UNIVERSITATEA NAŢIONALĂ DE APĂRARE NESECRET

FACULTATEA DE COMANDĂ ŞI STAT MAJOR Exemplarul nr. ____

Catedra Securitate şi Apărare Naţională

CURS DE DOCTRINE POLITICO-MILITARE

Partea a V-a
– SISTEME POLITICO-MILITARE –

AUTORI:
Col.prof.univ.dr. Ion IRIMIA
Col.conf.univ.dr. Dănuţ-Mircea CHIRIAC
Col.(r) conf.univ.dr. Emil ION

EDITURA UNIVERSITĂŢII NAŢIONALE DE APĂRARE

– BUCUREŞTI-2004 –
Cursul a fost discutat şi aprobat în comisia de specialitate din cadrul Catedrei
Securitate şi Apărare Naţională
 CUPRINS

INTRODUCERE ........................................................................................... 5

I. SISTEMUL POLITIC ............................................................................... 6

1. Sistemul politic în viziune politologică ................................................. 6
2. Puterea politică ....................................................................................... 14
3. Doctrine politice contemporane ............................................................. 22

II. REGIMUL POLITIC ROMÂNESC ........................................................ 33

1. Scurtă istorie a vieţii politice româneşti ............................................... 33
2. Coordonate ale sistemului politic românesc ........................................ 35

III. ARMATA ÎN SOCIETATEA DEMOCRATICĂ ................................... 44

1. Delimitări conceptuale ......................................................................... 44
2. Puterea politică şi armata ..................................................................... 44

IV. TENDINŢE DE EVOLUŢIE A SISTEMELOR MILITARE .............. 52

1. Aspecte de ordin general ...................................................................... 52
2. Sistemul politico-militar al SUA .......................................................... 55
3. Sistemul politico-militar din Franţa ..................................................... 76
4. Sistemul politico-militar al Federaţiei Ruse ........................................ 81
5. Sistemul politic al Regatului Unit al Marii Britanii ............................. 88
6. Sistemul politic al Germaniei ............................................................... 94
7. Sistemul politico-militar al Ucrainei .................................................... 105

V. TENDINŢE ŞI ORIENTĂRI ÎN DOCTRINELE

MILITARE NAŢIONALE ŞI ÎN CELE
ALE ALIANŢELOR MILITARE ........................................................... 111
1. Doctrina de luptă a NATO ................................................................... 113
2. Doctrina militară a SUA ...................................................................... 116
3. Doctrina militară a Franţei ................................................................... 121
4. Doctrina militară a Federaţiei Ruse ..................................................... 133
5. Doctrina militară a Germaniei .............................................................. 137
6. Doctrina militară a Ungariei ................................................................ 135
VI. ALIANŢELE ŞI COALIŢIILE MILITARE .......................................... 146
1. Tendinţe şi evoluţii în mediul de securitate global
care determină crearea alianţelor şi coaliţiilor militare ....................... 146
2. Premise ale constituirii alianţelor şi coaliţiilor militare ....................... 148
3. Alianţe militare ..................................................................................... 154
4. Coaliţii militare .................................................................................... 160

BIBLIOGRAFIE ........................................................................................... 167

 INTRODUCERE

Politologia sau ştiinţa despre politică ocupă un loc important între ştiinţele
sociale care studiază organizarea şi conducerea societăţii.
Întrucât abordarea fenomenului militar nu mai poate fi făcută decât într-un
cadru multidisciplinar, în care politologia este ştiinţa care oferă cunoştinţe despre
organizarea şi conducerea societăţii în ansamblul său, stăpânirea de către liderii
militari a cunoştinţelor din domeniul ştiinţelor "de graniţă" ale ştiinţelor militare a
devenit un imperativ. Domeniul militar, ca parte integrantă a sistemului social
global, nu poate fi cunoscut şi înţeles fără contextul în care există şi funcţionează.
Numai cunoscând ansamblul - sistemul social global - poate fi abordat particularul
- subsistemul militar.
Prin funcţiile sale, sistemul politic organizează şi conduce societatea pentru
îndeplinirea idealurilor doctrinare, creând instituţii, instrumente şi strategii de
acţiune politică ce conţin obiectivele şi direcţiile de urmat pentru celelalte
subsisteme sociale. Cunoaşterea doctrinelor şi instituţiilor politice precum şi
funcţionalitatea acestora este necesară pentru liderii militari, care reprezintă şi, în
acelaşi timp, asigură funcţionalitatea subsistemului militar pentru îndeplinirea
obiectivelor stabilite de către puterea politică precum şi sistemul de relaţii ce se
stabilesc între instituţia militară şi celelalte subsisteme sociale şi, în mod deosebit,
cu cel politic.
"Armata - se precizează în Constituţia României - este subordonată exclusiv
voinţei poporului pentru garantarea suveranităţii, a independenţei şi unităţii statului,
a integrităţii teritoriale a ţării şi a democraţiei constituţionale"1.De asemenea, ea
"contribuie la apărarea colectivă în sistemele de alianţă militară şi participă la
acţiuni privind menţinerea sau restabilirea păcii"2. Pornind de la misiunea de bază a
Armatei României rezultă că militarii trebuie să cunoască competenţele puterii
politice în folosirea forţelor armate, doctrinele politico-militare ale statelor membre
ale Alianţei Nord-Atlantice.
Cursul "Sisteme politico-militare" - cuprinde elementele de bază ale
sistemelor politice şi militare, doctrinele politice şi militare, instituţiile şi
instrumentele puterii politice. Regimul politic dintr-o ţară îşi pune amprenta asupra
misiunilor, organizării, înzestrării, pregătirii şi folosirii forţelor sale armate.
Cunoaşterea şi înţelegerea acestora de către militari dau consistenţă caracterului
unitar al acţiunilor politice cu cele militare, asigurând eficientizarea şi controlul
civil asupra instituţiei militare.
1
Constituţia României, 2003, art.118 (1)
2
Ibidem
 I. SISTEMUL POLITIC

1. Sistemul politic în viziune politologică

1.1. Aspecte de ordin general

Sistemul politic se înscrie în sfera de cuprindere a politologiei - care este

considerată a fi ştiinţa despre politică.
Politica (gr.polis = cetate) - activitate de guvernare a societăţii prin decizii
prin care se asigură direcţionarea dezvoltării pentru atingerea unor obiective,
mobilizarea şi alocarea resurselor necesare, stabilitatea socială, reglarea raporturilor
unui stat cu mediul internaţional.
Ştiinţa politică este disciplină ştiinţifică consacrată studiului fenomenelor
politice, descrierii şi analizei sistemelor politice şi a comportamentului politic.
Sistem politic este ansamblul stabil de raporturi şi roluri sociale
instituţionalizate care asigură exercitarea puterii (autorităţii) asupra societăţii în
întregul ei.
Societatea nu este sinonimă cu sistemul social, ci este o totalitate complexă
ce ia naştere ca urmare a interacţiunii diferitelor sisteme sociale (mediu-scenă).
Sistemul politic, în viziunea lui Jean William Lapierre - este "ansamblul
proceselor de decizie care vizează totalitatea unei societăţi globale" (în lucrarea
Analiza sistemelor politice) sau "un sistem politic produce decizii obligatorii pentru
orice societate globală.
Sistemele de activitate socială formează împreună condiţiile universale de
existenţă a societăţii umane.
Sistemele de activitate socială sunt considerate a fi:
¾ sistemul politic - ansamblul proceselor prin care se reglementează
raporturile sociale;
¾ sistemul economic - ansamblul proceselor prin care se produc şi
schimbă bunurile;
¾ sistemul ecologic - ansamblul proceselor prin care îşi amenajează
spaţiul, combinat cu alte specii vii;
¾ sistemul biosocial - ansamblul proceselor prin care o populaţie umană
se menţine în viaţă şi se reproduce;
¾ sistemul cultural - ansamblul proceselor prin care membrii societăţii
comunică unii cu alţii;
¾ sistemul social.
 1.2. Structura sistemului politic

1.2.1. Noţiuni introductive

Politologia a acordat o atenţie deosebită sistemului politic în care natura
sistemului politic, a raporturilor politice, evoluţia lor actuală, reprezintă teme de
interes pentru analiza politică.
Situaţia politică este - după şcoala politologică franceză - un ansamblu de
date ce condiţionează enunţul şi soluţia unei probleme. Ea este condiţionată de o
serie de factori şi împrejurări, cum ar fi:
- mediul luptei politice;
- gradul de politizare a unei situaţii de fapt;
- conştientizarea acestei realităţi;
- dinamica procesului de politizare.
Situaţia politică se distinge prin anumite componente specifice de
recunoaştere, cum ar fi:
- problema politică "la ordinea zilei";
- raportul de forţe care pune în cauză problema respectivă;
- metode tehnice (instrumente) ce fac posibilă rezolvarea problemei.
De reţinut că în descifrarea situaţiei politice un rol important revine
cunoaşterii structurii şi ierarhiei forţelor politice care se confruntă, a obiectivelor
urmărite în evaluarea corectă a doctrinelor şi ideologiilor pe care le animă.
Societatea, în ansamblul său - din perspectivă sistemică - poate fi
considerată ca un sistem macrosocial alcătuit dintr-un ansamblu de elemente aflate
în conexiune şi interacţiune reciprocă, având drept scop crearea bunurilor materiale
şi spirituale necesare existenţei şi dezvoltării.
În interiorul acestui sistem funcţionează o diversitate de subsisteme, care
luate în parte, acţionează de sine stătător.
Sistemul politic reprezintă un subsistem al sistemului social global şi
cuprinde concepţiile politice, instituţiile politice şi relaţiile politice prin care se
asigură organizarea şi conducerea de ansamblu a societăţii, funcţionalitatea ei. Ca
parte a sistemului social global, sistemul politic se află în strânsă interacţiune cu
celelalte subsisteme, slujind atât societatea în ansamblul său, cât şi fiecare
subsistem în parte.
Instituţiile politice reprezintă o componentă de bază a sistemului politic, ce
indică gradul de organizare politică a societăţii la un moment dat, şi cuprind:
- statul;
- partidele politice;
- grupurile de presiune (în viziunea unor politologi).
Relaţiile politice reprezintă acele raporturi care se stabilesc între diferite
categorii şi grupuri sociale prin care se coordonează şi asigură acţiunile ce vizează
satisfacerea intereselor în raport cu puterea politică. Exemplu: relaţii între grupuri
de indivizi, între partide şi organizaţii politice, între acestea şi puterea politică, între
naţiune şi naţionalităţi (interetnice) etc.
Performanţa socială a sistemului politic este dedusă din modul în care
instituţiile politice, prin deciziile lor, fac faţă cerinţelor ce vin din mediul intern,
intrasocietal (sistemul economic, demografic, cultural etc.) şi din partea mediului
extrasocietal reprezentat de viaţa internaţională.
Funcţiile vitale ale sistemului politic:
¾ direcţionarea dezvoltării prin decizii ce privesc ansamblul vieţii
sociale;
¾ asigurarea stabilităţii societăţii prin contracararea proceselor de
dezintegrare şi haos social;
¾ adaptarea dinamică la schimbările din interiorul şi din afara unei
societăţi;
¾ deschiderea faţă de tendinţele de înnoire a structurilor care dau
viabilitate sistemului.
Trăsăturile (capacităţile) sistemului politic:
¾ reglementarea prin drept şi lege în vederea controlului asupra
comportamentelor indivizilor şi grupurilor sociale;
¾ mobilizarea efectivă a resurselor umane şi materiale;
¾ distribuţia-alocarea de bunuri, servicii, onoruri membrilor societăţii în
funcţie de criterii cât mai obiective;
¾ răspunsul raţional şi operativ la cererile şi presiunile ce se execută
asupra sistemului.
Pentru a fi viabil, sistemul politic trebuie să fie:
¾ universal în destinaţia şi funcţiile sale, extinzându-se asupra tuturor
membrilor societăţii;
¾ coercitiv, fără discriminări, având controlul asupra respectării
normelor şi regulilor;
¾ legitim şi autoritar, având dreptul de a lua decizii obligatorii pentru
toţi, fiind emanaţia unei operaţiuni democratice exprimate.
În funcţie de modul cum reprezintă voinţa şi interesele cetăţenilor, regimurile
politice sunt:
¾ democratice;
¾ autoritare.
În raport cu modul de exercitare a puterii, distingem:
¾ regimul parlamentar-republican sau monarhic - în care parlamentul
deţine un rol preponderent, şeful statului, având un rol nesemnificativ;
¾ regimul prezidenţial, preşedintele fiind şi şef al guvernului, fiind aleşi,
atât parlamentul cât şi preşedintele, de către popor;
¾ regimul semiprezidenţial - o combinată între primele două, presupune
un preşedinte ales prin sufragiu universal, un prim-ministru şi un guvern care
răspund în faţa parlamentului;
 ¾ regimul militar - puterea politică este preluată şi exercitată de către
cadrele militare. În funcţie de împrejurări, regimul poate fi dictatorial sau cu
caracter general democratic;
¾ regimul unanimitar - propriu sistemelor totalitare - votarea de liste.

1.2.2. Statul - ca element al sistemului politic

Statul este o instituţie vitală a sistemului politic care îşi exercită autoritatea
suverană asupra unui teritoriu şi a unei populaţii - fiind subiect de drept
internaţional.
Politologic, este considerat un ansmblu de organisme politice,
administrative şi judecătoreşti, prin care se exercită puterea politică în societate, în
cadrul unui anumit teritoriu.
Tipuri de state
După structură - raportul dintre organele sale centrale şi locale se disting:
¾ state unitare;
¾ state federative;
¾ confederaţii de state.
Statul unitar constituie o comunitate în care puterea centrală dirijează şi
controlează activităţile organelor administrative locale (judeţe, regiuni).
Statul federal este o comunitate de state nesuverane care constituie un stat
central, cu personalitate şi competenţe distincte de cele ale statelor membre. În
statul federal se întâlnesc paralel organe ale puterii şi ordinii de drept federale şi
organe ale puterii de drept ale statelor membre cu delimitări ale competenţelor.
Confederaţiile de state suverane sunt compuse din state membre care îşi
păstrează independenţa în mod integral, competenţele statului federal referindu-se
la luarea unor decizii în comun în domeniul relaţiilor internaţionale.
Funcţiile statului:
¾ legislativă;
¾ organizatorică;
¾ economică;
¾ socială;
¾ administrativă;
¾ de apărare etc.
Statul de drept
Conceptul a fost invocat de Montesquieu în "Spiritul legilor", în care a
formulat celebra cerinţă că nimeni să nu fie constrâns să facă lucrurile pe care legea
nu-l obligă şi să le facă pe cele pe care legea nu i le îngăduie.
Trăsăturile statului de drept:
¾ supremaţia legii;
¾ eligibilitatea organelor puterii de stat;
¾ pluralismul politic;
¾ separaţia puterilor în stat;
 ¾ delimitarea clară între stat şi partidele politice;
¾ respectarea drepturilor omului în concordanţă cu reglementările
internaţionale;
¾ circulaţia liberă a informaţiilor şi persoanelor;
¾ economie de piaţă funcţională;
¾ controlul societăţii civile asupra forţelor militare şi al politicii.
Societatea civilă este expresia formelor libere de asociere naţionale, locale,
profesionale ale cetăţenilor - asocieri care să fie benevole, autentice, democratice,
tolerante şi, în nici un caz, controlate sau manipulate de către partide sau de către
stat.
Trăsături ale societăţii civile:
¾ varietatea structural-organizatorică a elementelor sale;
¾ autonomia autentică;
¾ comportamentul politicos, tolerant şi neviolent;
¾ simţul civic.

1.2.3. Partidele politice

Partidul desemnează o grupare relativ organizată şi stabilă care exprimă
sintetic interesele unui grup social, le reprezintă şi le promovează în forme
specifice, luptând pentru cucerirea sau menţinerea puterii politice.
Membrii unui partid trebuie să:
¾ împărtăşească aceeaşi concepţie ideologică;
¾ subscrie la un set comun de valori social-politice;
¾ acţionează pentru cucerirea puterii şi aplicarea programului propriu de
guvernare.
Trăsăturile partidelor politice:
¾ caracterul conştient pronunţat (uneşte oameni cu acelaşi crez politic);
¾ caracterul de grupare socială (servesc interesele unei grupări sociale);
¾ caracterul istoric (evoluează odată cu societatea).
Funcţiile partidelor politice:
¾ conştientizarea intereselor unor grupuri de cetăţeni şi atragerea lor la
viaţa politică;
¾ organizarea cetăţenilor pe temeiul unor principii şi reguli care concură
la atingerea scopului propus;
¾ formarea şi pregătirea cadrelor în vederea asigurării calificării pentru
aparatul de stat, pentru a asigura guvernarea;
¾ asigurarea guvernării prin elaborarea de programe de guvernare;
¾ menţinerea tonusului luptei politice şi concurenţei de oferte în cadrul
opoziţiei politice.
 1.2.4. Grupurile de presiune
Acestea există în toate sistemele politice, dar nu sunt recunoscute oficial
sub această titulatură decât în SUA. Sunt colective de cetăţeni care acţionează
organizat, unit, în vederea realizării unor scopuri comune, politice, economice,
culturale, religioase, morale etc.
Spre deosebire de partidele politice, ce caută explicit să cucerească puterea
politică şi să o exercite, grupurile de presiune nu participă (explicit şi "la lumina
zilei") la lupta pentru cucerirea puterii politice. Ele acţionează indirect asupra
puterii, căutând să influenţeze pe cei ce deţin puterea şi să nu-şi pună proprii
oameni în locul acestora.
Elementul definitoriu al grupului de presiune îl constituie presiunea ca
tactică sau mijloc specific de acţiune politică.
Tipuri de grupuri de presiune:
¾ sindicatele;
¾ asociaţiile patronale;
¾ organizaţiile corporatiste;
¾ asociaţiile de femei;
¾ mişcările de tineret;
¾ asociaţiile unor naţionalităţi;
¾ academii;
¾ universităţi;
¾ biserici;
¾ organe de presă;
¾ asociaţii ale intelectualilor etc.
Forme de acţiune:
¾ presiunea indirectă prin influenţarea şi manipularea opiniei publice,
pentru ca aceasta să acţioneze împotriva puterii politice;
¾ influenţarea puterii politice în sensul dorit;
¾ violenţa (mai rar).
 ANEXA NR.1

SISTEMUL POLITIC

SISTEMUL POLITIC

CONCEPŢII INSTITUŢII RELAŢII

POLITICE POLITICE POLITICE

• SOCIAL-DEMOCRATE • STATUL SE REALIZEAZĂ ÎNTRE:

• NEOLIBERALE • PARTIDELE • GRUPURI DE INDIVIZI
• CREŞTIN - POLITICE • PARTIDE
DEMOCRATE • GRUPURILE DE • NAŢIUNE-NAŢIONALITĂŢI
• AUTORITARE PRESIUNE ETC.
 ANEXA NR.2

STATUL – CA ELEMENT AL SISTEMULUI POLITIC

TIPURI DE STATE

STATE STATE CONFEDERAŢII

UNITARE FEDERALE DE STATE

• PUTEREA CENTRALĂ • COMUNITATE DE • COMUNTATE DE

DIRIJEAZĂ ŞI STATE STATE ÎN CARE
CONTROLEAZĂ NESUVERANE ÎN STAELE MEMBRE ÎŞI
ORGANELE LOCALE CARE STATUL PĂSTREAZĂ
CENTRAL ARE INDEPENDENŢA
COMPETENŢE • UNELE DECIZII SE IAU
DISTINCTE FAŢĂ DE ÎN COMUN LA NIVEL
STATELE MEMBRE CENTRAL
.
 2. Puterea politică

2.1. Aspecte de ordin general

Termenul de putere derivă din verbul latinesc potere (a putea, a fi capabil,
din care au derivat substantivele potenţa şi potestas). Primul înseamnă capacitatea
unui om sau lucru de a-l afecta pe altul, iar al doilea avea o conotaţie dominant
socială, politică însemnând aptitudinile celor care comunicau şi acţionau împreună.
Tot de la romani reţinem distincţia dintre putere, ca o calitate a corpului politic şi
autoritate, ca exerciţiu şi calitate a guvernanţilor.
În viziunea lui Jean Claude Lugen în lucrarea "Elemente de analiză a
sistemelor sociale" puterea politică este "capacitatea de a-i obliga pe actorii unui
sistem social dat să-şi îndeplinească obligaţiile pe care le impun obligaţiile
colective, mobilizând resursele societăţii în vederea atingerii obiectivelor propuse".
Indiferent de modul de definire al puterii politice se folosesc concepte
precum: influenţă, autoritate, dominaţie, supunere, legitimitate etc.
O relaţie de conducere-ascultare sau de dominaţie - supunere există
începând cu familia şi grupurile mici şi terminând cu statele şi organizaţiile
internaţionale. Atunci când autoritatea se bazează pe drept capătă aspectul de
conducere-ascultare, iar când se bazează pe forţă se prezintă sub formă de
dominaţie-supunere.
Autorităţile publice îşi manifestă capacitatea de a decide pentru întreaga
colectivitate şi de a duce la îndeplinire deciziile prin persuasiune, şi chiar prin
folosirea forţei (forţă legitimă, forţa dreptului, forţa publică). Forţa nu este
sinonimă cu puterea. Ea este elementul material al puterii la care puterea nu poate fi
redusă. Alături de forţă, în cadrul puterii, mai intră voinţa, inteligenţa, abilitatea.
Puterea reprezintă o relaţie socială în care actorii, posesori ai unor
capacităţi fizice şi intelectuale diferite, îşi influenţează reciproc comportamentele şi
acţiunile chiar dacă aparent influenţa are sens unic, de la autorul mai puternic spre
cel mai slab.
Puterea politică se caracterizează prin două elemente cadru:
• diferenţierea a doi actori sociali reprezentaţi de o minoritate care
comandă (domină) şi o majoritate care ascultă (sau se supune);
• sprijinirea ei pe două mijloace în a se face ascultată - încrederea
guvernaţilor în justeţea guvernării şi forţa sau coerciţia.
Din studiile efectuate de la antici la contemporani s-a ajuns la concluzia că
puterea politică are o vocaţie globală. Puterea politică s-a născut ca o alchimie
variabilă a voinţei de dominaţie şi al instinctului sau voinţei de supunere. Potrivit
lui Weber se pot distinge trei tipuri de dominaţie legitimă în funcţie de sursele care
o validează: dominaţie legal-raţională, tradiţională şi charismatică. Prima se
bazează pe "credinţa oamenilor în legalitatea reglementărilor hotărâte şi a dreptului
de a da directive al celor care sunt chemaţi să exercite dominaţia prin aceste
mijloace" - Max Weber -"Economia şi societatea".
 Dominaţia tradiţională se întemeiază pe credinţa în "sfinţenia tradiţiilor
valabile dintotdeauna" şi implicit, pe credinţa în legitimitatea celor care guvernează
în numele tradiţiei.
Dominaţia charismatică are la bază încrederea poporului în calităţile
naturale şi în cele pe care Providenţa le-a dăruit conducătorului. Petre Andrei
apreciază că "Evoluţia societăţii şi a cugetării umane constituie un necontenit
proces de eliberări a individului de sub presiunea totală a autorităţii sau mai bine
zis, a unui proces de umanizare şi autonomizare a autorităţii, căci de la forma
mistico-religioasă autoritatea a trecut la forma umană de azi şi în loc de autoritatea
constrângătoare de altădată, impusă din exterior, avem acum autoritatea, care, deşi
este exterioară are totuşi rădăcinile sale şi în sufletul nostru şi îşi găsesc justificarea
în raţiunea omenească" - Iaşi 1997.
Ovidiu Trăznea - Ştiinţa politică. Studiu istorico-epistemologic – 1970 arată
că "ştiinţa politică ar fi studiul puterii, al modurilor de a o cuceri, de a o exercita şi
de a-i rezista".

2.2. Puterea politică

Puterea politică este cea mai des utilizată în politologie şi constituie o
tentaţie permanentă pentru a permite celor care guvernează satisfacerea unor
interese.
În organizaţiile prestatale există puterea individualizată, reprezentată printr-
un singur şef. Odată cu evoluţia societăţii a evoluat şi puterea care a devenit
întruchiparea autorităţii statului.
Scopul fundamental al puterii politice este de a asigura funcţionalitatea
întregului corp social potrivit intereselor esenţiale ale claselor dominante în
sistemul politic dat sau în concordanţă cu interesele societăţii globale, în cazul în
care deţinătorul puterii devine poporul. Altfel spus scopul său este de a asigura
existenţa societăţii şi posibilitatea ei de schimbare. Georges Balandier, în lucrarea
Antropologia politică, consideră că "puterea va fi definitivă ca rezultând pentru
orice societate, din necesitatea de a lupta împotriva entropiei care o ameninţă cu
dezordinea - aşa cum aceasta ameninţă orice sistem".
Existenţa puterii politice are determinări de ordin intern-menţinerea
echilibrului şi coeziunii interne ale societăţii, dar şi determinări externe -
organizarea de alianţe şi de apărare, afirmarea în raport cu exteriorul, unitatea şi
coeziunea, trăsăturile distinctive şi interesele comunităţii pe care o reprezintă.
Puterea politică are ca trăsătură de bază suveranitatea - nu există autoritate
superioară care să conteste deciziile sale. Deţinătorii puterii politice - legislatorii şi
guvernanţii - având ca funcţie să hotărască în numele ansamblului societăţii
globale, guvernează prin deciziile lor toate celelalte puteri sociale, fără a fi obligate
să se supună vreuneia din acestea" - Lapierre, Jean William - "Eseu pentru
fundamentul puterii politice".
 Scopurile politice cer ca puterea politică să fie superioară în raport cu
celelalte puteri sociale, să fie supusă numai unor limitări constituţionale, numai ea
fiind investită cu putere de coerciţie. Ea se sprijină în primul rând pe puterea
economică. În acelaşi timp puterea politică (în special aparatul de stat) constituie
principalul sprijin în organizarea vieţii economice şi în promovarea intereselor
celor care sunt deţinătorii acestei puteri.
Interdepedenţa dintre cele două forme ale puterii este ilustrată şi de faptul
că în societăţile bazate pe economia de piaţă, grupurile deţinătoare ale potenţialului
economic exercită o influenţă considerabilă asupra puterii politice.
Puterea politică este compusă din:
• statul (cu puterea lui suverană ce se menţine prin "forţa dreptului", dar,
uneori şi prin "dreptul forţei";
• partidele politice (direct cele de la guvernare şi indirect şi cele din
opoziţie);
• opinia publică;
• mass-media.
Puterea este permanent însoţită de "puterea influenţei" - mijloc de a
amplifica acordul, toleranţa faţă de putere.
Pentru îndeplinirea rolului său, puterea are mai multe funcţii:
• funcţia pragmatică, decizională care constă în elaborarea unor
programe, a liniilor directoare în care elementul esenţial îl constituie decizia, în
conformitate cu care trebuie să acţioneze;
• funcţia organizatorică - stabilirea formelor organizatorice cele mai
adecvate şi mobilizarea grupurilor sociale asupra cărora îşi exercită puterea politică
pentru a acţiona în conformitate cu programul adoptat;
• funcţia ideologică de educare a oamenilor în spiritul valorilor ce
decurg din programul stabilit şi prin care se încearcă obţinerea adeziunii indivizilor
la decizia adoptată;
• funcţia de control, de urmărire a modului în care linia stabilită este
respectată şi a măsurilor ce se impun, în conformitate cu legea;
• pregătirea de specialişti care să se ocupe în exclusivitate de
organizarea vieţii sociale în conformitate cu voinţa puterii politice, îndeosebi în
exercitarea guvernării;
• funcţia coercitivă, de constrângere prin diferite mijloace, fie pentru a-i
determina pe oameni să acţioneze în conformitate cu cele adoptate, fie de reprimare
a împotrivirii celor ce se opun.
Toate aceste funcţii se realizează cu ajutorul STATULUI.
Puterea politică se legitimează prin mai multe modalităţi:
• cale democratică (prin jocul democratic);
• revoluţie;
• lovitură de stat;
 • prin impunerea din afara statului;
• război.
Puterea se corelează cu autoritatea (lat.autoritas – putere de convingere).
Autoritatea reprezintă capacitatea unei persoane sau instituţii în virtutea
unor calităţi sau împuterniciri, de a obţine respect şi supunere şi de a fi ascultate de
unul sau mai multe grupuri sociale ce le urmează şi le îndeplinesc chemările şi
obiectivele.
Puterea şi autoritatea sunt completare, interdependenţa lor asigurând
echilibrul, condiţiile sociale necesare progresului.
Autoritatea se deosebeşte de puterea prin aceea că în timp ce puterea
presupune coexistenţa atât a relaţiilor de conducere - supunere, cât şi a celor de
dominare - subordonare, deci şi folosirea violenţei, autoritatea este rezultatul
exclusiv al relaţiilor de conducere - supunere (supunere liber consimţită).
Autoritatea se prevalează de legi, de caracterul său legitim, de consensul celor ce i
se supun. Altfel spus autoritatea politică este capacitatea de a obţine ascultare în
absenţa constrângerii.
Sociologul american T.Parsons consideră că "autoritatea este cadrul
instituţional în care folosirea puterii este organizată şi legitimă".
Politologul francez - M.Duverger arată că "singura sursă a legitimităţii unei
puteri constă în faptul că ea e conformă schemei de legitimat definită de sistemul
de valori şi norme ale colectivităţii în cadrul căreia se exercită şi că asupra acestei
scheme există un consens în interiorul colectivităţii".
Autoritatea se întemeiază pe valori, iar pentru afirmarea ei este necesară
libertatea, cadrul social, democratic.
Autoritatea şi legitimitatea nu pot fi recunoscute odată pentru totdeauna,
deoarece ele depind de concordanţa între valorile proclamate iniţial şi realizările
ulterioare, ceea ce presupune o revizuire permanentă a comportamentului
instituţional sau personalităţii în cauză.
Decizia politică reprezintă un act de opţiune şi de voinţă politică pentru un
anumit mod de acţiune, din mai multe alternative disponibile, în abordarea unei
probleme de interes public.
În această categorie se includ regulile constituţionale, legile elaborate de
parlament, politicile publice, deciziile privind relaţiile dintre state pe plan extern,
strategiile elaborate de partidele aflate la putere.
Decizia politică reflectă raporturile de putere şi rezultatul conflictelor şi
negocierilor dintre forţele sociale. În procesul deciziei politice trebuie să se ţină
seama de unele constrângeri de ordin politic, constituţional, social economice şi, de
aceea, decizia politică reprezintă adesea un compromis şi nicidecum o soluţie
optimă, ca în cazul deciziilor tehnice.
Exerciţiul puterii
Guvernarea, din perspectiva politologică, este acţiunea de conducere, de
dirijare social-politică, de control asupra afacerilor publice. Aceste funcţii sunt
îndeplinite de instituţiile de putere legislativă, executivă, judecătorească în
condiţiile unei vieţi democratice, bazată pe participare competentă, loialitate,
concurenţă politică şi convergenţă a intereselor majore şi a obiectivelor.
Buna funcţionare a unui sistem democratic necesită: structuri şi forme
adecvate de guvernare; participarea populaţiei la alegeri, partide politice mature şi
responsabile; un electorat bine informat; oficialităţi competente a căror atribuţie
este să delibereze în cunoştinţă de cauză, să respingă compromisurile şi populismul.
Guvernarea se înfăptuieşte prin intermediul unor forme şi structuri
organizate, legal constituite şi consemnate în Constituţie şi legi, iar cutumele,
tradiţia şi reformele constituţional-juridice să aibă rolul lor specific.
Regimurile politice, formele de guvernare au caracter istoric; în lumea
antică, Aristotel le împărţea în: monarhie, aristocraţie şi democraţie; mai târziu
Montesquieu se referea la guvernarea republicană (puterea aparţine poporului), la
cea monarhică (guvernează un singur om, dar în temeiul unor legi) şi cea despotică
(guvernează un singur om, dar fără legi). Epoca modernă a propus practicii şi
teoriei politice guvernări republicane în formele: parlamentară, prezidenţială şi
semiprezidenţială.
Factorul legislativ
Parlamentul este o instituţie deliberativă compusă din reprezentanţi aleşi
periodic, la termene stabilite conform ciclurilor electorale specifice fiecărei ţari sau
înainte de termen.
Parlamentul poate fi constituit dintr-o singură instanţă sau două (unicameral
sau bicameral), cadru în care acţionează relaţiile dintre reprezentanţii poporului şi
guvernanţi, forţele aflate la guvernare confruntându-se cu cele din opoziţie.
Structura unicamerală sau bicamerală a parlamentului are avantaje şi
dezavantaje. Astfel bicamerismul oferă, pe de o parte posibilitatea de a supune unui
dublu examen proiectele de legi şi de a se asigura un cadru larg confruntărilor de
idei, dar, pe de altă parte se ajunge la mărirea timpului pentru deliberare. În cadrul
organizării bicamerale a parlamentului acestea pot avea atribuţii simetrice sau
asimetrice.
Parlamentul este instituţia care poate asigura funcţionalitatea pluralismului
politic, reprezentarea diverselor interese, permiţând dezbateri soluţii cât mai bune şi
asigurând realizarea controlului puterii de către societate. În parlament continuă să
se folosească metode cum ar fi obstrucţia activităţii legislative, provocarea de crize
guvernamentale, folosirea abuzivă a imunităţii şi privilegiilor parlamentare.
Factorul executiv
Puterea executivă, în condiţiile separării puterilor în stat, are rolul de a
aplica politicile şi legile adoptate de către puterea legislativă, funcţiile executivului
diferă de la ţară la ţară, fiind consimţite constituţional, puterea fiind exercitată, fie
de preşedintele ţării, fie de guvern şi aparatul administrativ de stat.
În sistemul totalitar, puterea executivă absoarbe puterea legislativă şi
judecătorească în numele asigurării unităţii de acţiune a puterii, a unităţii puterilor în stat.
 După tipul de constituire se disting mai multe tipuri de guvern:
• majoritar - alcătuit de un partid care a câştigat alegerile;
• de coaliţie - reunind reprezentanţi ai diferitelor formaţiuni politice în
scopul obţinerii unei majorităţi favorabile în parlament;
• minoritar - nu dispun de majoritatea parlamentară;
• provizoriu - are un rol tranzitoriu într-o perioadă de schimbări politice;
• insurecţional - instituit ca urmare a unei insurecţii contra celui
existent;
• militar - format din cadre militare, de regulă, în urma unei lovituri de
stat sau prin ingerinţe externe.
După raportarea la respectarea legilor:
• guvern de drept - alcătuit în concordanţă cu procedurile
constituţionale;
• guvern de fapt - care îşi arogă autoritatea în urma unei lovituri de stat
sau în condiţiile ocupaţiei străine, fără consultarea voinţei legale prin proceduri
speciale.
Guvernul poate adopta următoarele acte:
• hotărâri pentru organizarea executării legilor;
• ordonanţe - în temeiul unei legi speciale de abilitate, în limitele şi în
condiţiile prevăzute de aceasta.
Aceste acte se semnează de primul-ministru, se contrasemnează de miniştrii
care au obligaţia punerii lor în aplicare şi se publică în Monitorul Oficial al
României.
 ANEXA NR.1

PUTEREA POLITICĂ

PUTEREA POLITICĂ

STATUL PARTIDELE OPINIA MASS-MEDIA

POLITICE PUBLICĂ

ANEXA NR.2

FUNCŢIILE PUTERII POLITICE

FUNCŢII

PRAGMATICA ORGANIZA- PREG.

DECIZIONALĂ TORICĂ IDEOLOGICA CONTROL SPECIALIŞTI COERCITIVĂ
 ANEXA NR. 3

EXERCIŢIUL PUTERII

GUVERNAREA FACTORUL FACTORUL PUTEREA

LEGISLATIV EXECUTIV JUDECĂTOREASCĂ

• structuri şi forme de • deliberativ • aplică legile

guvernare • ales democratic • majoritar
• partide politice • structură funcţională • de coaliţie
responsabile • confruntare de idei • minoritar
• participarea • pluralism politic • provizoriu
populaţiei la alegeri • putere-opoziţie • insurecţional
• electorat informat • militar
• oficialităţi • hotărâri de aplicarea
competente legilor
• regim politic • ordonanţe
 3. Doctrine politice contemporane

3.1. Noţiuni introductive

Doctrina - în general - reprezintă o concepţie închegată coerentă, care, pe
baza, unor principii interpretează realitatea înconjurătoare, reflectă, interesele şi
poziţia unor grupuri şi categorii sociale sau comunităţi umane, pe care le exprimă
prin prisma unor principii călăuzitoare.
Tipuri de doctrine:
o doctrine filosofice (materialiste, exprimate prin principiul materialităţii
lumii, idealiste exprimate prin principiul spiritualităţii lumii);
o doctrine religioase (creştine, musulmane, budiste etc.);
o doctrine economice (economia de piaţă, economia centralizată);
o doctrine militare (de apărare naţională, de hegemonie, de expansiune,
de alianţă);
o doctrine politice (privesc organizarea şi conducerea societăţii).
Doctrinele politice (lat. doctrina - învăţătură) - constituie un sistem de idei,
teze, principii, concepţii cu privire la organizarea şi funcţionarea societăţii, la
esenţa puterii politice, la conţinutul, formele şi mecanismele de exercitare a
acesteia, la rolul instituţiilor şi a clasei politice, la relaţiile dintre guvernanţi şi
guvernaţi.
"Sistem închegat de principii care interpretează în mod coerent realitatea
politică şi recomandă o modalitate de acţiune în funcţie de scopuri"
(Dicţionar politic).
Rolul doctrinelor politice:
o de a explica, justifica şi argumenta poziţiile şi atitudinile grupărilor
sociale şi a conducătorilor lor;
o de a prospecta direcţiile de dezvoltare a statelor în care se acţionează;
o de a promova idealurile şi programele de acţiuni;
o de a menţine în echilibru sistemul social global şi de a oferi alternative
la rezolvarea crizelor apărute şi la asumarea guvernării.
În elaborarea doctrinelor politice se au în vedere următorii factori:
o condiţiile social-istorice specifice;
o nivelul de civilizaţie atins în societate sau în epocă;
o fenomenul politic internaţional;
o cerinţele progresului istoric;
o tradiţiile doctrinar istorice.
Conţinutul doctrinelor politice se regăseşte în Constituţia şi legislaţia
statelor în programele şi statutele organizaţiilor politice.
Doctrinele politice se împart în două categorii:
o doctrine privind organizarea şi conducerea democratică a societăţii
(reprezintă voinţa cetăţenilor şi au la bază principiile statului de drept);
o doctrine politice privind organizarea şi conducerea dictatorială a
 societăţii (nesocotesc voinţa cetăţenilor şi au la bază principiile
statului totalitar).
Din prima categorie fac parte:
o doctrine politice liberale şi neoliberale;
o doctrine conservatoare şi neoconservatoare;
o doctrine democrat-creştine;
o doctrine social-democratice.
Din categoria a doua fac parte:
o doctrina politică fascistă;
o doctrina politică comunistă;
o doctrine politice rasiste;
o doctrine politice elitice;
o doctrine militariste etc.
Doctrinele politice tehnocratice - sunt de graniţă între cele două categorii.
Ele constau în faptul că în organele puterii trebuie promovaţi specialiştii,
tehnocraţii, care să ia decizii nu în raport cu interesele de grup ci numai potrivit cu
elementele evidenţiate de ştiinţă, făcând abstracţie de poziţiile diferite ale
diferitelor grupări.
Doctrinele tehnocrate pot conduce la:
o organizarea şi conducerea democratică a societăţii, când specialiştii
sunt expresia voinţei cetăţenilor, când îmbină ştiinţa cu politica;
o deschiderea unor regimuri politice dictatoriale când se face abstracţie
de factorul politic, de voinţa cetăţenilor.

3.2. Tipuri de doctrine politice

Universul actual al doctrinelor politice este refluxul ideologico-doctrinar al
transformărilor social politice, economice, culturale parcurse de omenire în
ultimele 2-3 secole, odată cu intrarea acesteia, prin revoluţia industrială şi
ascensiunea capitalismului, într-o nouă etapă a evoluţiei societăţii omeneşti.
Saltul de la societăţile preindustriale la cele industriale s-a împletit cu
apariţia şi evoluţia gândirii liberale care a susţinut ascensiunea burgheziei şi a
orânduirii capitaliste.
Conservatorismul clasic, contrapondere la liberalismul democratic,
concentrează, în general, interesele cercurilor antidemocratice, radicale ale
capitalului, latifundei, armatei. A fost reacţiunea aristocraţiei feudale şi a altor
categorii interesate - biserică, armată împotriva revoluţiei burgheze.
Apariţia la mijlocul secolului XIX a marxismului a însemnat naşterea
socialismului revoluţionar ca doctrină politică a proletariatului, vizând
transformarea radicală a societăţii capitaliste pe calea luptei de clasă şi instaurarea
dictaturii proletariatului.
La sfârşitul secolului al XIX-lea în cadrul mişcării socialiste a apărut social-
democraţia - alternativă reformistă-moderată la socialismul revoluţionar.
 După primul război mondial începe activizarea extremei drepte şi apariţia
doctrinelor şi mişcărilor fasciste.

3.2.1. Liberalismul şi neoliberalismul

Geneza sa se regăseşte în gândirea politică revoluţionară din Anglia
secolului al XVII şi a Franţei secolului al XVIII-lea considerând individul şi
libertatea sa drept valorile supreme ale vieţii.
Doctrina liberală a optat, iniţial, pentru monarhia constituţională şi pentru
separaţia şi echilibrul puterilor în stat.
Benjamin Constant sublinia că libertatea este triumful individului atât
asupra autorităţii care vrea să domnească prin despotism, cât şi asupra maselor care
reclamă dreptul de a supune minoritatea, majorităţii.
Societatea este formată din indivizi liberi să-şi satisfacă scopurile, acţionând
din proprie iniţiativă după cum le dictează interesele, statul rămâne un garant al
libertăţii individuale.
În privinţa economiei, valoarea supremă este proprietatea privată iar libera
concurenţă este pârghie a dezvoltării. Adan Smith observă că în contextul pieţei
"strategiile individuale" conduse de o "mână invizibilă" concură pentru realizarea
fericirii tuturor.
Statul trebuie să asigure domnia justiţiei, securitatea indivizilor şi toleranţa
faţă de diversitatea opiniilor politice şi credinţelor religioase. (Rolul unui "paznic
de noapte" sau al unui "jandarm").
Liberalismul a evoluat de la cel anarhic iniţiat de Max Stirner (1805-1856)
care în lucrarea "Unicul şi proprietatea sa" - 1844 susţinea că omul este unic, un
"Dumnezeu" care trebuie eliberat din chingile societăţii. Statul, biserica, societatea
trebuie înlocuite prin "Eu".
Statul susţinea Ludwing von Mises (1887-1983) trebuie să se limiteze la
anumite funcţii legislative şi poliţieneşti.
Economia de piaţă este un principiu fundamental al liberalismului iar
proprietatea particulară produce civilizaţie.
Libertatea individuală nu trebuie să pună în pericol libertatea altuia.
În privinţa moralităţii se apreciază că oamenii prosperă prin competiţie nu
prin solidaritate.
Toate instituţiile nu sunt rod al gândirii ci rezultat al regulilor cererii şi
ofertei.
Moralitatea este dată de economisire, respectul proprietăţii private,
onestitate contractuală. Ea este situată între instinct şi raţiune, stimulează
supravieţuirea iar coordonarea prin piaţă a activităţilor individuale, formează
comportamentul economic.
Neoliberalismul
Este o doctrină liberală reajustată în raport cu schimbările care au avut loc pe
parcursul secolului XX pentru a spori atractivitatea doctrinei în rândurile populaţiei.
 S-a introdus teza reglării sociale a ordinii spontane, generate de economia
de piaţă, cu reglementarea protecţiei sociale prin măsuri etatiste. Raportul dintre
iniţiativa individuală în economia de piaţă şi rolul statului în societate a dat
substanţă unei diversităţi de forme ale neoliberalismului - de la cele care militează
pentru un "stat al bunăstării” sau concentrarea economiei prin stat, până la
orientările "nostalgice" ale tezelor liberalismului clasic.
Neoliberalismul a fost fondat de către Jeremie Benthan (1748-1832) şi John
Stuart Mil (1806-1873).
Statul, prin funcţia sa normativă trebuie să intervină pentru a crea condiţii
proprii dezvoltării individuale prin lupta contra ignoranţei, mizeriei, bolilor şi
condiţiilor proaste de locuit.
John Maynard Keynes (1883-1946) susţine că statul prin intermediul
cheltuielilor publice - instrument principal pentru orientarea economiei de către stat
provoacă creşterea locurilor de muncă, iar prin impozite şi alte măsuri realizează o
redistribuire a veniturilor.
Alţi gânditori precum F.A.von Haylk au pus în discuţie "intervenţiile
perverse" ale statului care ar crea o mentalitate de "întreţinut" ce ar putea ucide
spiritul de iniţiativă ca şi voinţa de a crea bogăţie.

