, seria III-a,
nr.6/2000, p.3-8.
– Mihai Constantinescu, Ioan Vida, Procedura de investire a Guvernului, în “Dreptul”, anul

XI, seria III-a, nr.11/2000, p.13-22.
– Mihai Constantinescu, Ioan Muraru, Antonie Iorgovan, Revizuirea Constituţiei României,

Explicaţii şi comentarii, Editura “Rosetti”, Bucureşti, 2003.
– Mihai Constantinescu, Marius Amzulescu, Consideraţii legate de o eventuală îmbunătăţire

a unor prevederi în funcţie de preconizata integrare în Uniunea Europeană, , în „Revista de
drept public”, Anul XI(31), no.2/2005, pag.24-30.
– Ştefan Deaconu, Bună guvernare şi descentralizare, în „Revista de drept public”, Anul

IX(29), no.3/2003, pag.21-26.
– Ştefan Deaconu, Legea privind statutul deputaţilor şi senatorilor. Procedura reexaminării

legilor de către Parlament în urma declarării lor ca neconstituţionale de către Curtea
Constituţională, în „Analele Universităţii Bucureşti”, Seria Drept, no.1/2006, pag.77-93.

– Ion Deleanu, Delegarea legislativă – ordonanţele de urgenţă ale Guvernului, în “Dreptul”,

anul XI, seria III-a, nr.9/2000, p.9-18.
– Ion Deleanu, Revizuirea Constituţiei – propunerea legislativă a cetăţenilor, în “Dreptul”,

anul XI, seria III-a, nr.11/2000, p.3-12.
– Constantin Doldur, Controlul de constituţionalitate în lumina noilor prevederi ale

Constituţiei revizuite, în „Buletinul Curţii Constituţionale”, nr.7 din mai 2004.
– Tudor Drăganu, O problemă veche, dar întotdeauna nouă a dreptului electoral: scrutinul
uninominal sau cel de listă, în “Fiat Justiţia”, Cluj-Napoca, nr.1/1997, p.33-38.
– Victor Duculescu, Constanţa Călinoiu, Unele probleme teoretice şi practice legate de

existenţa dreptului parlamentar, în “Studii de drept românesc”, serie nouă, anul 10(43) nr.1-
2/1998, p.63-70.
– Victor Duculescu, Constanţa Călinoiu, Consideraţii privind instituţia imunităţii

parlamentare, în “Revista cercului juridic bănăţean” nr.10-11-12/1997, p.64-69.
– Victor Duculescu, Constanţa Călinoiu, Ratificarea tratatelor de la Maastricht şi

Amsterdam şi unele implicaţii pe planul dreptului constituţional, în “Revista de Drept
Comercial”, serie nouă, anul IX, nr.7-8/1999, p.65-71.
– Victor Duculescu, O temă de dezbatere între oamenii politici şi juriştii români:

modificarea Constituţiei, în “Juridica”, revistă lunară de drept, publicaţie a Editurii ALL
Beck, anul I, nr.7, august 2000, p.249-253.
– Victor Duculescu, Câteva observaţii în legătură cu structura bicamerală a Parlamentului

şi cu raporturile dintre cele două Camere, în “Dreptul”, anul XI, seria III-a, nr.9/2000, p.19-
24.
– Victor Duculescu, Integrarea României în Uniunea Europeană şi eventualitatea unei

reforme constituţionale, în “Revista de Drept Comercial”, anul X, nr.12/2000, p.57-67.
– Maurice Duverger, La Vè République, Paris, PUF, 1959.
– Marian Enache, Câteva reflecţii privind funcţiile Parlamentului, în “Dreptul”, anul IX,
seria III-a, nr.7/1998, p.18-24.

