INOVAŢIA – CONCEPTE, NOŢIUNI, EVOLUŢIE

1. Noţiunea de inovaţie
Punctele de pornire pentru consideraţii ulterioare privind inovaţia pornesc de la
următoarele cazuri:
• Producerea unui nou bun pentru consumatori, sau unui bun de o calitate nouă;
• Introducerea unei noi metode de producţie, practic necunoscută, în cadrul unei ramuri
economice;
• Descoperirea unei noi pieţe de desfacere, pe care nu s-a mai acţionat în cadrul ramurii
respective;
• Identificarea unor noi surse de materii prime sau semifabricate;
• Înfiinţarea unei organizaţii noi, ca de exemplu crearea sau spargerea unui monopol.

În literatura tehnico-economică mondială, inovaţia este definită ca transformarea

progresului tehnico-ştiinţific potenţial în cel real, sub forma noilor produse sau tehnologii.
Termenul de „inovaţie" provine de la cuvântul latin „inovatis" (in - în, novatis - nou), ceea
ce în traducere ar însemna înnoire, noutate, schimbare. Inovaţia (engl. innovation)
reprezintă ceva nou, care nu are precedent.
În literatura de specialitate, noţiunea de inovaţie are mai multe definiţii şi se
tratează sub diferite aspecte, concretizându-se în două tendinţe: atunci când inovaţia se
prezintă ca rezultat al procesului creativ sub forma producţiei şi tehnicii noi, tehnologii şi
metode performante etc. ori ca proces de implementare a noilor elemente, aspecte şi
principii prin înlocuirea celor existente.
Noţiunea de „inovaţie" din punct de vedere economic a fost analizată, pentru prima
dată, de către savantul austriac J. Schumpeter în primul deceniu al secolului XX. In
lucrarea sa, „Teoria dezvoltării economice" , inovaţia este definită ca „totalitatea
modificărilor cu scopul implementării şi utilizării noilor tipuri de produse, mijloace de
producţie şi transport, pieţe de desfacere şi forme de organizare a procesului de producţie".
În cadrul inovaţiei, aşa cum este ea definită de Schumpeter, se admite că intră cinci tipuri
de activităţi, şi anume: 1) crearea unui produs nou; 2) introducerea unei metode noi de
fabricaţie; 3) intrarea pe o piaţă nouă (sau crearea unei noi pieţe); 4) apelarea la o materie
primă nouă; 5) o organizare nouă a firmei, în ultima perioadă, se poate admite apariţia celei
de a şasea activităţi: crearea unei imagini noi a organizaţiei. Conform convingerilor lui
Schumpeter, inovaţia reprezintă sursa de bază a profitului. El afirmă că, în esenţă, profitul
reprezintă rezultatul realizării de noi combinaţii, iar fără dezvoltare nu există profit şi
invers, fără profit nu există dezvoltare.
O altă definiţie, care exprimă foarte bine rolul inovării în activitatea tehnico-
economică, este cea a lui Peter Drucker. în viziunea sa, „inovaţia este instrumentul specific
al unui manager întreprinzător, mijlocul prin care el exploatează schimbarea ca o ocazie
pentru diferite afaceri sau diferite servicii".
În opinia specialiştilor din Rusia, inovaţia reprezintă „rezultatul creării şi asimilării
produselor noi sau modificate care satisfac necesităţi sociale concrete şi generează efecte
economice, tehnico-ştiinţifice, sociale şi ecologice"; sau „utilizarea profitabilă a invenţiilor
materializate prin tehnologii noi, tipuri de producţie, decizii organizatoric-tehnice şi social-
economice cu caracter productiv, financiar, comercial etc." .
În domeniul macroeconomic, prin cercetările lui Nikolai Kondratieff (1892-1938),
sunt descrise corelaţiile dintre inovaţie şi "ciclurile conjuncturale". Conform acestuia fazele
lungi de dezvoltare/creştere sunt provocate de inovări profunde, periodice (cicluri
economice de circa 60 de ani). Viitorologii văd în trecerea de la "societatea
informaţională" la "societatea cunoştinţelor" începutul unui nou ciclu Kondratieff, care