3.2.2. Social-democraţia
Doctrina social-democrată s-a clădit pe temelia epistemică a evolutismului
sociologic şi cea morală a umanismului şi respectării dreptului individual de
alegere şi decizie.
Teoria evolutismului sociologic susţine continuitatea şi gradualitatea
schimbării sociale, prin reforme declanşate în interiorul aceleiaşi ordini sociale.
Social-democraţia, reprezintă o concepţie şi mişcare politică apărută în
secolul al XIX-lea care cuprindea atât orientări marxiste, cât şi nemarxiste.
Conceptul de social-democraţie acoperă realităţi politice, istorice diferite în
funcţie de ţări, partide şi particularităţi ale luptei politice.
În esenţa ei, social-democraţia a pornit de la propunerea unor valori ca:
libertatea, democraţia, echitatea, justiţia, solidaritatea, autonomia, pluralismul
politic, diversitatea formelor de proprietate.
Transformarea în practică a acestor valori s-a impus după al doilea război
mondial când partidele de asemenea orientare au ajuns la putere. Aceasta s-a
datorat orientării spre "o nouă ordine economică şi socială" care a condus la o
democraţie largă, la îmbinarea planificării şi concurenţei prin controlul politic al
forţelor economice, prin socializare şi eficienţă pe calea colaborării factorilor
producţiei, ca şi prin politici protecţioniste în domeniul social.
Valorile fundamentale ale social-democraţiei sunt înscrise în triada
conceptuală - libertate, justiţie, solidaritate - din care decurg celelalte teme şi soluţii
democratice privind rolul statului, democraţia socială, autoconducerea,
autogestionarea politică socială.
 Libertatea şi justiţia antrenează responsabilitatea. La rândul ei,
responsabilitatea individuală şi colectivă presupune solidaritatea bazată pe raporturi
de echitate şi comunicare între oameni.
În ideea fostului preşedinte al R.F.G., Gustav Heineman, statul "înseamnă
noi toţi şi fiecare dintre noi în particular", iar W.Brandt consideră că social-
democraţia trebuie să conceapă statul ca o "comunitate juridică a poporului pe care
noi o însărcinăm să vegheze la menţinerea securităţii, libertăţii şi justiţiei".
Autoritatea statului social-democrat trebuie să se bazeze pe consens şi pe
constrângeri obţinute prin alegeri libere, competenţă intelectuală şi statut moral,
care la rândul ei, trebuie să suporte controlul social şi să poată fi revocată.
În plan economic se pledează pentru îmbinarea planificării şi concurenţei
prin controlul politic al forţelor economice, colaborarea muncitorilor la gestionarea
întreprinderilor.
Iniţiativa particulară, proprietatea privată sunt acceptate atâta timp cât nu se
creează inegalităţi economice, surse de conflicte sociale.
Ca teorie şi practică politică de guvernare, social-democraţia are trăsături
generale, dar poartă şi semnele unor particularităţi precum în Franţa, Germania,
Suedia, Austria, Spania, etc.
Social-democraţia a realizat, în modalităţi diferite, un sistem politic bazat pe
factori obiectivi şi subiectivi precum:
o proprietatea publică şi proprietatea individuală;
o gestiunea socială şi cea particulară;
o negocierea principiilor privind salarizarea;
o creditul;
o controlul investiţiilor;
o fiscalitatea;
o sufragiul universal etc.
Puterea majorităţii nu trebuie să facă abstracţie de interesele minorităţii.

3.2.3. Democraţia creştină

Este o mişcare ce promovează în viaţa politică principiile democraţiei în
asociere cu principiile filozofiei şi eticii creştine prin care ordinea socială creată la
revoluţia industrială a făcut ca munca să fie supusă cererii şi ofertei iar puterea
trebuie să intervină pentru a apăra drepturile celor slabi.
Începutul s-a făcut în cadrul organizaţiilor "Acţiunea catolică", ulterior
apărând partidele democrat creştine. Primul partid a fost Partidul Popular Italian
întemeiat după primul război mondial de către preotul Luigi Sturzo din Caltagirone
(Sicilia). După al doilea război mondial au apărut numeroase partide democrat
creştine în Europa (Mişcarea Populară Republicană în Franţa, Partidul Democrat
Creştin în Italia, Uniunea Democrat Creştină în Germania) şi în America Latină
(Uniunea Civică în Paraguay, Falanga Naţională în Chile, Partidul Social-Creştin în
Venezuela).
 În ciuda originii sale catolice, mişcarea democrat creştină nu a avut legături
privilegiate cu Papa. Papalitatea s-a distanţat faţă de orice model de "ordine social-
creştină" ceea ce a condus la deschideri către creştinii necatolici care au creat
partide cu această orientare. Ele au devenit partide aconfesionale, separând câmpul
acţiunii politice de cel religios.
Doctrinar, democraţia creştină urmăreşte, atât individualismul, cât şi
colectivismul şi se caracterizează prin repere pragmatice precum:
o echilibrarea raporturilor dintre puterea centrală şi instituţiile
reprezentative naţionale şi locale a căror activitate trebuie să prevaleze
în timp de normalitate;
o combinarea raţională între interesul naţiunii (care este imprescriptibil)
şi alianţele internaţionale convenabile, servind pacea mondială;
o sprijinirea autorităţii politice şi juridice a statului şi apărarea
autorităţii spirituale.
Aceste repere urmăresc să satisfacă în plan social-politic valori precum:
proprietatea şi munca; inegalitatea naturală şi egalitatea morală; disciplina şi
libertatea; familia şi statul; naţionalismul şi ecumenismul etc.
Democraţia creştină este un curent de centru aplicând principiile
democraţiei creştine pentru realizarea solidarităţii tuturor categoriilor sociale în
zonele în care trăiesc pe plan naţional, zonal sau mondial (principiu opus
egoismului liberal şi urii de clasă), statul obligându-se să sprijine activitatea
persoanelor, autoadministrarea, lăsând loc liber iniţiativei particulare dar şi
responsabilităţii statului în realizarea binelui social.
În domeniul vieţii politice se promovează realizarea democraţiei depline
pluraliste, militându-se pentru o democraţie comunitară, participativă în care
persoana umană să devină elementul principal, căreia să i se garanteze demnitatea
şi libertatea.
În planul economiei şi vieţii sociale au fost asimilate concepţiile Şcolii de la
Fribourg ale protestanţilor Muller Armack şi Ludwig Erhard despre economia
socială de piaţă. (În R.F.G. - Uniunea Creştin-Democrată).
În România, orientarea democrat creştină este îmbrăţişată, după 1989, de
către P.N.T.C.D.

3.2.4. Naţionalismul
Doctrina politică a naţionalismului, derivată din conceptul de naţiune şi din
raţiuni ale interesului naţional este politica independenţei politice şi economice,
cauza suveranităţii şi prosperităţii propriei naţiuni.
Naţionalismul a apărut şi s-a manifestat mai puternic în secolele al XVIII-
lea şi al XIX-lea, odată cu formarea primelor naţiuni şi în procesul consolidării
statelor naţionale, căpătând semnificaţii diverse şi contradictorii în secolul al XX-
lea.
 Doctrina naţionalistă se cere a fi analizată din cel puţin două perspective:
- O primă perspectivă ar fi aceea în care defineşte naţionalismul ca
manifestare a caracterului naţional al unui popor şi conştientizarea unor interese.
Din acest punct de vedere, naţionalismul îndeplineşte un rol pozitiv:
industrializarea societăţilor moderne au creat terenul afirmării naţionale, iar
identitatea naţională s-a exprimat şi a fost recunoscută în raport cu alte comunităţi
naţionale.
Naţionalismul se exprimă pe două căi care se întrepătrund-politicul şi
etnicul-echilibrul sau dezechilibrul dintre acestea putând face din naţionalism o
concepţie avansată sau retrogrală. Numit "sufletul politic al unui corp etnic",
naţionalismul poate evolua constructiv sau distructiv. O politică îndreptată spre
lupta pentru afirmarea demnităţii naţionale şi a valorilor creative este constructivă
iar când este îndreptată împotriva altor naţionalităţi se creează terenul propice
pentru degenerarea lui în şovinism şi xenofobie.
- A doua ipostază a naţionalismului se manifestă prin exacerbarea
sentimentului naţional, prin intoleranţă şi agresivitate faţă de alte popoare sau
grupări etnice. Poate deveni expresia unui etnocentrism deformat structural, care
îndeplineşte un rol distructiv, devenind o mişcare extremistă în contradicţie cu
spiritul civilizaţiei contemporane.
Naţional-socialismul şi fascismul au combinat până la delir revendicarea
puterii statului şi pretinsele interese ale naţiunii, iar sub masca internaţionalismului
s-a dezvoltat o altă structură de aservire "o logică naţionalistă", care chiar dacă s-a
transformat într-un instrument de teroare, a avut şi o anumită atractivitate.
Doctrina naţionalismului se manifestă, acum, contradictoriu unele curente
ţin pasul cu istoria, oglindind procesele cooperării internaţionale, altele marcând
eforturi de adaptare, iar altele caută să reînvie vechiul naţionalism, egoismul
naţional.

3.2.5. Conservatorismul şi neconservatorismul

Reprezintă o atitudine politică care izvorăşte din dorinţa conservării stărilor
de lucruri existente. Fondator este considerat Edmund Burke (1729-1797),
politician englez care pleda pentru apărarea ordinii tradiţionale, susţinând
schimbările treptate (moderate).
Conservatorismul are trei părţi distincte:
o atitudinea faţă de societate;
o idealul de guvernare;
o practică politică.
Conservatoriştii susţin că societatea este anterioară indivizilor ce o compun,
ei fiind un produs social artificial.
Statul trebuie să fie deasupra instituţiilor autonome care-şi vor păstra
principiile proprii de dezvoltare.
 Conservatorismul se opune susţinerii soluţiilor radicale în actul de
guvernare.
Neoconservatorismul desemnează acele sisteme de idei care urmăresc, fie
să adapteze la realităţile zile idei conservatoare, fie idei conservatoare faţă de
cerinţele actuale ale realizării progresului social-general.
Conservatorismul şi neoconservatorismul au în comun:
o inegalitatea socială a oamenilor;
o elitismul;
o primatul statului în raport cu individul;
o teoria noii ordini interne a capitalismului (societatea capitalistă liberală
a dus la omogenizarea societăţii - neputinţa de a guverna - şi, de aceea,
se impune o conducere elitistă).
 ANEXA NR. 1

DOCTRINE POLITICE

DOCTRINE POLITICE

DEMOCRATICE DICTATORIALE

• LIBERALE • FASCISTE
• NEOLIBERALE • COMUNISTE
• CONSERVATOARE • RASISTE
• DEMOCRATICE • MILITARISTE ETC
• DEMOCRAT-CREŞTINE .
• SOCIAL-
DEMOCRATICE ETC.
 ANEXA NR.2

1. LIBERALISMUL ŞI NEOLIBERALISMUL
(Caracteristici)

A. LIBERALISMUL:

• Forma de guvernare: monarhie constituţională, republicană

• Statul: -domnia justiţiei, securitatea şi toleranţa.
-rolul -"paznic poliţienesc de noapte", "jandarm", legislativ
• Individul: -libertate deplină, iniţiativă, protecţie
-competiţie, nu solidaritate
• Economia: -de piaţă, proprietatea privată
-totul este un rezultat al cererii şi ofertei
• Moralitatea: -economisire, respectul proprietăţii, onestitate contractuală.

B. NEOLIBERALISMUL:
• Forma de guvernare: monarhie sau republică
• Statul: "stat al bunăstării", funcţie normativă în economie, viaţa socială,
reprezentare internaţională
• Individul: libertate, iniţiativă, protecţie, competiţie, respectul legii
• Economia: de piaţă cu pârghii de reglare ce aparţin statului
• Moralitatea: respectul proprietăţii.

2. SOCIAL-DEMOCRAŢIA
• Valorile fundamentale: libertate, justiţie, solidaritate, echitate,
autonomia, pluralismul politic, diversitatea
formelor de proprietate, eficienţă, colaborare,
responsabilitate individuală şi colectivă,
comunicare, creditul.

• Statul: democrat prin alegeri libere, sub controlul social, protecţia

socială.
• Economia: îmbinarea planificării şi concurenţei, controlul
politic în economie, participarea muncitorilor
la gestionarea întreprinderilor, iniţiativa
particulară, proprietatea privată, negocierea
principiilor privind salarizarea
 3. DEMOCRAŢIA-CREŞTINĂ
• Promovează: principiile democraţiei în asociere cu
principiile filozofiei eticii creştine

• Principii: echilibrarea raporturilor dintre puterea centrală

şi cele locale;
combinarea raţională a interesului naţiunii cu
cel internaţional;
sporirea autorităţii politice şi juridice a statului
în apărarea autorităţii spirituale;
• Valori: proprietatea şi munca, inegalitatea naturală şi
egalitatea morală, disciplina şi libertatea,
familia şi statul, naţionalismul şi
ecumemismul, solidaritatea tuturor categoriilor
sociale, demnitatea persoanei.

• Statul: responsabil în asigurarea binelui social, democraţia comunitară,

pluralismul politic.
• Economia: economie socială de piaţă.

4. NAŢIONALISMUL
• Promovează: valorile naţionale; independenţă, suveranitate, cultură,
interesul naţional, identitatea naţională.
• Statul: puternic, în măsură să asigure dezvoltarea naţională şi dăinuirea
naţiei.
• Valori: demnitate naţională, valorile creştine.
• Experimente: naţional-socialismul, fascismul.
 II REGIMUL POLITIC ROMÂNESC

1. Scurta istorie a vieţii politice româneşti

Viaţa politică românească poate fi apreciată ca integrată atât genetic cât şi

evolutiv în coordonatele celor două „valuri” pluripartidiste europene. Sistemul
politic în România s-a născut în efervescenţa ideologică paşoptistă şi unionistă, ale
cărei deziderate erau prezentate de spiritul modernist-capitalist, de realizarea
statului naţional unitar şi, implicit, de dorinţa emancipării faţă de spiritul
conservator feudalist, faţă de politica imperială ţaristă, habsburgivă şi otomană –
ce se confruntau în spaţiul geopolitic românesc. Până la cristalizarea partidelor
moderne, moment indisolubil legat de statuarea regimului constituţional
(Constituţia din 1866), viaţa politică din România, asemenea celorlalte ţări
europene, a cunoscut existenţa formaţiunilor protopolitice, precum „Frăţia”,
„Partida Unionistă” „Astra” etc. restructurate organizaţional şi pragmatic şi care
împleteau acţiunea politică cu cea culturală, socială şi economică. Faza
„preistoriei” partidelor politice româneşti se înscrie în universalitatea procesului de
apariţie şi afirmare a instituţiilor politice, a partidismului.
Primele partide din istoria modernă a României iau naştere în a doua
jumătate a secolului al XIX-lea – PNL, creat la 24 mai 1875 condus de personalităţi
politice ca: I.C.Brătianu, C.A.Roseti şi D.Struza, respectiv Partidul Conservator,
înfiinţat la 3 februarie 1880, condus de oameni politici ca: L.Catargiu,
Em,C.Epureanu, Gr. Cantacuzino, P.P.Carp şi T.Maiorescu.
Activitatea P.N.L. şi P.C. în viaţa românească a statuat bipartidismul şi
rotativa guvernamentală ca formulă a sistemului politic („primul val partidist”) cu
urmări benefice pentru evoluţia şi consolidarea unităţii statului român modern.
Către sfârşitul secolului al XIV-lea creşte diversitatea opţiunilor politice
reclamate de interesele noilor forţe social-politice. Ca reprezentant al muncitorilor,
apare în 1893 P.S.D. al Muncitorilor din România.
Semnele crizei sistemului politic românesc, specifice trecerii în al doilea
„val” al pluripartidismului de factură europeană, au avut conotaţii particulare
determinate în primul rând de realizarea obiectivului major al desăvârşirii unităţii
naţionale . Dacă până la 1918 forţele politice româneşti se intersectau în sfera
politicii unităţii naţionale, după această dată, în noile condiţii sociale, economice şi
administrative, politice şi internaţionale, se deschide un câmp larg
pluripartidismului concretizat de tendinţele de reprezentare diferenţiată a
intereselor grupurilor sociale. Chestiunile cardinale ale societăţii româneşti devin
reforma agrară şi reforma electorală care necesită soluţii.
 Sistemul politic în perioada interbelică s-a caracterizat printr-un „boom” al
partidelor, specific pluripartidismului şi, totodată, pluralismul politic statuat prin
noua Constituţie a României din 1923. Mutaţiile produse pe arena politică au fost
reliefate, pe de o parte, de dispariţia unor forţe devenite irelevante politic, cum a
fost cazul Partidului Conservator (după reforma din 1921), iar, pe de altă parte de
mozaicarea spectrului politic prin noi apariţii, dizidenţe şi regrupării politice.
Pe scena politică românească interbelică, P.N.L. s-a aflat permanent în
concurenţă cu P.N.T., format în 1926 prin fuziunea Partidului Naţional Român (I.
Maniu) şi Partidul Ţărănesc (I. Mihalache) şi care practic a ocupat locul Partidului
Conservator, dispărut din viaţa politică. Alături de aceste partide au acţionat şi alte
partide de centru ca Partidul Poporului (Al. Averescu), Partidul Ţărănesc
Democrat, Partidul Ţărănesc Radical, Partidul Naţional – N. Iorga (din 1932
Partidul Naţionalist-Democrat), Partidul Liber-Democrat.
Dreapta politică era reprezentată de tendinţele conservatoare
restauraţioniste (în special după 1930) sub forma dezidentelor provenite din zona
centrală a esicherului politic, Partidul Agrar-C.Argetoianu, Partidul Naţional Agrar,
Partidul Naţional-Creştin, Partidul Naţiunii; în timp ce stânga cuprindea Partidul
Social Democrat, devenit în 1918 Partidul Socialist Unitar, Partidul Socialist al
Muncii, Partidul Socialist – Popovici, partidul Social-Democrat – C. T. Petrescu
(1927).
De asemenea, perioada interbelică a cunoscut şi existenţa extremelor
politice reprezentate de Partidul Comunist Român (1921) afiliat Internaţionalei
comuniste şi scos în afara legii de P.N.L. în 1924, precum şi partidul Naţional
Democrat-Creştin (Liga Apărării Naţionale Creştine, după 1923), Legiunea
Arhanghelului Mihail (1927), devenită în 1930 „Garda de Fier” şi ulterior „Totul
pentru Ţară”.
Din cele prezentate rezultă că sistemul politic în perioada interbelică a
fost un regim democratic fundamentat pe principiile pluripartidismului şi
parlamentarismului. Principala limită s-a dovedit a fi incapacitatea de a bloca
tendinţele politicianiste şi evoluţiile spre totalitarism.
După 1938 regimul politic românesc a intrat într-un proces de involuţie,
iniţiat de instaurarea dictaturii regale. Constituţia carlistă a anulat de jure
pluripartidismul. Ulterior, procesul refacerii pluripartidismului a fost frânat de
antrenarea României în cea de-a doua conflagraţie mondială, când viaţa politică se
desfăşura în condiţiile dictate de rigorile războiului.
După război, a fost reactualizată Constituţia din 1923 şi reluată activitatea
partidelor politice în condiţiile în care România a intrat sub sfera de influenţă a
URSS.
Intrarea P.C.R. în structura puterii şi acapararea acesteia a fost echivalentă
cu eliminarea concomitentă a pluralismului politic (constituţiile socialiste – 1948,
1952 şi 1965; propaganda de tipul „cine nu e cu noi este împotriva noastră”) ca
principii şi valori fundamentale oricărui regim democrat. Regimul politic comunist
a reprezentat în evoluţia contemporană a României acea sincopă istorică a cărei
caracteristică a fost instituirea sistemului monopartidist, în forma „partidului unic
conducător” şi a monolitismului ideologic, cu toate consecinţele care au decurs
pentru individ şi societate.
Implozia socială produsă în estul european la sfârşitul anului 1989
semnifică, în plan politic, revenirea la tradiţiile democratice, la normalitatea
funcţionării mecanismelor specifice pluralismului şi pluripartidismului în societate.
Procesul de trecere de la regimul politic monopartidist la cel pluripartidist a fost
conştientizat ca o necesitate a restructurării societăţii româneşti şi ca o condiţie
sine-qua-non a libertăţii de opţiune şi de asociere politică a indivizilor. Aceste
deziderate politice au fost cuprinse şi sistematizate, alături de alte obiective sociale
ce reclamau rezolvarea stringentă, în Proclamaţia Consiliului Frontului Salvării
Naţionale, din 22 decembrie 1989.
Pluripartidismul românesc devenea realitate, cuprinzând, atât partidele
tradiţionale reînfiinţate, cât şi noi formaţiuni politice. Astfel, până la constituirea
Consiliului Provizoriu al Unităţii Naţionale (C.P.U.N.) existau deja legalizate 30 de
partide politice. Explozia politică a permis formarea unui număr mare de partide ce
a depăşit limitele optimului funcţional al regimului parlamentar pluralist.

2 Coordonate ale sistemului politic românesc

Sistemul politic este alcătuit din ansamblul relaţiilor politice, instituţiilor şi

organizaţiilor politice, cât şi din concepţiile privind modul de organizare şi
conducere a societăţii.

2.1. Sistemul politic românesc – 1866

Coordonate de bază:
a) Teritoriul:
9 stat indivizibil;
9 teritoriu inalienabil;
9 nu se poate coloniza cu populaţia de gintă străină;
9 teritoriul este împărţit în judeţe, plăşi, comune.
b) Drepturile românilor:
9 libertatea conştiinţei, învăţământului, presei, întrunirilor;
9 toţi românii sunt egali în faţa legii;
9 nimeni nu poate fi oprit, arestat decât în virtutea unui mandat
judecătoresc care este comunicat la arestarea sau în 24 de ore după arestare;
9 domiciliul este inviolabil;
9 nu poate fi confiscată averea;
9 pedeapsa cu moartea, numai în timp de război;
9 presa nu poate fi suspendată sau suprimată;
 9 delictele de presă se judecă de juriu, afară de cele contra Regelui şi
Familiei Regale sau contra suveranilor statelor străine, care se judecă după dreptul
comun de către tribunalele ordinare;
9 secretul scrisorilor este inviolabil;
9 dreptul de întrunire paşnică, fără arme;
9 dreptul de asociere.
c) Puterile statului:
Puterile statului emană de la naţiune şi se exercită prin delegare de
competenţă:
Puterea legislativă se exercită colectiv de către Rege şi Reprezentanţa
naţională, care se compune din:
9 Senat;
9 Adunarea Deputaţilor.
Iniţiativa legislativă o poate avea oricare din cele trei puteri şi este supusă
sancţiunii Regelui după ce a fost aprobată în cele două Adunări.
Puterea executivă este încredinţată Regelui şi miniştrilor săi.
Puterea judecătorească se exercită de curţi şi tribunale. Hotărârile şi
sentinţele lor se pronunţă în virtutea legii şi se execută în numele Regelui.

2.2. Sistemul politic românesc – 1923

a) Teritoriul:
9 Regatul României este un stat naţional unitar şi indivizibil;
9 teritoriul este inalienabil;
9 teritoriul nu se poate coloniza cu populaţii de gintă străină;
9 teritoriul se împarte în judeţe şi comune;
b) Drepturile românilor:
9 românii fără deosebire de origine etnică, limbă sau religie se bucură
de libertatea conştiinţei, învăţământului, presei, întrunirilor, de asociere şi alte
drepturi stabilite prin legi;
9 drepturile politice ale femeilor se vor stabili prin legi votate cu două
treimi iar cele civile sunt egale cu ale bărbaţilor;
9 românii sunt egali în faţa legii;
9 titlurile de nobleţe nu sunt permise în statul român;
9 libertatea individuală este garantată;
9 arestarea se face în virtutea legii cu mandat judecătoresc şi
comunicarea acestuia imediat sau în 24 ore;
9 domiciliul este inviolabil;
9 nu se pot confisca averile;
9 pedeapsa cu moartea, numai în caz de război;
9 Biserica ortodoxă şi cea greco-catolică sunt biserici româneşti;
Biserica ortodoxă este neatârnată şi îşi păstrează unitatea cu biserica ecumenică a
Răsăritului în privinţa dogmelor;
 9 învăţământul primar este obligator şi gratuit în şcolile statului;
9 libertatea deplină a comunicării;
9 extrădarea refugiaţilor politice este oprită.

c) Puterile statului:
Toate puterile statului emană de la naţiune, care exercită puterea prin
delegarea din partea alegătorilor:
9 Puterea legislativă se exercită colectiv de către Rege şi Reprezentanţa
naţională (Senatul şi Adunarea Deputaţilor):
™ iniţiativa legislativă aparţine celor trei puteri;
™ legile se supun sancţiunii Regelui după ce au fost votate în
cele două camere;
™ promulgarea legilor se va face prin grija ministerului
justiţiei, care este purtătorul marelui Sigiliu al Statului.
9 Puterea executivă aparţine regelui şi miniştrilor săi.
9 Puterea judecătorească – Curtea de casaţie şi justiţie (la nivelul
naţional)

2.3. Sistemul politic românesc – 1991 (2003)

a) Principii generale:
1. România este stat naţional, suveran şi independent, unitar şi
indivizibil;
2. forma de guvernământ este republica;
3. România este stat de drept, democratic şi social, în care demnitatea
omului, drepturile şi libertăţile cetăţenilor, libera dezvoltare a personalităţii umane,
dreptatea şi pluralismul politic reprezintă valori supreme şi sunt garantate;
4. suveranitatea naţională aparţine poporului român, care o exercită prin
organele sale reprezentative şi prin referendum;
5. teritoriul este inalienabil şi este organizat administrativ în comune,
oraşe şi judeţe;
6. pe teritoriul statului român nu pot fi strămutate sau colonizate
populaţii străine;
7. pluralismul în societatea românească este o condiţie şi o garanţie a
democraţiei constituţionale;
8. simbolurile naţionale sunt: drapelul, ziua naţională, imnul naţional,
stema ţării şi sigiliul statului;
9. limba oficială este limba română;
10. cetăţenii sunt egali în faţa legii: nimeni nu este mai presus de lege
(Art.16, aln.2);
11. funcţiile publice pot fi ocupate numai de către cei care au cetăţenia
română şi domiciliul în România;
 12. cetăţenii U.E. în condiţiile aderării României pot alege şi să fie aleşi
în autorităţile administraţiei publice locale conform legii organice;
13. în materie de drepturi ale omului, au prioritate reglementările
internaţionale la care România este parte, excepţie fiind când cele interne sunt mai
favorabile;
14. libertatea individuală şi siguranţa persoanei sunt inviolabile;
15. dreptul la viaţă şi integritate fizică şi psihică sunt garantate;
16. dreptul la libera circulaţie în ţară şi în străinătate este asigurat;
17. reţinerea până la 24 ore, arestarea preventivă până la 30 zile cu
prelungiri de câte 30 zile, total nu mai mult de 180 zile;
18. inviolabilitatea domiciliului;
19. libertatea conştiinţei;
20. libertatea de exprimare;
21. dreptul la informaţie;
22. dreptul la învăţătură – învăţământul general este gratuit şi obligatoriu;
23. învăţământul de stat este gratuit;
24. libertatea întrunirilor;
25. dreptul de asociere;
26. interzicerea muncii forţate;
27. proprietatea privată este garantată;
28. cetăţenii străini şi apatrizii pot fi proprietari ai terenurilor – lege
organică;
29. obligaţia statului de a asigura cetăţenilor un nivel de trai decent.
b) Autorităţile publice:
• Parlamentul;
• Preşedintele României;
• Guvernul;
• Administraţia publică:
™ Administraţia publică centrală de specialitate:
9 Ministerele;
9 Alte organe de specialitate;
9 Forţele armate;
9 Consiliul Suprem de Apărare a Ţării.
™ Administraţia publică locală:
9 Autorităţi comunale şi orăşeneşti (consiliile locale şi
primarii);
9 Consiliul judeţean;
9 Prefectul.
• Autoritatea judecătorească:
™ Instanţele judecătoreşti:
9 Consiliul Superior al Magistraturii;
 9 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie;
9 alte instanţe judecătoreşti.
™ Ministerul Public – prin procurori constituiţi în parchete.
A. Parlamentul României:
Rolul: organ reprezentativ suprem al poporului român şi unica autoritate
legiuitoare a ţării.
Compunere: Camera Deputaţilor şi Senat
Alegerea: prin vot universal, direct, secret şi liber exprimat pentru o
perioadă de 4 ani care se prelungeşte pe timp de mobilizare, război, stare de asediu
sau de urgenţă.
Organizarea internă: – prin regulament propriu:
9 birou permanent;
9 preşedinte;
9 grupuri parlamentare;
9 comisii permanente, de anchetă sau speciale.
Camerele lucrează în şedinţe separate şi în şedinţe comune (Art.65).
Sesiunile sunt ordinare – februarie-iunie şi septembrie – decembrie – şi
extraordinare la cererea Preşedintelui României, a birourilor sau a cel puţin o
treime din numărul deputaţilor.
Categorii de legi:
• legi constituţionale – de revizuire a constituţiei;
• legi organice prin care reglementează sistemul electoral, org. şi
funcţionarea partidelor politice, referendumul, org. Guvernului şi C.S.Ap.T.,
regimul stării de asediu şi a celei de urgenţă, organizarea Consiliului Superior al
Magistraturii, instanţelor judecătoreşti, a Ministerului Public şi a Curţii de Conturi,
regimul cultelor, organizarea învăţământului etc. (Art.73)
• legi ordinare.
Adoptarea legilor:
• legile organice cu votul majorităţi membrilor fiecărei Camere;
• legile ordinare – cu votul majorităţii membrilor prezenţi din fiecare
Cameră;
Medierea: Se face de către comisia de mediere sau prin dezbaterea comună
a camerelor Parlamentului.
Promulgarea: o face Preşedintele României în 20 zile de la primirea ei.
Intrarea în vigoarea a legilor: la 3 zile de la publicarea în Monitorul Oficial
al României.
B. Preşedintele României:
Rolul: reprezintă statul român şi este garantul independenţei naţionale, al
unităţii şi al integrităţii teritoriale a ţării. Exercită funcţia de mediere între puterile
statului, precum şi între stat şi societate. Veghează la respectarea Constituţiei şi
buna funcţionare a autorităţilor.
 Alegerea Preşedintelui: prin vot universal, egal, secret şi liber exprimat
(pentru perioada de cel mult două mandate, fiecare cu durata de 5 ani).
Validarea mandatului: de către Curtea Constituţională.
Numirea Guvernului: desemnează un candidat pentru funcţia de prim-
ministru şi numeşte Guvernul pe baza votului de încredere acordat de Parlament.
Atribuţii în domeniul apărării:
9 este comandantul forţelor armate şi preşedinte al C.S.Ap.T.;
9 poate declara, cu aprobarea prealabilă a Parlamentului, mobilizarea
parţială sau generală a forţelor armate în cazuri excepţionale şi
supune aprobării Parlamentului în cel mult 5 zile de la adoptare;
9 ia măsuri pentru respingerea agresiunii şi aduce la cunoştinţă
Parlamentului prin mesaj;
9 instituie starea de asediu sau de urgenţă şi solicită încuviinţarea
Parlamentului în cel mult 5 zile.
Actele Preşedintelui: Decrete, contrasemnate de primul ministru şi publicate
în Monitorul Oficial al României.
C. Guvernul României:
Rolul: potrivit programului de guvernare aprobat de Parlament, asigură
realizarea politicii interne şi externe a ţării şi exercită conducerea generală a
administraţiei publice.
Structura: prim-ministru, miniştri şi alţi membri stabiliţi prin lege organică.
Investitura: candidatul este desemnat de către Preşedinte în urma consultării
partidului majoritar sau a partidelor parlamentare. Candidatul cere în termen de 10
zile de la desemnare votul de încredere al Parlamentului asupra programului şi a
listei Guvernului. Se dezbat în şedinţa comună şi se acordă încrederea cu votul
majorităţii parlamentarilor. Depune jurământul în faţa Preşedintelui României
(Art.104).
Preşedintele României nu îl poate revoca pe primul ministru.
Actele Guvernului: hotărârile se emit pentru organizarea executării legilor,
iar ordonanţele în temeiul unei legi speciale. Se semnează de primul-ministru şi se
contrasemnează de ministrul respectiv, apoi se publică în Monitorul Oficial al
României.
D. Partidele politice:
Din punct de vedere ideologic, partidele pot fi grupate în câteva sfere de
doctrine contemporane:
9 liberalismul;
9 creştin-democraţia;
9 social-democraţia;
9 ecologismul;
9 naţionalismul etc.
 Din cele 161 partide înregistrate până la 01.10.1994, o parte din ele sunt
lipsite de o concepţie ideologică proprie (Partidul Liber Schimbist, Partidul
Democrat al Muncii Agricole etc.).
Din punct de vedere al sferei de cuprindere teritorială pot fi clasificate în:
9 partide naţionale;
9 partide regionale;
9 partide zonale;
9 partide fictive.
Aproape toate partidele româneşti sunt creaţia efervescenţei revoluţionare,
creaţii ad-hoc bazate pe anturajul liderilor politici şi numai în mică măsură pe
relaţia normală grup social-partid politic.
Anomia (dezordinea) a fost determinată de spargerea spontană a
monolitismului ideologico-partidist practicat de regimul comunist şi susţinută, atât
de lipsa maturităţii şi experienţei democratice a oamenilor, cât şi de reacţia de a
respinge nediferenţiat orice formă de ideologie.
Partidismul românesc a alimentat mozaicarea excesivă a societăţii,
suprapolitizarea şi instabilitatea structurală a partidelor (spectrul larg al
dezidentelor, fracţionările şi reorganizările conjuncturale) sau altfel spus creşterea
entropiei sistemului politic şi social global.
Morfologia partidelor politice relevă formalismul procesului de naştere a
pluripartidismului, preponderenţa cantităţii în defavoarea calităţii, ca şi efectele
politice şi sociale ce s-au făcut simţite.
Lipsa de maturitate a clasei politice a afectat voinţa şi conducerea
eforturilor asupra intereselor fundamentale ale ţării, a marilor probleme care ar fi
permis elaborarea unei concepţii clare privind realizarea reformei şi intrarea
României în familia statelor democratice.
Actul de naştere a sistemului pluripartidist a fost Decretul-lege
nr.8/31.12.1989 care a avut o dimensiune teleologică în sine reînnodarea tradiţiilor
democratice şi legitimarea puterii politice, fiind finalităţi colaterale sau chiar
secundare ale procesului. A fost maximalizată concurenţa interpartinică în vederea
accesului la putere. Ritmul apariţiei partidelor politice a fost foarte alert, astfel că în
perioada 22.12.1989 – 20.05.1990 au apărut peste 80 de partide.
Actul politic s-a caracterizat prin labilitate, ambiguitate şi în final, prin lipsă
de eficienţă. Ca urmare în opinia publică politicul a fost redus doar la funcţia sa
electorală ce a avut ca efect scăderea constantă a autorităţii şi a credibilităţii
politicului.
Inconştienţa actului politic, criza clasei politice, lipsa experienţei
democratice a politicienilor, abandonarea principiilor şi valorilor morale conjugate
cu complexitatea tensionată a tranziţiei au condus la o adevărată restauraţie a
politicianismului interbelic.
 ANEXA NR. 1

SISTEMUL POLITIC ROMÂNESC – 1923

PUTERILE STATULUI

Puterea REGELE Puterea Puterea

legislativă executivă judecătorească

Reprezentanţa
naţională

Senatul Adunarea
deputaţilor
 ANEXA NR.2

SISTEMUL POLITIC ROMÂNESC – (2003)

AUTORITĂŢILE PUBLICE

Parlamentul Preşedintele Guvernul Administraţia Autoritatea

publică Judecătorească

• Prim-ministru; • Instanţele judecătoreşti;

• Miniştri; • Ministerul Public;
Senat Camera
Deputaţilor • alţi reprezentanţi. • Consiliul Suprem al
Magistraturii.

• Preşedinte
• Birou permanent
• Comisii
• Grupuri parlamentare
Administraţia publică Administraţia
centrală de publică locală
specialitate

• Ministerele • Autorităţi comunale şi

• Alte organe de orăşeneşti (consiliile
specialitate locale, primarii)
• Forţele armate; • Consiliul judeţean
• C.S.Ap.T. • Prefectul
 III ARMATA ÎN SOCIETATEA DEMOCRATICĂ

1. Delimitări conceptuale

În compunerea sistemului social global intră, alături de subsistemul politic,

economic etc. şi subsistemul militar. Armata este componenta de bază a
subsistemului militar şi se află într-un ansamblu complex de relaţii cu celelalte
subsisteme.
Societatea este considerată o totalitate complexă ce ia naştere ca urmare a
interacţiunii diferitelor sisteme sociale.
Societatea civilă este expresia formelor libere de asociere naţionale,
regionale, locale, profesionale ale cetăţenilor – asocieri care să fie benevole,
democratice, tolerante şi necontrolate sau manipulate de către stat sau partidele
politice.
Armata este o instituţie cu un sistem propriu de organizare, conducere şi
ierarhizare, a cărei activitate se desfăşoară în conformitate cu prevederile legilor
statului, regulamentelor militare, ordinelor şi dispoziţiilor comandanţilor şi şefilor.
Organizarea, caracterul şi evoluţia armatei sunt determinate de:
− tipul şi forma puterii de stat;
− progresele în domeniul ştiinţei şi tehnicii;
− posibilităţile economice, tehnico-ştiinţifice şi democratice ale fiecărui
stat;
− politica internă şi externă a acestuia;
− tradiţiile şi specificul naţional al fiecărui popor;
− poziţia geografică, dimensiunile şi caracteristicile teritoriului ţării.
Armata permanentă presupune:
− existenţa unui corp de comandă profesionalizat, care organizează şi
conduce trupele în conformitate cu directivele puterii de stat:
− aplicarea integrală şi continuă a normelor vieţii şi activităţii militare;
− disciplina militară fermă;
− continuitatea instruirii;
− înzestrarea cu tehnică şi armament adecvate.

2. Puterea politică şi armata

La scară socială puterea este rezultanta cumulării mai multor factori

materiali şi spiritual: economici, sociali, culturali, ideologici, tehnico-ştiinţifici,
geo-spaţiali, demografici, psihici, morali, religioşi etc.
 Julien Freund în lucrarea „Esenţa politicii” – 1965 întrebându-se unde este
puterea, răspunde: „Ea este în sindicate, în presă, partide, asociaţii de toate felurile,
în academii şi laboratoarele tehnice şi ştiinţifice, ea este în guvern”.
Puterea este potenţialitate, forţă latentă şi exprimă abilitatea de a folosi forţa
într-o anumită situaţie socială. În compunerea puterii, după părerea unor analişti,
intră averea, forţa şi ştiinţa.
Puterea este voinţa şi presupune inteligenţă, prestigiu, autoritate, fermitate,
iar forţa reprezintă puterea în acţiune, aplicarea puterii acolo unde nu se reuşeşte
prin alte acţiuni.
Forţa reprezintă ansamblul mijloacelor de coerciţie, presiune, distrugere
folosite de voinţa politică pentru menţinerea unei ordini sociale date.
În mod curent, în practică, mai ales în sfera relaţiilor dintre state, interesele
se promovează prin mijloace politice nonviolente (juridice, ideologice, morale) şi
se bazează în principal pe tratative, fiind reduse în ultimă instanţă la diplomaţie,
înţeleasă ca „artă de a convinge fără a întrebuinţa forţa”. Definiţia lui Clausewitz
conform căreia „războiul este continuarea politicii cu alte mijloace” – sugerează că
acesta nu aparţine, în mod normal politicii. Dar, în compunerea puterii intră forţa,
nu neapărat în forma sa violentă. În teorie, dar şi în practică s-a acceptat ideea că
puterea politică este tipul suveran de putere care poate dispune de toate
mecanismele instituţionale paşnice şi nepaşnice pentru exercitarea dreptului său
legitim de a guverna. Deci, ei îi aparţin deopotrivă atât mijloacele noviolente cât şi
cele violente, cadrul normativ – juridic fiind cel care impune restricţii în folosirea
lor.
Întrebarea care se pune în relaţia putere politică – armată este dacă armata
este cu adevărat un instrument (mijloc) al politicului sau este independentă de
aceasta? Din dorinţa de a legitima „ştiinţific” subordonarea armatei de către puterea
politică, definiţia lui Clausewitz, a fost teoretizată în sensul că armata este mijloc al
politicii. Consecinţele practice nu au fost întotdeauna benefice, mai ales în
societăţile nedemocratice, când armata a fost înregimentată în slujba unor partide
aflate la putere.
În societăţile democratice există pârghiile juridice necesare pentru ca
armata să nu poată fi angajată în alte acţiuni decât cele constituţionale. Armata face
politica ţării, se subordonează voinţei poporului şi este folosită ca ultimă soluţie
pentru apărarea intereselor naţionale.
Având în vedere delimitarea putere-forţă se naşte întrebarea cum este mai
corect să folosim pentru factorul militar, termenul de „putere militară” sau „forţă
militară”. La o analiză sumară, având în vedere modul specific de organizare şi
funcţionare a organismului militar, gradul de înzestrare, suntem tentaţi să
considerăm că este vorba de o putere. Dar, armata nu poate exista ca o instituţie
total autonomă, idependentă faţă de orice sistem de control social şi nu dispune de
libertatea deplină de a folosi acest potenţial potrivit opţiunilor propriei conduceri.
 Armata ca instituţie este investită cu o anume împuternicire, delegare de
competenţă, dar şi cu un sistem de restricţii şi constrângeri care-i îngrădesc
libertatea şi o fac dependentă de puterea politică.
Domeniul militar este un subsistem care se supune coordonării puterii
politice, ridicată de votul electoratului la gradul de nucleu legitim în jurul căruia
gravitează toate celelalte subsisteme ale puterii. Dacă puterea include forţa, corect
este să apreciem că puterea politică include în conţinutul său forţa militară. Deci
armata poate fi considerată ca o forţă militară componentă a puterii politice.
Se impune să facem delimitarea între puterea armată a unui stat şi forţa lui
militară – armata fiind una din componentele ei. Termenul de putere armată are o
sferă mult mai largă şi cuprinde: forţele armate, forţele de protecţie, conducerea,
resursele, infrastructura, capacitatea de operaţionalizare, generare şi acţiune.
De regulă, în societate, puterea politică, prin legitimitatea şi autoritatea sa,
are rol coordonator faţă de celelalte domenii, dar în situaţii speciale, eforturile pot fi
concentrate în sprijinul forţei militare, care poate fi utilizată în următoarele forme:
− ca mijloc principal în desfăşurarea războiului pentru îndeplinirea
scopului politico-militar;
− ca forţă de descurajare în cadrul intervenţiilor militare pentru
realizarea unor obiective politice limitate în care poate primi ca misiuni:
ƒ despresurarea unor instituţii, centre administrative şi de
comunicaţii;
ƒ blocarea forţelor adverse;
ƒ instituirea ordinii militare în localităţi în baza legilor „stării de
urgenţă” sau „stării de asediu”;
ƒ realizarea unor zone tampon între părţile aflate în conflict.
În general, poziţia organismului militar în societate este relativ precis
delimitată, ea având subordonări şi funcţii clar definite. Viaţa a demonstrat că
armata nu rămâne întotdeauna „imobilizată în cadrele juridice instituite, în situaţii
critice ea asumându-şi o anumită autonomie şi libertăţi, care ajung uneori până la
impunerea propriului control asupra societăţii şi politicului. Pentru exemplificare
pot fi amintite: „regimul coloneilor” în Grecia, loviturile militare ale generalilor
Kenan Evren în Turcia şi Pinochet în Chile, regimurile militare din unele state din
lumea a treia.
Deşi se vorbeşte despre „apolitismul” şi neutralismul” social al armatei, în
situaţii conflictuale fiecare parte implicată încearcă să o atragă în acţiuni partizane.
Situaţia armatei este determinată de natura regimului politic din societăţile
respective: regimuri totalitare, regimuri democratice, regimuri de tranziţie etc .
Experienţa istorică evidenţiază că, în multe situaţii, totalitarismul s-a asociat cu
militarismul, în unele ţări organismul militar reprezentând suportul puterii politice,
garantul structurilor autoritare de externe dreaptă sau stângă. Exemple sunt date de
fascismul german şi socialismul de tip oriental sovietic sau chinez.
 O analiză a raportului armată-societate în cadrul blocului socialist răsăritean
evidenţiază, dincolo de unele elemente comune, seriase nuanţări, atitudini şi opţiuni
specifice ale diferitelor state în problemele militare, în funcţie de aria geostrategică
şi zona de influenţă în care se aflau. Prin armată s-a menţinut unitatea statului
(Iugoslavia) s-a descurajat intervenţia străină (Cuba, Coreea de Nord) s-au
satisfăcut aspiraţii hegemoniste (URSS).
Unele evenimente internaţionale evidenţiază că unele situaţii (intervenţiile
armatei chineze în piaţa Tienenmeu, ale celei sovietice în Ţările Baltice, legea
marţială în Polonia, războiul civil în Iugoslavia etc.) forţa militară continuă să fie
folosită pe plan intern pentru ţinerea sub control a unor mişcări sociale, etnice şi
naţionaliste.
Armata îndeplineşte funcţia militară a statului – funcţie de echilibru social.
Toate societăţile, inclusiv cele mai „civilizate” şi-au creat instrumente
instituţionalizate pentru menţinerea şi dezvoltarea capacităţii de a răspunde
adecvat, a descuraja şi absorbi violenţa fizică, atunci când acest lucru devine
necesar şi avantajos. Cu alte cuvinte, funcţia militară serveşte gestionării violenţei
în societate. În general, activităţile şi acţiunile militare sunt orientate împotriva
„inamicilor” interni şi-sau externi, percepuţi ca atare şi care atacă sau intenţionează
să atace puterea constitutivă şi stabilitatea societăţii.
Funcţia de bază a armatei rămâne pregătirea, descurajarea şi ducerea
războiului în conformitate cu doctrina militară a statului a apărării colective în
cadrul unor alianţe sau a operaţiunilor multinaţionale sub egida unor organisme de
securitate.
Derivate din această funcţie sunt considerate ca importante:
− colaborarea militară;
− elaborarea şi aplicarea doctrinei militare;
− pregătirea militară a populaţiei;
− pregătirea economiei pentru apărare;
− pregătirea teritoriului pentru apărare.