– Antonie Iorgovan, Constanţa Călinoiu, Le bicameralisme en Roumanie – entre la tradition

et les exigences de l’integration européenne, Comunicare, Academia Internaţională de Drept
Constituţional, Tunis, 2003.
– Antonie Iorgovan, Despre neconstituţionalitatea a trei texte din Regulamentul Senatului,

în „Revista de drept public”, Anul XI(31), no.3/2005, pag.105-125.
– Ioan Leş, Avocatul Poporului, instituţie a statului de drept, în “Dreptul”, anul VIII, seria
III-a, nr.7/1997, p.3-11.
– Emil Molcuţ, Despre separaţiunea puterilor statului, în „Revista de drept public”, Anul
IX(29), nr.3/2003, pag.1-5.
– Ioan Muraru, Mihai Constantinescu, Aprobarea ordonanţei de urgenţă, în “Dreptul”, anul

IX, seria III-a, nr.7/1998, p.12-17.
– Corneliu-Liviu Popescu, Aplicarea în România a Convenţiei-cadru pentru protecţia

minorităţilor naţionale, în “Dreptul”, anul XI, seria III-a, nr.4/2000, p.30-39.
– Roxana-Mariana Popescu, Particularităţi ale competenţei Parlamentului European, în

„Revista de drept public”, Anul X(30), no.2/2004, pag.83-90.
– Dana Apostol Tofan, Angajarea răspunderii Guvernului, în „Revista de drept public”,

Anul IX(29), no.1/2003, pag.4-21.
– Verginia Vedinaş, Valori deontologie în viaţa publică, în „Revista de drept public”, Anul
XI(31), no.2/2005, pag.79-81.
– Genoveva Vrabie, Constituţia Europeană – Constituţia României. Reflecţii privind

suveranitatea, în „Revista de drept public”, Anul IX(29), no.3/2003, pag.6-23.
– Genoveva Vrabie, Actualitatea concepţiei lui Constantin C.Angelescu privind imunitatea

parlamentară, în „Revista de drept public”, Anul XI(31), no.3/2005, pag.26-34.
B. ACTE NORMATIVE

– Constituţia României, editată de Guvernul României, Bucureşti, 2003.
– Legea pentru alegerea Preşedintelui României (nr.370/2004), publicată în Monitorul

Oficial nr.887 din 29 septembrie 2004.
– Legea pentru alegerea Camerei Deputaţilor şi Senatului (nr.373), publicată în Monitorul

Oficial nr.887 din 29 septembrie 2004, rectificare în M.Of. nr.969 din 21 octombrie 2004.
– Regulamentul Camerei Deputaţilor din 24 februarie 1994, republicat în Monitorul Oficial

al României nr.54 din 20 ianuarie 2006.
– Regulamentul Senatului din 24 octombrie 2005, republicat în Monitorul Oficial al

României nr.948 din 25 octombrie 2005.
– Regulamentul şedinţelor comune ale Camerei Deputaţilor şi Senatului, publicat în

Monitorul Oficial al României nr.34 din 4 martie 1992, modificat prin Hotărârea
Parlamentului nr.13/1991 publicată în M.Of. nr.136 din 5 iulie 1995.
– Lege privind Statutul deputaţilor şi senatorilor (nr.96/2006), în Monitorul Oficial al

României nr.380 din 3 mai 2006.
– Legea contenciosului administrativ (nr.29/1990), în Monitorul Oficial al României nr.122

din 8 noiembrie 1990.
– Legea pentru organizarea şi funcţionarea Guvernului României şi a ministerelor

(nr.90/2001) în Monitorul Oficial al României nr.164 din 2 aprilie 2001.
– Legea privind tratatele (nr.590/2003) în Monitorul Oficial al României nr.23 din 12

ianuarie 2004.
– Legea cetăţeniei române (nr.21/1991), republicată în Monitorul Oficial al României nr.98

din 6 martie 2000, modificată prin OG nr.84/2001, OUG nr.167/2001, OUG nr.68/2002,
L.nr.542/2002, OUG nr.160/2002, L. nr.165/2003, OUG nr.43/2003, L. Nr.248/2003, L.
Nr.405/2003.
– Legea privind siguranţa naţională a României (nr.51/1991), în Monitorul Oficial al

României nr.163 din 7 august 1991.