1
aduce noi sectoare de creştere, în care noile cunoştinţe devin factorul concurenţial
principal.
Diferiţi cercetători din Europa şi America tratează inovaţia ca pe un proces. De
exemplu, B, Twisse defineşte inovaţia ca „un proces, în care o idee sau o invenţie capătă
conţinut economic", E. Mansfîeld a propus o definiţie prin care inovaţia este „procesul
global de creativitate tehnologică şi comercială, transferul unei idei noi sau al unui concepi
nou până la stadiul final al unui produs, proces sau serviciu nou acceptate de piaţă".
O altă abordare a inovaţiei ca proces este dată de B, Santo, care caracterizează
inovaţia ca fiind „un proces economico-social care, prin aplicarea practică a ideilor
ştiinţifice şi a invenţiilor, duce la crearea de produse şi tehnologii noi, cu caracteristici mai
performante". Dar în cazul în care inovaţia este orientată spre un avantaj economic (profit),
apariţia pe piaţă a acesteia poate genera un venit suplimentar.
Metodologia descrierii sistemice a inovaţiei, în condiţiile economiei de piaţă, se
bazează pe standarde internaţionale. In standardele internaţionale, incluse în Manualul
Frascatti al OECD, este expusă o definiţie actuală a inovaţiei. Conform Instrucţiunii
Frascatti (ultima ediţie din 1993), inovaţia se determină ca fiind „rezultatul final al
activităţii inovaţionale sub formă de produs nou sau ameliorat care poate fi implementat pe
piaţă; proces tehnologic nou sau modernizat care poate fi utilizat în practică, precum şi o
nouă abordare a serviciilor sociale". Definiţia acceptată în prezent de Comisia Europeană,
tratează inovarea ca fiind „transformarea unor noi cunoştinţe în beneficii economice şi
sociale, ca rezultat al unor interacţiuni dintre diferiţi subiecţi ai unui sistem care include
firme, instituţii de cercetare şi finanţatori în cadrul unui mediu local, naţional sau
internaţional".
Legislaţia din România tratează inovarea sub două aspecte:
• inovaţia - ca produs: o nouă funcţie sau îmbunătăţirea funcţionalităţii unui produs, proces
sau serviciu, în oricare dintre domenii şi care ar putea sau poate să răspundă cererii pieţei
sau care ar putea sau poate genera o nouă cerere a pieţei;
• inovaţia - ca proces: activitatea care permite apariţia inovării - ca produs - şi care se
bazează pe un comportament individual, social sau de firmă, creativ şi dinamic. Această
activitate include şi cercetarea-dezvoltarea.
Din conceptele enunţate mai sus rezultă următoarele aspecte referitoare la inovaţie:
a) inovaţia poate fi rezultatul final al activităţii ştiinţifice şi de cercetare (tehnică sau
tehnologie noua, produs nou etc.); b) inovaţia este un proces de creaţie, implementare şi
extindere a noilor tehnologii, a noilor forme de organizare etc.; c) inovaţia ca rezultat şi ca
proces are drept scop transformarea cunoştinţelor ştiinţifice/tehnologice în produse care
satisfac cerinţele clienţilor; d) inovaţia se prezintă ca rezultat al unui proces de investiţie în
cercetări şi elaborări ştiinţifice prin crearea de noi produse, noi tehnologii sau noi metode,
în scopul obţinerii profitului.

2. Delimitarea noţiunilor
Creativitatea poate fi definită ca „generarea sau identificarea unei noi metode,
relaţii, dispozitiv sau produs, procedeu sau sistem, care au la bază cunoştinţe accesibile,
dar care nu rezultă direct sau prin intermediul unui raţionament logic din informaţiile ce ne
stau la îndemână, ci se bazează pe procese intuitive". Această definiţie, considerată a fi una
dintre cele mai complete şi acoperitoare, este susţinută de un mare inventator, Edwin Land
(inventatorul aparatului foto POLAROID), care afirmă despre creativitate: „Descoperirile
le fac acei indivizi care au ştiut să se elibereze de modul de gândire propriu oamenilor
comuni; oameni comuni care poate sunt mai inteligenţi, mai cultivaţi, mai disciplinaţi, dar
care nu au reuşit să stăpânească arta de a vedea vechile cunoştinţe cu ochi proaspeţi şi
puri."