Misiunile Armatei României

Misiunea fundamentală a Armatei României constă în apărarea intereselor
naţionale ale României în condiţiile democratice constituţionale şi ale controlului
democratic şi civil asupra forţelor armate. Armata trebuie să fie pregătită să
prevină, să descurajeze şi să contracareze o eventuală agresiune armată împotriva
României şi aliaţilor săi.
Misiunile Armatei României sunt:
a) Contribuţia la securitatea României pe timp de pace;
b) Apărarea României şi a Aliaţilor săi;
c) Promovarea stabilităţii regionale şi globale, inclusiv prin promovarea
diplomaţiei apărării;
 d) Sprijinirea instituţiilor statului şi a autorităţilor locale în caz de urgenţe
civile.
(Elementele de detaliu în anexa nr.3)
În societăţile democratice, misiunile armatei, în funcţie de evoluţia
fenomenului militar sunt:
− prevenirea şi, la nevoie, ducerea războiului;
− menţinerea stabilităţii interne şi internaţionale;
− asistenţă militară, intervenţii în situaţii de urgenţă.
Din întreaga varietate a subiectelor armată-societate cea mai mult abordată
a fost relaţia civil-militare iar în cadrul acesteia, interesul pentru controlul civil al
armatei.
Dintre autorii cunoscuţi, Stanislav Andrewski (1968) a creat un sistem de
evaluare a relaţiilor civil-militare cu trei variabile standard: numărul de militari
raportaţi la ansamblul populaţiei; gradul de subordonare a armatei autorităţilor
civile; gradul de coeziune internă a structurii militare.
Janowitz (1971) distinge patru modele istorice de relaţii civil-militare:
aristocratic-feudal; statul garnizoană; totalitarist şi democratic.
Moskos (1973) observă trei tendinţe majore în relaţia societăţii cu armata:
o tendinţă de adaptare a structurilor militare la structurile şi orientările civile –
„civilirea armatei”; tendinţa de evoluţie separată de diferenţiere între structurile
militare şi cele civile – „profesionalizare” tendinţa spre modelul segmentat sau
pluralist de intersecţie între structurile militare şi cele civile (complexul militar
industrial).
Luckham (1971) a dezvoltat o tipologie a relaţiilor civil-militare bazată pe
trei dimensiuni: puterea sau slăbiciune instituţiilor civile; puterea sau slăbiciunea
forţelor armate; gradul de integrare/separare între instituţiile civile şi cele militare.
În funcţie de aceste dimensiuni Luckham identifică mai multe forme de control al
militarilor: obiectiv, prin aparatul statului, naţiunea înarmată, subiectiv, statul
garnizoană, statul gardian, vacuumul politic.).
Finer (1962) care consideră că intervenţia militarilor în politică se produce,
cel mai adesea, atunci când instituţiile politice civile sunt slabe şi lipsite de
legitimitate. Încrederea exagerată a populaţiei în armată (peste 60%), specific
anumitor ţări, nu este un indicator real al încrederii de care se bucură această
instituţie conservatoare, ci poate fi un indicator al încrederii generale a populaţiei în
mecanismul politic civil.
În privinţa preluării puterii de către armată, Alfred Vagt procedează la
distincţia dintre „modelul militar” şi „modelul militarist”. „Modelul militar”
reprezintă, în esenţă, o concentrare eficientă de indivizi şi resurse pentru atingerea
unor obiective politice cu rezultatele cele mai bune, adică cu cele mai mici costuri
în oameni şi resurse. Militarismul, însă, reprezintă o serie întreagă de obiceiuri,
interese, acţiuni şi concepţii asociate cu arme şi războaie de care, de fapt, se
plasează dincolo de adevăratele interese militare. Fapt este că militarismul
funcţionează în aşa fel încât poate împiedica şi afecta chiar viabilitatea modelului
militar. („Istoria militarismului”). Semnificativ, modelul militar nu este necesar a fi
aplicat în societate de către militari; el poate fi iniţiativa liderilor civili.
Problema cea mai importantă a relaţiilor civil-militare rămâne controlul
civil. După părerea lui Huntington, problema centrală a relaţiilor civil-militare este
relaţia dintre elita militară profesională şi puterea politică, dintre grupul de putere
militar şi grupul de autoritate civil. Controlul civil nu este nici o problemă pur
legislativă (o sarcină a parlamentului nici una pur executivă, o atribuţie a
preşedintelui sau a guvernului ) ea este o problemă a democraţiei şi deci a
mecanismului politic.
Instituţia militară a oricărei societăţi este creată în urma acţiunii a două
imperative: unul de natură funcţională (a răspunde pericolelor la adresa securităţii
naţionale) şi celălalt de natură societală (relaţia cu forţele sociale, cu ideologiile şi
cu instituţiile dominante în societate).Interacţiunea acestor imperative constituie
miezul problemei relaţiilor civil-militare.
Controlul civil al armatei reprezintă o serie de concepte, proceduri, legi,
standarde şi tradiţii prin care se exercită autoritatea politică civilă asupra forţelor
armate ale unei ţări.
Responsabilitatea controlului civil revine clasei politice, în timp ce
responsabilitatea militarilor este aceea de execuţie. Legitimitatea controlului civil
este asigurată de legitimitatea procesului democratic (electoral) prin intermediul
căruia voinţa populară este delegată autorităţii politice.
În teoria huntingtoniană sunt identificate două forme ale controlului
civil: controlul subiectiv şi controlul obiectiv.
Controlul subiectiv presupune minimalizarea puterii militarilor şi utilizarea
influenţei şi prestigiului acestora pentru creşterea puterii grupurilor civile.
Creşterea puterii unui grup civil se face, întotdeauna în detrimentul altui grup civil
ceea ce naşte întrebarea: de partea cărui grup civil a fost atrasă armata?
În statele unde nu există control civil subiectiv, elita militară este dedicată
exclusiv grupului politic aflat la putere, liderii militari fiind oameni de partid în
uniforme, în timp ce în interiorul armatei sunt favorizate, tolerate şi încurajate
orientările şi ideologiile grupului politic civil de la putere.
Controlul civil obiectiv presupune maximizarea profesionalizării militare în
sensul că relaţia elita militară – conducerea politică conduce către adoptarea unor
atitudini şi comportamente reprezentative pentru întreaga profesie militară şi nu
doar pentru elita generalilor. Spre deosebire de controlul subiectiv, care are tendinţa
de a-i „civili” pe militari, de a-i transforma într-o oglindă a statului, controlul
obiectiv încerca să-i „militarizeze” (profesionalizeze) şi mai mult pe militari.
Îndeplinirea obiectivului „delimitării puterii generalilor prin autoritatea
politicienilor” se poate face, aşadar, pe două căi: obiectiv, prin profesionalizarea
forţelor armate şi impunerea, în acest fel, a unei atitudini neutre faţă de politică,
subiectiv prin atragerea militarilor în interiorul unei opţiuni-politice.
Eficienţa controlului civil se măsoară prin capacitatea clasei politice de a
dezangaja armata după ostilităţi sau cu ocazia unor decizii majore (reduceri,
restructurări etc.).
Apariţia problemelor în relaţiile civil-militare, mai ales în cadrul noilor
democraţii, este urmarea eşecurilor guvernărilor democratice de a promova
reformele economice şi de a respecta legea şi menţinerea ordinei. Condiţiile
politice sunt cele care dictează natura relaţiilor civil-militare. Un regim politic civil
stabilit şi instituţionalizat ar putea să fie cu greu înlocuit de un regim militar. Nici
instituţia militară nu poate să pună în pericol o ordine politică bine stabilită.
 ANEXA NR. 1

RELAŢIA PUTERE POLITICĂ-ARMATA

ÎN REGIMUL DEMOCRATIC

Puterea legislativă
Parlamentul
Sistemul
partidist Campanie Acţiunea de
electorală guvernare

2
Puterea
1
3
Partidul executivă
x (Coaliţia)
de
Statul
4
guvernământ
Preşedintele
5 Primul ministru Armata
Guvernul

Armata
Autoritatea
Judecătorească

ANEXA NR. 2

MISIUNILE ARMATEI ÎN
REGIMUL DEMOCRATIC

MISIUNI

Prevenirea şi Menţinerea Asistenţă militară,

ducerea războiului stabilităţii intervenţii în
interne situaţii de urgenţă
 IV. TENDINŢE DE EVOLUŢIE
A SISTEMELOR MILITARE

1. Aspecte de ordin general

1.1. Sistemul militar - conţinut (definiţie)

În general, societăţile umane evoluează istoriceşte prin corelarea
(funcţională, cvasifuncţională sau nefuncţională) a factorilor endogeni cu factorii
exogeni. Dincolo de faptul că factorii endogeni ca atare (economici, politici,
spirituali) prezintă, de-a lungul timpului şi cu diferenţieri de la etapă la etapă, grade
diferite de corelare între ei, este de reţinut că factorii exogeni pot constitui (în
raport cu cei endogeni) un context favorizant sau defavorizat. Nu în puţine situaţii,
ci dimpotrivă, de-a lungul istoriei, acţiunea defavorizantă a factorilor exogeni a
îmbrăcat forma violenţei, a agresiunii armate.
În acest context generic, sistemul militar, sub latura genezei sale, s-a
instituit drept ansamblul forţelor umane-sociale şi a mijloacelor tehnico-economice
adecvate, necesare pentru apărarea intereselor societăţilor umane constituite şi
pentru respingerea (prevenirea şi contracararea) acţiunii agresive violente a
factorilor exogeni (exteriori unei societăţi umane constituite, închegate). În acest
sens, geneza şi funcţionalitatea sistemului militar au devenit extrem de clare odată
cu constituirea şi consolidarea entităţilor statal-naţionale.
În perspectivă structural-funcţională, raportat la sistemul social de
ansamblu, la sistemul global, sistemul militar reprezintă atât un subsistem al
acestuia (alături de celelalte subsisteme - economic, politic, cultural), cât şi un
cosistem (funcţionalitatea sistemului militar fiind intim interdependentă,
influenţând şi fiind influenţată, cu funcţionalitatea sistemului social-global).

1.2. Structura sistemului militar

Privit în calitate de sistem (subsistem şi cosistem social), sistemul militar
cuprinde:
• structuri (militare şi social-militare, în a doua categorie incluzându-se
instituţii şi organisme sociale care, fără a fi propriu-zis militare, în situaţii
conflictuale realizează funcţii militare);
• relaţii (între componentele structurii militare, între acestea şi celelalte
structuri sociale);
• procese (acte şi acţiuni) şi funcţii specifice, în primul rând, utilizarea
violenţei în relaţiile dintre state şi naţiuni;
• valori şi norme (adecvate specificului acţiunii militare).
Din punct de vedere intrinsec militar şi la nivelul unei priviri general-
sociale, structura Sistemului Naţional de Apărare este alcătuită din mai multe clase
de forţe ale acţiunii militare:
• clasa forţelor armate care include forţele armate combatante din
structura Sistemului Naţional de Apărare. Acestea sunt împărţite la rândul lor în
categorii de forţe armate: forţe terestre, forţele aviaţiei şi apărării antiaeriene şi
forţele navale care au în dotare armament şi o susţinere logistică adecvate;
• clasa forţelor armate din structura celorlalte componente ale
Sistemului Naţional de Apărare;
• clasa forţelor umane de ansamblu (rezerviştii, tinerii cu statut militar
potenţial, cât şi totalitatea populaţiei civile care, în situaţii conflictuale, poate fi
angajată în acţiuni militare directe sau indirecte);
• clasa forţelor socio-economice de ansamblu (totalitatea instituţiilor şi
resurselor economico-sociale apte de angajare în caz de război).

1.3. Funcţiile sistemului militar - caracterizare generală

Derivând din geneza sa istorică, afirmate pregnant odată cu generalizarea
existenţei entităţilor statal-naţionale, funcţiile sistemului militar sunt:
• acţiunea militară (funcţie clasică, realizată în registrul bipolar
"apărare/atac", aceasta presupune, într-o succesiune graduală, cu interferenţe
inevitabile, parcurgerea unor etape ale acţiunii militare precum: prevenirea
agresiunii, stăvilirea acesteia, înfrângerea agresorului pe terenul agresat şi, în
ultimă instanţă, realizarea răspunsului la agresiune prin înfrângerea agresorului pe
terenul acestuia);
• susţinerea şi exprimarea unor opţiuni şi atitudini de politică externă
ale statului naţional (într-un registru ce merge de la descurajarea unei potenţiale
agresiuni până la facilitarea concilierii şi bunei înţelegeri între state, realizarea de
alianţe şi coaliţii militare);
• apărarea şi consolidarea consensului naţional al politicii interne a
statelor (în caz contrar, riscându-se rupturi şi disoluţii ce pot pune în pericol
securitatea naţional-statală, favorizându-se direct sau indirect, agresorii potenţiali).
Funcţiile clasice ale sistemului militar înregistrează transformări, nuanţări şi
completări, ca urmare a evoluţiilor geopolitice, a proceselor de schimbare calitativă
în acumularea armamentelor şi a schimbărilor în alcătuirea şi în opţiunile de
politică internă a statelor.

1.4. Tendinţele de evoluţie a sistemelor militare derivate din:

1.4.1. Evoluţiile contextului geopolitic

Contextul geopolitic contemporan se caracterizează, în esenţă prin:
• corelarea intensă şi explicită a expansiunii economice cu mijloacele în
continuă diversificare ale expansiunii militare;
 • multiplicarea şi tendinţa de generalizare a acţiunii militare (de regulă
preventivă, dar cu manifestare violentă oricând posibilă) a unor organizaţii
internaţionale cu vocaţie planetară (Organizaţia Naţiunilor Unite), dar şi a unor
organizaţii continentale (precum Uniunea Europeană);
• practicarea unor corelaţii mult mai strânse decât în etapele anterioare
între securitatea naţională, securitatea regională şi continentală şi securitatea
mondială.
În consecinţă, în condiţiile mondializării proceselor politico-militare,
sistemele militare naţionale (inclusiv cel românesc) îşi asumă tot mai explicit,
simultan cu funcţia clasică a apărării naţionale (în raport cu o agresiune posibilă) şi
o funcţie externă, de implicare internaţională, în condiţiile legilor naţionale şi în
acord cu angajamentele şi acordurile internaţionale ale statelor.

1.4.2. Nivelurile actuale şi de perspectivă ale armamentelor

După cum este ştiut, odată cu şi după cel de-al doilea război mondial,
războiul şi-a adăugat o clasă calitativ nouă de instrumente de luptă - armamentele
nucleare. Sub latură doctrinară, în această perioadă s-a elaborat şi a fost intens
propagată teoria "descurajării nucleare", în virtutea căreia acumularea şi fabricarea
a noi generaţii de armamente nucleare se justifică prin dezideratul micşorării
probabilităţii unui conflict nuclear cu consecinţe, evident, catastrofale pentru
întreaga planetă. Teoria, de fapt mai veche, a descurajării agresorului prin
acumularea şi perfecţionarea mijloacelor de ripostă explică, într-adevăr - cu toate
că reversul ei nu este mai puţin adevărat, riscul materializării tendinţei de utilizare a
armamentelor nucleare existente nemicşorându-se, improbabilitatea relativă a
unui război nuclear.
Efectul paradoxal al acestei situaţii rezidă în creşterea probabilităţii de
desfăşurare a unor conflicte purtate cu arme clasice, convenţionale.
Fapt este că, în ultimul timp, s-au multiplicat şi sincronizat conflictele şi
zonele de conflict ce evoluează sub pecetea războiului clasic. În asemenea condiţii,
sistemele militare naţionale îşi asumă (în urma opţiunii, de regulă, a factorilor de
diriguire politică) consecinţe şi deziderate precum:
• în cazul statelor posesoare de arme nucleare este depistabil efortul,
extrem de susţinut, de perfecţionare şi înnoire tehnologică a armamentelor
convenţionale, adesea performanţele acestora apropiindu-se de puterea de
distrugere a armelor nucleare;
• în situaţia statelor lipsite de arme nucleare, din considerente
economice sau ca urmare a tratatelor internaţionale la care sunt parte, este vizibilă
acţiunea depăşirii "handicapului nuclear" atât prin dezvoltarea unor arme de
nimicire în masă nenucleare (chimice sau biologice), cât şi prin sporirea, prin toate
mijloacele, a capacităţii de ripostă activă şi completă la eventualele agresiuni
militare desfăşurate cu armament convenţional.
 1.4.3. Tranziţia politico-economică şi socială a unor sisteme
naţional-statale
În condiţiile în care termenii tranziţiei, caracteristici pentru un număr
semnificativ de state în această etapă, descriu opţiunea pentru instaurarea statului
de drept şi a economiei de piaţă, în contextul în care tranziţia, prin complexitatea şi
globalitatea ei, generează tensiuni şi convulsii sociale, sistemul militar realizează -
în aceste condiţii, deci - noi dimensiuni şi noi valenţe ale funcţionalităţii sale.
Astfel, sistemul militar exprimă la nivelul corelaţiei cu celelalte subsisteme sociale,
"o funcţie de susţinere a stabilităţii sociale". În mod natural, apărarea şi
consolidarea sensului naţional al politicii interne a statelor impune din considerente
de strategie a apărării naţionale, stabilitatea internă a statelor şi naţiunilor.
Societăţile instabile sunt, fapt verificat de istorie, vulnerabile şi, tocmai prin
vulnerabilitatea lor, expuse tendinţelor agresive ale unor factori externi.
Totodată, schimbările sociale globale determină schimbări şi în sistemele
militare (în principal, în sensul modernizării acestora). Ritmul şi coordonatele
schimbării în societatea globală sunt însă, de regulă, contradictorii şi relativ lente
(datorită complexităţii lor şi intereselor sociale contradictorii angajate în proces).
Armata, în sistemul militar, trebuie să proiecteze şi să realizeze propriile
direcţii şi procese de schimbare, de modernizare, în ritmuri mai rapide. În caz
contrar, devin reale riscurile nerealizării de către sistemul militar a funcţiei de
apărare naţională la nivelul de performanţă şi de eficienţă, dezirabil şi posibil.

2. Sistemul politico-militar al S.U.A.

Statele Unite ale Americii, conform Constituţiei sale, este o republică

Federală, democratică, o unitate indivizibilă de 50 de state suverane. La nivel local,
statal şi naţional există guvernare democratică pentru că poporul este cel care
guvernează, este reprezentativă pentru că poporul este cel care îşi alege delegaţii
prin scrutin liber şi secret şi este republicană pentru că puterea guvernului derivă
din voinţa populară.
Constituţia reprezintă pilonul de bază al Uniunii şi, de la adoptarea ei în
anul 1787 de către Convenţia de la Philadelphia, i-au fost aduse 27 de
amendamente, dintre care mai sunt în vigoare 25, două dintre ele (18 şi 21,
referitoare la perioada prohibiţiei) fiind anulate.
Constituţia proclamă principiul separaţiei puterilor în stat: Puterea
Legislativă, Puterea Executivă şi Puterea Juridică-Slide 2.
a. Puterea legislativă este reprezentată de Congresul S.U.A. - compus din
Senat (100 membri aleşi pe o perioadă de 6 ani) şi Camera Reprezentanţilor (437
membri aleşi pentru 2 ani) - Slide 3,4,5,6.
b. Puterea executivă federală este condusă de Preşedintele SUA şi constă
într-o varietate de entităţi şi organizaţii cu larg caracter administrativ, de control şi
de implementare a politicilor statului-Slide 7.
 Preşedintele - Slide 8,9.
- şeful statului (şi comandantul suprem al Forţelor Armate);
- şeful guvernului.
Guvernul - Slide 10
Este condus de preşedinte şi execută dispoziţiunile acestuia;
Departamentul Apărării - în cadrul Cabinetului - Slide 11,12,13,14,15,16.
Consiliul Securităţii Naţionale a fost creat în 1947, având rolul de a
consilia Preşedintele, în particular pe probleme de politică şi strategie-Slide 17.
c. Puterea judecătorească
Curtea Supremă - organul cel mai important investit cu exercitarea puterii
judiciare.
Puterea judiciară este elementul cel mai stabil al separaţiei puterilor.

Funcţionarea principiului separaţiei puterilor în cazul declanşării

unor conflicte internaţionale cu implicarea SUA
Potrivit Constituţiei, Congresul "declară războiul", iar executivul "face
războiul".
Dacă Congresul are dreptul să declare singur războiul, Preşedintele poate,
prin declaraţiile, iniţiativele şi aprecierile sale în domeniul politicii externe, să
aducă votul războiului în Congres. Diversele reacţii ale Preşedintelui Wilson după
torpilarea pachebotului englez "Lusitania" de către germani, la 7 mai 1915, care s-a
soldat cu moartea a mai mult de 100 de cetăţeni americani, a oferit Preşedintelui un
pretext de a susţine intrarea SUA în primul război mondial3.
Tot la fel, Preşedintele Roosvelt a luat în cursul anilor 1931-1941 o serie de
decizii care au apropiat SUA de război. Astfel, el proclama la 8 septembrie 1939
existenţa unei stări de urgenţă limitată; la 2 septembrie 1940 a transferat în Anglia
50 de distrugătoare în schimbul bazelor din Terra-Nova, Bermude, Bahama,
Jamaica, Sfânta Lucia, Antiqua, cu titlul de împrumut pe 99 de ani; la 30 martie
1941 a ordonat fără consultarea Congresului sechestrarea în porturile americane a
65 de nave străine, la 9 aprilie a încheiat un acord cu ministrul Danemarcei, la
Washington, pentru a include Groenlanda în sistemul de apărare al SUA, în
emisfera de vest; la 10 aprilie, în acelaşi an, el a declarat că Marea Roşie nu ar mai
fi considerată ca zonă de luptă, ceea ce permite navelor americane să transporte în
această regiune materiale de război pentru trupele britanice, fără să violeze "Actul
de neutralitate" din 1939; la 27 mai 1941 el a proclamat existenţa unei stări de
urgenţă nelimitată pentru apărarea emisferei vestice; la 7 iulie 1941 a încheiat un
acord cu Islanda în virtutea căruia forţele americane înlocuiau forţele britanice în
insulă; în fine, la 14 august, în acelaşi an, Preşedintele semna cu Winston Churchill
"Carta Atlanticului" şi instituia un sistem de apărare comună4.

3
D.Hallevy, Le president Wilson, Paris, p.151.
4
Wasfi Sahloul, op.cit., p.146.
 Au fost situaţii în timp de criză când Preşedintele a recurs la o serie de
decizii fără a consulta în prealabil Congresul. Câteva exemple sunt edificatoare: în
mai 1914 preşedintele Wilson a ordonat Departamentului Marinei să bombardeze şi
să ocupe portul Vera Cruz fără a avea aprobarea Congresului; în 1917, tot
Preşedintele Wilson a ordonat aceluiaşi departament, în ciuda opoziţiei
Congresului, să acorde protecţia militară navelor comerciale5 .
Răspunzând senatorului Taft care tăgăduia Preşedintelui dreptul de a trimite
trupe în Coreea fără a consulta Congresul şi fără aprobarea sa, preşedintele Truman
declara la conferinţa sa de presă din 11 ianuarie 1951 că el avea dreptul de a trimite
trupe în orice parte a lumii, că, fără îndoială, el ar consulta Congresul înainte de a
trimite trupe în Europa, deşi el nu a avut nevoie de autorizaţia sa, deoarece, a
adăugat el, tribunalele Statelor Unite au confirmat întotdeauna dreptul
constituţional al preşedintelui de a trimite trupe acolo unde securitatea ţării îi părea
că o cere6.
Aşadar, Constituţia a creat o funcţie executivă dar prevederile referitoare la
Preşedinte sunt generale, nedefinite şi ambigue. În virtutea Constituţiei,
Preşedintele este "comandant suprem al armatei şi marinei Statelor Unite". Dar
constituţia îl numeşte doar ca prim general şi amiral al statului sau îl împuterniceşte
doar să folosească forţele armate în aşa fel încât să angajeze naţiunea în război?
Lipsa unei specificări şi amănunte concrete în Constituţie reprezintă
caracteristica principală a acestui document. Woodrow Wilson declara că:
Preşedintele are libertatea, atât după lege cât şi după conştiinţa lui, să fie un om cât
de mare poate, indicând astfel gama largă a posibilităţilor sale în exercitarea
funcţiei chiar dacă se încalcă principiul separaţiei puterilor.

5
Georges Burdeau, Traite de Science politique, Tomul VII, La Democratie gouvernante. Les
structures gouvernamentales, Paris, 1957, p.282.
6
Ibidem
 3. Sistemul politico-militar din Franţa

3.1. Necesitatea apărării

Franţa este o ţară iubitoare de pace. Ea nu nutreşte nici o ambiţie
teritorială şi nici nu cunoaşte vreun inamic declarat. Orice acţiune a sa vizează
menţinerea păcii. Dar ea are de apărat unele interese, are de asumat unele
responsabilităţi şi de jucat un rol mondial.
™ Primul obiectiv al politicii Franţei din domeniul apărării rezidă în
aptitudinea de a fi în măsură să fie asigurată apărarea intereselor franceze vitale
împotriva oricărei surse de ameninţare. Nu mai mult decât în trecut, frontiera
dintre interesele vitale şi cele strategice nu poate fi definită în avans. Şi unele şi
altele trebuie apărate cu hotărâre. În esenţă, interesele strategice constau în
menţinerea păcii pe continentul european şi în zonele ce-l delimitează (Marea
Mediterană, Orientul Mijlociu) inclusiv în spaţiile de importanţă esenţială pentru
activităţile economice şi libertatea schimbului.
Pe de altă parte, Franţa are interese, ce corespund responsabilităţilor sale
internaţionale şi rangului său în lumea contemporană; un rang rezultat ca şi în
privinţa altor ţări, din combinarea factorilor istorici, politici, strategici, militari,
inclusiv a celor economici, ştiinţifici şi culturali. Fără a dispune de o apărare
adaptată, nu ar putea fi asigurată perenitatea intereselor sale.
™ Al doilea obiectiv al politicii Franţei în domeniul apărării este
construcţia Europei şi a menţinerii stabilităţii ordinei mondiale. Menţinerea
rangului Franţei în lume, în cea mai mare parte, va fi legată de aptitudinea sa de
influenţare asupra construcţiei europene şi a dezvoltărilor ulterioare ale
continentului. Această alegere europeană a politicii franceze se impune atât din
raţiuni strategice, cât şi economice. Construcţia progresivă a acestui ansamblu
constituie bazele unei identităţi politice, ce ar fi incompletă dacă nu s-ar exprima şi
în domeniul politicii de apărare.
Restaurarea Europei în dimensiunile sale politică, istorică, culturală
impune asumarea unei misiuni: afirmarea unei identităţi europene de apărare în
conformitate cu obiectivele Uniunii Europene, în cadrul unei Alianţe atlantice
renovate.
Pe de altă parte, dacă Franţa rămâne liberă să aprecieze condiţiile de
menţinere a securităţii sale şi să aleagă mijloacele necesare acestui scop, ea
recunoaşte în Alianţa Atlanticului de Nord factorul esenţial de legătură dintre
europeni şi americani, inclusiv în domeniul menţinerii păcii, sub egida ONU şi a
OSCE. De aceea, se impune crearea capacităţii unei Alianţe atlantice renovate -
rezultată dintr-o mai bună diviziune a responsabilităţilor între Statele Unite şi
Europa - în serviciul misiunilor de menţinere a păcii, sau de reglementare a
situaţiilor de criză.
™ Al treilea obiectiv al politicii Franţei în domeniul apărării este
realizarea unei apărări globale, care nu se limitează doar la aspectele militare şi
strategice. Mai mult ca niciodată, apărarea trebuie să cuprindă ansamblul
activităţilor interne ale ţării şi să se înscrie în permanenţa vieţii naţionale şi
internaţionale.

3.2. Organizarea apărării naţionale

Situaţiile de risc cărora trebuie să le facă faţă Franţa sunt extrem de diverse,
ca natură şi de intensităţi variabile. Iată de ce apărarea statului francez trebuie să
fie globală şi permanentă, încă din timp de pace.
Patru principii stau la baza organizării generale a apărării Franţei:
9 Principiul perspectivei globale - întreaga populaţie şi toate sectoarele
vieţii economice şi sociale ale ţării sunt implicate în domeniul apărării;
9 Principiul permanenţei - apărarea este organizată şi pregătită din timp
de pace;
9 Principiul unităţii - apărarea este condusă şi coordonată de către
guvernul francez;
9 Principiul descentralizării - în fiecare eşalon de pe teritoriu există câte
o autoritate responsabilă pentru apărare.
Această organizare rezultă din ierarhia puterilor politice:
a. Preşedintele republicii este responsabilul suprem pentru politica din
domeniul apărării. În această calitate, el este garantul independenţei naţionale,
integrităţii teritoriale şi respectării tratatelor. El este şeful tuturor armatelor şi
unicul în măsură să dea ordin de angajare a forţelor nucleare.
Preşedintele Republicii Franţa, care deţine şi preşedinţia mai multor
consilii (Consiliul de Miniştri, Consiliul Apărării şi Comitetul Apărării restrâns), ia
decizii majore şi stabileşte orientările generale în materie de apărare.
b. Parlamentul stabileşte prin legi organizarea apărării. Mijloacele care
sunt utilizate în acest scop, constrângerile impuse cetăţenilor (de exemplu Codul
Serviciului Naţional), legile de finanţe (bugetul anual pentru armatele ţării), legile
programării militare prin care el este solicitat să se pronunţe periodic asupra
orientărilor majore pentru politica militară a Franţei (înzestrarea armatelor pe mai
mulţi ani).
c. Guvernul Franţei asigură punerea în aplicare a măsurilor oficiale
hotărâte de către consiliul şi comitetul de apărare prezidate de către Preşedintele
Republicii.
Primul ministru, care răspunde de apărarea naţională, asigura conducerea
acestei aplicări; el dispune, în acest scop, de Secretariatul general al apărării
naţionale (SGDN).
Fiecare ministru este responsabil de pregătirea şi executarea măsurilor din
domeniul apărării ce implică ministerul condus de el; de asemenea, el este ajutat, în
acest scop, de un înalt funcţionar din apărare.
d. Ministrul apărării execută politica militară a apărării; răspunde de
organizarea şi antrenamentul (pregătirea) forţelor armate, de recrutarea şi
gestionarea personalului, de realizarea armamentelor, de infrastructurile necesare
apărării. În domeniul întrebuinţării forţelor, pregătirea pentru viitor, relaţii militare
internaţionale, ministrul apărării naţionale este ajutat de către şeful statului major al
armatelor, şefii de state majore ale armatelor terestra, aerului şi maritimă, directorul
general al jandarmeriei naţionale şi de către directorul însărcinat cu sarcini
strategice.

Organizarea generală a apărării

PREŞEDINTELE REPUBLICII RANCEZE

Consiliul de Miniştri

Consiliul Apărării

Primul ministru
Secretariatul General
Ministerul Afacerilor Externe pentru Apărare Naţională

Ministrul de Interne

Apărarea civilă Alţi miniştri

Ministerul Economiei,
Bugetului şi Finanţelor
Ministrul Apărării
Apărarea economică
Apărarea militară

3.3. Politica de apărare şi de securitate

Politica de apărare a Franţei este bazată pe două principii:
¾ Principiul autonomiei: Franţa adoptă singură deciziile privind viitorul
său;
¾ Principiul solidarităţii: Franţa este gata să îşi ajute aliaţii, cu care este
solidară şi gata să-şi respecte angajamentele, atât în spaţiul european, cât şi în restul lumii.
 De patruzeci de ani, strategia militară franceză este strict defensivă. Ea se
bazează pe forţe nucleare şi pe forţe clasice, ale căror capacităţi şi roluri se
completează şi se valorifică reciproc.
Astăzi, a dispărut, probabil pentru mult timp, orice ameninţare majoră, ce ar
putea pune în pericol însăşi supravieţuirea naţiunii. În schimb, riscurile legate de
proliferarea şi diseminarea armelor de distrugere în masă s-au înmulţit şi au
pondere într-un mod difuz şi insidios, asupra mediului strategic francez. În acest
context de nesiguranţă se impune aplicarea unei politici de descurajare a oricărui
agresor, care ar aduce atingere intereselor statului francez, intereselor sale vitale.
De aceea, se impune păstrarea unor capacităţi suficiente de ripostă nucleară,
suficiente să-i cauzeze eventualului agresor, la nevoie, pagube mult superioare, prin
comparaţie cu câştigurile pe care acest agresor le-ar putea sconta prin agresiunea
contra naţiunii franceze.
În paralel, chiar dacă nu sunt puse în pericol interesele vitale ale naţiunii
franceze, au crescut riscurile la adresa stabilităţii şi ordinii internaţionale. Dacă
aceste riscuri sunt prost gestionate, ar putea duce la unele conflicte majore cu
consecinţe grave asupra condiţiei de putere europeană a Franţei. Forţele
convenţionale franceze urmează să fie profesionalizate, gata să se angajeze în orice
misiuni de prevenire, în exterior, având un rol de ordin esenţial strategic şi de
apărare a păcii mondiale.

MINISTERUL APĂRĂRII

Şeful
Ministrul Apărării Statului-Major al
Armatelor
Cabinetul ministrului
Delegatul General
pentru Armamente Şefii de State -
Majore
Armata Terestră
Delegaţia pentru Secretar General Armata Maritimă
Afaceri Strategice pentru Administraţie
Armata Aerului

Directorul General al
Jandarmeriei Naţionale
 3.4. Diferitele domenii ale strategiei naţionale franceze de apărare
™ Descurajarea continuă să stea în centrul strategiei de apărare a
Franţei.Ea constituie garanţia ultimă faţă de orice ameninţare la adresa intereselor
sale vitale, oricare ar fi originea şi forma acesteia, în lumea de astăzi, când vigilenţa
se impune mai mult ca oricând. Domeniul de descurajare trebuie, totuşi, adaptat la
noul mediu strategic. În conformitate cu orientările strategice fixate de către
principalul factor politic de decizie, Preşedintele Republicii Franceze, descurajarea
se bazează pe două componente, reduse şi modernizate:
9 o componentă submarină, constituită din patru submarine
nucleare lansatoare de rachete de ultimă generaţie, tactice;
9 o componentă aeriană, care pune în funcţie, de către aeronave
ale Armatei Aerului sau ale aeronauticii navale, lansatoare de
rachete sol-aer, cu portanţă medie mult îmbunătăţită.
™ Prevenirea beneficiază, în cadrul strategiei naţionale franceze, de
prioritate. Ea are ca preocupări anticipate şi împiedicarea apariţiei unor situaţii
generatoare de conflicte. Ea impune o putere de analiză şi înţelegere promptă a
situaţiei, mai înainte ca aceasta să evolueze.
9 modurile de acţiune sunt, mai întâi, de natură politică: se
urmăreşte consolidarea democraţiei, reducerea dezechilibrelor
economice şi sociologice, menţinerea echilibrelor strategice,
prin intermediul încheierii de alianţe, inclusiv prin lupta
împotriva proliferării armelor de distrugere în masă;
9 de asemenea, modurile de acţiune sunt de natură militară:
învăţământul militar de toate gradele, controlul executării
tratatelor de cooperare tehnică şi asistenţă pentru armatele
amice, predispunerea de forţe terestre, aeriene şi maritime. Cele
trei armate şi Jandarmeria naţională au de jucat un rol în
domeniul prevenirii, fie că este cazul unei cooperări tehnice,
unei asistenţe tehnice sau predispunere a forţelor.
™ Trimiterea de trupe în exterior are loc în cazul în care măsurile de
prevenire şi este impusă de situaţia operativă. În acest caz, trupele trebuie să fie
capabile de acţiune la mari distanţe faţă de teritoriul naţional francez, împreună cu
susţinerea şi logistica necesare. Mai jos sunt date următoarele capacităţi şi nivele de
deplasare în prezent:
9 Armata terestră: peste 50.000 de oameni, în cadrul unor
angajamente majore pentru Organizaţia Tratatului Atlanticului
de Nord, din care 30.000 de oameni într-un teatru principal de
operaţii, cu rotaţii ciclice de o dată la un an, şi câte 5.000 de
oameni în fiecare alte teatre secundare, cu rotaţii pe lungi durate.
9 Armata maritimă: un grup aeronaval şi escorta pentru acesta
inclusiv o forţă submarină, la distanţa de mai multe mii de mile
marine.
 9 Armata aerului: o capacitate de transport tactic cu rază lungă de
acţiune, circa o sută de avioane de luptă, inclusiv aeronave
pentru realimentarea în zbor, inclusiv mijloace de detectare şi
control aerian şi bazele aeriene necesare.
9 Jandarmeria naţională: subunităţi specializate şi de însoţire a
forţelor.
9 Unele capacităţi de comandă inter-armate: concentrate în
cadrul unui centru de comandă inter-armate din teatru, cu
posibilitatea de a fi integrat într-o forţă multinaţională.
Dobândirea acestei capacităţi de a trimite în exterior forţe constituie o
prioritate încredinţată forţelor clasice franceze. În acest scop, personalului armatei
naţionale franceze i se pretinde următoarele calităţi:
9 un înalt grad de disponibilitate;
9 un nivel excelent de pregătire;
9 o capacitate de inserare rapidă în medii diverse de acţiune, cel
mai adesea inter-armate şi multinaţionale.
™ Protecţia: teritoriului este un obiectiv permanent. Ea se concretizează
în următoarele domenii de acţiune:
9 Controlul căilor terestre, aeriene şi maritime spre teritoriul
naţional, prin mijloace de detecţie şi intervenţie;
9 Dezvoltarea unor mijloace de supraveghere şi de protecţie faţă
de diversele tipuri de ameninţări, ce ar putea să se exercite în
interiorul frontierelor naţionale franceze.
În situaţii normale, în esenţă, sarcinile de supraveghere şi protecţie le revin
forţelor de poliţie şi de securitate civilă, precum şi jandarmeriei naţionale, în cadrul
misiunilor ce-i revin acestei structuri, pentru securitatea naţională şi serviciul
public.
În caz de necesitate, elemente provenind de la cele trei categorii de armate,
suplimentate, la nevoie, de forţe de rezervă, vor asigura protecţia teritoriului
naţional şi ordinea publică.
De asemenea, armata naţională franceză este chemată să intervină şi în
cazuri de catastrofe sau calamităţi naturale, cu prim obiectiv de a i se asigura
populaţiei civile sinistrate ajutorul necesar.

4. Sistemul politico-militar al Federaţiei Ruse

4.1. Rusia în lumea contemporană

Dimensiunile ţării, potenţialul ei economic, demografic şi industrial, poziţia
unică pe continentul euroasiatic şi existenţa practic a tuturor tipurilor de materii
prime şi resurse au făcut din Rusia unul din cele mai importante centre ale lumii.
Odată cu destrămarea URSS şi constituirea noilor state independente cu dispariţia
CAER şi a Organizaţiei Tratatului de la Varşovia, a apărut o situaţie total nouă -
sistemul mondial este în căutarea unui nou echilibru, simultan în trei direcţii,
geopolitic, geostrategic şi geoeconomic. Ca unul din centrele importante ale lumii,
Rusia participă la această mişcare evoluând către o noua stare de echilibru mondial.
Capacitatea Rusiei de a asigura o înaltă calitate a vieţii pentru cetăţenii săi şi de a
influenţa desfăşurarea evenimentelor în lume vor spori cu condiţia înaintării cu
succes a acestei ţări pe calea dezvoltării democratice.
În prezent, Rusia păstrează patru cincimi din teritoriul fostei URSS, are cu
puţin peste 50% din populaţia acesteia iar producţia ei globală nu depăşeşte
jumătate din cea a predecesoarei sale. Ea trece prin dificultăţi economice de
proporţii. Cu toate acestea prin importanţa ei politică, prin potenţialul său
economic, tehnic şi militar, Rusia îşi păstrează în continuare caracteristicile care
permit definirea ei ca o mare putere.
În poziţia SUA faţă de relaţiile cu Rusia se constata un anume dualism. Pe
de o parte SUA nu este interesată de apariţia pe pieţele lumii şi în sferele politicii la
scară globală a unui nou concurent militar puternic, pe de altă parte în perspectiva
mai îndepărtată vor avea o nevoie stringentă de o Rusie puternică în plan economic
şi politic, care să acţioneze ca un factor de stabilitate în zona europeană şi asiatică.
De altfel, în lucrarea sa "Diplomaţia", H.Kissinger menţiona -"Viitorul nu rezidă
din relaţiile est-vest ci din ajutorul dat de primele pentru a putea contracara
fenomenele secolului XXI". Această previziune a marelui diplomat american s-a
confirmat din plin în situaţia creată după lovirea Americii de către reţelele teroriste
în 11 septembrie 2001 care a generat o solidaritate şi o unitate de vederi privind
acţiunile militare din Afganistan. Potenţialele nucleare puternice ale Rusiei şi SUA
şi noile probleme regionale de securitate internaţionale le determină în mod
obiectiv, să stabilească şi să dezvolte relaţii bilaterale de parteneriat. Rusia şi SUA
au în domeniul militar şi interese care coincid, ambele nefiind de acord cu o
creştere excesivă a puterii militare a noilor centre de putere potenţială.

