DISTOPIA INTERIOARĂ

ÎN ROMANUL „PROCESULˮ DE FRANZ KAFKA

Procesul, un roman despre sancțiune, autoritate, lege si individualitate, își plasează

lectorii într-un terifiant și halucinant univers al absurdului. Misterul gotic plutește nestingherit
deasupra romanului, creând o indelibilă senzație de haos și neliniște, și o crescândă repulsie
față de o realitate inumană.
Marcat de un profund dezgust față de tot ce încerca tatăl său să-l determine să facă,
Franz Kafka nu a dorit să accepte preluarea afacerii acestuia, un negustor și un fabricant de
succes. Viitorul romancier a ales calea studiilor juridice. Cariera sa nu a fost, însă, pe măsura
studiilor, ocupând locuri modeste de funcționar în diferite instituții și societăți de asigurare,
astfel, având posibilitatea de a studia din interior aparatul birocratic inuman, exemplificat cu
succes în romanul Procesul.
Subiectul romanului gravitează în jurul straniei și halucinantei istorii trăită de Joseph
K., procurist la o mare bancă. Într-o dimineață, K. se trezește cu doi necunoscuți, care declară
că el este arestat, fără a explica cauza acuzației. De fapt, inspectorii știu la fel de puțin ca K.
Foarte curios este modul în care are loc arestarea: Joseph este liber și poate să-și continuie
nestingherit modul cotidian de viață. Astfel, nu faptul acuzației nedrepte are importanță, ci
starea individului prigonit de administrație sau chiar principalul vinovat, care își ascunde
ilegalitățile sub masca legilor. Josef K., protagonistul, se află la deplina maturitate psihică în
momentul în care se regăseşte în faţa unui proces. Seninătatea cu care acceptă situaţia critică
în care se află e iraţională. Adoptă o atitudine sfidătoare în faţa unei justiţii care nu este
palpabilă, care îl determină pe el, inculpatul, să fie neajutorat în faţa unor acuzaţii pe care nu
le cunoaşte. Caracterul lui mândru şi arogant nu îi permite să fie docil în faţa justiţiei.
Greşeşte atunci când încearcă să o păcălească, să se considere superior ei, ceea ce într-un final
îi aduce moartea. K. rămâne singur pe parcursul firului epic, din propria dorinţă de a se
descurca cu complicaţiile pe care le întâmpină. Apar numeroase semne (întâlnirea cu unchiul
său, avocatul Huld, domnişoara Leni, aprodul de la tribunal, preotul închisorii) care încearcă
să îl scoată pe protagonist din nepăsarea în care se află şi să-l determine să înţeleagă
gravitatea situaţiei. El se agaţă de mici speranţe, promite să acorde mai multă importanţă, dar
nu este capabil de o asemenea schimbare psihică. Cu timpul, K. incepe sa simta febra
procesului: lipseste des de la serviciu, nu isi mai multumeste clientii, devenind subtil mingea
de pasa a unor persoane care pretind ca il inteleg sau ca ii ofera ajutor, ele fiind de fapt parti
integrate ale sistemului juridic. Timp de un an de zile, viata lui Josef K. se deruleaza intr-un
sistem inchis, in care orice ar face, sfarsitul tragic este previzibil: moartea acestuia prin
injunghiere, in ziua cand implineste 31 de ani.
Întregul roman este o distopie tocmai prin faptul că autorul ne prezintă o societate
standardizată care anihilează spiritul de iniţiativă, uniformizează conştiinţele, pretinde
supunerea necondiţionată a cetăţenilor şi dirijează întreaga lor activitate, materială şi
spirituală, în funcţie de comandamentele sistemului. Exercitarea puterii aduce în discuţie
aspectul de temniţă pe care îl adoptă nu doar societatea, ci şi creierul individului. La fel se
întâmplă cu Josef care este treptat abosrbit și pierdut în legi și acuzații precum într-un labirint.
Deși i se păstrează libertatea, mintea sa este într-o închisoare, transformându-se pe loc într-o
marionetă care se mișcă și executa sau acceptă lucrurile așa cum îi sunt date de acea forță
superioară din societate, neștiută de el sau de cititori. Josef K. e un înlănţuit, un prizonier al
unei lumi paralele care în roman tinde să copleşească lumea normală, coerentă, aşa cum