2
 În conformitate cu modelul „inelului lumii materiale" există trei tipuri de procese
creative: a) cele bazate pe euristica structurală (combinarea într-un fel nou a unor structuri
deja cunoscute); b) cele bazate pe euristica fenomenologică (descoperirea unor sensuri
noi); este de tip mai degrabă intuitiv; c) prin îmbinarea conştientă a euristicilor structurale
şi fenomenologice, aceasta fiind singura care conduce la creaţie în adevăratul sens al
cuvântului. Cu alte cuvinte, creaţia este un proces raţional. Creativitatea este un fenomen
aproape permanent al minţii umane.
Creativitatea ca proces este, în esenţă, o combinaţie de elemente cunoscute în
cadrul unui nou aranjament sau a unei noi structuri, imprevizibile şi originale. Elementele
cunoscute pot fi: semne, cuvinte, idei, obiecte materiale, proprietăţi sau atribute ale
acestora, procese, imagini vizuale sau sonore, reprezentări de orice fel.
Creativitatea ca produs este o noutate cu valoare pentru societate. Ambele atribute
sunt inseparabile, trebuie să fie o noutate şi pentru a fi luată în considerare trebuie să aibă
valoare. Conform acestei definiţii, în domeniul creativităţii intră descoperirile ştiinţifice şi
invenţiile, alături de teorii ştiinţifice, metode de calcul sau de investigare, aplicaţii
software, raţionalizări ale unor procese.
Creativitatea ca subiect reprezintă un ansamblu de factori, aptitudini,
comportamente, care determină un anumit potenţial creativ. Creativitatea implică derularea
succesivă a trei faze: a) selectarea informaţiei (ex.: să vezi copacii de pădure); b) realizarea
de noi conexiuni (ex.: să potriveşti piesele unui puzzle sau, mai bine, să obţii rezultate
pornind de la puzzle-uri diferite); c) analiza (acceptarea soluţiei de către piaţă).
Inovaţia şi invenţia sunt determinate de creativitate. Prin creativitate, atât invenţia,
cât şi inovaţia prind contur şi se desăvârşesc, în uzul practic deseori termenii de inovaţie şi
invenţie se identifică. Insă, este de subliniat distincţia ce trebuie făcută între cele două
concepte.
Inovaţie provine de la înnoire. În acest sens, inovarea cuprinde orice fel de proces
de schimbare.
Invenţia produce o îmbunătăţire a tehnicii. Această îmbunătăţire trebuie să fie
imprevizibilă şi considerabilă. Ea este legată de un progres al cunoştinţelor, care se
concretizează în noi metode, noi tehnici, noi abordări. Condiţia de succes constă în
prezenţa obligatorie a elementelor de noutate mondială sau regională şi buna funcţionare.
În domeniul economic între "inovare" şi "invenţie" este o deosebire clară exprimată
matematic prin relaţia:

Inovaţia = Idee (Invenţie) + Implementare (Comercializare)

În termenii definiţiilor de mai sus, aducerea noului presupune de fapt trei paşi
distincţi, asimilaţi prin termenul de „inovare" (tabelul 1).
Inovaţia vizează introducerea invenţiei în practica economico-socială, adică atunci
când invenţia îşi găseşte aplicare. Din momentul răspândirii şi implementării invenţiei,
aceasta devine inovaţie. Este vorba aici nu numai de reuşita tehnologică, ci şi de cea
economică, industrială, comercială, socială şi culturală.
Dacă definim creativitatea ca fiind o idee strălucită, atunci, conform tabelului 1,
activitatea inovativă reprezintă aducerea ei pe piaţă, transformarea ei în ceva profitabil.

3
 Tabelul 1 Etapele unui proces de inovare
Pasul 1 Pasul 2 Pasul 3
Teste de Activitate Spirit
Creativitate Acceptarea ideii
fezabilitate inovativă antreprenorial
(Generarea Ideea este Aplicarea ideii este Programe Găsirea celor
de idei noi) compatibilă cu justificată de detaliate de: mai bune soluţii
Există suficiente politica strategiile de implementare, pentru a avea
idei? organizaţiei? marketing, de fabricaţie, succes pe
Ideea este o evoluţia pieţei, de comercializare. piaţă.
soluţie pentru una dezvoltarea
dintre problemele tehnologică?
organizaţiei?

Aşa cum se apreciază foarte sintetic în literatura de specialitate, progresul tehnic

privit ca invenţii şi creaţii tehnice şi tehnologice este opera creatorului, iar inovaţia este
opera antreprenorului. Invenţiile şi inovaţiile implică multa creativitate.
Modificarea este orice schimbare fizică, care nu se întemeiază pe o extindere a
bazei cunoştinţelor tehnice. Aici putem include modificări în dotare, îmbunătăţiri calitative
şi modificări de montare. Modificările produselor pot eventual doar prelungi ultima fază
din ciclul de viaţă al produsului, şi nicidecum nu o pot opri. Deosebirea faţă de "inovarea
produsului" constă în riscul ştiinţific diminuat, dar mai ales în costurile de investiţie mult
mai mici.
Imitaţia inovativă se bazează pe o inovare care a fost confirmată de piaţă. Reuşesc
acele inovaţii care folosesc produse şi procedee proprii, dar elimină punctele slabe ale
inovaţiei de origine. Astfel se poate ajunge la un succes economic, fără dezvoltarea unei
inovaţii proprii. Situaţia se caracterizează prin termenul de imitaţie inovativă, şi în multe
cazuri repurtează succese.
Cercetarea şi dezvoltarea industrială. Prin aceasta se înţeleg activităţile de
cercetare şi dezvoltare desfăşurate chiar de către organizaţii/întreprinderi. Cercetarea
industrială trebuie să realizeze temelii solide pentru atingerea unor obiective inovative
precise în domeniul economic şi tehnic. Poate fi definită ca o activitate productivă care se
realizează în mod sistematic pe o bază economică, şi se referă la descoperirea de produse,
procedee de producţie, utilizări ale producţiei şi dezvoltări eficiente ale activităţilor - fie
noi, fie îmbunătăţite, precum şi la îndepărtarea, eliminarea trăsăturilor negative ale
produselor şi metodelor existente.
Caracteristicile activităţii de cercetare-dezvoltare constau (spre deosebire de
invenţie) în:
• cercetare sistematică şi nu accidentală;
• stabilire economică a obiectivelor;
• probabilitatea atingerii scopului.