4.2. Politica Federaţiei Ruse în domeniul militar

Politica în domeniul militar defineşte principalele obiective şi direcţii de
asigurare a securităţii militare a Federaţiei Ruse şi de realizare a intereselor acesteia
cu mijloace armate. Potenţialul de apărare al Rusiei este determinat de capacitatea
economică, tehnico-ştiinţifică şi demografică a ţării şi nu trebuie să depăşească
nivelul suficient pentru respingerea şi contracararea ameninţărilor existente sau
prognozate la adresa securităţii Rusiei.
Federaţia Rusă renunţă la principiul parităţii militar strategice cu SUA în
accepţia sa anterioară şi se menţine în limitele principiului rezervei realiste, bazat
pe recunoaşterea existenţei pericolului unui război şi a posibilităţii evoluţiei
acestuia în ameninţarea cu războiul. Ea denunţă principiul confruntării de pe poziţii
opuse şi se va conduce după cel al reţinerii de la ameninţări militare concrete, cu
precădere în limitele sistemelor de securitate colectivă la nivel regional şi global.
Rusia doreşte să-şi optimizeze efortul de apărare care trebuie să fie adecvat
pericolului mult diminuat al unei opoziţii sau confruntări directe. Federaţia Rusă
militează pentru crearea unui sistem de securitate colectivă în spaţiul militar
strategic al CSI pe baza Acordului privind securitatea colectivă din 5 mai 1992 şi
acordurilor bilaterale cu statele componente ale comunităţii. Politica militară a
Federaţiei Ruse are un caracter paşnic. Ea este în conformitate cu prevederile Cartei
ONU, Acordurilor de la Helsinki din 1975 şi 1992, Documentului de la Paris din
1990 şi cu celelalte acorduri, tratate şi înţelegeri internaţionale.
Federaţia Rusă îşi menţine statutul de putere nucleară în vederea
preîntâmpinării unui atac nuclear sau a unei agresiuni de proporţii cu întrebuinţarea
armamentului convenţional împotriva sa sau a aliaţilor săi precum şi pentru a oferi
noilor state independente din CSI garanţii nucleare, ca element al convenţiilor pe
probleme militare. Totodată este gata să continue reducerea radicală a
armamentului sau nuclear - bilateral cu SUA sau multilateral cu toate puterile
nucleare - cu menţinerea echilibrului general de forţe, la niveluri care să asigure
stabilitatea strategică necesară. Rusia militează pentru limitarea în continuare a
forţelor armate şi armamentului de tip convenţional, bazându-se în organizarea
structurilor militare pe principiul suficienţei pentru apărare.
O problemă prioritară în politica militară a Federaţiei Ruse este reforma
militară complexă. Structura militară din Rusia trebuie astfel organizată încât
forţele armate, celelalte trupe şi industria de apărare să poată asigura suveranitatea
şi integritatea teritorială a ţării, creând condiţii pentru dezvoltarea paşnică a
Federaţiei Ruse, ca stat democratic, federativ, un stat de drept, care să-şi
îndeplinească obligaţiile internaţionale, inclusiv în domeniul realizării şi menţinerii
păcii. În condiţiile greutăţilor economice prin care trece Rusia este necesară
concentrarea resurselor limitate pentru menţinerea pregătirii pentru luptă a forţelor
sale armate, înzestrarea lor cu cele mai eficace modele de armament şi tehnică de
luptă şi menţinerea unui potenţial militar-industrial corespunzător.
Rusia urmăreşte perfecţionarea controlului societăţii civile democratice
asupra forţelor armate şi a celorlalte instituţii ale statului la nivel legislativ,
executiv şi judecătoresc. Rusia îşi constituie forţele armate având în vedere
sistemele regionale şi cel global de securitate internaţională, la care doreşte să
participe în mod activ.

4.3. Situaţia politico-militară a Federaţiei Ruse

Procesele de dezintegrare au înrăutăţit mult situaţia politico-militară din
toate ţările provenite din C.S.I. inclusiv Rusia. A dispărut potenţialul militar
însumat (total). Este în curs de formare o nouă situaţie geopolitică, are loc o
reaşezare a forţelor în defavoarea Rusiei care-şi pierde pas cu pas influenţa avută
anterior în zonă. S-a conturat în mod evident tendinţa de opoziţie în ceea ce
priveşte apropierea lumii musulmane din fostele republici sovietice faţă de Rusia,
poziţie agreată şi susţinută de Occident.
 Potenţialul politic şi economic real al statelor suverane Kazahstan,
Uzbechistan, Kirkizia, Turkmenia şi Tadjikistan nu le permite deocamdată să
evolueze pe deplin independent.
Ele devin tot mai mult obiect al pretenţiilor unor terţe ţări. Situaţia din zonă este
caracterizată de lupta înverşunată pentru poziţii dominante de influenţă între China,
Turcia, Iran, Pakistan, Arabia Saudită şi ţările din N.A.T.O. (îndeosebi Germania).
În general însă evoluţia problemelor şi evenimentelor din Asia Centrală şi
Caucaz, nu are un caracter strict regional, şi constituie un întreg nod de probleme
contradictorii în plan internaţional larg, inclusiv în contextul relaţiilor strategice
dintre Rusia şi Occident. Aceasta se confirmă şi prin linia specială urmată de
S.U.A., de sprijin deschis faţă de aspiraţiile Turciei de a juca un rol mai
semnificativ în regiune. Ankara plăteşte această atenţie prin promovarea intereselor
occidentale, fiind purtătoare de cuvânt şi reprezentantul intereselor ţărilor
musulmane din C.S.I., în "veriga de legătură" dintre ele, S.U.A. şi Europa
Occidentală. De-a lungul frontierelor Federaţiei Ruse s-a format un fel de arc al
instabilităţii care a cuprins practic, toate noile state independente. Conflictele
militare deschise, contradicţiile grave între etnii, destrămarea economiei şi
pierderea pieţelor de desfacere - toate aceste probleme din ţările limitrofe se
reflectă în mod negativ şi asupra situaţiei din Rusia.
În varianta cea mai rea, poate fi vorba de formarea posibilă a unei noi zone
tampon, compuse din state deloc favorabile în sud-est. Produce de asemenea o
puternică nelinişte tendinţa de extindere a N.A.T.O. Ţările care au compus grupul
de aliaţi ai U.R.S.S. în cadrul Tratatului de la Varşovia, se orientează în prezent tot
mai mult către Vest, inclusiv în domeniul politico- militar, unele dintre ele fiind
deja ţări membre N.A.T.O. creând în acest fel o nouă situaţie geopolitică în Europa.
Aceasta stimulează în mod obiectiv realizarea unei noi balanţe de forţe în Europa,
duce la apropierea de facto a frontierelor N.A.T.O. de Rusia, generează pericolul
izolării militare a acesteia. Rusia se pronunţa pentru crearea unui mecanism general
european de securitate, cu participarea tuturor statelor, inclusiv a Federaţiei Ruse,
ca cel mai mare stat din Europa. Numai pe această bază se poate evita o nouă
scindare pe continent şi poate fi sporită eficienţa procesului general european. Este
evidentă slăbirea poziţiilor Rusiei în zona Asia-Pacific. Rusia poate rămâne în afara
procesului de constituire a noului mecanism de cooperare euro-asiatică, problema
în discuţie fiind prezenţa ei strategică în această zonă. În legătură cu aceasta este
îngrijorătoare ruperea preconizată a Extremului Orient şi Siberiei de Est de partea
europeană a ţării, din punctul de vedere economic şi al infrastructurii, reflexul
populaţiei ruse, reorientarea acestor ţări spre ţările învecinate. În acest sens cel mai
mare pericol potenţial îl constituie China care a şi început să-şi pună în aplicare
expansiunea economică şi demografică în Extremul Orient. Nu poate să
neliniştească întreruperea dialogului politic cu Japonia, lipsa unui progres în
normalizarea relaţiilor ruso-japoneze şi încheierea tratatului de pace după al doilea
război mondial.
 4.4. Principalele domenii ale reformei militare în Federaţia Rusă
Reforma militară trebuie să cuprindă toate domeniile legate de structura
armatei şi să prevadă măsuri menite să asigure o evoluţie a sistemului militar în
concordanţă cu realităţile actuale ale Rusiei.
Între acestea merite subliniate următoarele:
9 perfecţionarea sistemului de control politic al statului şi control civil
asupra structurilor militare în ceea ce priveşte atmosfera de colaborare între
societate şi armată;
9 elaborarea concepţiei de securitate naţională a Rusiei precum şi a
doctrinei militare ca parte componentă a acesteia conform realităţilor actuale şi
regionale;
9 elaborarea unei politici de stat în domeniul cooperării militare cu alte
state, organizaţii de securitate şi alianţe politico-militare, inclusiv de prezenţa
Rusiei în afara hotarelor sale;
9 elaborarea concepţiei de structurare a armatei şi a bazelor juridice ale
funcţionării forţelor armate şi a celorlalte trupe în timp de pace şi în timp de război;
9 definirea locului şi rolului forţelor armate şi a celorlalte trupe în stat şi
societate;
9 definirea şi formularea misiunilor forţelor armate şi celorlalte trupe la
pace şi război;
9 schimbarea sistemului de conducere de către stat a sferei militare la
pace şi război;
9 elaborarea unei noi politici de stat în domeniul pregătirii de mobilizare
a economiei naţionale;
9 elaborarea bazelor teoretice ale acţiunii trupelor în următorii 20-50 de
ani;
9 optimizarea structurii, compunerii şi efectivelor forţelor armate şi
celorlalte trupe;
9 elaborarea sistemelor şi bazelor juridice ale serviciului militar;
9 schimbarea sistemului de pregătire a cadrelor;
9 realizarea unei concepţii de stat a serviciului militar;
9 schimbarea sistemului de instruire şi educare a trupelor;
9 perfecţionarea sistemului de completare a efectivelor şi de formare a
corpului ofiţerilor inferiori;
9 modificarea sistemului de înzestrare a forţelor armate şi celorlalte
trupe cu tehnică militară şi armament;
9 crearea sistemului de asigurare materială şi socială care garantează
prestigiul social al serviciului militar;
9 realizarea structurii de stat pentru conducerea reformei militare şi a
construcţiei forţelor armate în totalitate.
Reforma militară din Federaţia Rusă, este un model principal nou de
interacţiune a domeniului militar cu economia, politica şi societatea în totalitate, în
care reforma forţelor armate ale Federaţiei Ruse este doar o parte componentă a
acestui proces.

4.5. Sistemul politico-militar al Federaţiei Ruse în context european şi

mondial
Federaţia Rusă oscilează între vechiul mesianism slav care susţinea că
Rusia este predestinată să fie o superputere şi între aspiraţia de a se integra în
Europa şi de a respecta regulile democraţiei liberale. În acelaşi timp, pentru
reafirmarea Rusiei ca o mare putere militară şi recucerirea zonelor de influenţă, se
încearcă revitalizarea pan-ortodoxiei şi pan-slavismului. Moscova a readus în
actualitate doctrina aşa-numitei "vecinătăţi apropiate" potrivit căreia Rusia are
dreptul de a domina orice teritoriu ex-sovietic. În acest context Moscova are o
atitudine negativă faţă de extinderea spre est a Alianţei Nord-Atlantice şi este
preocupată de aplicarea oricăror mijloace care să ducă la blocarea acestui proces.
Este posibil ca S.U.A. să continue dezvoltarea relaţiilor cu Rusia aplicând
principiul "ruşii pretind că sunt o mare putere şi noi pretindem că îi considerăm o
mare putere". Rusia se va afla în relaţii de cooperare şi dialog critic cu Europa şi în
raporturi speciale cu SUA. Prin aceste relaţii unilaterale, Rusia va rămâne probabil
sub influenţa şi controlul discret al polului european de putere.
Prin revitalizarea aşa-numitei doctrine de "vecinătate apropiată" Rusia îşi
aroga dreptul de a domina în mod deosebit Bazinul Caspic şi al Mării Negre.
Faţă de eforturile Rusiei de a realiza un consens, în statele C.S.I. sunt
multiple contrareacţii, astfel:
9 11 din cele 12 state C.S.I. (cu excepţia Tadjikistanului) au semnat
programul N.A.T.O., Pf.P., acest lucru arătând o creştere a influenţei N.A.T.O. la
graniţele de sud ale Rusiei;
9 rezistenţa faţă de orice încercare a Rusiei de a-şi reface dominaţia
asupra C.S.I. rămâne extrem de puternică, mai ales în zona Caucazului, care este
permanent ameninţată de explozia unor noi conflicte etnice sau mişcări separatiste;
9 atitudinea puternică antirusă este semnalată în zone ale Federaţiei
Ruse locuite de populaţii compacte aparţinând altor etnii, de unde şi pericolul că în
această zonă să se aplice o politică de rusificare (vezi Moldova) forţată a celor
peste 100 de naţionalităţi din interiorul Federaţiei (28% din populaţie).
Relaţiile bilaterale dintre Rusia şi China sunt diversificate şi deosebit de
complexe astfel:
9 poziţie comună privind amestecul Occidentului în afacerile interne ale
altor state;
9 nu se agreează extinderea NATO şi pătrunderea structurilor
occidentale (politice, economice, militare) în regiuni considerate vitale pentru
interesele lor geostrategice;
9 se exprimă pentru formarea unui sistem internaţional multipolar care
să nu fie dominat de autoritatea SUA;
 9 există susţinerea reciprocă a poziţiilor adoptate în cadru C.S.I. al
O.N.U.
Argumentul Chinei pentru o alianţă cu Rusia îl constituie preocuparea SUA
de a desfăşura pe continentul asiatic un sistem de apărare antirachetă în colaborare
cu Japonia şi Taiwan şi sporirea vizibilă a influenţelor americane în această zonă.
Totuşi, avându-se în vedere rivalităţile istorice dintre Rusia şi China, rivalităţile lor
pentru a ajunge la mijloacele tehnologice de apărare occidentale şi divergenţele
obiectivelor strategice ale acestora se estimează ca o astfel de alianţă se va realiza
foarte greu.
În cadrul O.N.U. - Rusia este activă şi uneori acţionează în forţă sau agresiv
în dorinţa de a-şi redobândi prestigiul de mare putere. În cadrul O.N.U. Rusia a
iniţiat proiectul Convenţiei de luptă împotriva terorismului nuclear. Rusia are relaţii
de parteneriat strategic cu NATO. Cu toate acestea Moscova are în continuare o
atitudine negativă faţă de extinderea spre est a Alianţei Nord Atlantice. Ideea
acceptată în cadrul NATO este ca relaţiile cu Federaţia Rusă trebuie să fie de
parteneriat şi de cooperare în realizarea stabilităţii şi securităţii continentale, dar
fără ca Moscova să beneficieze de dreptul de veto asupra deciziilor Alianţei.
În ceea ce privesc relaţiile politico-militare cu O.S.C.E. şi U.E., Rusia
acţionează pentru creşterea rolului ideologic militar al acesteia în detrimentul
importanţei NATO în Europa. În viziunea Rusiei, O.S.C.E. trebuie să devină
singura organizaţie în măsură să se ocupe de prevenirea, gestionarea şi soluţionarea
crizelor în "spaţiul unic de securitate militară europeană" definindu-şi poziţia
pentru elaborarea "Cartei asupra securităţii europene".
Raporturile cu U.E. sunt pe o traiectorie ascendentă simţindu-se o
ameliorare şi apropiere considerabilă de atitudini şi opinii.
Europa de Sud-Est reprezintă un mare interes politico-militar pentru Rusia.
Aceasta se găseşte la punctul de intersecţie a trei zone geostrategice şi geopolitice
europene de importanţă deosebită - Europa Centrală, Europa de Sud-Est, Europa
Răsăriteană - toate în apropierea Orientului Mijlociu.
De asemenea, zona oferă ieşire la oceanul planetar pentru România,
Bulgaria, Ucraina şi ţările transcaucaziene, incluzând viitoarea magistrală
energetică TRACECA precum şi preconizatele rute pentru transpotul
hidrocarburilor din Caucaz.
Relaţiile politico-militare cu SUA au cunoscut o transformare evidentă după
atacurile teroriste din 11.09.2001 asupra teritoriului american. În plan politico-
militar dialogul ruso-american este îngreunat de poziţiile şi interesele diferite ale
părţilor în problemele ce vizează securitatea, cooperarea şi noua ordine
internaţională.
Este previzibil că SUA vor continua dezvoltarea relaţiilor cu Rusia aplicând
principiul: "ruşii pretind că sunt o mare putere şi noi pretindem că îi considerăm o
mare putere".
 Rusia nu este de acord cu ceea ce în mod generic se denumeşte "Doctrina
Clinton" în special cu ideea că naţiunile au dreptul de a interveni în afacerile altor
state pentru a preveni violări grave ale drepturilor omului; gradul de încredere
dintre cele două state, atins după mai mult de 10 ani de cooperare continuă, a fost
îndeajuns de mare pentru ca relaţiile bilaterale deşi afectate, să nu poată fi complet
distruse de situaţia din Yugoslavia, ba mai mult acestea s-au ameliorat după
intervenţia din Afganistan.

5. Sistemul politic al Regatului Unit al Marii Britanii

COROANA
Marea Britanie este o monarhie constituţională. Regina guvernează dar nu
conduce direct. Suveranitatea constă în faptul că Regina promulghează legile
înaintate de cele două camere ale Parlamentului. În practică, Parlamentul este
instituţia supremă. Odată ce o lege trece prin cele două camere, Regina o
promulghează. Monarhia nu poate supravieţui oricărei tendinţe de a bloca
legislaţia.
Regina este Şeful Statului, şeful executivului şi şeful judiciarului. Ea este de
asemenea şeful commonweath-ului.
Coroana are puterea de a:
¾ dizolva Parlamentul;
¾ numi Primul Ministru;
¾ declara război şi de a face pace;
¾ recunoaşte state şi guverne;
¾ semna tratate şi de a anexa sau ceda teritorii.

PARLAMENTUL
¾ funcţiuni:
• face legi;
• asigură guvernului mijloacele de desfăşurare a activităţii;
• urmăreşte politica şi amnistierea guvernului, inclusiv propunerile
de cheltuieli;
• dezbate probleme majore ale zile;
• durata 5 ani;
• lucrează în sesiuni de aproximativ 1 an - deschise de Regină la
începutul lui octombrie.
¾ Camera Lorzilor
• este compusă din Lorzii Spirituali şi Lorzii Temporali
• Lorzii Spirituali sunt Arhiepiscopii de Canterbury şi York şi
episcopii de Londra, Durham, Winchester împreună cu următorii
21 mari seniori episcopi teritoriali din biserica Anglicană
 • Lorzii Temporali sunt nobilii aleşi pe viaţă inclusiv aceia care
asistă îndatoririlor judiciare "Lords of Appeal" sau "law lords" 758
nobili ereditari (inclusiv Prinţul de Weles) + 408 nobili pe viaţă din
care 20 sunt "Law lords".
• Nobilimea ereditară are dreptul de a sta în cameră de la vârsta de
28 ani.
• 1992-1211 membri, inclusiv 2 arhiepiscopi şi 24 de episcopi
• lorzii nu au salariu sau cheltuieli decontate
• puterea limitată - nu pot respinge o lege ci o pot întârzia cel mult
13 luni.
¾ Camera Comunelor
• 651 M.P. (524 Anglia, 38 Welwa, 78 Scoţia, 17 Irlanda de Nord
• Speaker - este şeful camerei ales de M.P. pentru a prezida camera.

PRIMUL MINISTRU
• responsabil pentru administrarea internă
• prin tradiţie este şi Primul lord al Trezoreriei şi Ministrul
Serviciului Civil
• stă în camera comună
• Prezidă cabinetul

CABINETUL
• 20 miniştri aleşi de Primul Ministru
• se întruneşte o dată pe săptămână câteva ore
• poate include şi miniştri departamentali şi nedepartamentali
• lucrează pe comitete.

CONSILIUL PRIVAT
• consiliază pe Regină în probleme guvernamentale
• membrii pe viaţă aleşi de Regină la recomandarea Primului
Ministru din rândul personalităţilor din viaţa publică sau
monarhiile din Commonwealth
• 400 de consilieri privaţi

OBIECTIVELE REFORMEI POLITICE

• noul sistem de votare pentru Camera Comunelor
• anularea dreptului ereditar de a sta şi vota în camera Lorzilor
• nouă cameră a Lorzilor, unii numiţi, alţii aleşi indirect, poate
pentru perioade determinate.
 PLANURILE DEPARTAMENTALE

Planul de apărare strategică

• Directiva de planificare la
nivel superior
• Capabilităţile neceasare
• Pe mai mult de 10 ani

Planurile strategice ale

Planul de înzestrare
categoriilor de forţe
• Echipamentul planificat să intre
în serviciu
• Cu 10 ani înainte

Planul integrat al apărării Planurile de

• Pe patru ani management ale
• Încorporează graficul de asigurare categoriilor de forţe
cu echipament
• Specifică scopurile apărării

Planurile de management
bugetar
- planuri pe termen scurt
 6. Sistemul politic al Germaniei

Legea de bază pentru R.F.G. a fost adoptată în 1949. Autorii au conceput-o

ca un cadru "temporar" pentru un nou sistem democratic şi ca pe o constituţie
definitivă. Legea de bază cheamă poporul "să realizeze în auto-determinare liberă
unitatea şi libertatea Germaniei".
Pe măsură ce a trecut timpul legea de bază s-a dovedit a fi un fundament
solid pentru democraţie. Cerinţa sa de reunificare naţională a fost îndeplinită în
1990. Preambulul şi articolul final al Legii de bază au fost amendate în concordanţă
cu Tratatul de Unificare care a format bazele ascensiunii R.D.G. către R.F.G.
Acum, ele statuează ca prin ascensiunea R.D.G. poporul german şi-a atins unitatea.
Din 3.10.1990 Legea de bază a fost valabilă pentru întreaga naţiune.
Conţinutul Legii de bază a fost în mare măsură influenţată de experienţa
personală a autorilor sub dictatura Naţional-Socialistă. În multe părţi ea indica cu
claritate că ei încercau să evite greşelile care erau parţial responsabile de înlăturarea
democraţiei de la Weimar.
Cadrul în care s-a manifestat constituţia din 1948 erau parlamentele statelor
formate în zonele de ocupaţie din Vest şi Consiliul Parlamentar ales de
parlamentele statelor. Acest Consiliu care a fost prezidat de Konrad Adeneauer, a
adoptat Legea de bază pe 8 mai 1949. După ratificarea de către parlamentele
statelor, Legea de bază a fost promulgată de Consiliul Parlamentar 23 mai 1949.
Cu ocazia celei de-a 4-a aniversări a R.F.G. în 1989, Legea de bază a fost
recunoscută ca fiind cea mai bună şi mai liberală constituţie pe care Germania a
avut-o vreodată.
Mai mult decât orice constituţie germană precedentă, Legea de bază e
înţeleasă şi acceptată de popor. A creat un stat şi o societate care în continuare a
evitat orice crize constituţionale serioase.

6.1. Drepturile fundamentale

Un loc de frunte în constituţie este dat capitolului drepturilor fundamentale
dintre care primul obliga statul să respecte şi protejeze demnitatea omului. Această
garanţie e suplimentată de dreptul realizării de sine. Ea permite protecţia împotriva
interferenţelor ilegale ale statului. Deopotrivă germani şi non-germani pot invoca
aceste drepturi constituţionale. Libertăţile clasice conţinute în Legea Fundamentală
includ libertatea religiei, a expresiei (incluzând libertatea presei) şi garantarea
proprietăţii. Mai sunt, de asemenea, libertatea artei, a învăţământului, a asocierii de
a forma coaliţii, al secretului corespondenţei, poştei şi telecomunicaţiilor, a
deplasării, a ocupaţiei şi profesiei, protejarea împotriva muncii forţate,
inviolabilitatea locuinţei şi libertatea de conştiinţă.
Drepturile civile în contrast cu drepturile mai sus menţionate se aplică
numai naţionalităţii germane în esenţă ele includ libertatea de asociere, dreptul de a
forma asociaţii, parteneriate şi corporaţii, libertatea e deplasare în exterior,
libertatea de a alege şi practica o ocupaţie sau profesie, interzicerea extrădării şi
dreptul la vot.
Aceste libertăţi sunt însoţite de drepturi care garantează egalitatea. Legea
Fundamentală exprimă principiul general că toţi oamenii sunt egali în faţa legii prin
faptul că nimeni nu trebuie să fie prejudiciat sau favorizat din cauza sexului,
naşterii, rasei, limbii, originii naţionale ori sociale, credinţei, religiei sau opiniilor
politice şi că nimeni nu trebuie discriminat din cauza incapacităţilor (handicapului).
Ea statuează în mod expres că bărbăţii şi femeile au drepturi egale şi că toţi
germanii sunt în mod egal eligibili în orice post public.
Legea fundamentală are drepturi care se referă la protejarea şi garantarea
instituţiilor sociale cum ar fi: - căsătoria, familia, biserica şi şcoala.
Un drept fundamental care prin natura sa se aplică numai străinilor este
dreptul la azil politic. Legea este primul instrument constituţional german care
asigură refugiul în Germania a străinilor persecutaţi politic. Afluxul a sute de mii
de azilanţi de-a lungul anilor, marea majoritate nefiind subiect al persecuţiilor
politice în ţările de baştină şi ale căror motive erau în principal economice au ieşit
de sub control şi ameninţă să submineze dreptul fundamental la azil pentru cazurile
reale de persecuţie.
După o lungă dezbatere între cei care erau în favoarea nerestricţionării
dreptului fundamental la azil (cazul Germaniei din 1949 încoace şi fără precedent
în lume) şi cei care simţeau că a venit timpul să aducă legea azilului în limita
cerinţelor prezente şi a legilor similare din alte ţări vest-europene cu păstrarea
esenţei sale. Bundestagul german a adoptat un amendament la legea azilului cu
majoritatea necesară de două treimi. Prin urmare, fără a viola principiul că "oricine
este persecutat pe baze politice are dreptul la azil" noul articol 16 al Legii
Fundamentale a intrat în vigoare în iulie 1993 şi face posibilă o nouă lege a azilului
şi o nouă procedură în domeniu.
Esenţa reformulării legii azilului este:
o străinii care intră în ţară din ţări membre ale U.E. sau alte ţări "sigure",
nu pot invoca dreptul la azil nici nu au dreptul de a sta în ţară temporar;
o este înţeles că străinii din ţările "sigure" nu sunt subiecţi ai persecuţiei
politice;
o procedurile privind aplicarea au fost scurtate;
o solicitanţii nu mai pot abuza de sistem prin prezentarea de multiple cereri
de bunăstare socială;
o ca regulă generală, azilanţii nu primesc beneficii sub formă de bani.
Fiecare cetăţean are dreptul, după epuizarea oricăror forme legale de
remediere, să se plângă/reclame la Curtea Constituţională Federală după orice
decizii sau acţiuni ale statului prin care el sau ea simt că li s-au încălcat drepturile
fundamentale.
Prin alăturarea la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi Libertăţilor
Fundamentale în 1952, R.F.G. a devenit ea însăşi subiect al controlului
internaţional (cu efect din 1953). Conform articolului 25 al acestei Convenţii
cetăţenii statelor semnatare au dreptul să se plângă la Comisia Europeană a
drepturilor omului chiar dacă aceasta însemna tragerea poporului german la
răspundere.
În 1973 R.F.G. de asemenea a ratificat convenţia internaţională a ONU
asupra drepturilor omului.

6.2. Caracteristici fundamentale ale statului

Corpul politic se bazează pe următoarele principii:
o Germania este o republică şi o democraţie;
o este un stat federal bazat pe regula guvernării de către lege şi justiţie
socială.
Sistemul ei republican se manifestă constituţional în denumirea de "R.F.G."
şi în faptul că şeful statului este ales Preşedinte Federal.
O democraţie se bazează pe suveranitatea poporului.
Constituţia spune că toate autorităţile publice emană de la popor. Prin
urmare, a optat pentru democraţia indirectă reprezentativa, cu alte cuvinte
autoritatea publică trebuie recunoscută şi aprobată de popor, dar el nu are nimic de
spus în exercitarea autorităţii, cu excepţia alegerilor.
Această responsabilitate este încredinţată organelor speciale stabilite de
constituţie în acest scop:
o legislativul;
o executivul;
o puterea judecătorească.
Poporul în principal îşi exercită autoritatea constituţională prin alegerea
periodică a unui nou parlament.
Referendumuri se pot organiza numai în legătură cu modificările
frontierelor statului.
Autorii Legii Fundamentale au optat pentru un tip de democraţie
"adversarial" având în vedere subminarea Republicii de la Weimar de către
partidele radicale care erau ostile Constituţiei. În acest contest "adversarial"
înseamnă că jocul liber al forţelor politice trebuie stopat când orice partid sau
fracţiune atentează la democraţie sau mijloacele democratice.
Decizia constituţională în favoarea unui stat federal implică faptul că nu
numai statul ca un întreg dar şi cele 16 părţi constitutive, Landurile, au câteva
caracteristici ale unui stat. Fiecare are propriile puteri deşi le sunt interzise anumite
sfere, prin care îşi exercită propria putere legislativă, executivă şi judiciară.
Elaborarea legilor este de fapt predominantă în sarcina statului central, Federaţia, în
timp ce statele constitutive sunt în primul rând responsabile de administraţie, cu
alte cuvinte de punerea în aplicare a legilor. Diviziunea autor/responsabilităţi este
un element esenţial al sistemului de separare şi echilibrare a puterilor asigurat de
Legea Fundamentală.
 În centrul statului constituţional stabilit de Legea Fundamentală este
conceptul "conducere de către lege" (conducerea legii). Un element esenţial de
realizare este separaţia puterilor. Exercitarea autorităţii publice revine
parlamentului, guvernului şi justiţiei, fiecare fiind independent unul de altul.
Semnificaţia acestei separări a puterilor este că puterea statului este caracterizată de
control şi echilibru reciproc. Ea, astfel, protejează libertatea individului. Un al
doilea element cheie al rolului conducător al legii este că întreaga acţiune a statului
este strict încadrată în limitele legii. Este vorba de "primatul legii". Orice acţiune a
statului poate fi examinată de judecători independenţi dacă o persoană sau persoane
afectate se adresează în această problemă curţii.
Principiul unui stat social e o extensie modernă a conceptului tradiţional de
conducere a legii. El obligă statul să protejeze membrii mai slabi ai societăţii şi să
asigure justiţia socială.
Amendamente la Legea Fundamentală
Legea Fundamentală poate fi amendată numai cu o majoritate de 2/3 a
membrilor Bundestag-ului şi 2/3 din voturi în Bundesrat (Consiliul Federal).
Necesită un foarte larg consens. Poate fi atins numai cu sprijinul membrilor
opoziţiei.
Unele prevederi nu pot fi schimbate în nici un fel. Acestea sunt cele legate
de democraţie, sistemul federal, separarea puterilor, puterea legii şi statul social.
Tot aşa sunt drepturile şi libertăţile fundamentale ca şi angajamentul de a proteja
demnitatea omului.
În 15.11.94 au intrat în vigoare amendamente la Legea Fundamentală care
angajează statul în protejarea mediului, asigură tratament egal bărbăţilor şi femeilor
şi protejează handicaţaţii. S-au adus de asemenea schimbări în distribuţia
jurisdicţiei legislative între Federaţie şi state (landuri).
Un alt amendament ca rezultat al Tratatului de la Maasstricht. Noul articol
23 al Legii Fundamentale privind U.E. clarifică faptul că R.F.G. sprijină o Europă
unită bazată pe principiile puterii legii, democraţiei federale şi sociale.
Art.23 vorbeşte despre modul cum Bundestagul şi statele trebuie implicate
în dezvoltarea pe mai departe a integrării europene. Alt recent amendament a făcut
posibilă privatizarea Căilor Ferate Federale, a Administraţiei Germane a Poştei şi
Telecomunicaţiilor.

6.3. Corpurile constituţionale

"Toată autoritatea administrativă emană de la popor" - acest principiu al
democraţiei e codificat în constituţie.
Corpurile constituţionale care în primul rând au funcţiuni legislative sunt:
Bundestagul şi Bundesratul.
Responsabilităţile executive sunt legate în principal de Guvernul Federal
condus de Cancelarul Federal şi de Preşedintele Federal.
Funcţia judiciară este îndeplinită de Curtea Constituţională Federală.
 Preşedintele Federal - este şeful statului. Este ales de Convenţia Federală,
un corp constituţional care se întruneşte numai în acest scop. Este constituit din
membrii Bundestagului şi un număr egal de membri aleşi de parlamentele statelor.
Câteodată personalităţi proeminente sunt nominalizate pentru Convenţia Federală,
deşi nu sunt membre ale parlamentelor statelor.
Preşedintele federal este ales pe o perioadă de 5 ani cu majoritate a voturilor
din Convenţia Federală. Poate fi reales o singură dată.
Preşedintele Federal numeşte şi demite judecătorii federali, funcţionarii
civili, federali, ofiţerii şi subofiţerii forţelor armate. Poate graţia criminalii. Verifică
dacă Legile se înscriu în procedurile constituţionale şi mai apoi sunt promulgate în
"Gazeta Legii Federale".
Propune Bundestagului un candidat pentru funcţia de Cancelar Federal
(luând în considerare majoritatea parlamentară) şi în urma propunerilor
Cancelarului numeşte şi demite miniştrii federali. Dacă Cancelarul cere dar nu
reuşeşte să câştige votul de încredere, Preşedintele Federal poate, la propunerea
Cancelarului, să dizolve Bundestagul.
Preşedintele Federal personifică unitatea politică a ţării într-un mod special.
El face legătura între toate elementele societăţii regăsite în diversitatea dintre
partide.
Deşi principalele lui sarcini sunt de natură reprezentativă el poate exercita o
considerabilă autoritate personală prin funcţiunea sa neutră de mediator. Prin
angajarea în problemele fundamentale curente, el poate să se ridice deasupra
controverselor dintre partidele politice şi stabileşte standarde de direcţionare
politică şi morala publică.
Bundestagul - este adunarea parlamentară care reprezintă poporul R.F.G.
Este ales de către popor la fiecare 4 ani. Poate fi dizolvat prematur numai în
împrejurări excepţionale, decizia finală aparţinând Preşedintelui Federal. Funcţiile
principale sunt de a adopta legile, de a alege Cancelarul Federal şi de a păstra
controlul asupra Guvernului.
Bundestagul este scena bătăliilor parlamentare, în special, în probleme
cruciale ale politicii externe şi interne.
Comitetele permanente ale Bundestagului
- Comitetul pentru Buget;
- Comitetul Muncii şi Afacerilor Sociale;
-Comitetul Afacerilor Externe;
- Comitetul Educaţiei, Ştiinţei, Tehnologiei;
- Comitetul pentru Afacerile U.E.;
- Comitetul pentru Afacerile Familie, Bărbaţilor, Femeilor şi Tineretului;
- Comitetul pentru Finanţe;
- Comitetul Afacerilor Interne;
- Comitetul asupra Mediului, Conservării Naturii şi Siguranţei Nucleare;
- Comitetul pentru Transport;
 - Comitetul Apărării;
- Comitetul pentru Afacerile Economice;
- Comitetul pentru Hrană, Agricultură şi Păduri;
- Comitetul Sănătăţii;
- Comitetul pentru Petiţii;
- Comitetul Planificării Regionale, Construcţiilor şi Dezvoltării Urbane;
- Comitetul Afacerilor în Domeniul Legii;
- Comitetul Cooperării Economice şi Dezvoltării;
- Comitetul pentru Turism;
- Comitetul Poştei şi Telecomunicaţiilor;
- Comitetul pentru Sport;
- Comitetul pentru Scrutinul Electoral, Imunitate şi Reguli de Procedură.
Instituţiile comitetelor nu sunt deschise publicului, aici e făcută muncă
intensă de pregătire a legislaţiei. E vorba de armonizarea intenţiilor politice cu
cunoştinţele detaliate în materie oferite de experţi.
Comitetele corespund cu departamentele similare ale Guvernului. Comitetul
pentru Buget este foarte important pentru că reprezintă controlul parlamentar al
bugetului.
Orice iniţiativă fie că provine de la parlamentari, fie de la Guvern este citită
de trei ori (studiată), apoi supusă la vot.
Cele care afectează funcţiunile statelor federale necesită şi o aprobare de la
Bundesrat.
Membrii Bundestagului sunt aleşi în general direct, prin vot liber, egal şi
secret. Se ghidează după propria conştiinţa şi nu sunt supuşi unor instrucţiuni.
Formează desigur grupuri parlamentare reprezentând un partid sau altul.
Puterea relativă a grupurilor parlamentare determină compoziţia
Comitetelor. Preşedintele Bundestagului este ales din rândurile fruntaşilor celui mai
puternic grup parlamentar în acord cu tradiţia constituţională germană.
Membrii Bundestagului sunt plătiţi astfel încât să li se asigure independenţa
şi să reflecte statutul lor de membri ai Parlamentului. Oricine a făcut parte din
Bundestag timp de opt ani la vârsta pensionării primeşte o pensie.
Bundesratul - reprezintă cele 16 state federale şi participă în procesul
legislativ şi administrarea Federaţiei. În contrast cu sistemul senatorial din SUA
(Elveţia), Bundesratul nu e constituit din reprezentanţi aleşi de popor ci din membri
ai guvernelor statelor sau reprezentanţi ai acestora. Depinzând de mărimea
populaţiei lor, statele au trei, patru, cinci sau şase voturi considerate ca un bloc.
Mai mult de jumătate din iniţiative/proiecte necesită aprobarea formală a
Bundesratului, ceea ce însemnă că nu pot ajunge legi împotriva voinţei acestuia. Se
aplică în general iniţiativele legislative în legătură cu interesele vitale ale statelor,
de exemplu afacerile financiare sau puterile administrative. Nici o propunere de
amendare a constituţiei nu poate fi adoptată fără consensul Bundesratului (2/3
majoritate!). În toate celelalte cazuri Bundesratul are numai dreptul la obiecţii, dar
acesta poate fi depăşită de Bundestag. Dacă cele două "case" ale Parlamentului nu
pot ajunge la înţelegere, un comitet de mediere compus din membri ai ambelor
camere trebuie întrunit şi care în cele mai multe cazuri este în stare să ajungă la un
compromis.
Bundesratul îşi alege preşedintele dintre miniştri-preşedinţi ai statelor
federale pentru o perioadă de 12 luni în acord cu un program de rotaţie prestabilit.
Preşedintele Bundesratului exercita puterile Preşedintelui Federal în
eventualitatea ca acesta din urmă este indisponibil.