– Legea administraţiei publice locale (nr.215/2001) în Monitorul Oficial al României nr.204

din 23 aprilie 2001, modificată prin L.nr.738/2001, L.nr.216/2002, L.nr.161/2003.
– Legea privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale (nr.47/1992), republicată

în Monitorul Oficial al României nr.643 din 16 iulie 2004.
C. CULEGERI DE DECIZII ALE CURŢII CONSTITUŢIONALE

– Curtea Constituţională, Culegere de decizii şi hotărâri 1992-1993, Regia Autonomă
„Monitorul Oficial”, Bucureşti, 1994.
– Curtea Constituţională, Culegere de decizii şi hotărâri 1994, Regia Autonomă „Monitorul

Oficial”, Bucureşti, 1995.
– Curtea Constituţională, Culegere de decizii şi hotărâri 1995, Regia Autonomă „Monitorul

Oficial”, Bucureşti, 1995.
D. DOCUMENTE INTERNAŢIONALE
– Carta Organizaţiei Naţiunilor Unite, Traducere în limba română, editată de Centrul de
Informare al O.N.U. pentru România.
– Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, în Victor Duculescu, Constanţa Călinoiu,

Georgeta Duculescu, Crestomaţie de drept constituţional, vol.I şi II, Editura “Lumina Lex”,
Bucureşti, 1998, p.122-128.
– Carta de la Paris pentru o nouă Europă, textul publicat în Monitorul Oficial al României
nr.181 din 9 septembrie 1991 sau în Culegerea citată, p.192-195.
– Statutul Consiliului Europei, în Monitorul Oficial al României nr.238 din 4 octombrie

1993.
– Convenţia pentru apărarea drepturilor şi a libertăţilor fundamentale şi protocoalele

adiţionale, în Monitorul Oficial al României nr.135 din 31 mai 1994 sau în Crestomaţie de
drept constituţional, vol.I p.129-145.

Drept Parlamentar ID Sem II

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Drept Parlamentar ID Sem II

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Constanţa CĂLINOIU

Suport de curs pentru învăţământ deschis la distanţă (I.D.)

Acest suport de curs se doreşte a constitui un fundament solid al cunoştinţelor

Pentru a vă face o primă idee asupra obiectivelor şi competenţelor la care facem

Prof. univ. dr. Constanţa Călinoiu Universitatea “Hyperion” 2011

Obiectivul este o anumită stare pe care ne-o imaginăm în viitor şi pe care

De ce avem nevoie de obiective?

1. Pentru o gândire de zi cu zi mai productivă – obiectivul este ca o lumină

2. Pentru a identifica şi a exploata oportunităţi – e foarte interesant cum,

3. Pentru că definesc priorităţi - de fiecare dată când am mai multe lucruri de

Prof. univ. dr. Constanţa Călinoiu Universitatea “Hyperion” 2011

În acelaşi mod, un suport de curs ce permite asimilarea unor cunoştinţe şi

- Va aprofunda noţiunile, categoriile şi conceptele ce formează ştiinţa dreptului

Prof. univ. dr. Constanţa Călinoiu Universitatea “Hyperion” 2011

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 1 ............................................................................................... 9

PARLAMENTUL – ORGAN REPREZENTATIV SUPREM, EXPRESIE A

1. ORIGINILE SISTEMULUI PARLAMENTAR ............................................................... 10

2. POZIŢIA PARLAMENTULUI ÎN CADRUL SISTEMULUI SEPARAŢIEI

3. ORIGINILE SISTEMULUI PARLAMENTAR ROMÂN .............................................. 15

4. FUNCŢIILE PARLAMENTULUI ÎN STATUL DE DREPT ......................................... 19

PROPUNERI DE REFERATE .............................................................................................. 21

BIBLIOGRAFIE SPECIFICĂ UNITĂŢII DE ÎNVĂŢARE 1 ............................................. 22

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 2 ............................................................................................. 24