credem, cel puţin, că o ştim cu toţii. Pe Josef K. nu l-am cunoscut niciodată ca un om cu
adevărat liber, de la prima pagină a romanului e un acuzat, un damnat ce poartă povara unei
vine pe care nici el şi nici noi nu o vom afla vreodată. Capcana în care Josef a plonjat, nu e un
coşmar sau o farsă, deşi pe alocuri ar putea să pară aşa, reprezintă lupta inutilă cu incoerenţa
şi absuriditatea unei lumi care, ce ironie!, mizează tocmai pe coerenţă şi logică. Întocmai ca
Josef K. de câte ori în viaţa asta nu am fost supuşi arbitrariului unor decizii luate după
dispoziţia cuiva, sau de câte ori a trebuie să plecăm capul umil, asemeni negustorului Block,
pentru că ştiam că semeţia şi îndrăzneala ne-ar putea costa scump şi cei cu putere ne vor strivi
pe loc.
Lumea în care curajul nu îşi are sens este cea pe care Kafka prin numeroasele
simboluri o ironizează. Aparatul ultra-birocratic în care am ajuns să ne închidem singuri, ne
transformă în nişte damnaţi de la început, nu avem altă sansă de a fi altfel decât vrea lumea să
fim. Acelaşi lucru se întâmpla şi cu josef, în primele momente se revoltă ideii că este acuzat,
căci nu se ştie vinovat de vreo vină, treptat începe să se acomodeze cu ideea că ceva i se
întâmplă, o justiţie îi cere socoteală, ca în cele din urmă ajunge să accepte că este un acuzat şi
încearcă să caute un mijloc de a se salva. Citit ca o parabolă a omului modern, prizonier al
propriilor sale reguli, romanul ironizează absurditatea instituţionalizată prin care ne prigonim
până la urmă doar pe noi înşine, de unde apare și termenul de distopie interioară.
Poliția și justiția sunt prezentate de către ironicul autor sub diferite aspecte. Astfel,
trecând peste formalismul rigid, Kafka creionează o birocrație caricaturală, grotescă, cu
birourile tribunalului în podurile caselor, cu o atmosferă jenantă atât pentru acuzații slabi,
mutilați psihologic de procesele îndelungate, cât și pentru angajații sistemului.Treptat,
indiferența inițială a lui K. față de proces se transformă , sub influența stresantă a societății,
într-o obsesie. Totuși, toate eforturile lui Joseph de a influența decizia judecătorilor sunt
sortite eșecului, întregul proces fiind împăienjenit de mister. Această lipsă de logică
culminează, în fine, prin executarea absolut absurdă și terorizantă a lui K.
Analizând acest roman se observă că Franz Kafka era un mare observator al
caracterului uman și al mecanismelor unei societăți degradante, cu un abis tot mai adânc între
cetățeni și guvernare. Însăși biografia autorului îi permite perceperea sensibilă a acestei
realități. Născut într-o familie evreiască de limbă germană din Praga, Kafka a fost mereu
reprezentantul minorității opresate de o lume aflată aproape de apogeul naționalismului
european. Ca evreu, Franz Kafka era respins de comunitatea catolică ; ca vorbitor de limba
germană, era respins de comunitatea cehă, iar pentru evrei nu era destul de evreu. Astfel,
Kafka a devenit un exponent al izolatului, caracter transmis prin excelență personajului său,
Joseph K. Kafka narează cele mai stranii și terifiante evenimente de parcă ar fi ceva obișnuit.
Personajele acceptă situația, refuzând revolta, cu un calm absolut. Procesul este un minunat
roman a unei lumi care hotărăște fără justificări și alta care se supune fără a înțelege – o lume
neînțeleasă.
Substratul romanului ar trebui sa semnalizeze intermitent in constiinta fiecarui cititor
pentru a atentiona cum se consuma “procesul” vietii fiecaruia dintre noi, dominat de legile
exterioare si abstracte, devenind fara sa vrem victime ale mecanismului de functionare al
societatii. Cu totii vrem a ne afisa nevinovatia, dar cu totii suntem judecati dupa legi pe care
nu le cunoastem. Legea este de fapt un buchet de judecati exterioare. Ceea ce sugereaza
plasarea Justitiei in fiecare pod de casa este tocmai aceasta omniprezenta a judecarii; exista
intotdeauna cineva care sa ne invinovateasca de ceva.