STRUCTURA FEDERALĂ A GERMANIEI

PREŞEDINTELE FEDERRAL
GUVERNUL FEDERAL

CANCELARUL FEDERAL
CURTEA
CONSTITUŢIONALĂ
MINIŞTRII FEDERALI FEDERALĂ

CONVENŢIA FEDERALĂ

BUNDESRAT BUNDESRAT

STATELE FEDERALE

POPORUL GERMAN
 Guvernul federal - Cabinetul este compus din Cancelarul Federal, care este
preşedintele Cabinetului şi şef al Guvernului, şi miniştrii federali.
Singur Cancelarul alege miniştrii şi îi propune Preşedintelui Federal pentru
numire sau demitere. El determină/hotărăşte numărul miniştrilor şi
responsabilităţile pe care le au. Cancelarul are o poziţie puternică în principal
datorită faptului că el dă şi liniile directoare ale politicii guvernului.
Miniştrii federali conduc departamentul independent şi pe propria
răspundere în cadrul acestor linii directoare.
Într-un guvern de coaliţie, Cancelarul trebuie, de asemenea, să ia în calcul
înţelegerile făcute cu alte partide din coaliţie.
Aceasta explică de ce sistemul de guvernământ german este deseori numit
ca "Democraţie a Cancelarului".
Cancelarul e singurul membru al Guvernului ales de Parlament şi singurul
care face parte din acesta.
"Votul constructiv de neîncredere" introdus în Legea Fundamentală spre
deosebire de Constituţia de la Weimar are scopul de a asigura grupurile din
opoziţie, chiar dacă nu sunt la guvernare, că sunt în stare să-şi spună părerea şi să
introducă alternative.
Un vot de neîncredere în Cancelar trebuie să fie în acelaşi timp un vot
majoritar în vafoarea unui succesor.
S-a întâmplat o singură dată în 1982 când o moţiune de neîncredere l-a
schimbat pe Helmut Schmidh şi l-a pus în locul lui pe Helmut Kohl. Legea
Fundamentală nu prevede moţiuni de neîncredere la adresa miniştrilor federali luaţi
individual.
Curtea Constituţională Federală - cu sediul în Karlsruhe este paznicul
Legii Fundamentale. Ea hotărăşte în disputele dintre Guvernul Federal şi statele
federale sau între instituţiile federale. Numai această curte este îndreptăţită şi are
puterea de a declara ca un partid constituie o ameninţare a libertăţii şi democraţiei
şi prin urmare neconstituţional, caz în care ordona dizolvarea partidului. Ea
urmăreşte dacă legile federale sau ale statelor sunt conform cu constituţia. Dacă o
lege e neconstituţională, nu va fi aplicată. Curtea se sesizează de către Guvernul
Federal, de către guvernele statelor sau de o treime din membrii Bundestagului sau
o curte de nivel inferior. Oricine are dreptul de a adresa plângeri la Curtea
Constituţională Federală dacă consiera că drepturile fundamentale i-au fost luate de
autoritatea publică.
Deseori probleme de interes intern sau cu semnificaţie internaţională fac
obiectul rezolvării de către curte, cum ar fi dacă implicarea forţelor germane în
misiuni ale ONU este compatibilă cu Legea Fundamentală.
Curtea este alcătuită din 2 senate, fiecare cu 8 judecători, jumătate din ei
sunt aleşi de Bundestag şi cealaltă jumătate de Bundesrat. Judecătoreii servesc
pentru 12 ani şi nu pot fi realeşi.
 6.4. Federalism şi auto-guvernare
Federalismul e unul din principiile de bază constituţionale care nu pot fi
modificate. Aceasta nu însemnă că graniţele statelor nu pot suferi modificări. O
comisie întrunită pentru Constituţie din guvernele federale şi ale statelor poate
propune proceduri mai simple în acest caz.
Sistemul are o tradiţie lungă în Germania care a fost întreruptă numai de
Statul Unitar Naţional Socialist (nazist) între 1933-1945. Germania e unul din
statele federale clasice. Este mai uşor pentru o ţară cu o structură federală decât
pentru un stat centralizat să ia în considerare caracteristicile şi problemele
regionale.
Beneficiile sistemului federal
Îmbină unitatea externă cu diversitatea internă. Tradiţionala sarcină a
sistemului federal este de a păstra diversitatea regională. Această funcţie a căpătat
azi substanţa sub forma responsabilităţilor regionale cum ar fi protecţia
monumentelor şi a zonelor istorice, prezentarea tradiţiilor arhitecturale şi
promovarea culturii regionale. Dar scopul principal al federalismului este
salvardarea libertăţii naţiunii. Distribuţia responsabilităţilor între Federaţie şi state
este un element esenţial al aranjamentelor de împărţire a puterii, controlul şi
echilibrul permanent prevăzut de Legea Fundamentală. Cuprinde şi participarea
statelor în procesul legislativ la nivel federal prin intermediul Bundesratului.
Structura federală îmbogăţeşte principiul democraţiei. Ea permite
cetăţeanului să se angajeze în procesul politic ca: alegeri, referendumuri şi propria
regiune. Aceasta dă democraţiei o mare vitalitate. Sistemul lasă cale la o scară mai
mică pentru competiţia între state.
O structură federală poate mai bine să se ocupe de majorităţile regionale
diferite. Partidele de opoziţie la nivel naţional pot avea majoritatea în unele state şi
astfel să formeze acolo guvernul.
Puterile statelor federale
Legea Fundamentală hotărăşte puterile Federaţiei în termeni dacă legile ar
trebui să fie aceleaşi pentru toate statele sau dacă statele ar trebui să aibă
permisiunea să-şi facă propriile legi. Aceasta este ilustrată de faptul că puterile
legislative ale Federaţiei sunt încadrate în trei categorii diferite: exclusive,
concurente sau de cadru comun.
Aria legislaţiei care cade exclusiv în puterea Federaţiei cuprinde afacerile
străine, apărarea, probleme monetare, transport aerian şi anumite elemente de
impozitare.
În cadrul legislaţiei concurente, statele pot numi să legifereze în probleme
neacoperite de legea federală. Federaţia poate adopta legi în asemenea cazuri dacă e
necesar a avea o lege uniformă în întreaga ţară. În această categorie intra legea
civilă şi criminală, legea comercială, energia nucleară, a muncii, a pământului,
legea privind străinii, locuinţele, navigaţia, transportul rutier, poluarea aeriană.
Dacă se dovedeşte necesar a avea legi standard în aceste probleme, statele încetează
mai mult sau mai puţin de a avea jurisdicţie în aceste domenii.
Unde federaţia nu are putere de a acţiona asupra cadrului legislativ, statele
au o latitudine mai mare asupra unei sume specifice de legi. Se aplică în domeniul
educaţiei superioare, conservării naturii, managementul peisajului, planificării
regionale, managementul apei.
Sunt, de asemenea, un număr de alte sarcini supraregionale, care deşi nu
sunt menţionate în Legea Fundamentală, sunt azi planificate, finanţate de către
Federaţie şi state. Au fost încorporate în 1969 în Legea Fundamentală ca
"responsabilităţi comune" şi acoperă construirea de universităţi, ca şi îmbunătăţirea
structurilor economice regionale, structura agricolă şi protecţia coastei.
Administraţia federală e mai mult sau mai puţin limitată la Serviciul Extern,
plasamentul muncii, vămi, Garda Federală a Frontierelor şi Forţelor Armate
Federale. Puterea reală a statelor stă în participarea lor în procesul legislativ la nivel
federal în cadrul/prin Bundesrat. Toată administraţia internă stă în mâna lor şi
birocraţia lor pune în aplicare cele mai multe legi şi reglementări federale. Astfel
administraţia statului este tridimensională:
o se ocupă de probleme care cad exclusiv în jurisdicţia lor (şcoala, poliţia
şi planificarea regională);
o pun în aplicare legea federală pe responsabilitatea proprie (planificarea
pentru construcţii, comerţ şi industrie, protecţia mediului);
o cer legi federale din partea federaţiei (construcţia de autostrăzi
naţionale).
Auto-guvernarea locală
Ca expresie a libertăţii civice are o lungă tradiţie în Germania. Poate fi
privită ca venind din provilegiile oraşelor libere ale Evului Mediu ("aerul oraşelor
face oamenii liberi" - se spunea atunci). În timpurile moderne auto-guvernarea
locală este în primul rând legată de marile reforme ale ministrului Prusiei Karl
Reichsfreiherr von Stein, în particular de Codul Guvernamentului Local din 1808.
Această tradiţie a libertăţii civice este vizibilă în auto-guvernarea oraşelor,
municipiilor şi ţinuturilor garantate expres de Legea Fundamentală. Au dreptul de a
rezolva afacerile locale în cadrul legii. Toate oraşele, municipiile şi ţinuturile
trebuie să aibă o structură democratică. Legea municipală cade în sfera de
competenţă a statelor federale. Din motive istorice constituţiile municipale variază
mult de la stat la stat, dar în practică sistemul administrativ este în mare acelaşi.
Auto-guvernarea se ocupă în particular de transportul local, construcţia de
drumuri, electricitate, apă şi gaz, planificarea urbană ca şi de construirea şi
întreţinerea şcolilor, teatrelor, muzeelor, spitalelor, facilităţile sportive, băi publice.
Alte responsabilităţi locale sunt educaţia adulţilor şi bunăstarea tineretului.
Aspectele legate de beneficiu-cost al acestor programe sunt în resposabilitatea
consiliului local.
Ţinutul, de asemenea este parte a sistemului de guvernare locală prin
propiile corpuri alese democratic.
 Oraşele mari nu fac parte din ţinut.
Situaţia financiară e frecvent subiect de dezbateri publice. Autorităţile
locale aplică propriile taxe, care includ taxa reală pe proprietate şi taxa pe comerţ.
Sunt îndreptăţite să aplice taxele locale pe bunurile de lux. Oricum acestea nu sunt
suficiente pentru a acoperi nevoile lor financiare. De aceea primesc de la guvernele
federale şi ale statelor o parte din veniturile naţiunii. Primesc, de asemenea, alocaţi
din aranjamentele de egalizare financiara care se aplică în fiecare stat. Încasează
taxe şi din servicii.
Auto-guvernarea locală dă tuturor cetăţenilor posibilitatea să joace partea
proprie şi să aibă o influenţă de control. Ei pot discuta probleme ca proiecte noi de
construcţie cu consilierii aleşi, la întâlnirile orăşeneşti. Oraşele şi municipiile sunt
cele mai mici celule în sistemul politic. Ele trebuie să fie în măsură să trăiască şi să
se dezvolte ca sursă fundamentală a libertăţii şi democraţiei.

6.5. Partide şi alegeri

Într-o democraţie modernă, partidele politice în competiţie sunt de o
importanţă fundamentală. Ele sunt alese pe o perioadă determinată în timpul căreia
fie îşi asumă povara guvernării ori veghează asupra activităţilor administraţiei
curente. De aceea joacă un rol major în conturarea politicii publice. Aceste funcţii
sunt luate în calcul de legea Fundamentală care alocă un articol separat (art.21)
partidelor: "partidele ar trebui să ajute la formarea voinţei politice a poporului".
Partide în Bundestag
De la primele alegeri generale ţinute în Germania (1990) au fost 6 partide în
Bundestag:
- Uniunea Creştin-Democrată a Germaniei (CDU);
- Partidul Social-Democrat al Germaniei (SDP);
- Partidul Liber-Democrat (FDP);
- Uniunea Creştin-Socială (CSU);
- Partidul Socialismului Democratic (PDS);
- Grupul cunoscut ca Alkianţa 90/Verzii.
S.P.D.- a fost o recreere a fostului partid orientat în principal spre laburism
şi care a fost scos în afara legii de regimul lui Hitler în 1933. Celelalte partide sunt
complet noi. Partidele creştine CDU şi CSU, în contrast cu Partidul de Centru
Catolic din vremurile Weimar-ului îşi au suportul în cele două credite creştine ale
Germaniei: romano-catolicismul şi protestantismul. În ultimii 40 de ani aceste 4
partide au format coaliţii sau au fost în opoziţie. Azi se simt toate "partide
populare" reprezentând toate segmentele populaţiei/comunităţii.
"Verzii" au o istorie interesantă:
o Între 1983-1990 "Verzii" au avut propriul grup în Bundestag.
o Au ajuns la nivel naţional în 1979 şi au fost votaţi pe rând în câteva
parlamente ale statelor.
o Rădăcinile lui sunt în mişcarea ecologistă radicală care iniţial a
 îmbrăcat forma fracţiunilor care se opuneau energiei nucleare şi din
cele ale grupurilor pacifiste protestatare.
o În 1990, oricum "Verzii" au pierdut pragul de 5% dar au fost
reprezentaţi în Bundestag împărţind o listă cu Alianţa 90 ca rezultat al
mişcării pentru drepturile civile care a izbucnit în 1989/1990 1n
revoluţia paşnică din fosta R.D.G. În 1993 aceste 2 partide au fuzionat
sub numele de "Alianţa 90/Verzii". Acest partid a polarizat destule
voturi în 1994 pentru a fi reprezentat în Bundestag.
o PSD este succesorul fostului Partid al Unităţii Socialiste a Germaniei
(SED), partidul comunist care a condus RDG. N-a fost în stare să
devină o forţă politică majoră în Germania unită. La alegerile din 1994
pentru Bundestag a reuşit reprezentarea în Bundestag pe baza a patru
locuri constituţionale în Berlin.
Clauza a 5%: Din 36 partide în 1949 au rămas în 1990 patru! E rezultatul
"clauzei de 5% care a fost introdusă în 1953. A fost adoptată de Curtea
Constituţională pentru a reduce numărul de partide nesemnificative.

7. Sistemul politico-militar al Ucrainei

7.1. Date generale

Stat situat în estul Europei, având o suprafaţă de 603.700 km pătraţi.
Frontiere, vecini: se învecinează cu Marea Neagră şi cu:
- Belarus (891 km);
- Ungaria (103 km);
- Moldova (939 km);
- Polonia (428 km);
- România (sud-vest + vest 362 km);
- Rusia (1.576 km);
- Slovacia (90 km);
- Lungimea litoralului = 2.782 km.
Cea mai mare parte a teritoriului aparţine sectorului sud-vestic al Marii
Câmpii Est-Europene, zonele mai coborâte alternând cu cele mai înalte.
Altitudinile sunt sub 200 m în Câmpia Niprului (în nord) şi sub 100 m în
nord-vest (Polesia) şi sudul ţării; părţile mai înalte se găsesc atât în vest (în Podolia,
Kamula 472 km), cât şi în est (colinele Donetului, 367 m).
În extremitatea vestică, Ucraina transcarpatică aparţine, morfologic,
Câmpiei Panonice.
Munţii ocupă suprafeţe restrânse: Carpaţii Orientali - în vest (25o km,
altitudinea maximă _ 2061 m, vârful Goverla) şi Munţii Crimeei (15o km,
altitudinea maximă = 1545 m).
Aspecte demografice:
Populaţia: 49.506.779 la începutul anului 2000 (1983: 50.460.000).
 Natalitate: 12,1 la mie
Mortalitate: 12,9 la mie
Populaţia este mai numeroasă în regiunea Kievului (169 loc./km2), în
bazinul Donetului (peste 200 loc./km2), în regiunea Harkov, Cernăuţi, Lugansk şi
sub media pe ţară în nord-vest (Volinia), în nord (regiunea Sumi, 60 loc./km2) şi în
sud (regiunea Herson, sub 45 loc./km2).
Structura populaţiei:
- ucrainieni: 73%;
- ruşi: 22%;
- evrei: 1%;
- bieloruşi;
- români.
Religie:
- Ortodoxă, subordonată Patriarhiei de la Moscova;
- Ortodoxă, subordonată Patriarhiei de la Kiev;
- Ortodoxă, nesubordonată nici unei patriarhii;
- Greco-catolică;
- Protestantă;
- Evreiască.
Împărţirea administrativă a teritoriului:
- Capitala: Kiev (2,6 milioane locuitori);
- 22 de regiuni;
- o republică autonomă: Republica Crimeea (Simferopol);
- 2 municipalităţi cu statut de regiune: Kiev şi Sevastopol;
- 479 de raioane;
- 415 oraşe.
Limba oficială: ucrainiană
Limbi vorbite: ucraineană, rusă, română, poloneza, ungara.
Tipul de climă
Clima este temperată şi prezintă un continentalism în creştere de la vest la
est.
Pe litoralul sudic al Peninsulei Crimeea, clima este subtropicală
(temperatura medie, în ianuarie = 2-40 C).
• Temperat continentală, mediteraneeană doar pe coasta de sud a Crimeei;
• Precipitaţii distribuite neregulat, mai mari în vest şi în nord, mai mici în
est şi sud-est;
• Iernile variază de la blânde, de-a lungul Mării Negre, la aspre în
interiorul teritoriului;
• Verile sunt calduroase în cea mai mare parte a ţării, fierbinţi în sud.
Ucraina este traversată de fluvii importante ale Europei răsăritene: Niprul
(drenează 1/2 din teritoriul ţării), Nistrul, Bugul de Sud. În est Donetul (afluent al
Donului) străbate un important bazin carbonifer al lumii (Donbass), iar în Carpaţi
îşi au izvoarele Tisa, Prutul şi Siretul.
În sud-vest, Ucraina are ieşire la Dunărea maritimă.
Economia
Agricultura asigură mari cantităţi de cereale, sfeclă de zahăr (peste 1/2 din
producţia C.S.I.), floarea soarelui (1/2 din producţia C.S.I.), cartofi, legume, tutun.
Viticultura este specifică Peninsulei Crimeea şi regiunii Odessa - Herson,
iar pomicultura regiunilor transcarpatice şi subcarpatice.
Teren utilizat:
• Arabil: 50%;
• Păşuni: 12%.
Industria prelucrătoare este puternic dezvoltată şi diversificată, cu accent pe
industria grea (siderurgie, construcţii de maşini, chimie).
Principala concentrare industrială este triunghiul Harkov-Mariupol-
Lugansk, suprapus, în parte, bazinului carbonifer al Donetului.
Alte centre industriale importante: Kiev, Odessa, Zaporoje,
Dnepropetrovsk, Lvov, Cernăuţi.
Ucraina dispune de variate resurse minerale, mai importante fiind cărbunii
(exploataţi în Donbass şi regiunea Lvov), petrolul şi gazele naturale (în regiunea
subcarpatică), minereu de fier (Krivoi Rog, Kerci), mangan (Nicopol), săruri de
potasiu şi sare (Solotvina, Kalis), uraniu (50% din producţia C.S.I.).
Resurse naturale: aur, cobalt, mangan, gaze naturale, petrol, sare, sulf,
grafit, titan, magneziu, caolin, nichel, mercur, lemn.
Sistemul politic-pluripartitism
• Republica prezidenţială, stat membru al C.S.I.
• Parlamentul şi preşedintele ţării sunt aleşi prin vot universal.
• Preşedintele este ales pentru un mandat de cinci ani, iar parlamentarii
pentru un mandat de patru ani.
• Sistem parlamentar unicameral.
• Parlamentul (Rada Supremă) are 450 de membri.
• Suveranitatea republicii este votată la 16.07.1990.
• A devenit independentă la data de 01.12.1991 (desprinsă din U.R.S.S.).
• La 21.12.1991, Ucraina semnează actul de constituire a C.S.I.
• Ziua naţională: Ziua Independenţei 24 august (1991).
• Constituţia: adoptată la cea de-a cincea sesiune a Radei Supreme la data
de 28 iunie 1996.

7.2. Politica militară şi de securitate

Politica de stat se determină pornind de la prioritatea intereselor naţionale şi ameninţărilor
asupra securităţii Ucrainei şi se realizează prin elaborarea doctrinelor, strategiilor, concepţiilor şi
programelor din diferite sfere ale securităţii naţionale, în conformitate cu legislaţia în vigoare.
În sfera politică:
• Crearea mecanismelor de acţiune pentru apărarea drepturilor cetăţenilor
Ucrainei, în ţară şi în lume;
• Prevenirea şi înlăturarea încercărilor de amestec în treburile interne ale
Ucrainei;
• Aderarea la sistemele de securitate mondială şi regională existente sau în
curs de constituire;
• Înlăturarea extremismului politic, promovarea toleranţei interetnice şi a
stabilităţii sociale;
• Realizarea unui sistem eficient de apărare a principiilor constituţionale
prevenirea încălcărilor legislaţiei şi a ordinii de drept, crearea condiţiilor
necesare pentru lupta eficace împotriva corupţiei şi criminalităţii;
• Asigurarea aplicării corespunzătoare a cadrului legal de către organele
puterii de stat şi cele locale de autoconducere.
În sfera economică:
• Interzicerea folosirii ilegale a mijloacelor bugetare, a resurselor de stat şi
scurgerea lor în economia "din umbră";
• Controlul asupra activităţii de import-export,îndreptat spre susţinerea
priorităţilor Ucrainei şi a producţiei autohtone;
• Lupta cu activităţile economice ilicite, contracararea scurgerilor
necontrolate a resurselor materiale, financiare, intelectuale,
informaţionale şi de alte feluri.
În sfera socială:
• Descoperirea şi înlăturarea cauzelor ce duc la stratificarea accentuată a
societăţii, pe timpul trecerii la economia de piaţă;
• Adoptarea, în mod oportun, a unor măsuri de contracarare a crizei
procesului demografic;
• Crearea unui sistem eficient de protecţie a drepturilor omului, de
ocrotire şi restabilire a sănătăţii fizice şi morale.
În sfera militară:
• Crearea unor mecanisme eficiente şi adoptarea unor măsuri complexe
pentru prevenirea unei posibile agresiuni sau a unui conflict militar,
localizarea şi lichidarea urmărilor lor;
• Prevenirea şi interzicerea încercărilor de trecere frauduloasă a
frontierelor de stat;
• Asigurarea controlului civil, democratic al organismului militar.
În sfera ecologică:
• Controlul asupra respectării normativelor (fundamentate ştiinţific) de
utilizare a naturii şi de apărare a mediului înconjurator;
• Controlul stării mediului înconjurător, descoperirea şi înlăturarea
pericolelor asupra sănătăţii populaţiei;
 • Utilizarea tehnologiilor nepoluante;
• Reducerea urmărilor catastrofei de la Cernobâl;
• Interzicerea intrării necontrolate în Ucraina a tehnologiilor, materiilor şi
materialelor periculoase din punct de vedere ecologic.
În sfera tehnico-ştiinţifică:
• Adoptarea unor măsuri complexe pentru apărarea şi dezvoltarea
propriului potenţial tehnico-ştiinţific.
În sfera informaţională:
• Adoptarea unor măsuri complexe pentru protecţia spaţiului
informaţional propriu şi accesul Ucrainei în spaţiul informaţional
mondial;
• Descoperirea şi înlăturarea cauzelor discriminării informaţionale a
Ucrainei;
• Crearea unei infrastructuri dezvoltate în sfera informaţională.

7.3. Potenţialul militar

Forţele militare ale Ucrainei
Conceptul de apărare şi formare a Forţelor Armate ale Ucrainei, aprobat
la 13.12.1991 de Parlament (Rada Supremă), prevede compunerea, misiunea şi
conducerea armatei, astfel:
Compunerea Forţelor Armate:
o Trupele de Uscat;
o Forţele Aeriene Militare;
o Forţele de Apărare Antiaeriană;
o Forţele Maritime Militare.
Misiunea principală a Forţelor Armate:
Principala misiune a forţelor armate constă în respingerea oricărei agresiuni
îndreptată împotriva Ucrainei, dacă un eventual conflict militar nu va fi soluţionat
prin mijloace politico-diplomatice.
o Conducerea forţelor armate ucraineene se realizează de către
preşedintele republicii, care este şi comandant suprem al forţelor armate
şi preşedinte al Consiliului Apărării.
o Deciziile la nivele strategice, atât în timp de pace cât şi la război se iau
în Consiliul Securităţii Naţionale şi Apărării Ucrainei, ca organ
coordonator al problemelor vizând securitatea naţională, de pe lângă
Preşedintele Ucrainei. Acest organism coordonează şi controlează
activitatea organelor puterii executive în sfera securităţii naţionale şi
apărării.
o Ministerul Apărării şi Statul Major General al Forţelor Armate sunt
instituţiile care răspund de aplicarea politicii militare a Ucrainei.
o Ministerul Apărării organizează, conduce şi coordonează, în mod
 nemijlocit activitatea în domeniul apărării naţionale.
o Conducerea operativă a forţelor armate se realizează de către Statul
Major General, prin comandamentele categoriilor de forţe armate.
o Controlul civil al organismului militar se face prin Comisia pentru
Problemele Apărării şi Securităţii Naţionale din cadrul Parlamentului.
Aceasta examinează toate actele legislative din domeniul apărării
naţionale.
Dispute teritoriale
• Unele teritorii din Moldova şi Ucraina (Basarabia şi nordul Bucovinei)
sunt considerate de Bucureşti, din punct de vedere istoric, parte a
României. Aceste teritorii au fost încorporate în fosta U.R.S.S. ca
urmare a Pactului Molotov-Ribbentrop, în 1940.
• Disputa cu România privind platoul continental din Marea Neagră,
unde există zăcăminte importante de petrol şi gaz.
• Potenţiala dispută cu Rusia în privinţa Crimeei.
• Nu a revendicat teritorii în Antarctica, dar îşi rezervă drepturile de a
face acest lucru şi nu recunoaşte revendicările celorlalte naţiuni.
• Platoul continental: până la 200 m adâncime, cu drept de exploatare.
• Zona economică exclusivă: nedefinită.
• Marea teritorială: 12 Mm.
 V. TENDINŢE ŞI ORIENTĂRI ÎN DOCTRINELE
MILITARE ŞI ÎN CELE ALE ALIANŢELOR MILITARE

Viaţa internaţională a intrat, în acest sfârşit şi început de secol şi de

mileniu, într-o perioadă extrem de complexă şi contradictorie ca urmare a
mutaţiilor intervenite în lume în ultimele decenii, în cele mai importante şi diverse
planuri şi a căror dimensiuni sunt încă greu de precizat cu exactitate. Aceste
schimbări, de altfel din ce în ce mai accelerate, au sporit preocupările pentru a
controla „agenţii” care pot provoca mari crize în planurile politic, economic, social-
spiritual sau religios şi nu numai. În acelaşi timp şi pe acelaşi „teren”, asistăm la o
manifestare asimetrică a acestora în ecuaţia de putere, ceea ce face ca nivelurile
implicării factorilor politico-militari şi militari să fie incontestabile şi de mare
consistenţă.
Aceleaşi schimbări au modificat situaţia politică la scară mondială şi
implicit în Europa şi au determinat mutaţii în politicile de apărare şi în doctrinele
militare din principalele centre de putere ale lumii.
Astăzi, puterea fiecărui pol în ecuaţie nu mai este exprimată în termeni
clasici militari decât parţial, pentru ca la dimensiunea militară a potenţialului de
putere se adaugă cel puţin alte două dimensiuni; economică şi tehnico-
informaţională. Independenţa crescândă va impune actorilor mari sau mici din
sistemul relaţiilor internaţionale căutarea de soluţii non-clasice, în vederea găsirii
unor formule optime pentru securitate şi stabilitate în lume, iar în celelalte planuri,
inclusiv cel naţional, soluţii viabile pentru apărare pe baza unor principii doctrinare
sănătoase.
Până atunci însă, menţinerea războiului ca fenomen al vieţii sociale
contemporane este evidentă, fapt ce obliga statele şi popoarele să se preocupe cu
solicitudine de securitatea şi apărarea lor.
Schimbarea caracterului şi procedeelor de ducere a războiului modern, după
cum au demonstrat-o cu prisosinţă conflictele militare postbelice, îndeosebi
războiul din Golf şi cel din Iugoslavia, au fost însoţite de necesităţi sporite în
studierea fenomenului politico-militar şi elaborarea sau adecvarea doctrinelor
militare în raport cu evoluţia acestuia.
De altfel, doctrina militară este în schimbare aproape în toate statele lumii,
întrucât războiul viitorului are de acum ca temă principala luptă aeroterestră şi
operaţii aeroterestre, iar caracterul acestuia va fi colosal de distructiv, bazându-şi
agresivitatea pe resursa cunoaşterii7. Tabloul cel mai edificator în acest sens – care
conferă atât războiului cât mai ales fizionomiei luptei, alte înfăţişări şi face ca

7
Col.Petrescu Stan, Teza de doctorat, Ed.Militară, Bucureşti, 1999, p.101.
frontul, în următoarele confruntări să dispară -, este descris succint în lucrarea
„Război şi anti-război”, având drept exemplu războiul din Golf, astfel: „Distruge
instalaţiile de comandă ale inamicului. Retează-i comunicaţiile pentru a împiedica
informaţia să urce sau să coboare pe lanţul de comandă. Ia iniţiativa. Loveşte în
adâncime. Împiedică eşaloanele de sprijin inamice să intre vreodată în acţiune.
Integrează operaţiunile aeriene, navale şi terestre. Sincronizează operaţiunile
combinate. Evită atacul frontal împotriva punctelor tari ale inamicului. Şi, mai
presus de orice, află ce face inamicul şi împiedică-l să afle ce faci tu8.”Drept
urmare, conţinutul, vigoarea şi sensul evoluţiilor în plan politico-militar şi desigur
şi în configuraţia războiului – evoluţii care au fost, sunt şi vor fi cât mai strâns
legate de sistemele economice -, oferă suficiente elemente pentru specialiştii
militari în aprofundarea analizelor şi raţionamentelor ce privesc doctrinele militare
ale statelor în noua situaţie geopolitică şi geostrategică. Aceasta pentru că „nimeni
nu poate şti încă cu precizie cum va evolua şi în deceniile următoare fenomenul
război9” dar, având în vedere că războiul nu a fost şi „nu poate fi niciodată uman,
curat sau uşor”10 realizăm totuşi cu claritate că acesta va juca un rol şi mai central
în secolul următor. Fiecare etapă istorică a oferit noi elemente, iar „o nouă formă de
război nu răsare complet dezvoltată din manualul doctrinar al nimănui, indiferent
cât de competent ar fi. Nici nu apare din studiile post factum asupra unui singur
război”11. Tocmai de aceea el trebuie studiat pentru a putea fi prevenit sau
„stăpânit” şi menţionat în limitele legităţilor ce-l guvernează şi unei distructivităţi
minime, prin intermediul doctrinei militare – puntea de legătură între scopul
politico-militar al războiului şi efectele preconizate ale acestuia.
Actualitatea analizei doctrinelor militare ale statelor este impusă şi de
necesitatea elaborării doctrinei militare naţionale, precum şi cea a materializării
corespunzătoare a programului de restructurare şi de modernizare a forţelor armate
ale României, cu predilecţie a forţelor terestre, potrivit standardelor operaţionale
occidentale – fără a scăpa din vedere specificul naţional -, ştiind că „România se
găseşte între două zone de instabilitate şi conflict care îi creează o situaţie strategică
dificilă, caracterizată prin deficit de securitate”12 până la integrarea deplină în
NATO şi UE.
Doctrina militară, aşadar, poate fi definită ca un ansamblu de teze şi idei
referitoare la organizarea, înzestrarea şi pregătirea forţelor armate ale unui stat sau
alianţe precum şi modalităţile de folosire a acestora în conformitate cu posibilităţile
şi interesele specifice.

8
Alvin şi Heidi Toffler, Război şi anti-război, Bucureşti, 1996, p.86.
9
Ibidem, p.129.
10
Ibidem, p.129.
11
Ibidem, p.129.
12
Carta Albă a Guvernului, Bucureşti, 1999, cap.II p.10 .
 Concluzionând, toate statele şi alianţele militare se află în faza
reconsiderării doctrinelor militare în concordanţă cu noile evoluţii din mediul de
securitate.

1. Doctrina de luptă a NATO

Ilustrarea, în esenţă, a principalelor caracteristici ale doctrinei N.A.T.O.
oferă posibilităţi pentru descifrarea mutaţiilor profunde apărute, sau a celor care se
preconizează în evoluţia fenomenului militar contemporan şi totodată, pentru
concretizarea implicaţiilor ce privesc structurile acţionale ale Alianţei, misiunile şi
implicit acţiunile militare ale acestora.
În acest sens, evidenţiem ca doctrina militară a Alianţei Nord-Atlantice
constituie demersul ştiinţific al noului Concept strategic al acestui organism,
aprobat de şefii de state şi de guverne participanţi la Reuniunea Consiliului
Atlanticului de Nord, ţinuta la Washington, în perioada 23-24 aprilie 1999. Potrivit
conceptului, sunt stabilite natura şi obiectivul permanent al N.A.T.O., precum şi
sarcinile sale fundamentale din sfera securităţii, în noul context politico-militar,
într-o viziune globalistă, într-un spaţiu marcat de schimbări continue şi adesea
imprevizibile.
Faţă de aceste schimbări, Alianţa Nord-Atlantică a dovedit o mare
capacitate de adaptare, schimbându-şi din mers misiunile, structurile şi procedurile
de lucru, menţinându-se astfel, ca singura structură de securitate şi apărare în
măsură să garanteze, din toate punctele de vedere, securitatea statelor membre. Ca
argumente în favoarea acestor afirmaţii, vizând în special etapa post „război rece”,
evidenţiem:
• Modificările de doctrină şi structura faţă de schimbările radicale ale
contextului strategic şi politic;
• Punerea la dispoziţia alianţelor a orientărilor ce privesc procesul de
continuare a adaptării forţelor armate şi de pregătire specifică a
acestora pentru acoperirea în principal a trebuinţei indispensabile de
apărare a intereselor de securitate comune;
• Preocuparea de a proiecta stabilitatea în vestul Europei şi în partea
de est a acesteia şi măsurile concrete luate în acest sens;
Structura doctrinei militare a N.A.T.O. include aspectele militare ce
decurg din noul Concept strategic în materie de securitate, într-un ansamblu
coerent, care vizează şi asigură aplicarea în practică a principiului efortului colectiv
pentru apărare. În acest sens se prevede utilizarea resurselor şi procedeelor care
împiedică revenirea la politici de apărare pur naţionale, fără a priva Aliaţii de
propria lor suveranitate.
Cooperarea cu noii parteneri din Europa Centrală şi de Est, care este un
element constitutiv al Strategiei Alianţei, aduce schimbări esenţiale în conţinutul
doctrinei sale militare, în ce priveşte:
 • Forţele integrate ale N.A.T.O., în special sub aspectul:
9 reconsiderării tăriei şi a stării lor de pregătire;
9 îmbunătăţirii mobilizării, flexibilităţii şi capacităţii lor de
adaptare la diverse situaţii;
9 utilizării mai largi a unor structuri de forţe multinaţionale;
• rolul acestora şi implicit,
• modul lor de pregătire corespunzător rolului şi misiunilor atribuite.
Astfel, potrivit doctrinei militare a N.A.T.O., forţele militare ale Alianţei au
ca rol principal „apărarea păcii şi garantarea integrităţii teritoriale, a independenţei
politice şi a securităţii statelor membre”13. Ele sunt proiectate”... să fie capabile să
asigure descurajarea şi apărarea eficientă, menţinerea şi restabilirea integrităţii
teritoriale a ţărilor aliate şi, în caz de conflict, să pună rapid capăt războiului
determinându-l pe agresor să-şi reconsidere decizia, să-şi înceteze atacul şi să se
retragă”14. Doctrina de luptă a N.A.T.O. presupune reconsiderări pe fondul unor noi
condiţii şi caracteristici de funcţionare ale Alianţei şi anume:
• restructurarea N.A.T.O;
• amplificarea şi întărirea Programului „Parteneriatului pentru Pace”;
• menţinerea N.A.T.O. ca principal nucleu militar între instituţiile cu
obligaţii specifice creării cadrului de securitate pe continentul
american şi european.
Aşadar, când vorbim de doctrina de luptă a N.A.T.O., apreciem că aceasta
este circumscrisă securităţii, care, la rândul ei, este un parametru de proces şi nu de
stare. Având în vedere că în concepţia Alianţei, termenul de securitate, ca termen
de sine stătător, se extinde mult dincolo de problemele strict militare şi totodată
aloca acestora din ce în ce mai puţin spaţiu în favoarea celor „non-militare”,
conceptul de securitate tinde să devină cu atât mai evaziv cât chestiunile militare
sunt luate mai puţin în considerare. Aceasta determină circumstanţe speciale, de
concepţie şi acţionale deosebite, de natura să asigure doctrinei de luptă a N.A.T.O.
valoare intrisecă tot mai mare, în termenii necesităţii şi eficienţii15.
Despre caracteristicile definitorii ale doctrinei de luptă a N.A.T.O. le
evidenţiem pe următoarele:
• conferă structurilor militare ale Alianţei posibilitatea de a contribui la
menţinerea păcii şi la consolidarea securităţii şi stabilităţii
euroatlantice;
• asigură păstrarea legăturii transatlantice prin participarea structurilor
militare la acţiuni în cadrul unui parteneriat transatlantic echilibrat şi
dinamic;
13
Conceptul Strategic al Alianţei Nord Atlantice, p.179.
14
Ibidem
15
Col. Ioan Nedelcu, Orientări în strategiile de securitate colectivă şi securitate naţională în spaţiul euroatlantic.
Ed.A.I.S.M. Buc. 1998 p.3-4.
 • determină menţinerea capacităţii operaţionale eficiente şi în număr
suficient a structurilor militare pentru a asigura descurajarea
agresiunii în spaţiile comune şi apărarea acestora şi totodată,
îndeplinirea întregului spectru de misiuni;
• asigură participarea structurilor Alianţei la dezvoltarea identităţii
europene de securitate şi apărare;
• asigură structurilor Alianţei capacitatea de a răspunde prompt oricărei
situaţii;
• contribuie la diversificarea şi derularea programelor de parteneriat, la
continuarea cooperării şi dialogului cu alte state în cadrul abordării
cooperartive a securităţii euroatlantice, în special privind: pregătirea
specifică şi în comun a structurilor militare potrivit standardelor
N.A.T.O. şi în raport de misiunile ce li se atribuie; controlul
înarmărilor şi al dezarmărilor; realizarea dezideratelor de
interoperabilitate şi standardizare;
• îndeplineşte condiţia de asigurare, implementare şi întărire a
interoperabilităţii a structurilor trupelor de uscat ale ţărilor membre
N.A.T.O. prin acordurile de standardizare, pentru realizarea şi
menţinerea compatibilităţii şi conceptelor, doctrinelor, procedurilor şi
proiectelor specifice rezolvării oportune a nevoilor operaţionale.
Privind structurile acţionale ale forţelor N.A.T.O., acestea sunt constituite în
limita suficientei d.p.d.v. numeric şi pregătite la nivelul capacităţii operaţionale
care să permită abordarea următoarelor obiective, direcţii de acţiune şi domenii de
manifestare:
• îndeplinirea sarcinilor fundamentale de securitate prin executarea
unui spectru larg şi complex de misiuni specifice apărării colective şi
operaţiunilor de reacţie la crize;
• descurajarea şi respingerea unei agresiuni împotriva unuia dintre
Aliaţi oricare ar fi acela;
• executarea noilor misiuni, nu numai în zona de interes, ci şi în plan
global;
Conform noii strategii adoptate, misiunile fundamentale ale Alianţei sunt,
în esenţă următoarele:
• participarea la gestionarea crizelor;
• angajarea în misiuni de menţinere şi în misiuni de impunere a păcii;
• implicarea în controlul şi proliferarea armelor nucleare;
• garantarea aplicării acordurilor de dezarmare.
Având în vedere noile sale misiuni, N.A.T.O. a recurs, din necesitate dar cu
succes, la îmbunătăţirea capacităţilor sale militare, prin reforme interne şi prin
extinderea ponderii structurilor multinaţionale, atât cele de tip comandament, cât şi
a unităţilor luptătoare având drept determinantă ilustrarea solidarităţii Aliaţilor la
toate nivelurile de reprezentare şi, desigur, punerea în valoare a principiului
efortului colectiv pentru apărare a Alianţei.
Cu privire la reformele interne, acestea au cuprins, adoptarea unei noi
structuri de comandament şi îndeosebi a conceptului de Forţe Operative Interarme
Multinaţionale (CJTF), precum şi stabilirea unor prevederi care să permită
desfăşurarea rapidă de forţe pentru întregul spectru de misiuni ale Alianţei şi
construirea Identităţii Europene de Securitate şi Apărare în cadrul Alianţei.
Pentru adoptarea şi dezvoltarea conceptului CJTF, N.A.T.O. a luat în
consideraţie următoarele aspecte:
• creşterea şi diversificarea riscurilor şi ameninţărilor;
• noile tipuri de misiuni;
• reducerea substanţială a structurilor şi a numărului de comandamente
ale N.A.T.O. (Praga 2002);
• sporirea numărului statelor participante (prin lărgirea Alianţei);
• capacitatea de a coopera strâns cu alte organisme internaţionale, cum
sunt O.N.U., O.S.C.E., U.E. şi de a putea îndeplini misiunile hotărâte
de către acestea sau în strânsă colaborare cu asemenea organizaţii.
Noua structură integrată a N.A.T.O. are în vedere următoarele:
• permite Alianţei îndeplinirea spectrului larg de roluri şi misiuni, mai
flexibil şi eficient;
• este adaptată pentru realizarea Securităţii Europene şi Identităţii
Defensive (E.S.D.I.) şi CTJF în cadrul N.A.T.O.
În ce priveşte structurarea forţelor, în principal cele ale Trupelor de Uscat,
aceasta este astfel concepută încât să permită reconstituirea lor, în raport cu
evoluţia unei eventuale ameninţări, prin reîntărirea şi prin mobilizarea rezervelor,
structurile fiind proiectate pentru a acţiona în operaţii interaliate, interarme şi
intercategorii de forţe cu accent sporit pe flexibilitate, mobilitate şi nevoia de
modernizare continuă a forţelor.

2. Doctrina militară a SUA

Odată depăşit momentul încheierii „Războiului Rece”, SUA, care a rămas
singura superputere mondială, în pofida acordurilor internaţionale la care este parte
şi a eforturilor depuse pe linia stopării proliferării nucleare, consideră că principalul
pericol, cel al unui atac nuclear asupra teritoriului american, este încă de actualitate.
Prin urmare, pentru moment, politica militară a SUA se bazează pe descurajarea
nucleară.
Cât priveşte armamentul convenţional existent, se estimează că acesta nu
poate ameninţa direct securitatea SUA, dar ameninţările îndreptate asupra
intereselor americane în afara teritoriului propriu sunt considerate ameninţări
directe la adresa SUA16.
De aceea, având ca determinante aceste două raţiuni, puternic marcate de
atacul terorist înregistrat la 11.09.2001, prin Departamentul american al apărării,
SUA a trecut la o acţiune de revizuire fundamentală a politicii militare, care
urmăreşte modificarea conceptelor doctrinar-strategice de ducere a războiului, a
structurii forţelor armate, dar şi găsirea unor noi modalităţi de creştere a siguranţei
şi securităţii armamentului nuclear. În acest sens au fost supuse analizei
următoarele domenii:
- rolul armamentului nuclear în cadrul strategiei americane de securitate;
- noile cerinţe impuse structurii forţelor nucleare;
- modul de întrebuinţare a armamentului nuclear;
- cooperarea cu noile state posesoare de armament nuclear, formate prin
destrămarea URSS, în vederea continuării procesului de dezarmare
nucleară.
În acest context, doctrina militară a SUA are la bază noua strategie de
apărare, complet diferită de cea din perioada „Războiul Rece”, care, în
conformitate cu orientările enunţate, urmăreşte realizarea interesului naţional al
SUA, potrivit următoarelor fundamente:
- Descurajarea şi apărarea strategică, prin reorientarea (nu abandonarea)
programului „Iniţiativa de apărare strategică”, către un altul, respectiv „Programul
naţional de apărare antirachetă” – NMD. Acest program permite apărarea
teritoriului SUA împotriva rachetelor balistice nucleare, a forţelor militare avansate
aflate pe teritoriul altor state şi a aliaţilor. Bazat pe tehnologii dezvoltate în
programul SDIA17, acest program este mai puţin costisitor, asigurând însă
descurajarea oricărei iniţiative de atac la adresa SUA;
- Prezenţa avansată, care are un scop: sublinierea interesului SUA, în aceste
regiuni; creşterea stabilităţii regionale; intervenţia rapidă în situaţii de criză;
exerciţii comune; asistenţă umanitară şi de securitate; reprezentarea FA, ale SUA,
prin vizite, contracte, acorduri, înţelegeri etc. Acest fundament doctrinar are în
vedere în primul rând că, în situaţia reducerii efectivelor staţionate în afara
graniţelor SUA, cele rămase să fie dotate corespunzător, iar în al doilea rând
realizarea unui sistem de legături care să asigure dislocarea rapidă de forţe
suplimentare;
- Răspunsul la criză18, care este unul din elementele esenţiale ale actualei
strategii. Potrivit acestui fundament, FA, ale SUA trebuie să fie capabile să
descurajeze prin prezenţă, acţiuni demonstrative sau acţiuni de luptă unilaterale ori

16
Gl.lt.James Chapper – directorul Agenţiei de Informaţii a Apărării SUA – Precizări în faţa Comisiei Informaţii a
Senatului, la audieri pe tema „ameninţările asupra SUA şi intereselor sale în străinătate”, (ian.1994, cf. Revista
Strategii XXI, Ed.AISM, Bucureşti, 1996, p.93).
17
Strategic Defebce Initiative – Proiect de apărare strategică.
18
Capacitatea FA de a răspunde la situaţii de criză.
combinat. Strategia militară a SUA prevede crearea capacităţii armatei de a lupta
simultan în două conflicte regionale şi de a învinge. În acelaşi timp, capacitatea de
apărare a teritoriului SUA nu va slăbi, iar forţele armate vor fi capabile de a da un
răspuns nimicitor oricărui agresor;
- Capacitatea de refacere. Acest fundament reprezintă capacitatea SUA de a
forma, instrui şi introduce în luptă noi unităţi, ceea ce presupune o ridicată
capacitate de mobilizare rapidă a forţelor luptătoare, existenţa unor centre de
instruire rapidă, cu cadre pregătite în acest scop şi activitatea industriei civile
pentru producerea de echipament şi tehnică militară.
Doctrina militară a SUA este, aşadar, parte constitutivă a politicii militare şi
strategiei de apărare a teritoriului, temele centrale de conţinut rămânând integrate
conceptului „bătăliei aeroterestre”. „...acelea ale Luptei Aero-Terestre şi ale
operaţiunilor Aero-Terestre”19 într-o viziune coerentă şi mereu actualizată pentru a
răspunde condiţiilor actuale şi viitoare ale practicii militare. Potrivit regulamentului
de luptă al Trupelor de Uscat al SUA, FM 100-5, în vigoare, aceste teme dezvoltă
ideile privind ducerea războiului, într-o serie de domenii importante, prin care:
• trecerea de la independenţă la interdependenţa serviciilor;
• de la apărare la ofensivă şi apoi la un mai potrivit echilibru între cele
două acţiuni;
• de lupta dintr-o bucată într-un loc, la operaţiuni simultane în
adâncimea câmpului de luptă.
Efectele acestor precepte doctrinare au fost materializate în războiul din
Irak care a reprezentat prima aplicaţie pe scară completă a doctrinei Luptei Aero-
Terestre actualizate.
Această doctrină reţine părţile cele mai bune din doctrinele anterioare20, este
o doctrină completă pentru toate dimensiunile câmpului de luptă, inclusiv pentru
situaţiile de proiectare a forţei şi vizează utilizarea întregului potenţial al forţelor
armate americane potrivit obiectivelor interesului naţional de descurajare a oricărei
iniţiative de atac la adresa SUA şi de apărare a teritoriului naţional. Aceste
obiective se constituie ca fundamente primordiale ale actualei strategii de apărare a
SUA, complet diferită de cea din perioada „Războiului Rece”. În acest context,
ţările şi elementele apreciate ca fiind cele care ameninţă din punct de vedere militar
securitatea SUA sunt în ordine: R.D.Coreană, Rusia, statele din Orientul Mijlociu şi
Asia de Sud, China, instabilitatea generată în lume, armele de nimicire în masă,
precum şi armele convenţionale21.
Cât priveşte „bătălia aeroterestră”, apreciem că SUA, acordă importanţă
deosebită şi activează cu perseverenţă pentru implementarea acestui concept
doctrinar în teoria şi practica militară. Dovada preocupărilor în acest sens este
19
Alvin şi Heidi Toffler, Război şi anti-război. Supravieţuirea în zorii secolului XXI, Ed.Antet, Bucureşti, 1995,
p.86.
20
Regulamentul de luptă al Forţelor Terestre ale SUA, FM 100-5, traducere, Bucureşti, 1993, p.7.
21
Revista Strategii XXI nr.1, Ed.AISM, Bucureşti, 1996, p.93
includerea acestuia în documentele politico-militare oficiale ale SUA şi
fundamentarea Doctrinei militare comune pentru operaţii unificate (general valabile
şi obligatorie pentru toate structurile militare), a cărei esenţă este unitatea de efort,
dublată de unitatea de comandă şi care este apreciată ca fiind esenţială în atingerea
eficienţei maxime în acţiunile militare integrate. Totodată, preocupările sunt
dovedite de includerea aceluiaşi concept doctrinar şi în conţinutul doctrinelor
categoriilor de forţe ale armatei, chiar pe baza acestui concept.
Fără îndoială, „bătălia aeroterestră”, constituie unul din conceptele acestui
început de secol XXI, care a deschis noi perspective în dezvoltarea artei militare
contemporane. Conchizând cu privire la aceasta SUA, beneficiind de posibilitatea
experimentării în confruntări militare a noilor tipuri de tehnică, dar şi a unor noi
orientări doctrinare (ex. utilizarea pe scară largă a armelor electronice) şi chiar
doctrine şi strategii de îmbunătăţire a acestora în operaţie şi luptă (Doctrina
„Powell”, strategia „Joint Vision – 2010”, doctrina „Clinton”, politica spaţială
naţională), a putut să extragă, în premieră şi în folos propriu, concluzii pertinente
privind îmbunătăţirea categoriilor de forţe şi genurilor de armă în acţiunea militară.
Una din aceste concluzii este şi cea potrivit căreia, în timpurile moderne, nici o
categorie de forţe ale armatei n-a câştigat singură un război, victoria într-o
confruntare militară fiind rezultatul efortului comun a două sau mai multe categorii.
Acest aspect a fost cu prisosinţă confirmat de războiul din proximitatea teritoriului
nostru naţional, respectiv fosta Iugoslavie, şi probabil în campania antiteroristă
începută în Afganistan şi continuată pe aşa-zisa „Axă a Răului”.
Privind organizarea „bătăliei aeroterestre”, doctrina militară a SUA
evidenţiază că este o condiţie sine qua non materializării noii concepţii de ducere a
acţiunilor militare moderne. Această cerinţă decurge din realitatea că, în viitor,
câmpul de luptă nu va mai permite luxul unei continue experimentări a structurilor,
fie ele de execuţie sau de conducere. Ca atare, în armata SUA ca de astfel în toate
armatele moderne, tendinţa este ca organizarea de pace să fie cât mai apropiată de
cea adoptată la război, dacă nu chiar identică.
Dacă doctrina Powell care s-a folosit în războiul din Golf se referă la
câştigarea războaielor prin întrebuinţarea unei puteri militare covârşitoare
americane, actuala doctrină menţine aspectele comune care se referă la:
- nevoia de a menţine pierderile americane la un nivel cât mai scăzut;
- nevoia de a se preveni diluarea misiunilor;
- extinderea graduală a responsabilităţilor SUA.
Pentru viitor – potrivit ultimelor orientări doctrinare (doctrina Clinton –
1996), care au apărut în mod gradual, ca o reacţie la o serie de probleme în
domeniul politicii externe -, forţele armate ale SUA vor fi folosite în mod repetat ca
forţe militare pentru scopuri limitate – prin evitarea angajării acţiunilor de luptă
terestre, aceste acţiuni fiind rezervate pentru aliaţi -, aceasta reprezentând diferenţa
majoră faţă de doctrina Powell a cărei esenţă era întrebuinţarea masivă a forţei
militare cu o gamă largă de scopuri.
 Prin urmare SUA se vor angaja numai în conflictele de mică intensitate, ce
presupun desfăşurarea unor grupări de forţe aliate a căror superioritate trebuie să
reducă pierderile în personal şi să diminueze implicaţiile de ordin politic, care pot
duce la escaladarea conflictului, urmărind totodată şi închiderea rapidă a
ostilităţilor22.
Potrivit doctrinei militare a SUA, în principal, grupările de forţe americane
vor participa la îndeplinirea următoarelor misiuni:
- cucerirea şi ocuparea unor obiective importante (aerodromuri, porturi,
noduri de comunicaţii) de pe teritoriul „statului ţintă” sau de pe teritoriile ocupate
de părţile beligerante;
- controlul mişcărilor de trupe şi al căilor de evacuare – aprovizionare ale
uneia din părţile beligerante;
- participarea la întărirea blocadelor maritime sau terestre şi a embargourilor
asupra comerţului;
- crearea şi protejarea unor zone de protecţie pentru populaţia civilă;
- controlul şi prezentarea unor zone de protecţie în faţa acţiunilor de natură
teroristă;
- crearea condiţiilor pentru introducerea în operaţie a forţelor de menţinere a
păcii, sau
- sprijinirea constituirii autorităţilor administraţiei civile.
Se apreciază că, în fapt, această doctrină trădează atât compromisul fragil,
incert, la care au ajuns „intervenţioniştii” şi „izolaţioniştii” de la Washington, cât şi
sentimentul că povara financiară a păcii mondiale apasă, mult mai greu, pe umerii
contribuabililor nord-americani.