CONCEPTELE DE BAZĂ ŞI PRINCIPIILE DREPTULUI PARLAMENTAR .............. 24

1. DEFINIŢIA DREPTULUI PARLAMENTAR................................................................. 25

2. IZVOARELE DREPTULUI PARLAMENTAR .............................................................. 26

3. PRINCIPIILE DREPTULUI PARLAMENTAR. EVOLUŢIA ŞI AFIRMAREA LOR

3.1. PRINCIPII SPECIFICE ................................................................................................... 31

PROPUNERI DE REFERATE .............................................................................................. 35

BIBLIOGRAFIE SPECIFICĂ UNITĂŢII DE ÎNVĂŢARE 2 ............................................. 35

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 3 ............................................................................................. 37

MANDATUL PARLAMENTAR ......................................................................................... 37

1. ALEGEREA DEPUTAŢILOR ŞI SENATORILOR ........................................................ 38

Prof. univ. dr. Constanţa Călinoiu Universitatea “Hyperion” 2011

2. SEMNIFICAŢIA POLITICĂ A MANDATULUI PARLAMENTAR .......................... 42

3.TRĂSĂTURILE JURIDICE ALE MANDATULUI PARLAMENTAR ........................ 43

4 DREPTURILE ŞI ÎNDATORIRILE PARLAMENTARILOR ......................................... 44

PROPUNERI DE REFERATE .............................................................................................. 49

BIBLIOGRAFIE SPECIFICĂ UNITĂŢII DE ÎNVĂŢARE 3 ............................................. 50

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 4 ............................................................................................. 52

DREPTUL PARLAMENTAR INSTITUŢIONAL .............................................................. 52

1. STRUCTURA PARLAMENTULUI. MONOCAMERALISM ŞI BICAMERALISM . 53

2. ORGANIZAREA INTERNĂ A CAMERELOR, EXPRESIE A PRINCIPIULUI

3. COMISIILE PARLAMENTARE ...................................................................................... 59

PROPUNERI DE REFERATE .............................................................................................. 66

BIBLIOGRAFIE SPECIFICĂ UNITĂŢII DE ÎNVĂŢARE 4 ............................................. 67

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 5 ............................................................................................. 68

DREPTUL PROCEDURAL PARLAMENTAR .................................................................. 68

1. NOŢIUNEA DE DREPT PROCEDURAL PARLAMENTAR. ELEMENTE

2. ORGANIZAREA ŞI DESFĂŞURAREA SESIUNILOR PARLAMENTULUI ............ 70

PROPUNERI DE REFERATE .............................................................................................. 79

BIBLIOGRAFIE SPECIFICĂ UNITĂŢII DE ÎNVĂŢARE 5 ............................................. 79

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 6 ............................................................................................. 81

Prof. univ. dr. Constanţa Călinoiu Universitatea “Hyperion” 2011

RELAŢIILE DINTRE PARLAMENT ŞI CELELALTE ORGANE ALE STATULUI.

1. PARLAMENTUL ŞI INSTITUŢIA PREZIDENŢIALĂ ................................................ 82

2. MECANISMUL RELAŢIEI DINTRE PARLAMENT ŞI GUVERN. CONTROLUL

3. RELAŢIA DINTRE PARLAMENT ŞI CURTEA CONSTITUŢIONALĂ .................. 86

4. RELAŢIA DINTRE PARLAMENT ŞI ALTE ORGANE ALE STATULUI ................ 88

PROPUNERI DE REFERATE .............................................................................................. 90

BIBLIOGRAFIE SPECIFICĂ UNITĂŢII DE ÎNVĂŢARE 6 ............................................. 90

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 7 ............................................................................................. 92

DIPLOMAŢIA PARLAMENTARĂ ŞI ROLUL SĂU ÎN PROMOVAREA