Concluzii

Deşi organizarea de stat americană se sprijină pe Constituţia de la

Philadelphia, s-a putut observa că multe din prevederile ei sunt ambigue, iar
amendamentele care i-au fost aduse nu au eliminat formulările neclare. Din
ambiguitatea textului constituţional a rezultat o creştere a atribuţiilor organului
executiv, în detrimentul celorlalte organe de stat.
Întreaga putere executivă a fost încredinţată unui Preşedinte, care nu este
ales de adunările legiuitoare, ci de corpul electoral, prin vot indirect. Astfel, prin
modul său de alegere, Preşedintele apare egalul camerelor. Independenţa
executivului se asigură şi prin faptul că nici Preşedintele, nici miniştrii numiţi de
Preşedinte nu pot fi siliţi să se retragă printr-un vot de neîncredere al adunărilor
legiuitoare înainte de expirarea mandatului lor. De aceea, chiar dacă Preşedintele şi
miniştrii nu dispun de majoritate în Congres, ei continuă să rămână la posturile lor.

22
Col.dr. Deac Aron-Liviu, Tendinţe şi orientări în doctrinele militare contemporane, în „Doctrine politico-militare
şi sisteme de securitate”, Ed.AISM, Bucureşti, 1997, p.5.
 Faţă în faţă cu acest executiv puternic, Constituţia S.U.A. a creat o putere
legiuitoare numită Congres, formată din două camere: Camera Reprezentanţilor şi
Senatul.
Din analiza textului Constituţiei S.U.A. a rezultat că puterea legiuitoare este
reglementată în condiţii care par să tindă la asigurarea autonomiei acesteia, faţă de
Preşedinte. În acest sens Constituţia precizează că, oricât de grave ar fi conflictele
care s-ar produce între puterea executivă şi cea legislativă, şeful statului nu are
dreptul de a dizolva Congresul.
Deşi Constituţia pare să organizeze două puteri absolut separate şi având o
importanţă politică egală, nu de puţine ori raportul de forţe dintre ele s-a rezolvat în
favoarea puterii executive. Iar atunci când Preşedintele face parte din partidul care
are majoritatea în Congres, supremaţia puterii executive asupra celei legislative se
realizează cu uşurinţă, ca o consecinţă a faptului că Preşedintele este în acelaşi timp
şi personalitatea cea mai puternică a partidului respectiv, oarecum personificarea
acestuia. Un eşec al Preşedintelui ar fi o înfrângere a partidului său politic, după
cum un succes al Preşedintelui ar fi o victorie pentru acest partid.
Dar, puterea executivă îşi menţine primordialitatea asupra celei legiuitoare
chiar şi în cazul în care ea nu dispune de majoritatea în Congres. Această situaţie
este o urmare a faptului că Preşedintele poate să împiedice ca o măsură votată de
Congres să devină obligatorie, folosindu-se, după cum s-a observat, de aşa-numitul
„drept de veto” legislativ pe care i-l rezervă Constituţia. Cum vetoul legislativ
prezidenţial nu poate fi înfrânt de Congres decât cu majoritatea de două treimi a
celor două camere – majoritatea de care partidul de opoziţie nu dispune niciodată în
practică -, această prerogativă dă Preşedintelui o armă deosebit de puternică
împotriva Congresului, o armă prin care poate izbuti să-i paralizeze orice acţiune.
Când Congresul s-a sufocat de putere prezidenţială, a recurs la unicul mijloc
legal pus la dispoziţie de Constituţie: procedura impeachmentului. Dar aceasta s-a
produs numai de două ori în istoria constituţională a S.U.A. În rest, Congresul s-a
văzut frustrat de o serie de prerogative care au trecut în competenţa Preşedintelui.

3. Doctrina militară a Franţei

Evenimentele istorice produse în ultimul deceniu, marcate, îndeosebi, prin
căderea zidului Berlinului şi dispariţia Pactului de la Varşovia, mutaţiile accelerate
din cadrul mediului de securitate european şi internaţional, progresul tehnologic şi
al vieţii economico-sociale, precum şi perspectivele noi de integrare europeană,
apărute după încheierea Tratatului de la Maastricht, au determinat conducerea
politică franceză să elaboreze o nouă doctrină politico-militară, care să facă Franţa
mai aptă în faţă provocărilor previzionate a caracteriza orizontul mileniului III.
Înscrisă în „Le livre blanc sur la défence”, adoptată în 1994, doctrina
politică de apărare a Franţei are, ca obiectiv primordial, potrivit primului
ministru francez, de atunci, Eduard Baladur, „asigurarea independenţei ţării şi a
intereselor vitale ale naţiunii franceze”.
 Convinsă de capacităţile sale de putere mondială, politica de apărare a
Franţei doreşte să-şi asume responsabilităţi militare în întreaga lume, îndeosebi în
regiunile în care ea dispune de „teritorii peste mări” şi acolo unde apreciază că îi
sunt periclitate, direct sau indirect, interesele geopolitice.
În contextul strategic actual, analiştii politici francezi apreciază că, pentru prima
dată în istoria sa, Franţa nu mai cunoaşte o ameninţare militară directă, manifestată în
apropierea frontierelor sale, dar au apărut altele noi, ce-i pot afecta nemijlocit securitatea.
După dispariţia antagonismului bipolar, mediul de securitate mondial este destul
de instabil, oscilând între două tendinţe diametral opuse: una de integrare şi globalizare
şi cealaltă de destructurare progresivă. În aceste condiţii, politica de apărare franceză
percepe o gamă mult mai largă de pericole, care ar proveni din discrepanţele dintre Nord
şi Sud, din opoziţia tot mai accentuată dintre bogaţi şi săraci.
Fără a considera că trebuie prejudiciate puterile regionale, în curs de
afirmare, doctrina politico-militară a Franţei pleacă de la ideea că, în lume, vor
exista trei poli majori: America de Nord, Europa Occidentală şi spaţiul asiatic
(înglobând Japonia). America de Nord reprezintă 28% din produsul intern brut
mondial, Europa Occidentală, aproape 32%, iar spaţiul asiatic, 25%, ultimul având
tendinţa de a atinge 35% în anul 2010. Ritmurile diferite de creştere economică ale
celor trei poli geopolitici obligă la dezvoltarea unor relaţii de concurenţă tot mai
acerbă şi, apreciază analiştii francezi, nu este exclus ca, în rezolvarea diferendelor,
să se recurgă la un război. Întrucât, Franţa îşi recunoaşte explicit apartenenţa la
Europa Occidentală şi, mai mult, doreşte ca, împreună cu Germania, să constituie
motorul unificării europene, iar interesele sale rămân majore” către toate
azimuturile”, atât în Europa, dar şi în Africa, Asia, Pacificul de Sud şi America
Centrală, ea include în doctrina sa de apărare şi perspectiva antrenării în conflictele
dintre cei trei mari poli geopolitici.
În Europa, au dispărut ameninţările generate de fostul imperiu sovietic, dar
centrul şi estul continentului cunosc o instabilitate primejdioasă, la care se adaugă
incertitudinea care planează asupra evoluţiei Rusiei, ce rămâne o putere militară
importantă, faţă de care orice actor geopolitic trebuie să ţină seama.
Crizele actuale sau virtuale din Europa suscită o atenţie sporită din partea
Franţei, atâta timp cât instituţiile de apărare colectivă europene sunt firave, fără
suportul militar şi îndeosebi logistic al N.A.T.O.
Potenţialul tot mai crescut al crizelor şi reapariţia războaielor în Europa
constituie o preocupare majoră a factorilor politico-militari francezi, care apreciază
că, în stabilirea priorităţilor în domeniul politicii de apărare trebuie să se aibă în
vedere atât aspectele clasice, cât şi noile ameninţări. Analiza ar fi incompletă fără
evocarea ameninţărilor non militare care îi afectează securitatea, cum ar fi:

Terorismul
Fără îndoială, acţiunile teroriste sunt principala ameninţare non militară, cu
care Franţa s-a confruntat încă din timpul războiului cu Algeria, a perioadei de
recrudescenţă din anii ̉80, dar care au căpătat o dimensiune neobişnuită odată cu
atentatele asupra S.U.A. din 11 septembrie 2001.
Terorismul utilizează o strategie indirectă pentru atingerea unor obiective
politice prin care destabilizează statul, îi pune în dificultate sistemul de securitate şi
obţine maximum de profit din impactul considerabil pe care reflectarea acţiunilor
sale în mass-media îl are asupra opiniei publice.
Franţa este în mod deosebit expusă acestui gen de ameninţări.Ca orice
democraţie modernă, ea oferă facilităţi strategiei teroriste, îndeosebi cele ce privesc
libertatea de circulaţie a persoanelor şi bunurilor, calitatea comunicaţiilor şi
respectul drepturilor omului.

Extremismul religios şi naţionalist

Extremismul, indiferent dacă provine din mediul religios sau cel naţionalist,
reprezintă o sursă privilegiată a terorismului. O menţiune aparte trebuie făcută în
legătură cu extremismul islamic, care constituie ameninţarea ce provoacă cele mai
mari nelinişti. Sub formă fundamentalistă, el se propagă rapid, ca urmare a crizelor
economice şi sociale sau a creşterii demografice în unele zone mai puţin dezvoltate
şi se constituie într-un model de opoziţie, adesea violentă, împotriva lumii
occidentale, din care face parte, indiscutabil, şi Franţa.
Extremismul naţionalist a fost exacerbat, spun analiştii politici francezi,
odată cu încetarea războiului rece, manifestându-se, cu precădere, în Europa.
Implicarea activă a Franţei în operaţiuni de menţinere a păcii, angajamentele sale în
prevenirea sau rezolvarea crizelor, sunt acţiuni cu grad mare de risc în domeniul
securităţii naţionale şi colective.

Traficul de droguri
Traficul de droguri constituie o ameninţare pentru sănătatea publică, pentru
suveranitatea statului şi securitatea internaţională, în măsura în care acesta se
manifestă adesea ca un factor de prelungire a conflictelor, de alimentare a
guerilelor sau a mişcărilor teroriste.
Spălarea banilor proveniţi din traficul de droguri aduce grupărilor mafiote
din întreaga lume profituri de sute de miliarde de dolari pe an, iar pentru
combaterea acestui flagel Franţa are obligaţia ca, prin intensificarea cooperării
internaţionale, să uziteze de toate mijloacele de care dispune.

Globalizarea securităţii şi a strategiilor de comunicare

Logica unităţii teritoriale care anima, până acum, acţiunea statelor, a slăbit,
puţin câte puţin, în favoarea logicii transnaţionale, cea care antrenează
mondializarea schimburilor. Acest fapt influenţează securitatea Franţei şi, implicit,
politicile sale de apărare.
Mondializarea fluxurilor, favorizată de actorii economici, dar, mai ales, de
circulaţia persoanelor, a capitalurilor şi bunurilor duce la o distincţie mult mai clară
între actorii publici şi cei privaţi, între naţional şi internaţional. Întreprinderile de
stat franceze sunt afectate de acest fenomen, care le slăbeşte din ce în ce mai mult,
fapt ce poate fi perceput ca o ameninţare la adresa securităţii economice a statului.
Fluxurile de informaţii sunt inima globalizării schimburilor şi ele depind de
sistemul mediatic, ce funcţionează după o logică proprie, în care transmiterea de
imagini, în direct, în timp real, a devenit, din ce în ce mai mult, o permanenţă.
Este un fenomen cu efecte benefice pentru realizarea transparenţei în luarea
deciziilor, dar şi în apărarea drepturilor omului, în prevenirea şi dezamorsarea
conflictelor şi a tensiunilor sociale.
Media ierarhizării evenimentelor după criterii proprii, insistând asupra unei
zone de tensiune sau asupra alteia, cu accent pe faptele grave, dureroase şi, nu în
puţine cazuri, spectaculoase, care deseori sunt diferite de sistemul de valori utilizat
de factorul politic. În rezolvarea unie crize, efectul mediatic poate să incite la
intervenţie, prin recurgerea la mijloacele militare, ceea ce va obliga statul francez
să adopte strategii adecvate, ca parte integrantă a doctrinei sale de apărare.
Concentrarea de mijloace mediatice (agenţii de presă, agenţii de informaţii,
reţele de televiziune prin satelit) de către unele grupuri de presiune şi de influenţă
se constituie în noi centre de putere ce pot slăbi statul francez prin acţiuni specifice
de manipulare şi dezinformare a opiniei publice naţionale şi internaţionale. În acest
caz, gestionarea mediatică devine unul dintre elementele de bază ale strategiei
militare, în care controlul asupra informaţiei îşi are locul în centrul doctrinei de
apărare.
În general, se apreciază că, pe termen mediu şi lung, pentru Franţa,
principalii factori care vor influenţa direct politica de apărare sunt următorii:
¾ În ciuda faptului că ameninţarea sovietică globală a dispărut, în
Europa, Rusia va rămâne o putere militară de care trebuie să se ţină
seama în toate evaluările strategice, întrucât ea se poate implica în
crize locale ori regionale, ce pot degenera în războaie de tip clasic,
afectând trecerea continentului spre un nou echilibru geopolitic. În
aceste condiţii, principalul risc pentru securitatea Franţei rămâne cel
generat de conflictele regionale;
¾ În domeniul echipamentelor militare, numeroase puteri regionale vor
dori să le dezvolte, nu numai în domeniul armamentelor clasice, dar
şi în cel de distrugere în masă, aflate inclusiv în panoplia armelor
nucleare;
¾ Asupra securităţii naţionale nu vor plana doar ameninţări cu caracter
strict militar ci, în politica de apărare, Franţa va trebui să ia în
considerare şi alte tipuri de ameninţări, îndeosebi a celor legate de
terorism şi activităţile de tip mafiot;
¾ Politica de apărare trebuie să ţină cont de mondializarea schimburilor
şi definirea, în cadrul instrumentelor de integrare, a rolului pe care-l
poate juca media în gestionarea crizelor;
 ¾ În stabilirea rolului instituţiilor politice internaţionale, aflat în plină
schimbare, ca urmare a dispariţiei antagonismului bipolar, Franţa
trebuie să propună acele reguli care îi sunt favorabile şi îi pot
influenţa pozitiv politica de apărare;
¾ În următorii douăzeci de ani, Statele Unite vor rămâne pilonul
principal al securităţii internaţionale, dar Europa Occidentală va
trebui să-şi afirme identitatea sa de apărare pentru ca, alături de polul
asiatic, format în jurul Chinei şi al Japoniei, să se realizeze echilibrul
strategic mondial.
Modificările din contextul de securitate internaţional şi actualele
perspective strategice solicită, din partea Franţei, ca aceasta să-şi adapteze politica
de apărare, care trebuie să-i orienteze eforturile pentru realizarea următoarelor
obiective:

Apărarea intereselor Franţei

Interesele Franţei sunt definite ca având, cel mai adesea, un caracter
patrimonial (teritorii, bogăţii economice, mijloace de comunicaţii, resortisanţii – ce
trebuie protejaţi oriunde aceştia şi bunurile lor se află). Dar, pe plan internaţional,
doctrina politică de apărare a Franţei explicitează că interesele sale majore rămân
legate de Africa, continent în care ea poate să-şi exercite, în continuare influenţa şi
menţine preocupările de ordin strategic.
În ceea ce priveşte interesele vitale, ele sunt ataşate conceptului de
supravieţuire a naţiunii franceze, ceea ce face să se afirme că „primul obiectiv al
politicii noastre de apărare este acela de a fi în măsură să ne asigurăm singuri,
dacă va fi nevoie, apărarea până în ultima clipă a intereselor noastre vitale,
împotriva tuturor ameninţărilor, oricare ar fi ele” (Le livre blanc sur la défense,
cap.2.1). Integritatea teritoriului naţional, care include atât metropola, cât şi
teritoriile de peste mări, spaţiul maritim şi cel aerian, precum şi libera exercitare a
suveranităţii şi protecţiei populaţiei constituie inima intereselor franceze.
Pe lângă interesele vitale, Franţa este preocupată şi de atingerea unor
interese strategice care, deşi nu sunt precizate cu claritate în doctrina politicii sale
de apărare, vor fi urmărite cu aceeaşi intensitate şi determinare.

Construirea Europei şi contribuţia la stabilirea internaţională

Politica de apărare franceză urmăreşte, pe de o parte, dezvoltarea
progresivă, a unei capacităţi de apărare proprii Uniunii Europene, iar pe de altă
parte, participarea la constituirea unui spaţiu de securitate care să cuprindă întregul
continent. În acest scop, Franţa va acţiona în cadrul alianţelor sale şi a comunităţii
de interese ale europenilor. Ea doreşte să influenţeze decisiv construcţia şi viitorul
Europei, considerând că, dacă va fi puternică pe continent îşi va putea face auzită
vocea oriunde în lume.
 În noul context internaţional, politica de apărare trebuie ca, în strânsă
coordonare cu acţiunile diplomatice, să contribuie la prevenirea conflictelor şi
războaielor. Securitatea Franţei implică adoptarea de măsuri prin care să se prevină
apariţia de ameninţări majore pe continentul european.
Construcţia şi menţinerea unei ordini internaţionale stabile şi paşnice sunt
necesare tuturor popoarelor lumii, fapt pentru care doctrina de apărare franceză se
orientează către respectarea valorilor universale şi sprijinul tuturor instituţiilor de
securitate, în scopul sporirii eficienţei acestora la realizarea stabilităţii şi
echilibrului mondial.

Realizarea unei concepţii globale a apărării

Mutaţiile produse în sistemul internaţional, care privesc apărarea Franţei, nu
se limitează doar la aspectele militare şi cele strategice. Ele influenţează deopotrivă
şi viaţa naţiunii, în ansamblu, iar existenţa cotidiană a populaţiei poate fi afectată de
instabilitate şi incertitudini, întrucât orizonturile noului mileniu sunt marcate, de pe
acum, de o vulnerabilitate tot mai adâncă a societăţilor democratice.
Aceste evoluţii cer, astăzi, consideră specialiştii francezi, o nouă viziune şi,
mai ales, o concepţie globală asupra apărării. Este vorba, în esenţă, de o concepţie
care să asocieze apărării militare o dimensiune civilă şi economică, socială şi
culturală. Sprijinindu-se atât pe mijloacele militare, cât şi pe cele civile, Franţa ar
putea face faţă mai bine diversităţii gamei de ameninţări care apasă asupra
cetăţenilor ei. În acest sens, direcţiile non militare spre care ar trebui să-şi orienteze
propria politică de apărare sunt următoarele:
¾ coeziunea naţională
Puterea naţiunii provine mai puţin din întinderea teritoriului său, cât, mai
ales, din organizarea socială, educaţia cetăţenilor şi solidaritatea lor în jurul unor
valori care îi uneşte ca într-o echipă. În acest sens, apărarea este indisolubil legată
de ideea de naţiune şi are în vedere modelul francez de organizare a societăţii,
valorile comune ale Republicii, vocaţia universală şi răspândirea limbii franceze.
Politica globală de apărare are, în acest sens, ca prim obiectiv, întărirea şi
menţinerea coeziunii naţiunii franceze.
¾ apărarea civilă
Apărarea civilă trebuie să asigure, în principal, protecţia populaţiei,
menţinerea ordinii publice şi prezervarea continuităţii activităţii guvernului.
Protecţia populaţiei impune prevenirea şi asigurarea împotriva riscurilor
naturale şi tehnologice majore, indiferent de circumstanţe şi fără a face distincţie
între situaţia de pace, de criză sau de război. În ultimul timp, Franţa a fost
confruntată cu numeroase situaţii dificile (inundaţii catastrofale, maree neagră, mari
incendii de păduri), iar cetăţenii aşteaptă din ce în ce mai mult ca statul să ia în
permanenţă măsuri de prevenire a acestor situaţii şi să dispună de mijloacele de
intervenţie necesare.
 Menţinerea sau restabilirea ordinii publice este o misiune impusă de cerinţa
socială de a asigura securitatea bunurilor şi persoanelor, iar într-o accepţie mai
largă acestea implică şi asigurarea continuităţii serviciului public.
Menţinerea continuităţii activităţii guvernului începe prin protecţia
instalaţiilor şi reţelelor sensibile, care sunt, într-un număr destul de mare, esenţiale
atât pentru populaţie, cât şi pentru apărarea naţională. În situaţii excepţionale,
apărarea trebuie să fie în măsură să acţioneze împotriva acţiunilor întreprinse de
către un agresor pe teritoriul Franţei, astfel încât activitatea guvernului să nu fie
afectată.
¾ apărarea economică
Apărarea economică vizează, încă din timp de pace, reducerea
vulnerabilităţii ţării, prin asigurarea securităţii resurselor şi o cât mai bună repartiţie
a acestora.
Anumite sectoare de activitate, precum cel energetic, telecomunicaţiile,
transporturile şi unele sectoare terţiare sensibile (serviciile financiare şi cele
informatice) au un rol fundamental în economia franceză. Întreruperea funcţionării
unuia dintre aceste sectoare poate antrena paralizarea totală a economiei şi deregla
echilibrul social.
Apărarea economică vine, deci, să garanteze agenţilor economici
menţinerea acestor sectoare cheie în stare de funcţiune.
Dacă doctrina trebuie să răspundă la întrebarea „Ce este de făcut?”, la
întrebarea „Cum să facem?” adică, prin ce modalitate concretă de acţiune poate fi
pusă în practică politica de apărare, răspunsul vine din partea strategiei.
Strategia de apărare a Franţei se bazează pe ideea că, în prezent, ea nu
cunoaşte un adversar nominalizat, fapt ce o determină să adopte o atitudine
defensivă. Dar, în faţa diversificării tipologiei ameninţărilor la adresa securităţii
sale, Franţa îşi pune întrebarea dacă o strategie de apărare axată pe descurajarea
nucleară, elaborată în perioada bipolarismului mondial, mai este de actualitate. Fără
a renunţa la componenta descurajării nucleare, strategia de apărare franceză
încearcă să o completeze cu alte elemente care să o facă mai potrivită noilor
provocări. Una dintre direcţiile în care se manifestă această tendinţă de reînnoire o
constituie domeniul principiilor strategiei de apărare:

Un model de apărare echilibrat

Strategia de apărare îşi propune, ca finalitate, asigurarea intereselor vitale
ale Franţei, în concordanţă cu rolul său major în Europa şi vocaţia sa internaţională.
Considerându-se a fi, atât o putere continentală, cât şi una maritimă, ea apreciază că
trebuie să fie în măsură să-şi apere interesele singură ori într-un cadru multinaţional
în numeroase regiuni din lume, fără a putea pretinde că deţine o capacitate de
acţiune globală.
Axându-se, în principal, pe sanctuarizarea teritoriului naţional, strategia
franceză nu poate exclude orientarea către misiuni de menţinere a păcii şi a ordinii
internaţionale, fapt ce o obligă la adoptarea unui model de apărare echilibrat, care
să-i permită să răspundă mai bine intereselor şi ambiţiilor sale. Aceasta, cu atât mai
mult, cu cât în lume au apărut noi factori ce conferă crizelor un caracter tot mai
diversificat şi imprevizibil.
Apărarea echilibrată trebuie să se manifeste şi printr-o nouă
complementaritate între descurajare şi acţiune. Noua doctrină franceză
consideră că: „Autonomia noastră strategică va fi din ce în ce mai mult tributară
aptitudinii noastre de a stăpâni câteva funcţii cheie, în afara celor nucleare
(informaţiile, gestionarea situaţiilor complexe, mobilitatea strategică)”.
În realizarea unui model de apărare echilibrat, specialiştii francezi consideră
că trebuie realizată o mai bună articulare între mijloacele nucleare şi cele
convenţionale, ambele aflate în plină evoluţie, întrucât binomul „descurajare –
acţiune”, căruia acestea îi corespund, cunoaşte mutaţii strategice deosebit de
importante.

Descurajarea nucleară
Descurajarea nucleară urmăreşte să ofere oricărui adversar, în cazul în care
acesta ar intenţiona să treacă la agresiune împotriva Franţei, percepţia unor riscuri
inacceptabile. Intensitatea efectelor distrugătoare ale armei nucleare, teroarea pe
care aceasta o inspiră dau noţiunii militare de descurajare o amplitudine strategică
radicală, iar strategia nucleară franceză se bazează tocmai pe acest efect, încercând,
totodată, să evite confuzia dintre descurajare şi întrebuinţarea efectivă a arsenalului
nuclear.
Doctrina franceză apreciază că, în fundamentarea strategiei de descurajare
trebuie să se ţină cont, atât de evoluţia ameninţărilor şi riscurilor, cât şi de
perspectivele privind dezarmarea nucleară.
Foarte probabil, în lume, va creşte numărul statelor deţinătoare de
armament nuclear sau alte tipuri de armament de distrugere în masă . În aceste
condiţii, pentru ca efectul descurajator al arsenalului său nuclear să rămână
credibil, Franţa se consideră obligată să depună în continuare eforturi pentru a-l
diversifica şi perfecţiona.
În ceea ce priveşte proiectul european de apărare colectivă, problematica
unei doctrine nucleare comune rămâne un subiect fierbinte, întrucât nici un stat
posesor de arme nucleare nu va fi dispus să renunţe la independenţa deciziei sale de
a le utiliza sau nu, în funcţie de gradul în care propriile interese îi sunt grav
afectate. Dar, recunosc analiştii francezi, o Europă autonomă în materie de apărare
nu poate fi constituită fără a dispune de o „umbrelă” nucleară proprie.
În discuţiile privitoare la faptul că este posibilă o descurajare
convenţională, bazată pe ideea că anumite tehnologii clasice sofisticate, cu mare
putere de distrugere, pot suplini efectul descurajator al armelor nucleare, doctrinarii
francezi se manifestă destul de circumspecţi, considerând că, în cadrul conceptului
global de descurajare, armele convenţionale performante nu pot decât să le
completeze pe cele nucleare în crearea unei percepţii descurajante cât mai
desăvârşite.
În general, conceptul francez de descurajare nucleară se bazează pe crearea
sentimentului de incertitudine privind îmbunătăţirea armelor nucleare, ambiguitate
care trebuie să conţină o determinare cât mai precisă, cu rol de ultim avertisment.
Indiferent de evoluţiile geopolitice, conceptul francez de descurajare
nucleară îşi propune să menţină viabilă o dublă credibilitate, atât politică, cât şi
tehnologică, la soliditatea cărora un rol deosebit îl au forţele nucleare, ce trebuie să
fie capabile, în permanenţă, să îndeplinească două misiuni:
- aplicarea unei lovituri nucleare, ca urmare a pierderilor inacceptabile
provocate sau susceptibil de a fi provocate de către adversar;
- executarea unei lovituri nucleare limitate asupra unor obiective militare
ale adversarului, ca ultim avertisment.

O nouă strategie de întrebuinţare a mijloacelor convenţionale

Potrivit doctrinei de apărare a Franţei, în rolul mijloacelor convenţionale
trebuie să opereze o adevărată conversie, în ideea că ele au nevoie de consolidarea
unor aptitudini prin care să contribuie la prevenirea, limitarea ori soluţionarea
crizelor sau a conflictelor regionale, fără a prezenta riscul de a le escalada spre
extreme nedorite.
În acest cadru, mijloacele convenţionale sunt chemate să joace, în strategia
franceză, un rol care se prezintă sub trei forme: prevenirea, acţiunea şi protecţia.
Prevenirea, constituie o direcţie prioritară în strategia apărării, iar gama ei
de acţiuni este destul de întinsă: diplomatice, economice, politico-militare, militare,
etc.
La acest nivel, se urmăreşte, îndeosebi:
- prevenirea apariţiei unor situaţii potenţial periculoase şi a ameninţărilor
directe sau indirecte;
- prevenirea utilizării forţei;
- oprirea escaladării crizelor şi conflictelor şi reducerea acestora la un nivel
cât mai scăzut posibil.
Mijloacele de prevenire sunt chemate să acţioneze pe termen lung, mediu
sau pe termen scurt, în funcţie de riscurile de apariţie a crizelor şi conflictelor.
Recurgerea la forţa militară este permisă numai dacă efectul măsurilor preventive şi
al descurajării nu este cel dorit, caz în care strategia franceză indică intrarea în
domeniul acţiunii:
Acţiunea apare ca posibilă, potrivit doctrinei de apărare franceze, în
următoarele ipoteze:
- ca acţiune militară limitată, caz în care se urmăreşte soluţionarea crizei
chiar din momentul în care ea apare sau, dacă ea se manifestă deja sub o formă
deschisă, atunci când aceasta se află pe o treaptă cât mai scăzută, cu menţiunea că,
pentru anumite situaţii se impune ca acţiunea să se desfăşoare sub egida unor
organisme internaţionale;
- acţiuni de luptă sau de război, atunci când se răspunde unei agresiuni ori
în cazul unei intervenţii externe sub mandat internaţional;
- operaţiuni de menţinere sau de restabilire a păcii, sub egida ONU sau a
unor organizaţii regionale, cum ar fi, spre exemplu, OSCE.
În toate aceste cazuri, strategia franceză pune accent pe capacitatea
forţelor armate de a opri războiul, de a limita conflictul şi nu de a le susţine,
întrucât, deşi convenţionale, acestea pot fi de lungă durată, cu rezultate incerte şi,
mai ales, deosebit de costisitoare.
Protecţia teritoriului naţional constituie o dimensiune mereu actuală a
strategiei, o misiune permanentă pentru forţele armate şi un obiectiv constant al
politicii de apărare a Franţei. Proliferarea armelor de distrugere în masă, nucleare,
biologice, chimice, asociate sau nu vectorilor balistici, va pune noi probleme, fie
sistemului de apărare al teritoriului francez din metropolă sau de peste mări, fie
forţelor militare franceze deplasate spre a îndeplini diferite misiuni cu caracter
internaţional. Pentru ca protecţia să fie cât mai eficientă este necesară dezvoltarea
tehnologică a unor domenii sensibile, cum este cel al apărării aeriene, care ridică
pentru componenta sa spaţială, ce include şi sistemele antirachetă, studiul şi
rezolvarea unor probleme complexe, în care aspectele cele mai dificile sunt de
natură financiară.
După o atentă analiză geopolitică, analiştii francezi au elaborat, în cadrul
doctrinei politico-militare a Franţei, ipotezele de întrebuinţare a forţelor armate, sub
forma a şase scenarii, pe care le vom prezenta succint, în continuare:

Conflict regional ce nu pune în cauză interesele vitale ale Franţei

Afirmarea unor puteri regionale, care deţin mijloace convenţionale demne
de a fi luate în consideraţie, poate afecta, în mod indirect sau direct, interesele
strategice franceze, prin conflictele pe care acestea le pot genera.
Pentru Franţa, zonele prioritare de interes se situează în Europa, în
Mediterana şi Orientul Mijlociu, ceea ce necesită realizarea unei capacităţi de
proiectare a forţelor până la 5.000 – 7.000 km.
În situaţia unor intervenţii, forţele franceze, aflate sub mandat internaţional,
în cadrul N.A.T.O., al U.E. sau în cadrul unei coaliţii vor trebui să execute
următoarele misiuni:
- încetarea unei agresiuni externe şi restabilirea suveranităţii unui stat;
- evitarea extinderii conflictului la întreaga regiune; asigurarea liberei
circulaţii şi a aprovizionărilor strategice;
- constrângerea unui agresor de a respecta rezoluţiile internaţionale.
Gradul de probabilitate al acestui scenariu este considerat a fi, pe termen
scurt şi mediu, destul de ridicat.
 Conflict regional ce afectează interesele vitale ale Franţei
Această ipoteză ia în calcul posibilitatea ca, în următorii douăzeci de ani,
securitatea europeană să fie grav ameninţată de un conflict regional, implicând o
putere nucleară şi comportând riscul afectării intereselor vitale ale Franţei. În mod
similar, ipoteza ia în considerare nu numai continentul european, dar şi, pe termen
lung, afectarea intereselor vitale franceze în Mediterana, în Orientul Apropiat sau
cel Mijlociu.
Se apreciază că, pentru comunitatea internaţională, în acest caz, obiectivul
principal trebuie să-l constituie evitarea unei evoluţii necontrolate a situaţiei. Franţa
va acţiona, deci, într-un cadru multinaţional, fie în interiorul N.A.T.O., fie, atunci
când va fi realizat propriul sistem de apărare, în cadrul U.E., iar decizia de
intervenţie va trebui să răspundă unor obiective precise, precum:
- cererea ultimativă de revenire la o situaţie stabilă, prin darea unui semnal
militar;
- constrângerea agresorului de a renunţa la ambiţiile sale;
- interpunerea între beligeranţi, la nevoie prin forţă, pentru a pune capăt
conflictului sau cel puţin pentru a-l reduce sub o anumită limită;
- distrugerea, la nevoie, a forţelor unui agresor sau ale beligeranţilor.
Scenariul este, potrivit analizei sensului de evoluţie a posibilelor ameninţări,
ca fiind plauzibil pe termen mediu, începând chiar cu primul deceniu al mileniului
III. El implică refuzul tuturor provocărilor privind o „bătălie nucleară” şi a unui
război convenţional prelungit.

Afectarea integrităţii teritoriului naţional, dincolo de mări

Este o ipoteză care se concentrează pe posibilitatea exercitării unor
ameninţări împotriva departamentelor franceze de peste mări şi care ar putea fi
concretizate prin mai multe forme:
- agresiunea directă, având un scop teritorial, considerată a fi puţin
probabilă;
- acţiunea indirectă, de destabilizare a unor teritorii franceze de peste mări.
În acest caz, Franţa îşi propune să acţioneze independent şi fără a lua în
considerare eventualele presiuni internaţionale, pentru a stăpâni şi soluţiona acest
gen de conflict. Teritoriile de peste mări sunt, în primul rând, apărate prin puterea
de descurajare a metropolei, iar probabilitatea desfăşurării unui asemenea scenariu
este destul de slabă astăzi, dar se apreciază că ea poate creşte, în timp.

Respectarea angajamentelor luate prin acorduri de apărare bilaterale

Acest tip de intervenţie este analizat în scopul prevenirii sau stopării
conflictelor regionale de slabă intensitate, îndeosebi cele care se desfăşoară
frecvent pe continentul african.
 Franţa va fi în măsură şi în acest caz să acţioneze singură, dar nu exclude
implicarea O.N.U. sau a U.E., în situaţia în care, aceasta din urmă reuşeşte să pună
în practică o concepţie de apărare comună.
Cadrul unui asemenea scenariu este dat de multitudinea acordurilor de
apărare pe care Franţa le-a semnat cu mai multe state, îndeosebi africane, iar
intervenţia militară franceză se doreşte a fi, în acest caz, cât mai scurtă, cu atât mai
mult cu cât probabilitatea unei asemenea ipoteze este destul de ridicată şi în
condiţiile în care forţele militare vor trebui să acţioneze fără o pregătire prealabilă
consistentă.

Operaţiuni în favoarea păcii şi a dreptului internaţional

Se apreciază că, operaţiile în favoarea păcii şi a dreptului internaţional vor
îmbrăca forme multiple, cum ar fi:
- interpunerea între beligeranţi, cu sau fără încetarea reală a ostilităţilor;
- controlul frontierelor terestre, aeriene şi maritime;
- conducerea operaţiunilor cu caracter strict umanitar;
- restabilirea securităţii comunicaţiilor;
- supravegherea încetării focului, etc.
Contribuţia Franţei la soluţionarea unor asemenea situaţii nu poate avea loc
decât într-un cadru politic internaţional (O.N.U., O.S.C.E., etc.) şi într-un context
multinaţional (N.A.T.O., U.E., coaliţii), cu stabilirea prealabilă a regulilor de
angajare a forţelor şi evaluarea duratei acestor operaţiuni.

Contracararea unei ameninţări majore împotriva Europei occidentale

Acest scenariu vizează reapariţia, în următorii douăzeci de ani, a
ameninţării privind o agresiune majoră împotriva Europei occidentale, din partea
unui stat ori a unei coaliţii de state, dispunând de importante forţe nucleare şi
convenţionale şi manifestând ambiţii hegemonice.
Foarte puţin reală astăzi, această ipoteză rămâne puţin probabilă într-un
orizont de timp aşteptat, dar nu poate fi în nici un caz exclusă, spun analiştii
francezi, întrucât ea reprezintă un risc mortal pentru Franţa şi democraţiile
occidentale, iar pentru contracararea ei este nevoie de o strategie de prevenire
permanentă şi activă.
Concluzionând, putem afirma că, fără a putea epuiza toate capitolele
doctrinei politico-militare a Franţei, cele câteva aspecte prezentate sunt de natură să
reliefeze statutul geopolitic al acestei puteri, modul în care ea concepe apărarea, la
nevoie prin forţa militară, a intereselor sale vitale şi strategice şi rolul pe care şi-l
asumă în Europa şi în alte zone din lume, ca actor cu vocaţie universală în
menţinerea păcii şi a ordinii mondiale.
 4. Doctrina militară a Federaţiei Ruse

4.1. Scurt istoric

Uniunea Sovietică pierduse la jumătatea anilor 1980 competiţia cu Statele
Unite ale Americii pentru hegemonia mondială. Fie că vom privi acest fenomen din
perspectiva unor teoreticieni precum Paul M.Kenedy şi vom înregistra
incapacitatea de creştere şi de modernizare a economiei sovietice reflectate în
capacitatea de proiectare a puterii, evidentă încă din anii 1960, fie că vom constata,
odată cu analiştii militari, incapacitatea sistemului militar sovietic de a răspunde la
„Revoluţia în Problemele Militare” începută în S.U.A. la sfârşitul anilor 1970
concluzia este aceeaşi: pierderea competiţiei mondiale. Astfel, pentru a doua oară
în secolul trecut, o structură imperială creată în jurul Rusiei moscovite îşi pierde
statutul de superputere şi locul privilegiat în cursa pentru dominaţia mondială.
Perioada care a urmat, de destrămare a Uniunii de reconfigurare a Rusiei ca
moştenitoare a arsenalului nuclear şi al poziţiei privilegiate în sistemul mondial de
securitate, nu avea cum să nu fie plină de ambiguităţi, de contraziceri şi marcată de
lipsa unei direcţii precise. În ianuarie 2000, preluând frâiele puterii la Kremlin,
Vladimir Putin avea să se confrunte cu moştenirea de politică externă a lui Boris
Elţîn.Liniile directoare ale acesteia sunt marcate de ambiguităţile legate de rolul
Rusiei în sistemul securităţii mondiale şi în reafirmarea rolului de mare putere. În
anii 1992-1993 în cercurile strategice ruse domnea încă o anumită doză de
încredere în capacităţile militare ale F.Ruse, care ar putea să-i menţină rolul de
superputere în ciuda retragerii din centrul şi din estul Europei şi chiar din anumite
spaţii ale fostei Uniunii Sovietice. Preluând părţi din doctrina militară a mareşalului
Sokolovski, strategii ruşi considerau determinant rolul forţelor nucleare în orice
conflict militar viitor, lucru care dădea încă un ascendent puternic pe plan
internaţional forţelor strategice ruse. Decidenţii strategiei ruse credeau, de
asemenea, în capacitatea ştiinţifică şi economică a Rusiei de a se adapta la
transformările fundamentale produse de „Revoluţia în problemele militare” pentru
modul de organizare a acţiunilor în teatrul de operaţiuni militare”. Principala
modificare a doctrinei, anunţând implicit poziţia mai slabă a Federaţiei Ruse în
noul context strategic, era renunţarea la principiul enunţat de Leonid Brejnev în
1982, anume cel de a nu iniţia prima lovitură nucleară. Urmând parcă literal
consideraţiile lui Robert Gilpin despre sfârşitul puterilor hegemonice printr-un
război, toate acestea s-au spulberat în câteva luni din iarna 1994-1995, în faţa
incapacităţii flagrante a moştenitorilor Armatei Roşii de a înfrânge o armată
cecenă încă departe de a constitui o structură militară modernă. Tactica,
armamentul, conducerea şi moralul militarilor ruşi păreau să ţină mai degrabă de
perioada gloriosului război pentru apărarea patriei, decât de una în care conducerea
politică credea în mitul superputerii şi al asimilării „Revoluţiei în problemele
militare”. Combinată cu eşecul în constituirea unui C.S.I. puternic, cu tendinţele
centrifuge ale celorlalte republici şi facţiuni politice ruse, continuată cu crahul
economic din 1998, criza superputerii ruse devenea evidentă.
Tentaţiile disperate de afirmare a statutului de mare putere se loveau de
eşecuri după eşecuri. Incapabilă de orice rol serios în Balcani după reglementarea
americană a conflictului bosniac, Rusia era subminată în spaţiul fostei U.R.S.S. de
GUAM (organizaţia formată de Georgia, Ucraina, Adzerbaijan şi Moldova ca
reacţie la tentativele centralizatoare din cadrul CSI). Fie încercând o apropiere de
Vestul economiei de consum, fie o apropiere de viziunea musulmană propagată
dinspre Iran, fie regăsind amintirile unei origini turcice comune, părţile fostului
imperiu şi chiar cele ale federaţiei păreau decise să pareze orice eforturi
centralizatoare. Eşecurile interne se transferă, cu o logică parcă matematică, în
diplomaţie. Rusia este incapabilă să-şi definească o sferă de securitate în Europa
Centrală şi trebuie să admită extinderea NATO în 1997-1999. Tentaţiile de
apropiere de China rămân în stadiul unor tratate, privind schimburile economice şi
transformările de tehnologie militară. La sfârşitul anilor 1990 Rusia are un PNB de
dimensiunile celui al Italiei, iar cheltuielile militare sunt derizorii chiar şi în raport
cu cele ale Marii Britanii, o comparaţie cu cele americane fiind vizibilă.
Eşecurile economice şi cele diplomatice îndemnau chiar pe sfetnicii intimi
ai preşedintelui Boris Elţîn la o regândire radicală atât a politicii externe, cât şi a
strategiei militare a Rusiei. Începând cu anii 1997-1998, strategii ruşi încep să
susţină redimensionarea forţelor spre o armată terestră cu 10-20 divizii de tancuri,
3-5 divizii de paraşutişti, la 15 divizii de cadre şi o marină cu rol mai redus, departe
de gloria celor 220 de divizii şi de mândria programului de construcţii de
portavioane din anii 1980. Criza militară va continua însă cu noi consecinţe pe plan
diplomatic. Conflictul din Kosovo, primul care ameninţa bazele relaţiei strategice
ruso-americane în anii 1990, a demonstrat incapacitatea de a juca un rol diplomatic
în vechiul spaţiu de influenţă imperială. Mai mult, gloriosul marş al detaşamentului
mecanizat rusesc care a ocupat aeroportul din Priştina înaintea detaşamentelor
britanice nu a făcut altceva decât să arate comunităţii internaţionale serioasele
deficienţe ale sistemului logistic rusesc. Scufundarea submarinului Keersk în vara
anului 2000 ca urmare a exploziei unei torpile la bordul său a arătat celor care încă
mai aveau îndoieli, că forţele maritime ruse nu sunt într-o stare operativă superioară
forţelor terestre.
În ianuarie 2000, în momentul venirii la putere, preşedintele Putin moştenea
o situaţie diplomatică aproape dezastruoasă, pe care Pactul de la Taşkent de-abia
dacă o putea ameliora şi o situaţie militară încă şi mai proată, pe care miile de
vectori nucleari nu aveau cum să o îmbunătăţească, adversarii fiind deja infrastatali,
aşa cum analiştii politici anticipau încă la jumătatea deceniului care se încheia.

4.2. Tendinţe şi orientări în doctrina Federaţiei Ruse

Rusia are propuse cinci directive strategice pentru contracararea tentativelor
de marginalizare:
• renunţarea la colaborarea cu F.M.I. şi cu Banca Mondială, revizuirea
rezultatelor privatizării, ordine în sistemul financiar şi comerţul exterior,
expropierea averilor ilicite şi accentuarea integrării în C.S.I.;
 • împiedicarea accesului Occidentului la platoul petrolier al Mării
Caspice, la nevoie chiar prin forţă şi blocarea relaţiilor Turciei cu Adzerbaijanul;
• contracararea expansiunii în Est a NATO prin acţiuni împotriva
balticilor, încetarea livrărilor de gaze spre Occident, vânzarea de tehnologie
nucleară unor state arabe, realizarea unei alianţe cu Iranul şi pătrunderea în Golful
Persic;
• reluarea programului naţional de dezvoltare a forţei nucleare şi
colaborarea în acest domeniu cu Iranul, Coreea de Nord, China şi India;
• anihilarea tentativei occidentalilor de subminare a procesului de
integrare a fostelor state sovietice în cadrul C.S.I.
Interesele naţionale ale Federaţiei Ruse sunt:
În plan intern:
- dezvoltarea fermă a economiei ca element decisiv pentru realizarea
intereselor naţionale ale Federaţiei Ruse;
- crearea statului social de drept, realizarea şi menţinerea armoniei sociale;
- eliminarea cauzelor şi condiţiilor care contribuie la apariţia extremismului
precum şi refacerea spirituală a Federaţiei Ruse.
În plan internaţional: asigurarea suveranităţii, consolidarea poziţiei
Federaţiei Ruse ca centru cu putere de influenţă într-o lume multipolară,
dezvoltarea relaţiilor cu toate ţările, în primul rând cu statele C.S.I. şi cu partenerii
săi tradiţionali.
În plan militar:
- apărarea independenţei Federaţiei Ruse, a suveranităţii, integrităţii
teritoriale şi de stat:
- prevenirea agresiunii militare împotriva Federaţiei Ruse şi aliaţilor săi.
Începând cu ianuarie 2000 au fost aduse noi modificări doctrinei militare a
Federaţiei Ruse, ca urmare a schimbării caracterului ameninţărilor la adresa sa:
În plan extern:
- tendinţa de formare a lumii monopolare cu SUA şi NATO ca singurii
subiecţi ai politicii globale;
- relaţiile internaţionale actuale evidenţiază existenţa a două tendinţe
antagonice, respectiv formarea şi consolidarea unor centre de putere regionale,
concomitent cu preocuparea statelor occidentale, în frunte cu SUA, de a stabili
relaţii internaţionale bazate pe dominaţia acestora şi rezolvarea unilaterală a
problemelor de politică mondială prin utilizarea forţei militare, fără a respecta
normele de bază ale dreptului internaţional;
- intensificarea eforturilor unor state în vederea subminării Federaţiei Ruse
în domeniile: economic, politic, militar, informaţional;
- tendinţa unor state şi organizaţii politico-militare de a reduce rolul ONU şi
OSCE;
- extinderea NATO în detrimentul securităţii Federaţiei Ruse şi aliaţilor săi;
 - existenţa unor focare de conflict în proximitatea sa şi a aliaţilor săi;
- terorismul internaţional.
În plan intern:
- actualizarea procesului de secesiune din cadrul F.Ruse;
- starea economiei naţionale;
- creşterea crimei organizate şi terorismului;
- accentuarea naţionalismului, a extremismului politic şi religios;
- manifestarea tendinţelor separatiste încalcă unitatea statală şi integritatea
teritorială sau destabilizează situaţia internă din F.Rusă.
Potrivit experţilor ruşi, în acest secol, starea de securitate a Rusiei se va
caracteriza astfel:
- probabilitatea declanşării unui război împotriva Rusiei se reduce;
- a crescut pericolul apariţiei şi antrenării forţelor ruse în conflicte locale;
- lipsa unui sistem de securitate colectivă în interiorul graniţelor C.S.I.;
- refacerea legislaţiei cu privire la securitatea statului.
Noua doctrină pune în faţa asigurării securităţii naţionale următoarele
sarcini:
- prognozarea şi evidenţierea ameninţărilor interne şi externe la adresa
securităţii naţionale a F.Ruse;
- realizarea unui sistem de măsuri operative şi pe termen lung pentru
prevenirea şi neutralizarea ameninţărilor interne şi externe;
- asigurarea suveranităţii teritoriale a F.Ruse;
- perfecţionarea sistemului puterii de stat a F.Ruse, a relaţiilor federale, a
administraţiei locale şi legislaţiei interne;
- renaşterea şi menţinerea potenţialului militar al statului la un nivel
suficient de ridicat;
- asigurarea prezenţei militare a F.Ruse, în zone de importanţă strategică din
lume, cu respectarea normelor de drept internaţional;
- existenţa unei forţe militare capabile să asigure securitatea militară a
F.Ruse printr-o capacitate de reacţie adecvată la ameninţările probabile, în acest
sens, este necesară existenţa unei forţe nucleare care va fi utilizată pentru
respingerea oricărui stat agresor sau coaliţii de state, în orice împrejurare.
Noua doctrină care reduce constrângerile referitoare la folosirea armelor
nucleare, stipulează că folosirea acestora este necesară când au fost epuizate toate
mijloacele de soluţionare a unui conflict. Rusia deţine încă, un arsenal nuclear
important, dar forţele sale convenţionale sunt lipsite, în mare parte, de capacitatea
lor de luptă.
Principalele misiuni ale forţelor armate constau în:
- asigurarea apărării a.a. a ţării;
- intervenţia, împreună cu alte categorii de trupe şi formaţiuni militare, în
vederea respingerii agresiunii într-un război local;
 - desfăşurarea operativă pentru îndeplinirea misiunilor într-un război de
mare amploare;
- îndeplinirea misiunilor de menţinere a păcii asumate de F.Rusă.
Concluzii: F.Rusă tinde să redevină o mare putere economică şi militară.
Moscova reconsideră poziţia statelor din aceea de partener, în aceea de inamic în
momentul atingerii intereselor sale strategice. Folosirea A.N.M. este prevăzută nu
numai ca răspuns la un eventual atac nuclear, dar şi la un atac convenţional când nu
există o altă alternativă. Ameninţarea cu folosirea armamentului nuclear este un
mijloc de descurajare a statelor care atentează la securitatea F.Ruse. Secesiunea a
devenit un fenomen de maximă importanţă pentru conducerea rusă. Pentru
combaterea acesteia, Kremlinul îşi rezervă dreptul de a adopta cele mai dure
măsuri, fiind apreciată ca o problemă internă, cu implicaţii pe plan internaţional.
Noua doctrină militară îşi propune ca forţele armate ruse să intervină
oriunde în fostele republici sovietice pentru a garanta securitatea conaţionalilor şi la
nevoie, pentru a impune pacea, eventual sub mandatul O.N.U.
Doctrina militară a F.Ruse reprezintă un document al perioadei de tranziţie
al perioadei de statornicie a statului democratic, a unei economii de piaţă, de
reformă a organizării militare a statului, de transformare dinamică a sistemului de
relaţii internaţionale.
Are un caracter de apărare şi se doreşte ca o îmbinare organică, a
ataşamentului consecvent păcii cu decizia fermă de a apăra interesele naţionale, de
a garanta securitatea militară a F.Ruse şi aliaţilor ei.
Fundamentul de drept al doctrinei militare îl constituie Constituţia F.Ruse,
legile federale şi alte acte normative de drept ale F.Ruse, şi de asemenea, tratatele
internaţionale ale F.Ruse în domeniul asigurării securităţii militare.
Poziţiile Doctrinei militare pot să se precizeze şi să se completeze având în
vedere schimbările situaţiei politico-militare, caracterul şi conţinutul ameninţărilor
militare, condiţiile de construcţie, dezvoltare şi îmbunătăţire a organizaţiei militare
a statului şi, de asemenea, să se concretizeze în mesajele anuale ale Preşedintelui
Adunării Federale a F.Ruse şi directivelor de planificare a întrebuinţării Forţelor
armate ale F.Ruse, a altor trupe, formaţiuni şi organisme militare, în alte documente
pe problemele asigurării securităţii militare a F.Ruse.

5. Doctrina militară a Germaniei

Viaţa internaţională a intrat, în acest început de secol şi de mileniu într-o
perioadă extrem de complexă şi contradictorie ca urmare a mutaţiilor intervenite în
lume în ultimele decenii în cele mai importante şi diverse planuri, şi a căror
dimensiuni sunt încă greu de prevăzut cu exactitate. Aceste schimbări, de altfel din
ce în ce mai accelerate, au sporit preocupările pentru a controla „actorii” care pot
provoca mari crize în planurile politic, economic, social-spiritual sau religios şi nu
numai. În acelaşi timp şi pe acelaşi „teren”, asistăm la o manifestare asimetrică a
acestora în ecuaţia de putere, ceea ce face ca nivelurile implicării factorilor
politico-militari să fie incontestabile şi de mare importanţă.
Aceleaşi schimbări au modificat situaţia politică la scară mondială şi
implicit în Europa şi au determinat mutaţii în politicile de apărare şi în doctrinele
militare din principalele centre de putere.
Astăzi, puterea fiecărui pol în ecuaţie nu mai este exprimată în termeni
clasici militari decât parţial, pentru că la dimensiunea militară a potenţialului de
putere se adaugă cel puţin alte două dimensiuni: economică şi tehnico-
informaţională. Interdependenţa crescândă va impune actorilor mari sau mici din
sistemul relaţiilor internaţionale, căutarea de soluţii non-clasice, în vederea găsirii
unei formula optime pentru securitate şi stabilitate în lume, iar în celelalte planuri,
inclusiv cel naţional, soluţii viabile pentru apărare pe baza unor principii doctrinare
sănătoase.
Totuşi, menţinerea războiului ca fenomen al vieţii sociale contemporane
este evidentă, fapt ce obligă statele să se preocupe de securitatea şi apărarea lor.
Germania, devenită din nou ceea ce fusese înainte de 1918, se remarcă tot
mai mult ca un pol de mare putere, care în tandem cu Franţa, îndeplineşte şi rolul
de pivot al comunităţii europene.
Recunoaşterea rolului preponderent al Germaniei de putere economică şi
politică regională, de stat cu pondere demografică, prestigiu şi experienţă în Europa
şi în afara ei, s-a concretizat în elaborarea unei politici militare proprii.
În conţinutul acesteia sunt evidenţiate noile misiuni ale forţelor armate
germane, modernizarea şi înzestrarea acestora cu armament şi tehnică modernă,
capacitatea armatei de a fi în măsură să asigure securitatea ţării şi participarea
alături de aliaţi la soluţionarea unor situaţii conflictuale, excluzând conform
concepţiei specialiştilor, germani, cel puţin pentru o perioadă istorică, posibilitatea
ca Germania să se angajeze singură într-un conflict militar.
Se apreciază că dacă va izbucni un conflict în Europa, acesta nu va putea fi
decât unul de coaliţie, care va angaja în totalitate resursele umane şi materiale ale
statului.
Potrivit acestor orientări doctrinare, care stau la baza actualei politici de
apărare şi securitate a Germaniei unificate, armata germană este pe de o parte, o
armată naţională, al cărei scop este de a apăra suveranitatea ţării, iar pe de altă
parte, o armată de alianţă, care să-şi aducă contribuţia în securitatea internaţională.
În conţinutul acestor orientări este sesizabilă amprenta specificului şi intereselor
naţionale germane, care păstrează însă intercondiţionarea cu strategia militară a
NATO. În acest cadru, forţele armate germane au un rol bine determinat, structurat
în raport cu trei situaţii şi anume:
- pe timp de pace – asigură securitatea şi libertatea de acţiune politică, prin
menţinerea unei capacităţi ridicate de ripostă;
- în situaţii de criză – să fie gata de acţiune, pentru a asigura stabilitatea
factorului politic de decizie;
 - în cazul unui conflict armat – să apere interesele vitale ale Germaniei,
împreună cu armatele statelor din cadrul Alianţei Nord-Atlantice.
Aceste orientări sunt rezultatul mutaţiilor produse în Europa, precum şi a
unor factori care, în evoluţia concepţiilor doctrinare au dobândit dimensiuni noi;
dintre aceştia se pot enumera:
- situaţia geostrategică a Germaniei, determinată de dilatarea spaţiului
terestru, aerian şi maritim, de apărat;
- creşterea potenţialului economic-militar al statului;
- relaţiile politico-militare la nivelul Alianţei Nord-Atlantice şi perspectiva
creşterii responsabilităţilor Germaniei în cadrul acesteia.
Ia problemele fundamentale ale unui război de coaliţie în Europa, doctrina
militară a Germaniei se alinează în totalitate doctrinei militare NATO şi
conceptelor strategice ale Alianţei.
Procesul de reorganizare a forţelor armate germane are la bază creşterea
flexibilităţii, manevrabilităţii şi gradului de înzestrare cu tehnică a structurilor de
intervenţie rapidă, precum şi funcţionarea în condiţii bune a raportului dintre
acestea şi forţele armate principale de apărare.
Prin concepţie este prevăzut ca înzestrarea şi instruirea celor două forţe să
se facă proporţional.
În concluzie transformarea F.A.Germane dintr-o armată defensivă într-una
de intervenţie, în care trupele de uscat reprezintă componente de bază, este
apreciată ca un pas înainte pentru statutul militar al Germaniei după unificare.

6. Doctrina militară a Ungariei

6.1. Aspecte generale ale doctrinelor apărării adoptate de (unele) ţări

mici şi mijlocii europene

Evoluţiile politico-militare ale ultimilor ani tind să consacre concepte

strategice noi, întemeiate în principal, pe acţiuni comune ale unor forţe reunite
pentru intervenţia în situaţii de criză şi/sau conflict. Deşi ameninţarea militară nu
mai este percepută, în noile condiţii, ca fiind majoră pentru securitatea statelor, ca
urmare a unor evoluţii negative în mediile geopolitice şi geostrategice, acestea pot
să apară şi să se manifeste sub forma unor agresiuni directe sau combinate.
Schimbarea situaţiei de securitate, ca urmare a dispariţiei bipolarismului, a
pus statele în faţa unor opţiuni de apărare, în care soluţiile diferă în raport cu
particularităţile puterii militare ale acestora. Mă refer, în special la acelea care nu
au garanţii ferme de securitate şi îşi protejează, de regulă, strategia apărării prin
forţele proprii.
Specialiştii militari din aceste ţări, apreciază că în cazul unui război, cu cât
acesta se va extinde pe un spaţiu mai mare, cu atât agresorul va fi obligat să-şi
disperseze mai mult forţele, ceea ce îi va reduce considerabil posibilitatea
menţinerii controlului asupra spaţiilor ocupate, în condiţiile în care dispune de
aceleaşi forţe, iar acţiunile militare vor continua fără încetare.
În principal, strategia militară a ţărilor mici şi mijlocii urmăreşte
transformarea unui „război de anvergură şi de scurtă durată”, într-un război de
lungă durată, de uzură, care să ducă la măcinarea şi slăbirea continuă a forţelor
agresorului, iar în final la obligarea acestuia de a renunţa la agresiune.
Aceste tipuri de doctrine au un „caracter proponderent defensiv” şi au în
principiu, aceleaşi componente ale sistemului naţional de apărare:
- conducerea politico-militară;
- apărarea militară (inclusiv pregătirea populaţiei pentru apărare şi
pregătirea operativă a teritoriului);
- protecţia civilă a populaţiei;
- apărarea economică;
- apărarea psihologică etc.
Aplicarea practică a prevederilor acestor doctrine diferă de la ţară la ţară, în
funcţie de caracterul social – politic şi economic, situaţia geostrategică, nivelul de
dezvoltare tehnico-ştiinţifică, potenţialul uman şi militar, particularităţile geo-
climatice, tradiţiile istorice şi tipul de ameninţări posibile la adresa ţării respective.
Având în vedere FACTORII DE INFLUENŢĂ, SITUAŢIA
GEOPOLITICĂ ŞI GEOSTRATEGICĂ, în fundamentarea DOCTRINELOR
MILITARE, precum şi condiţiile specifice din „zona de interes”, vom prezenta pe
scurt CONŢINUTUL DE PRINCIPIU AL „doctrinei Ungariei...”- ţară membră a
NATO.
Dorinţa de a-şi modela o concepţie de apărare proprie, viabilă şi adaptată
fluctuaţiilor intervenite pe plan internaţional a fost exprimată şi reflectată, atât în
politica internă cât şi cea externă a UNGARIEI, începând cu perioada imediat
următoare încheierii disputelor ideologice – EST-VEST. Aceasta s-a materializat în
aprilie 1993, când Parlamentul ungar a votat „decretul cu privire la doctrina
militară naţională, document denumit „Principiile fundamentale ale politicii de
securitate”.
Documentul poartă amprenta condiţiilor în care a fost conceput, în primul
rând, faptul că Ungaria, până la desfiinţarea Tratatului de la Varşovia nu a dispus
de o doctrină militară proprie, context în care, în procesul complex al fundamentării
noilor principii doctrinare a întâmpinat greutăţi în adaptarea acestora la specificul
naţional. Vechea concepţie preluase, sub presiunea sovieticilor principiile politicii
în coaliţie, care, în final, stau tezele doctrinare ale fostei U.R.S.S., acestea având un
caracter „preponderent defensiv”.
Noua doctrină militară a Ungariei are la bază „principiul apărării suficiente
circulare”, iar concepţia de apărare nu defineşte dinainte „agresorul potenţial”.
În stabilirea bazelor politice ale doctrinei, Ungaria a pornit de la dorinţa ei
de integrare într-un „sistem european de apărare şi de cooperare regională, ceea
ce de fapt s-a întâmplat odată cu admiterea acesteia în structurile ALIANŢEI
NORD-ATLANTICE, aspect care a determinat ca perioada de căutări a celor mai
bune soluţii, de aplicare a principiilor doctrinare, să se prelungească. Doctrina
militară a Ungariei, reflectă principiile „politicii de securitate” şi ale „apărării
patriei” şi are un „caracter defensiv” fiind în concordanţă cu modificările de
orientare, care au survenit după schimbarea regimului, atât în politica internă, cât şi
în cea externă.
Odată cu admiterea în N.A.T.O., Ungaria îşi menţine orientarea asupra
principiilor enunţate pentru a intensifica activitatea de restructurare, reorganizare şi
modernizare a armatei. Astfel, Ungaria doreşte să realizeze o armată naţională
(independentă) suplă, dar puternică şi totodată, să înfiinţeze un „sistem unitar de
apărare a ţării”. De asemenea se vizează ca armata să aibă în compunere unităţi cu
o „capacitate de luptă completă”, gata de luptă permanent şi cu o dotare tehnică
modernă – situată într-o „poziţie centrală” pentru a fi în măsură să ducă acţiuni de
luptă eficiente, pe orice direcţie, astfel încât să garanteze stabilitatea internă şi să
asigure apărarea ţării doar cu forţele proprii, dar în acelaşi timp să fie compatibilă şi
cu cerinţele naţionale specifice misiunilor ALIANŢEI.
Aşadar, acţiunile militare sunt planificate a fi executate în raport cu riscurile
şi ameninţările potenţiale la adresa statului, iar Forţele Ungare de Apărare a Patriei
(ponderea principală având-o forţele terestre) sunt pregătite să îndeplinească, în
raport cu destinaţia lor de bază (misiuni de apărare a patriei) în „sistem defensiv,
circular pe Inele (exterior, interior, central) şi unele misiuni care depăşesc cadrul
destinaţiei lor de bază (protecţie civilă în caz de calamităţi, , etc.).

6.2. Concluzii:
- Acţiunile politico-diplomatice –vizează „menţinerea păcii, asigurarea
independenţei şi suveranităţii naţionale – menţinerea (păcii) ţării în afara oricărui
conflict internaţional, a oricărui război”;
- Descurajarea oricărui agresor înaintea începerii agresiunii;
- Menţinerea sub arme, în timp de pace a unor efective reduse şi asigurarea
desfăşurării într-un timp scurt a mobilizării în caz de război;
- Acţiunile desfăşurate împotriva agresorului vor avea un caracter de
apărare;
- Apărarea însă împotriva oricărui agresor, va avea un caracter naţional, atât
sub aspectul domeniilor în care se duce (politic), diplomatic, militar, economic,
psihologic etc.) cât şi al mobilizării potenţialului uman şi material necesar –
contând pe sprijinul „acţiunilor coaliţiei militare”, în cadrul ALIANTEI;
- Eforturile de apărare sunt orientate pentru definirea şi oficializarea unor
noi concepte politico-militare privind:
- securitatea naţională;
- doctrina militară;
- Doctrina militară este componentă a conceptului de securitate şi are un
caracter de specificitate proprie – evoluţia economică, socială şi politică, va permite
corecturi, completări şi chiar schimbări, concepute în acord cu principiile
ALIANŢEI, cu evoluţiile în plan european şi internaţional;
- Consolidarea stabilităţii politice şi sociale interne;
- Dezvoltarea şi prosperitatea economică;
- Stabilirea unor relaţii externe de natură să faciliteze promovarea
intereselor fundamentale etc. ale UNGARIEI:
 ANEXA NR. 1

1.
SISTEMUL MILITAR

Valori şi norme
politico-militare Instituţii militare Relaţii Funcţii, precise
(doctrine, strategii)

2. DOCTRINA NATO

ROL: „Apărarea păcii şi garantarea integrităţii teritoriale a independenţei politice

şi a securităţii statelor membre” (Conceptul strategic al Alianţei – 1999).

MISIUNI FUNDAMENTALE ALE NATO:

• Securitate;
• Consultare;
• Descurajare şi apărare;
• Parteneriat.

3. DOCTRINA S.U.A.

OBIECTIV: Apărarea intereselor SUA în lume.

FUNDAMENTE DOCTRINARE:

- Descurajarea şi apărarea strategică;

- Prezenţa avansată;
- Răspunsul adecvat la crize;
- Capacitatea de refacere;
- Conceptul de bază al acţiunii – „BĂTĂLIA AEROTERESTRĂ”
MISIUNILE F.A.:

- cucerirea şi ocuparea unor obiective importante de pe teritoriul „statului

ţintă”;
- controlul mişcărilor de trupe şi al căilor de evacuare-aprovizionare ale
uneia din părţile beligerante;
- participarea la realizarea blocadelor şi a embargoului asupra comerţului;
- crearea unor zone de protecţie pentru populaţia civilă şi împotriva
acţiunilor teroriste;
- crearea condiţiilor pentru introducerea în operaţie a forţelor de menţinere a
păcii;
- sprijinirea constituirii autorităţilor administraţiei civile.
 ANEXA NR.2

1. DOCTRINA MILITARĂ A FRANŢEI

SCOP: „asigurarea independenţei ţării şi a intereselor vitale ale naţiunii franceze”

(Eduard Baladur).
OBIECTIVE:
- Apărarea intereselor Franţei;
- Construirea Europei şi contribuţia la stabilitatea internaţională;
- Realizarea unei concepţii globale a apărării (coeziunea naţională, apărarea
civilă, apărarea economică).
PRINCIPII STRATEGICE:
- Un model de apărare echilibrat;
- Descurajarea nucleară;
- O nouă strategie de întrebuinţare a mijloacelor convenţionale.

2. DOCTRINA FEDERAŢIEI RUSE

INTERESE NAŢIONALE:
- Crearea statului social de drept, realizarea şi menţinerea armoniei sociale;
- Eliminarea extremismului politic şi religios, a separatismului şi
terorismului precum şi refacerea spirituală a Federaţiei Ruse;
- Asigurarea suveranităţii, independenţei şi integrităţii teritoriale,
consolidarea ca centru de putere a F.Ruse;
- Prevenirea agresiunii militare.
MISIUNILE F.A.:
- Apărarea A.A. a ţării;
- Respingerea agresiunii;
- Menţinerea păcii.

3. DOCTRINA MILITARĂ A GERMANIEI

SCOP: Armata este naţională apărând suveranitatea ţării şi de alianţă – scop –
participarea la asigurarea a securităţii internaţionale.
ROLUL F.A.
- Pe timp de pace – asigură securitatea şi libertatea de acţiune politică prin
menţinerea unei capacităţi ridicate de ripostă.
- În situaţii de criză – gata de acţiune pentru asigurarea stabilităţii factorului
politic de decizie.
- În caz de conflict – apărarea intereselor vitale ale Germaniei în cadrul
NATO.
 VI. ALIAN ŢELE Ş I COALIŢ I I LE MILITARE

1. Tendinţe şi evoluţii în mediul de securitate global, care determină

crearea alianţelor şi coaliţiilor militare
Analizând societatea globală se pot desprinde următoarele concluzii:
a) Europa şi Statele Unite ale Americii constituie baza alianţelor politice
şi militare cu influenţă în plan mondial.
b) Asia rămâne imună la provocările Occidentului şi fără un ajutor
substanţial al vestului îşi rezolvă singură problemele. Cel puţin deocamdată
litigiile istorice nu sunt obiect de confruntare.
c) Lumea islamică se înscrie pe coordonate de progres şi civilizaţie.
d) Federaţia Rusă, confuză deocamdată şi partener dificil de dialog,
încearcă o revigorare şi refacere a plului de putere nu de mult timp dispărut.
e) Conflictele locale şi regionale în Orientul Apropiat par a nu se mai
finaliza.
f) Dezvoltarea economică scoate pe piaţa mondială noi competitori.
g) Alianţa Nord-Atlantică este într-o dinamică accentuată, extinzându-se
spre este prin primirea de noi membrii.
Uniunea Europeană tinde să devină un actor internaţional de securitate, cu
propriile capacităţi civile şi militare de planificare a apărării şi de gestionare a
crizelor.
În aceste condiţii se pun firesc două întrebări: „Care sunt actorii de mâine,
garanţii păcii şi securităţii în lume”? şi „Poate Europa, unul din pilonii celor
patru triunghiuri strategice de securitate la nivel global, să devină exportator de
securitate”?
Cea mai previzibilă evoluţie a mediului de securitate internaţional o
constituie globalizarea, evenimentele actuale şi turnura lor anunţând o astfel de
evoluţie. Globalizarea va avea consecinţe atât în planul economic, cât şi în planul
securităţii şi, chiar dacă acestea par uneori contradictorii, ele revoluţionează
societatea umană. Această tendinţă se caracterizează pri creşterea gradului de
interdependenţă şi interacţiune în planul economic şi un proces similar în planul
securităţii; legătura strânsă dintre pace, democraţie şi prosperitate, cu efect benefic
atât la nivel micro cât şi la nivel macrosocial, pierderea unei cote de suveranitate în
beneficiul economic, determinat de interdependenţa economică şi tehnologică
dintre state; standardizarea şi omogenizarea valorilor şi normelor culturale,
ştiinţifice şi de orice altă natură.
Se manifestă pregnant o tendinţă în direcţia proliferării tehnologiilor, cu
impact asupra mediului de securitate global, realizându-se o relaţie tot mai strânsă
între explozia tehnologiilor erei informaţionale şi capacităţile cu relevanţă militară,
ceea ce schimbă în mod semnificativ esenţa acţiunilor militare, procedurile şi
tehnicile folosite. În aceste condiţii: frontierele ar putea deveni tot mai permeabile,
în special în plan economic; fizionomia războiului s-ar schimba radical, apărând şi
dezvoltându-se noi capacităţi de selectare şi lovire a ţintelor, este posibilă apariţia
şi extinderea mijloacelor de lovire mai puţin letale sau neletale care să le
înlocuiască pe cele letale; numărul ţărilor de acelaşi nivel tehnologic, inclusiv în
planul securităţii şi al acţiunilor militare ar putea creşte simţitor.
Ţările cu potenţial economic şi militar, prin acţiunile lor, vor determina
diversificarea actorilor globali de securitate. La nivel global, pe lângă SUA şi
Federaţia Rusă, în completarea listei actorilor globali, se vor adăuga probabil
Europa, Japonia, China, India şi Iranul.
Creşterea importanţei actorilor nonstatali va constitui probabil tendinţa ce
mai de substanţă. În acest sens se poate aprecia că organismele interne sau
internaţionale, constituite pe domenii şi problematici vor continua să joace un rol
important, provocând schimbarea cursurilor unor procese în diverse domenii, cum
sunt mediul înconjurător sau armamente sofisticate. Organizaţiile teroriste vor
determina apariţia unor fenomene şi menţinerea altora, cu implicaţii directe asupra
păcii şi securităţii globale.
Creşterea populaţiei constituie o tendinţă cu consecinţe şi implicaţii
imprevizibile în prezent, mai ales dacă aceasta se întâmplă în state care sunt sau vor
deveni actori mondiali. Migraţia populaţiei, în special din regiunile dens populate
dar slab dezvoltate, spre regiunile mai slab populate dar dezvoltate, ar putea crea
probleme serioase şi în planul securităţii.
Nu în ultimul rând, procesul de securitate este supus permanent unei
presiuni, aflată mereu în ascensiune, venită din partea problemelor de mediu.
Explozia demografică amplifică aceste presiuni şi este posibil ca standardele de
mediu pe care acţiunea militară şi armamentele trebuie să le atingă, să influenţeze
în mare măsură parametrii acestora.
În ceea ce priveşte Europa, putem spune că în momentul actual, se
caracterizează prin: coexistenţa statelor puternic dezvoltate şi structurate cu cele în
curs de dezvoltare şi de structurare; coexistenţa situaţiilor de pace cu cele de
conflict; echilibru, destul de fragil însă, între riscuri, ameninţări şi pericole, pe de-o
parte, şi starea de securitate, pe de altă parte; persistenţa unor divergenţe de natură
frontalieră; pătrunderea fundamentalismului islamic; încercarea neabătută a unor
state de integrare în structurile europene şi euro-atlantice; dorinţa de autonomie a
unor state sau grupuri din cadrul statelor. Coexistenţa Alianţei Nord-Atlantice cu
Uniunea Europeană în formula actuală, în care prima are responsabilităţi
predominant militare iar cea de-a doua responsabilităţi preponderent civile, se pare
că este perimată. Analiştii americani prevăd trei variante:
• o Europă integrată economic şi monetar în care NATO va juca un rol
foarte puternic în plan militar;
 • o Europă confederativă în care Germania, Franţa şi Marea Britanie vor
avea un rol tot mai important iar NATO îşi va limita responsabilitatea la apărare
colectivă;
• o Europă federală cu diminuarea dramatică a rolului sau dispariţia
NATO şi preluarea de către UE a tuturor problemelor de securitate.
Statele Unite ale Americii, cel de-al doilea pilon al triunghiului european de
securitate, se apreciază că vor rămâne până spre anul 2025 o forţă în plan politic,
militar şi cultural cu rol semnificativ în mediul internaţional. Vor fi dominate de
frământări interne generate de organizaţiile non-guvernamentale, a căror importanţă
internaţională va creşte, cu implicaţii inclusiv asupra intereselor SUA. Totodată vor
apărea probleme legate de suveranitatea SUA, trebuind să colaboreze în interiorul
organizaţiilor internaţionale, al actorilor non-statali. Preocuparea de menţinere a
superiorităţii în domeniul armelor de distrugere în masă şi al războiului
informaţional va fi esenţială. Care va fi strategia pe care o vor adopta SUA, rămâne
de văzut.
Cel de-al treilea pilon de securitate al triunghiului european, Federaţia Rusă
are cel puţin trei variante de evoluţie;
• spre o Rusie autoritară, cu un comportament activ faţă de Europa,
NATO şi Orientul Apropiat, o economie necompetitivă dar va deţine forţe de
securitate capabile să apere actualele structuri federale şi să menţină ţara unită, gata
oricând să ameninţe cu întrebuinţarea armelor nucleare;
• spre o Rusie confuză, partener dificil de dialog, în special privind
extinderea în continuare a NATO, cu un potenţial militar suficient pentru a exercita
control la nivel regional, în primul rând nuclear;
• spre o Rusie democratică, cu orientare clară spre economia de piaţă
partener cooperant al NATO şi UE, cu interese regionale în extindere dar favorabile
procesului de globalizare.
Concluzionând asupra celor prezentate putem afirma că în competiţia
stabilirii grupărilor de state, alianţelor politico-militare, NATO şi UE contribuie
decisiv, cel puţin în această etapă la pacea şi securitatea globului, fiind exportatori
de securitate.
Apariţia unor noi puteri, a actorilor non-statali într-o etapă sau alta pot
determina restrângerea sau creşterea rolului NATO sau UE pe plan mondial.

2. Premise ale constituirii alianţelor şi coaliţiilor militare.

Unirea oamenilor , a entităţilor sociale pentru a putea preveni şi înlătura un
pericol comun reprezintă un drept natural, care are determinări de ordin ontologic,
nomologic, axiologic, praxiologic şi teleologic. Analiza evenimentelor istorice
petrecute din evul mediu până în zilele noastre ne oferă o multitudine de situaţii în
care entităţile sociale au creat alianţe sau coaliţii pentru promovarea unor interese
prin acţiuni defensive sau ofensive.
 Desfăşurarea şi încheierea „Războiului Rece” au condus la prăbuşirea
sistemului bipolar de organizare a arhitecturii internaţionale de securitate şi trecerea
la un sistem în care se confruntă două tendinţe: organizarea arhitecturii de
securitate pe criteriul unipolarităţii, pe de o parte, dorit şi promovat de către SUA
şi, pe de altă parte, organizarea arhitecturii de securitate pe criteriul multipolarităţii,
promovat de către unele state şi organizaţii precum Federaţia rusă, R.Chineză,
Franţa şi Uniunea Europeană.
În cadrul fenomenului de globalizare se manifestă tot mai mult creşterea
interdependenţelor dintre state şi dintre diferite organizaţii neguvernamentale care
depăşesc cadrul statului naţional. Iată, aşadar, un complex de relaţii care pot scăpa
de sub controlul unor organisme internaţionale şi care pot conduce la fenomene
entropice.
Complexitatea relaţiilor şi problemelor internaţionale, necesită creşterea
rolului unor organisme internaţionale precum ONU, OSCE, UE concomitent cu
reformarea acestora.
Statele naţionale rămân subiect de drept internaţional, dar nu mai pot
rezolva singure complexitatea problemelor care s-au internaţionalizat şi, de aceea,
ele sunt obligate să se integreze în structuri de securitate internaţionale. Ca atare, se
manifestă un proces de integrare în structurile de securitate precum NATO şi
Uniunea Europeană la care a aderat şi România. Aceasta presupune crearea unor
compatibilităţi cu aceste structuri, care nu pot fi realizate decât prin acţiuni în toate
domeniile vieţii sociale: politic, economic, social, ecologic, militar etc. cu efecte
negative asupra nivelului de trai al populaţiei, cel puţin pe termen scurt. În aceste
condiţii pe măsura integrării în aceste structuri de securitate, statele naţionale îşi
vor transfera o serie de competenţe către instituţiile interguvernamentale sau
supranaţionale.
Opţiunea de integrare a României în NATO şi UE reprezintă acţiunea
naturală, necesară şi legitimă derivată din dreptul internaţional, din interesele şi
valorile comune ale României cu cele occidentale.
NATO şi UE au asigurat securitate, stabilitate şi prosperitate pentru
membrii săi, cooperare şi stabilitate internaţională, respectarea drepturilor omului,
statului de drept şi a competenţelor naţionale ale statelor membre.
Unul din fenomenele care se manifestă pe plan mondial este terorismul,
care are cauze multiple şi nu poate fi menţinut sub control decât în cadrul unor
structuri de securitate unde să fie adoptate principii şi norme unanim recunoscute,
create instituţii şi instrumente pentru desfăşurarea unor acţiuni eficiente împotriva
acestui flagel. SUA, în urma atentatelor din 11 septembrie 2001 au preluat iniţiativa
luptei împotriva terorismului la care au aderat majoritatea statelor civilizate printre
care şi România. Terorismul vizează viaţa, liniştea, valorile democratice şi a găsit
ca teren propice de manifestare, societăţile democratice occidentale – pericolul
fiind restrângerea unor libertăţi democratice.
 Dreptul statelor la apărarea individuală şi la apărarea colectivă este asigurat
prin prevederile Cartei ONU semnată la San Francisco în ziua de 26 iunie 1945.
Astfel, se permite „dreptul inerent de autoapărare individuală sau colectivă în cazul
în care se produce un atac armat împotriva unui membru al ONU, până când
Consiliul de Securitate va lua măsurile necesare pentru menţinerea păcii şi
securităţii internaţionale. Măsurile luate de membrii în exercitarea acestui drept de
autoapărare vor fi aduse imediat la cunoştinţa Consiliului de Securitate şi nu vor
afecta în nici un fel puterea şi îndatorirea Consiliului de Securitate, în temeiul
acestei Carte de a întreprinde oricând acţiunile pe care le va socoti necesare pentru
menţinerea sau restabilirea păcii şi securităţii internaţionale”23. De asemenea, Carta
permite „existenţa unor acorduri sau organisme regionale destinate a se ocupa cu
problemele privind menţinerea păcii şi securităţii internaţionale care sunt
susceptibile de acţiuni cu caracter regional, cu condiţia că asemenea acorduri ori
organisme, precum şi activitatea lor, să fie compatibile cu Scopurile şi Principiile
Organizaţiei”.24
Atât NATO cât şi UE prin Tratatul Atlanticului de Nord din 4 aprilie 1949
semnat la Washington, respectiv tratatele Uniunii Europene respectă prevederile
Cartei ONU şi, prin urmare, sunt constituite în deplină legalitate şi legitimitate.
Una din dimensiunile securităţii naţionale este apărarea naţională care are
drept scop prevenirea, descurajarea şi respingerea oricărei agresiuni militare la
adresa României.
Apărarea naţională cuprinde ansamblul de măsuri şi activităţi adoptate şi
desfăşurate de statul român în scopul de a garanta suveranitatea naţională,
independenţa şi unitatea statului, integritatea teritorială a ţării şi democraţia
constituţională. Este un atribut inalienabil al statului român şi se poate realiza prin
autoapărare individuală sau colectivă.
Autoapărarea individuală este specifică statelor nealiate şi neintegrate în
alianţe sau coaliţii. În situaţii excepţionale statele naţionale integrate în alianţe pot
fi puse în postura de a se apăra în mod individual sau în cadrul unor coaliţii formate
pe baza unor înţelegeri conjuncturale.
Din experienţa NATO şi a modului de aplicare a Tratatului Atlanticului de
Nord semnat la Washington la 4 aprilie 1949 putem defini apărarea colectivă ca un
ansamblu de măsuri şi acţiuni desfăşurate în toate domeniile de un grup de state
reunite într-o alianţă sau coaliţie, pe baza unui tratat sau înţelegere, în conformitate
cu prevederile Cartei ONU în scopul apărării valorilor şi intereselor fundamentale
comune împotriva oricărei agresiuni armate, menţinerii stabilităţii şi securităţii
internaţionale.

23
Carta ONU, art.51
24
Carta ONU, art.52.
 Între apărarea naţională şi cea colectivă există o relaţie biunivocă, se
presupun şi se intercondiţionează reciproc. Scopul şi obiectivele apărării naţionale
se pot realiza cel mai eficient în carul apărării colective.
Apărarea naţională şi apărarea colectivă nu sunt incompatibile. Prima poate
fi considerată ca parte a apărării colective, atunci când toate obiectivele ei se
regăsesc în cele ale apărării colective sau complementară, când doar o parte din
acestea sunt comune.
În cadrul alianţei, apărarea naţională se concepe şi se planifică într-un
sistem integrat pe baza principiilor cuprinse în tratat. În afara obligaţiilor pe care
statele naţionale le au în cadrul alianţei, ele pot să-şi dezvolte capacităţi militare în
funcţie de posibilităţile, situaţia şi interesele specifice.
Alianţele pot cuprinde principii şi norme prevăzute în tratate, un sistem
instituţional politico-militar şi capacităţi militare comune şi cele ale statelor
naţionale, precum şi misiunile de îndeplinit.
Apărarea colectivă se desfăşoară pe baza unor tratate elaborate şi adoptate
de un grup de state constituite în alianţe sau coaliţii cu respectarea strictă a Cartei
ONU. În cuprinsul tratatelor sunt incluse scopul, obiectivele, misiunile alianţei şi
modalităţile de organizare şi funcţionare a cesteia. Deciziile se iau la nivelul politic
prin unanimitatea voturilor exprimate de către statele membre.
Orice acţiune întreprinsă de o alianţă politico-militară ce vizează pacea şi
securitatea internaţională trebuie să fie compatibilă cu scopurile şi principiile Cartei
ONU, să fie aduse imediat la cunoştinţă Consiliului de Securitate şi să nu afecteze
în nici un fel puterea şi îndatoririle acestuia, Alianţele politico-militare pot fi
folosite de către Consiliul de Securitate pentru aplicarea acţiunilor de constrângere
a unor state sub autoritatea obligatorie a acestuia. De asemenea, o alianţă politico-
militară nu poate acorda sprijin unui stat supus unor constrângeri din partea
Consiliului de Securitate.
Orice stat poate deveni membru al unei alianţe politico-militare depunând
un instrument de aderare dacă se angajează să respecte prevederile tratatului care
stă la baza alianţei, primeşte invitaţia de aderare, care este aprobată de parlamentele
statelor membre. În acelaşi timp, orice stat poate înceta a mai fi parte a tratatului
prin depunerea unui instrument de denunţare în condiţiile stabilite prin tratat.
Pe baza tratatului, alianţa politico-militară elaborează strategii de acţiune
pentru îndeplinirea scopului şi obiectivelor comune şi instituţii militare adecvate.
Scopul şi obiectivele alianţei se realizează prin acţiuni separate ale statelor membre
sau în comun în cadrul apărării colective în care scop statele membre vor creşte
capacitatea lor individuală şi colectivă de rezistenţă împotriva unui atac armat şi îşi
vor oferi asistenţa mutuală necesară.
Alianţa politico-militară asigură indivizibilitatea securităţii aliaţilor: un atac
împotriva unuia dintre ei este considerat un atac împotriva tuturor.
 Partajarea echitabilă a rolurilor, riscurilor şi responsabilităţilor, cât şi
avantajelor legale de apărarea comună reprezintă unul din principiile care dau
substanţă şi coeziune alianţei.
Alianţele politico-militare nu se consideră adversarul nici unei ţări decât în
condiţiile prevederilor Cartei ONU.
Scopul oricărei alianţe politico-militare trebuie să se înscrie în scopurile şi
principiile Cartei ONU şi să contribuie la menţinerea păcii şi securităţii
internaţionale. Pentru stabilirea scopului şi obiectivelor unei alianţe politico-
militare se au în vedere:
• valorile şi interesele fundamentale comune;
• prevederile Cartei ONU;
• riscurile, ameninţările, vulnerabilităţile şi pericolele la adresa securităţii
alianţei, în ansamblul său, şi la adresa statelor membre.
Scopul unei alianţe politico-militare este apărarea valorilor şi intereselor
fundamentale comune împotriva oricărei agresiuni armate, menţinerii stabilităţii şi
securităţii internaţionale în conformitate cu prevederile Cartei ONU.
NATO este organizaţia politico-militară la care a aderat şi România pentru
că scopul şi obiectivele acesteia corespund cel mai bine cu scopul şi obiectivele
apărării naţionale.
„Scopul NATO este definit în Tratatul Atlanticului de Nord din 4 aprilie
1949 ca fiind apărarea popoarelor, moştenirea şi civilizaţia comune, bazate pe
principiile democraţiei, libertăţile individuale în regiunea Atlanticului de Nord,
unirea eforturilor pentru apărarea colectivă şi pentru apărarea păcii şi securităţii
internaţionale”.25
Scopul unei alianţe politico-militare se realizează prin îndeplinirea unor
obiective care, în principiu ar putea fi:
• elaborarea unor strategii de acţiune în concordanţă cu prevederile
Cartei ONU şi cu evoluţia fenomenului militar contemporan;
• cooperarea internaţională;
• organizarea unui sistem de conducere politico-militară eficient;
• crearea şi menţinerea unor capabilităţi militare integrate operaţionale;
• lărgirea şi consolidarea alianţei prin primirea de noi membri şi prin
menţinerea coeziunii dintre statele membre;
• prevenirea, descurajarea şi respingerea oricărei agresiuni militare
produse asupra membrilor alianţei;
• realizarea unor obiective de securitate, altele decât războiul.
Pe baza tratatului, alianţele politico-militare elaborează strategii de acţiune
în care sunt cuprinse obiectivele, misiunile, forţele, mijloacele şi modalităţile
necesare pentru îndeplinirea acestora.

25
Tratatul Atlanticului de Nord, preambul.
 Misiunile alianţei sunt de esenţă politico-militară şi cuprind domeniile
securităţii şi apărării precum şi alte domenii prin care se asigură prevenirea şi
gestionarea crizelor, care ar putea afecta interesele alianţei.
În domeniul securităţii se pot proiecta şi îndeplini misiuni, precum:
• crearea unui mediu internaţional de securitate favorabil pentru
îndeplinirea scopului şi obiectivelor alianţei;
• consultarea permanentă a membrilor alianţei în vederea identificării
riscurilor şi ameninţărilor la adresa intereselor comune şi coordonarea
corespunzătoare a eforturilor comune;
• colaborarea permanentă cu instituţiile internaţionale de securitate în
problemele de interes ale alianţei;
• cooperarea şi parteneriatul cu alte ţări şi organizaţii care pot contribui
la îndeplinirea unor obiective de interes comun.
În domeniul apărării alianţei, misiunile pot fi:
• apărarea păcii şi garantarea independenţei politice şi integrităţii
teritoriale a statelor membre;
• gestionarea eficace şi eficientizarea crizelor prin operaţii militare;
• participarea la acţiuni multinaţionale pentru prevenirea crizelor majore
care ar putea afecta interesele alianţei, pacea şi stabilitatea
internaţională.
Misiunile alianţei politico-militare pot fi îndeplinite prin participarea tuturor
statelor membre sau a celor interesate în funcţie de situaţia concretă creată. Alianţa
în întregul ei nu poate fi angajată în rezolvarea unei crize decât cu aprobarea tuturor
membrilor săi şi numai în condiţiile prevederilor tratatului şi ale Cartei ONU.
Pentru îndeplinirea obiectivelor alianţei, pe baza prevederilor tratatului se
creează structuri organizatorice de conducere politico-militară şi de execuţie.
La nivelul de conducere politico-militară se constituie un consiliu, care este
investit cu autoritate politică şi puteri decizionale, alcătuit din reprezentanţi
permanenţi ai tuturor statelor membre. Deciziile se iau prin consensul statelor
membre, reprezentanţii acestora vând rangul de ambasadori fiind secondaţi de
personal politic şi militar.
Consiliul are competenţa de a crea organisme subordonate şi de a stabili
responsabilităţi pe domenii de activitate. Pentru avizarea activităţilor militare
pentru instituţia supremă a alianţei se creează un comitet militar. Acesta este ajutat
în activitatea sa de un stat major militar integrat alcătuit din personal militar detaşat
din diferite ţări şi personal civil administrativ. Acesta este organul executiv al
comitetului militar şi veghează la exercitarea în bune condiţii a directivelor şi
hotărârilor comitetului militar.
Pentru conducerea nemijlocită a acţiunilor militare se poate crea o structură
integrată de comandă formată din comandamente strategice şi regionale.
 În compunerea structurilor de execuţie pot intra forţe de reacţie rapidă, forţe
principale şi forţe de sprijin (rezervă) a căror compunere diferă în funcţie de
evoluţia riscurilor şi ameninţărilor la adresa alianţei.
Concluzionând, o alianţă militară nu are o armată distinctă ci îşi creează
structuri comune de conducere politico-militară iar statele naţionale membre se
angajează cu forţe militare.
Apărarea colectivă se poate realiza în cadrul alianţelor militare sau în
coaliţii militare.

3. Alianţele militare
Cadrul juridic internaţional permite realizarea alianţelor militare în vederea
autoapărării colective a statelor împotriva unui eventual atac armat.
Alianţele militare trebuie să aibă un caracter defensiv şi să fie compatibile
cu scopurile şi principiile O.N.U., apărarea fiind considerată un drept natural al
tuturor entităţilor sociale, inclusiv a statelor sau grupurilor de state. Lordul
Pamerson la 1848 considera că „nu avem aliaţi veşnici nici duşmani permanenţi.
Interesele noastre sunt veşnice şi permanente şi aceste interese suntem datori a le
urma”, aforism care a devenit laitmotivul întregii epoci ce a urmat.
Sintagma de alianţă militară a intrat demult în limbajul politic, diplomatic,
militar şi academic, având determinări de ordin politic, militar, axiologic, teleologic
şi ontologic.
Alianţa militară poate fi definită ca o „înţelegere consemnată într-un
tratat prin care statele semnatare îţi asumă obligaţia reciprocă de a acţiona, cu
toate sau numai cu o parte din forţele lor armate, împotriva unui adversar
comun.26De asemenea alianţa militară mai este definită ca „o înţelegere încheiată
pe baza unor acorduri oficiale între două sau mai multe state, cu obiective
politice şi militare pe termen mediu şi lung, care urmăreşte realizarea unor
interese şi scopuri comune, precum şi promovarea valorilor naţionale ale
membrilor săi”.27Aşadar alianţa militară presupune existenţa şi semnarea unui
tratat de către două sau mai multe state, structuri politico-militare de conducere
comune, precum şi forţe armate de alianţă. În cuprinsul tratatelor se regăsesc
normele, principiile, valorile, obligaţiile statelor membre şi modalităţile de
prevenire şi respingere a unei agresiuni armate în condiţiile respectării Cartei
O.N.U. Structurile politico-militare de conducere comună se realizează pe baza
principiilor din tratat, organizarea şi funcţionarea acestora fiind în concordanţă cu
scopul şi obiectivele comune.
Proiectarea şi realizarea unei alianţe militare presupune:
• identificarea intereselor de securitate comune şi armonizarea acestora;

26
Lexicon militar, Editura Saka, Chişinău, R.Moldova, 1994.
27
Doctrina pentru operaţiile întrunite multinaţionale, Bucureşti , 2001
 • analiza mediului internaţional de securitate şi, îndeosebi a riscurilor,
ameninţărilor şi pericolelor existente şi a celor ce ar putea apărea la
adresa securităţii comune;
• elaborarea tratatului comun cu principiile normele şi modalităţile de
respingere a unei agresiuni armate în concordanţă cu dreptul
internaţional şi cu revederile Cartei O.N.U.;
• acceptul statelor de a adera la alianţa militară;
• crearea structurilor politico-militare de conducere comună;
• stabilirea resurselor necesare şi a obligaţiilor comune şi individuale de
ordin politic, militar şi financiar;
• elaborarea conceptelor strategice pentru îndeplinirea scopului şi
obiectivelor comune;
• asigurarea funcţionalităţii alianţei prin desfăşurarea de activităţi
politice şi militare comune şi prin dimensionarea şi adaptarea acestora
la noile provocări la adresa securităţii comune.

Elemente de specificitate ale alianţei militare

Doctrina americană, prin publicaţiile JP 1+02, FM 100-5 101-5-1 prezintă
alianţa drept „rezultatul unor înţelegeri oficiale între două sau mai multe naţiuni
vizând obiective pe termen lung, care corespund intereselor comune ale
membrilor”.
Alianţa militară, spre deosebire de coaliţia militară , are următoarele
elemente de specificitate:
• congruenţa valorilor politice, economice, culturale, spirituale şi
militare;
• constituirea, de regulă, din timp de pace;
• scopul şi obiectivele sunt axate pe întărirea securităţii şi apărării
comune;
• instrumentele juridice ce autentifică alianţele conţin clauzele bine
fundamentate prin tratate şi oferă garanţii de natură politică, economică, militară şi
de altă natură care se reevaluează periodic;
• alianţele îşi constituie comandamente unificate din timp de pace îşi pot
extinde responsabilităţile în afara teritoriilor statelor semnatare;
• declarativ, alianţele au caracter defensiv;
• alianţele îşi armonizează interesele şi acţiunile iar deciziile se iau prin
consens.

Domenii posibile de confruntare a alianţelor militare

Confruntările la începutul mileniului al treilea între state, grupări de state şi
alianţe politico-militare, vor fi determinate de scopurile şi interesele acestora atât la
nivel local, cât şi la nivel regional şi global, acestea constituindu-se în factori de
mişcare pentru state, grupări sau alianţe.
Din anumite puncte de vedere interesele pot fi : interese naţionale, interese
specifice, interese globale, interese regionale, interese de securitate, interese
economice, interese politice, interese ideologice. În aceeaşi perspectivă, scopurile
în relaţiile internaţionale, pot fi: scopuri naţionale, economice, politice, teritoriale
sau strategice; scopuri vitale şi secundare; scopuri stabile, viabile, generale şi
specifice; scopuri comune, complementare sau conflictuale.
Este important de menţionat că uneori pe termen scurt interesele actorilor în
scena de putere pot coincide, iar pe termen lung ele pot deveni divergente.
Deşi domeniile de confruntare îmbracă forme distincte, ca: domeniul
politic, domeniul ideologic, domeniul economic, domeniul civilizaţional, domeniul
teritorial, domeniul militar etc., faptul că ele, într-o eventuală confruntare,
constituie tot atâtea variante şi punţi de acţiune, determină o abordare a problemei
în globalitatea ei şi nu pe părţi ceea ce ar duce inevitabil la o înţelegere eronată a
problemelor fundamentale, a fenomenelor.
Interdependenţele dintre acestea fac posibilă existenţa statului, constituirea
de grupări de state sau alianţe politico-militare.
Dintotdeauna, spaţiul a constituit suportul, mediul în care actorii îşi dispută
interesele. În epoca actuală spaţiul prezintă un interes major numai pentru
recurgerea la ultimul argument, forţa în forma ei militară, confruntările militare de
amploare, cunoscut fiind faptul că dominaţia spaţiului, pe verticală conferă
subiectului o superioritate de necontestat. Teritorialitatea se manifestă în spaţiul
politic prin spaţiul de suveranitate, delimitat de frontierele de stat, şi prin spaţiul de
control politic concretizat în zona în care un actor îţi impune voinţa politică. Actorii
care îşi afirmă suveranitatea sau îşi instituie controlul în spaţiul politic, sunt în
competiţie în spaţiul economic şi îşi pun amprenta în spaţiul spiritual. Când arta
compromisului este depăşită şi interesele devin ireconciliabile, actorii recurg la
război în spaţiul geostrategic.
Este de actualitate tendinţa de erodare şi înlăturare a statului naţional.
Europa de Est este străbătută de un curent de apariţie a noi state naţionale pe
ruinele fostelor state federale (Cehoslovacia şi Iugoslavia) sau imperiale (URSS)
ceea ce atrage oprobiul Europei Occidentale. Dacă în vest se manifestă tot mai
pregnant fluidizarea frontierelor, transparenţa şi chiar dispariţia lor, în est şi sud-est
frontiera constituie o sursă inepuizabilă de conflict şi război.
Spaţiul de control politic a îmbrăcat şi îmbracă forma sferelor de influenţă
şi reprezintă modul de manifestare a relaţiilor dintre dominanţii şi dominaţii
sistemului relaţiilor internaţionale. Dacă după cel de-al doilea război mondial
bipolarismul creat a condus la un nou echilibru de putere în diferite regiuni,
inclusiv în Europa, astăzi asistăm la multiplicarea spaţiilor de influenţă şi control,
determinate şi caracterizate fiind de:
• apariţia spaţiilor tampon (spaţii gri) cu statut aparte;
 • interesele vitale legate de controlul spaţiului economic;
• existenţa pe glob a unor zone de interes global (golful Persic);
• trecerea lumii de la politica caracterizată de interesele internaţionale,
interstatale la o lume a afacerilor care ignoră frontierele actuale;
• creşterea rivalităţilor de interese din sfera economică şi a intensităţii
acestora.
Din această perspectivă, harta lumii prezintă puncte şi regiuni de maximum
şi minimum interes politic; maximum interes – regiuni de intensă viaţă politică;
minimum interes – regiuni în care ritmul politic este mai domol.
Spaţiul economic de departe domeniul cel mai actual de confruntare între
marii actori ai lumii, lupta pentru accesul şi controlul în anumite zone duce la
tensionarea sau chiar la deteriorarea gravă a echilibrului sistemului relaţiilor
internaţionale. Resursele constituie în acelaşi timp obiectiv strategic, ţintă în situaţii
conflictuale şi instrumente de ducere a războiului. Materiile prime de importanţă
vitală constituie totodată mijloc de presiune în mâna unor actori pentru alţi actori;
embargoul asupra unor ţări din Golful Persic sau asupra Iugoslaviei sunt exemple
de necontestat. Este de notorietate Turcia, care prin amenajările hidrografice făcute
pe fluviul Eufrat (barajul Ataturk) a afectat Siria şi Iranul, în situaţii de conflict
putând să le diminueze drastic rezerva de apă.
Astăzi, zonele de fricţiune sau de convergenţă s-au coagulat în jurul marilor
bazine de resurse energetice şi a punctelor strategice. Golful Persic, cu resursele
sale energetice şi disputa pentru controlul traseelor din zona Mării Caspice fiind de
actualitate.
„Statele ocupă virtual întregul spaţiu politic mondial dar numai o fracţiune
din totalul spaţiului economic”28 datorită, pe de-o parte activităţilor economice ale
actorilor non-statali sau corporaţiilor transnaţionale, iar pe de altă parte, situaţiei
schimbătoare a relaţiei dintre state şi actorii non-statali care îmbracă forme de la o
extremă la alta, de la coexistenţa paşnică la conflicte generatoare de embargouri,
restricţii la import sau export, taxe, etc. Totodată companiile transnaţionale,
giganţii economico-financiari scapă de sub reglementările statale, uneori interesele
acestora ajung să devină incompatibile cu interesele naţionale ale statelor, ceea ce
duce la o confruntare şi mai acerbă. Tocmai din această cauză instituţiile şi
organizaţiile care într-un fel sau altul sunt implicate în gestionarea relaţiilor
internaţionale au în vedere actorii clasici-state – şi mai puţin organizaţiile
transnaţionale şi multinaţionale, puterile non-statale car evoluează, de cele mai
multe ori independent de lumea în care funcţionează statele şi raporturile
interstatale.
Ca un motor al dezvoltării economice, spaţiul tehnologic constituie un
domeniu de confruntare intens disputat. Tehnologia, sistemului educaţional şi
creşterea economică constituie principalele elemente de putere. Locul şi rolul unui
28
Seergiu Tămaş, Geopolitica. O abordare prospectivă, Editura Noua Alternativă, 1995.
actor în ecuaţia de putere sunt date de potenţialul său de putere. Alvin Toffler
sublinia că „puterea implică folosirea violenţei, averii şi cunoaşterii, pentru a face
oamenii să acţioneze într-un sens”29. Care dintre actori va înţelege importanţa
calităţii în potenţialul de putere, element dat de cunoaştere, creştere economică,
stabilitate şi coeziune naţională, acela va avea un însemnat avantaj strategic în
ecuaţia de putere.
Tehnologia va putea permite curând distrugerea elementelor cheie ale unui
obiectiv militar fără a ucide soldaţi sau a distruge complet ţinta. Tehnologia, prin
tehnici şi procedee de prelucrare a minţii, va permite ca adversarul să devină aliat şi
va constitui baza fabricării informaţiilor, transportului lor la ţintă şi evaluării
efectelor. Tehnica şi mijloacele de luptă pe şi sub apă, în teren, în aer şi în cosmos,
armamentele inteligente şi utilizatorul lor, luptătorul secolului XXI, vor asigura
supremaţia în toate domeniile de confruntare.
Spaţiul civilizaţional cunoaşte la acest început de mileniu transformări
dintre cele mai spectaculoase datorate atât creşterii demografice cât şi regimurilor
politice ale statelor cărora aparţin. La acestea se adaugă efectele pe care le-au
produs de-a lungul timpului, fie delimitarea arbitrară a spaţiului de suveranitate, fie
migraţia necontrolată dintr-un stat într-altul, din diverse motive, şi nu în ultimul
rând, evoluţia culturii proprii statelor. Domeniul de confruntare civilizaţional este
cu atât mai actual cu cât puterile non-statale şi statele puternice încearcă să-şi
impună propriile lor puncte de vedere privind evoluţia civilizaţiilor şi relaţiilor
internaţionale pe care să le stabilească în viitor.
Apariţia civilizaţiilor transatlantică şi a Europei Occidentale a deschis o
nouă etapă în confruntarea intercivilizaţională. Occidentul încearcă pe toate căile,
fie ele diplomatice, economice, militare sau de altă natură, folosind mijloace
secrete, propagandistice, chiar constrângerile şi făcând apel la state terţe pentru a le
obţine sprijinul în procesul de democratizare şi respectare a drepturilor omului,. în
timp ce rezultatele acestui uriaş efort sunt puţin vizibile. Ţările asiatice a căror forţă
economică este în continuă creştere se manifestă ca şi când ar fi imune la presiunea
occidentului. Islamul rezistă şi el la iniţiativa occidentului. Acţiunile provocatoare
generate în unele zone ale lumii au agitat şi mai mult apele, situaţiile conflictuale
fiind parcă mai dinamice ca oricând.
Din confruntarea deschisă între voinţa occidentului, sprijinită de o serie de
acţiuni ale unor grupări etnice, religioase sau de altă natură, s-au născut germenii
unor conflicte intercivilizaţionale la diferite niveluri:
• local, de tipul microconflictelor între state vecine de civilizaţii diferite;
• între grupuri ce aparţin diferitelor civilizaţii din interiorul unui stat;
• între grupuri care încearcă să creeze noi state;
• conflictele liniilor de falie, răspândite în special între musulmani şi
non-musulmani;
29
Alvin Toffler, Puterea în mişcare, Bucureşti, 1995.
 • global, conflictele statelor nucleu se produc între state ale diferitelor
civilizaţii.
Domeniul militar constituie spaţiul de confruntare al statelor şi alianţelor
atunci când toate argumentele au fost epuizate. Echilibrele şi dezechilibrele de
putere determină starea sistemului relaţiilor internaţionale. Dacă echilibrul este
asociat cu pacea şi securitatea, dezechilibrul, prin intensitate şi gradualitate,
conduce la starea de criză, la conflicte de toate felurile – diplomatice, ecologice,
ideologice – în ultimă instanţă la război.
Războiul este mai mult decât o confruntare militară. Analizând creşterea şi
declinul marilor puteri, Paul Kennedz concluziona: „Nu există nici o îndoială că
într-un război prelungit pentru hegemonie între marile puteri, victoria va fi
întotdeauna de partea aceluia care posedă structurile de producţie cele mai
înfloritoare” 30 .
Apariţia şi dezvoltarea armelor nonletale, o revoluţie în domeniul militar nu
vor reuşi să aibă acelaşi impact pe care l-a avut producerea sau deţinerea armei
nucleare. Faptul că lumea nu a trecut încă printr-o experienţă a războiului nuclear,
Japonia constituind doar un experiment tragic, menţine în gândirea strategică a
marilor puteri ideea folosirii armamentului nuclear, acesta continuând să joace un
rol deosebit de important în potenţialul de putere al unui sau altuia dintre statele
lumii.
O caracteristică a războiului modern o constituie importanţa tot mai palidă
pe care o are populaţia unui stat precum şi numărul de militari combatanţi.
Concludentă este experienţa forţelor americane în Golful Persic unde unui număr
de două sute de mii de combatanţi americani li s-a opus un milion de luptători
irakieni, rezultatele fiind cele unanim recunoscute.
Fără a epuiza domeniile de confruntare la început de mileniu, considerăm că
dacă la nivelul statelor mici problemele nu sunt unanim acceptate şi rezolvate fără
conflicte sau neînţelegeri, cu atât mai mult la nivel mondial unde paleta subiecţilor,
intereselor şi scopurilor acestora este mult mai cuprinzătoare.
La începutul mileniului al treilea alianţele politice şi militare au poziţii
dominante în sfera de putere ale căror coordonate le permit să intervină decisiv
pentru asigurarea mediului de securitate global.
Rolul alianţelor politice şi militare este de a evalua corect şi oportun
riscurile şi ameninţările la adresa democraţiei şi stabilităţii, a securităţii pe plan
local, zonal şi global şi de a interveni, făcând apel la toate mijloacele de care
dispun, inclusiv la forţa armată, pentru contracararea şi neutralizarea acestora. Prin
urmare, rolul principal îl constituie asigurarea păcii şi securităţii mondiale.
Limitele de acţiune ale alianţelor politice şi militare sunt tot mai mult
influenţate de mutaţiile ce se produc pe plan mondial.

30
Paul Kennedz, Naissance et declin des grande puissanus, Pazot, 1992
 Transformările în economia mondială, mondializarea informaţiilor,
globalizarea problemelor de securitate scot în evidenţă ca actori puterile nonstatale,
în care organizaţiile transnaţionale, internaţionale şi supranaţionale vor juca un rol
deosebit.
După „Războiul Rece” actorii clasici, statele, au generat grave crize politice
şi militare, ceea ce a dus la creşterea la cote fără precedent a rolului şi importanţei
actorilor non-statali, cum este de exemplu ONU, astăzi neexistând practic nici-o
problemă în care ONU să nu fie implicată în mod direct.
Din punct de vedere financiar, Banca Mondială şi Fondul Monetar
Internaţional, actori de primă mărime, se implică din ce în ce mai profund în
rezolvarea problemelor în lumea a treia, în ţările fostului imperiu sovietic dar şi în
celelalte ţări foste comuniste, toate acestea depinzând într-o măsură considerabilă
de politicile celor două organisme.
Implicarea mai multor actori într-o criză, nu totdeauna cu interese comune
sau convergente, limitează posibilităţile de acţiune mai ales dacă între statul criză şi
unul dintre actori există animozităţi.
Pan-ideile şi mişcarea centrelor de civilizaţie şi cultură, tendinţa de a folosi
matricea culturală drept vector pentru impunerea propriilor structuri politice sau
pentru dominaţia economică , jocurile politice, interesele naţionale ale statelor din
coaliţie sunt elemente care îşi pun în mod accentuat amprenta asupra limitelor de
acţiune ale statelor şi alianţelor politice şi militare în domeniul securităţii globale.

4. Coaliţii militare
Evoluţiile politico-militare regionale sau continentale pot conduce la stări şi
procese conflictuale care impun crearea unor coaliţii militare. Spre deosebire de
alianţele militare, care se constituie, de regulă, din timp de pace, coaliţiile militare
se constituie pe timp de război.
Coaliţia militară se defineşte ca fiind o „înţelegere temporară realizată între
două sau mai multe state, în scopul ducerii unui război comun”31 sau „un
aranjament politic şi militar ad-hoc între două sau mai multe state în vederea
desfăşurării unor acţiuni comune”32. În publicaţiile americane JP 1-02, FM 100-5,
FM. 1001-5-1 coaliţia militară este definită ca fiind o „înţelegere ad-hoc între două
sau mai multe naţiuni pentru o acţiune comună”.
Toate definiţiile au ca elemente comune, înţelegere ad-hoc şi un scop al
unei acţiuni comune.
Printre elementele de specificitate ale coaliţiei militare faţă de alianţa
militară pot fi enumerate:
• scopul şi obiectivele coaliţiei militare sunt mai concrete şi vizează
respingerea unei agresiuni şi înfrângerea agresorului;

31
Lexicon militar, Editura Saka, Chişinău, R.Moldova, 1994.
32
Doctrina pentru operaţiile întrunite multinaţionale Bucureşti, 2001.
 • se constituie în condiţii de criză şi de război;
• aranjamentele internaţionale ce însoţesc coaliţiile oferă, în principiu,
doar recunoaşteri şi nu garanţii;
• coaliţiile nu ţin cont de sistemul de valori, ci de interesele
conjuncturale;
• aderarea la coaliţie se face „din mişcare” (Exemplu coaliţia
antifascistă, care s-a transformat în timp de război);
• intrarea în coaliţie se poate face şi sub presiunea unor state intrate deja
în coaliţie;
• natura relaţiilor în cadrul coaliţiilor este mai puţin formală şi se
bazează pe înţelegeri ad-hoc;
• forţele militare combinate au un grad redus de integrare în cadrul
coaliţiilor, planurilor de operaţii şi procedurile sunt puse la punct în acţiune;
• caracterul coaliţiilor este, de regulă, ofensiv şi vizează nimicirea
adversarului şi impunerea condiţiilor de pace.
Cu toate elementele specifice ce aparţine coaliţiei militare, ea are şi
elemente comune cu alianţa militară, precum:
• se constituie în vederea promovării şi protejării intereselor vitale ale
statelor asociate;
• înţelegerile convenite conţin clauza „CASUS foederis”, conform
căreia înaltele părţi contractante se obligă să-şi acorde reciproc sprijin militar;
• există un stat-nucleu care implică modelul, stilul şi modul de acţiune;
• îşi încetează existenţa după atingerea obiectivelor fixate sau când
interesele proprii membrilor o cer;
• la sfârşitul acţiunilor comune, micii parteneri pot să rămână cu
aspiraţiile sau obiectivele proprii neîndeplinite.
Dacă majoritatea alianţelor militare şi-au demonstrat eficienţa şi durata
existenţei, coaliţiile militare au avut o existenţă doar pe timpul desfăşurării
războiului iar atunci când interesele au cerut-o unele state au trecut în alianţa sau
coaliţia adversară (Exemple sunt nenumărate în istorie, cu precădere pe timpul
celor două războaie mondiale).
Structura şi scopul coaliţiilor militare sunt determinate de situaţia în care se
desfăşoară războiul, potenţialul economic şi militar al participanţilor la coaliţie, de
interesele de grup şi individuale, de normele dreptului internaţional şi de poziţia
opiniei publice faţă de evenimentele în curs de desfăşurare. Referitor la acest
aspect, reputatul om politic francez Michael Debre, pe vremea cât era ministerul
apărării, considera că „o naţiune este întotdeauna singură în faţa destinului său în
sensul că nici o naţiune nu poate să se aştepte ca o altă naţiune să lupte pentru ea,
decât cu două condiţii: să fie în joc interesele acestei alte naţiuni, iar naţiunea
periclitată să facă tot ceea ce trebuie pentru ea însăşi”.33
Studiul coaliţiilor politico-militare şi al războaielor de coaliţie în spirala
istoriei ne oferă învăţăminte referitoare la: mobilul constituirii, criteriile politice,
militare, juridice şi economice pe care se bazează relaţiile dintre parteneri, treptele
organizării, conducerea, structura şi modul de acţiune.
Coaliţii politico-militare care s-au confruntat în primul război mondial.
Evoluţia situaţiei internaţionale în deceniile premergătoare primei
conflagraţii mondiale s-a caracterizat prin constituirea celor două coaliţii politico-
militare. Puterile Centrale şi Antanta, în care vor intra iniţial principalele puteri
europene adverse.
Cele două coaliţii politico-militare au ca trăsături comune: erau coaliţii
prestabilite; au luat fiinţă prin tratate bilaterale, ambele urmăresc obiective proprii
şi trebuiau atinse prin înfrângerea coaliţiei adverse; cosntituirea s-a făcut pe baza
intereselor proprii statelor naţionale dar şi sub presiune.
Tripla Alianţă (Puterile Centrale)
După congresul de la Berlin din 1878 relaţiile dinte Germania şi Rusia
devin tot mai încordate, ceea ce l-a determinat pe Bismark să semneze la 25
septembrie 1879 tratatul austro-german „care marca începutul ruperii în tabere
politico-militare opuse a statelor europene”34.
Prin aderarea în mai 1882 a Italiei, alianţa austro-ungară-germană devenea
Tripla Alianţă – Germania, Austro-Ungaria şi Italia.
România era legată formal de Tripla Alianţă, încă din anul 1883, printr-un
tratat secret de alianţă cu Austro-Ungaria, iar în 1915 au aderat Bulgaria şi Turcia,
an în care Italia a trecut în tabăra Antantei. Rolul principal în coaliţie l-a deţinut
Germania. „ Acest război mondial a cerut de la noi germanii, sforţări uriaşe, asupra
noastră apăsând întreaga greutate zdrobitoare a războiului”.35
La baza acţiunilor militare austro-germane se afla planul feldemareşalului
german Alfred Schlieffer (1833-1913), şeful Marelui Stat Major, care prevedea un
război pe două fronturi şi terminarea lui în termen scurt. În acest scop centrul de
greutate era reprezentat de Franţa împotriva căreia au fost angajate 83 de divizii, iar
împotriva Rusiei 9 divizii. Conform planului iniţial, adversarii trebuiau înfrânţi pe
rând: Franţa în 6 săptămâni, apoi forţele urmau să fie dirijate spre est pentru
scoaterea Rusiei din război.
Antanta (Tripla Înţelegere) a avut ca punct de plecare vizita şefului Marelui
Stat Major al armatei franceze întreprinsă în 1890 în Rusia unde s-a stabilit că „în
cazul unui conflict, cele două armate trebuiau să-şi ofere un sprijin reciproc, chiar

33
Traian Grozea, Eseu despre strategia apărării, Editura Militară, Bucureşti, 1976.
34
România în anii primului război mondial, vol.I, Editura Militară, Bucureşti, 1987.
35
Memoriile generalului Erich Ludendorff, Războiul Mondial şi Prăbuşirea Germaniei, vol.I, Editura Răspândirea
culturii, bucureşti, 1919.
fără a perfecta un acord în această privinţă”.36 În anul 1892 s-a încheiat o convenţie
militară franco-rusă, care prevedea mobilizarea simultană a Rusiei şi Franţei în
cazul unui atac din partea puterilor Triplei Alianţe. La 8 aprilie 1904 a fost încheiat
un acord între Franţa şi Anglia prin care se delimitau sferele de infleunţă cu
caracter colonial dintre cele două state punându-se bazele coaliţiei politico-militare
a Antantei (Tripla Înţelegere).
Principalul scop al Antantei era înfrângerea celeilalte coaliţii – Puterile
Centrale – instaurarea dominaţiei în Europa şi în lume, menţinerea şi extinderea
posesiunilor coloniale. În toamna anului 1916, Antanta dispunea de 10 milioane de
oameni sub arme în timp ce Puterile Centrale dispuneau de 6 milioane de oameni
sub arme.
Planul de campanie franco-rus prevedea ca armata franceză să acţioneze în
baza „Planului XVII”, care presupunea ca grosul armatei să fie masat la graniţa cu
Germania pe zona fortificată.
Planul strategic rus prevedea împărţirea frontului de est în două părţi operative
aproape independente: partea de nord-vest cuprinsă între Marea Baltică şi cursul inferior
al Bugului, misiunea fiind zdrobirea trupelor germane şi ocuparea Prusiei Orientale,
partea de sud-vest de la Ivangorod, de-a lungul frontierei austro-rus, până la graniţa cu
România, obiectivul strategic impunea înfrângerea armatelor austro-ungare, ocuparea
trecătorilor din Carpaţi şi interzicerea retragerii spre Cracovia.
România a aderat la Antanta la 4 august 1916, odată cu semnarea
Convenţiei Politice şi Militare. După menţinerea în neutralitate factorii politici de
la Bucureşti au considerat că alături de Franţa se pot îndeplini idealurile naţionale
de reîntregire a neamului românesc.
Coaliţii politico-militare care s-au confruntat pe timpul celui de-al doilea
război mondial.
Înfrântă în primul război mondial, Germania nu a renunţat la aspiraţiile de
dominare a Europei şi de reîmpărţire a zonelor de influenţă. Dar, pentru aceasta,
Germania şi Italia, „Pactul de Oţel” care prevedea că „cele două puteri se angajează
să se susţină, fără pace separată sau armistiţiu, în caz de complicaţii de război cu
una sau mai multe puteri, şi acest lucru imediat, cu toate forţele militare”.37
Operaţiile militare germane şi italiene au fost însoţite de noi aranjamente
privind Axa Berlin – Roma – Tokio, astfel că la 27 septembrie 1940 a fost semnat,
la Berlin, Pactul Tripartit, care prevedea că cele trei puteri „au hotărât să acţioneze
mână în mână şi să colaboreze pentru înfăptuirea aspiraţiilor lor în marile spaţiu din
Asia Răsăriteană şi din Europa. Ele consideră că scopul lor cel mai important este
instaurarea şi menţinerea ordinii noi”.

36
România în primul război mondial, vol.I, Editura Militară, bucureăti, 1987.
37
Max Gallo, Italia lui Mussolini, Editura Politică, bucureşti, 1969.
 România a pierdut pe timpul dictaturii lui Carol al II-lea aproape o treime
din teritoriul naţional, iar la 22 iunie 1941 a intrat în războiul antisovietic alături de
Germania şi Italia.
Coaliţia antihitleristă a fost formată în principal, de către Anglia, Franţa,
U.R.S.S. şi, ulterior, S.U.A.
La 23 august 1944 România în urma evoluţiilor de pe frontul răsăritean a
întors armele împotriva Germaniei, intrând în coaliţia antihitleristă. Cu toate
acestea, României nu i s-au recunoscut meritele în a doua parte a războiului,
rămânând cu statutul de stat înfrânt.
 ANEXA NR. 1

ELEMENTE DE SPECIFICITATE

Elemente comune:
o se constituie în vederea promovării şi apărării intereselor vitale ale
statelor membre;
o înţelegerile convenite conţin clauza „CASUS foederis”, conform
căreia înaltele părţi contractante se obligă să-şi acorde reciproc sprijin militar;
o există un stat nucleu care impune modelul, stilul şi modul de acţiune;
o îşi încetează existenţa după atingerea obiectivelor fixate sau când
interesele membrilor o cer;
o la sfârşitul acţiunilor comune, micii parteneri pot să rămână cu
aspiraţiile sau obiectivele proprii neîndeplinite.

ALIANŢE MILITARE
„Înţelegerea consemnată într-un tratat prin care statele semnatare îşi asumă
obligaţia reciprocă de a acţiona cu toate sau numai cu o parte din forţele lor armate
împotriva unui adversar comun”.

(Lexicon militar)
o congruenţa valorilor politice, economice, culturale, spirituale şi
militare;
o constituirea, de regulă, din timp de pace;
o scopul şi obiectivele sunt axate pe întărirea securităţii şi apărării
comune;
o instrumentele juridice ce autentifică alianţele conţin clauzele bine
fundamentate prin tratate şi oferă garanţii de natură politică, economică, militară şi
de altă natură care se reevaluează periodic;
o alianţele îşi constituie comandamente unificate din timp de pace şi îşi
pot extinde responsabilităţile în afara teritoriilor statelor semnatare în condiţiile
Cartei ONU;
o declarativ, alianţele au caracter defensiv; alianţele îşi armonizează
interesele şi acţiunile iar deciziile se iau prin consens;
o dispun de instituţii politico-militare comune şi de doctrine şi strategii
de alianţă.
 COALIŢII MILITARE
„Înţelegere temporară realizată între două sau mai multe state în scopul
ducerii unui război în comun” (Lexicon militar)
o scopul şi obiectivele sunt mai concrete şi vizează respingerea unei
agresiuni şi înfrângerea adversarului;
o se constituie în situaţii de criză şi de război;
o aranjamentele internaţionale ce însoţesc coaliţiile oferă, în principiu,
doar recunoaşteri şi nu garanţii;
o coaliţiile nu ţin cont de sistemul de valori, ci de interesele
conjuncturale;
o aderarea la coaliţie se face din mişcare” (Ex. coaliţia antifascistă care
s-a format în timp de război, coaliţia care a intervenit în 2003 în IRAQ etc).;
o intrarea în coaliţie se poate face şi sub presiunea unor state intrate deja
în coaliţie;
o natura relaţiilor în cadrul coaliţiilor este mai puţin formală şi se
bazează pe înţelegeri ad-hoc;
o forţele militare combinate au un grad redus de integrare în cadrul
coaliţiilor, planurile de operaţii şi procedurile sunt puse la punct în acţiune;
o caracterul coaliţiilor este defensiv sau ofensiv şi vizează înfrângerea
adversarului şi impunerea condiţiilor de pace.
 BIBLIOGRAFIE

xxx - Constituţia României, Bucureşti, 2003.

xxx - Strategia de Securitate Naţională a
României, Bucureşti, 2001
xxx - Tratatul Uniunii Europene, Editura
Lucretius, Bucureşti, 1999
xxx - Tratatul de la Amsterdam, Editura
Lucretius, Bucureşti, 1999
xxx - Manualul NATO, Office of Information
and Pres NATO– 1110, Brussels –
Belgium
Anton, CARPINSCHI şi - Ştiinţa politicului, vol.I, Editura
Cristian, BOCANCEA Universităţii „Al.I.Cuza”, Iaşi, 1998.
Călin, ZAMFIR - Structurile gândirii sociologice, Editura
Politică, Bucureşti, 1987
Ion, MITRAN - Politologia în faţa secolului XXI, Editura
Fundaţiei „România de Mâine”,
Bucureşti, 1997
xxx - Doctrine politice contemporane, Editura
Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1985
Jean, BAUDOIN - Introduction a la science politique,
Edition, Dallaz, Paris, 1996
Ion, DELEANU - Drept cosntituţional şi instituţii politice,
vol.I., Editura Europa Nova, Bucureşti,
1996
Petre, ANDREI - Sociologie generală, Poliron, Iaşi, 1997
Alina, MUNGIU PIPIDI - Doctrine politice. Concepte universale şi
realităţi româneşti, Polirom, Iaşi, 1998
Carl, SCHMITT - Theorie de la Constitution, Presses
Universitaires de France, Paris, 1993
Julien, FREUND - L’Essence du politique, Edition. Sirey,
Paris, 1965
Jean-William, - L’analyse de Systemes. L’aplication aux
LAPIERRE sciences sociales, Syros_Alternatives,
Paris, 1992
Sergiu, TAMAS - Dicţionar politic. Instituţiile democraţiei
şi cultura civică, Editura Academiei
Române, Bucureşti, 1993