3. Factorii de influenţă a activităţii inovative într-o organizaţie

O serie de studii asupra inovaţiei au fost derulate începând cu 1950,
concentrându-se asupra caracteristicilor intrinseci ale inovaţiei din punct de vedere tehnic
şi economic. Un aspect important al acestor studii a fost abordarea interdisciplinară,
incluzând elemente economice, elemente legate de cultura organizaţională şi de
managementul integrat al acestora. Studiile s-au focalizat pe: a) generarea de noi
cunoştinţe; b) aplicarea acestor cunoştinţe în dezvoltarea de noi produse şi procese;
c) exploatarea comercială a produselor şi serviciilor dezvoltate, urmărindu-se profitul.

4
 Unul dintre rezultatele acestor studii a fost că organizaţiile se comportă diferit în
situaţii similare. Acest aspect a dus la conturarea unei noi direcţii de cercetare prin care se
încerca înţelegerea strategiei de management adoptate de diferite organizaţii şi găsirea
răspunsului la întrebarea: „De ce unele organizaţii par a fi mai de succes decât altele?".
Organizaţia şi modul cum îşi foloseşte ea resursele par să fie principalele aspecte care
influenţează procesul de inovaţie.
Conform abordării lui Schumpeter organizaţiile sunt entităţi diferite - fiecare
organizaţie îşi face managementul resurselor de-a lungul timpului într-un anumit mod si îşi
dezvoltă de-a lungul timpului capabilităţi care vor influenţa performanţele organizaţiei în
ceea ce priveşte inovaţia.
Activitatea inovativă în organizaţii este provocată de o serie de factori, ca de
exemplu:
1. Nevoia de a păstra sau dezvolta poziţia ocupată de firmă pe piaţă, pentru a nu pierde
clienţii.
2. Cererea pieţei pentru produse cât mai diverse, cu performanţe îmbunătăţite. În
general, organizaţiile diversifică mai mult produsele, decât procesele tehnologice.
Pentru diversificarea produselor se apelează la resurse interne, dar dacă se schimbă
profilul firmei, se apelează şi la achiziţii externe.
3. Obligativitatea de a respecta legislaţia şi cerinţele sociale. Trebuie respectate condiţiile
referitoare la protecţia mediului, a consumatorilor, introducerea de noi standarde. Se
mai au în vedere şi eventuale schimbări în forma de proprietate a organizaţiei, sau
politica naţională (de exemplu renunţarea la taxe vamale etc.):
4. Utilizarea de resurse de materii prime şi de energie care pot avea fluctuaţii de
preţuri (exemplu: preţurile petrolului şi ale produselor petroliere etc.);
5. Concurenţa, care poate pătrunde pe piaţă cu produse noi, mai ieftine etc. Piaţa
produselor farmaceutice este un domeniu de concurenţă permanentă, uneori
acerbă.
6. Dezvoltarea organizaţiei.
7. Politica şi strategia conducerii organizaţiei. Conducerea poate fi: de tip conservator
(mizând pe stabilitate), controlor (urmărind aspectele tehnico-economice şi sociale),
lider (încurajează creşterea, optimizarea), întreprinzător (caută oportunităţi),
creator (creează oportunităţi).
Personalul unei organizaţii poate fi antrenat în acţiuni de căutare şi implementare
de soluţii inovate, stimulându-l prin recompense şi promovare.
Inovarea depinde aşadar de o strategie clară a organizaţiei, obiective clar formulate,
finanţare, management competent, existenţa unei echipe bine pregătite, uneori
multidisciplinară ca pregătire, existenţa unei proceduri clare şi corecte de evaluare a
muncii, un climat concurenţial, atât intern cât şi extern organizaţiei.
Studiile realizate au identificat o multitudine de factori care încurajează inovarea
într-o organizaţie:
• conducerea organizaţiei orientată spre introducerea noului, cu strategie şi obiective
clare;
• alegerea corectă a personalului, după criterii de competenţă;
• existenţa unui serviciu de cercetare, care să se implice în toate fazele
activităţii;
• alcătuirea unei echipe pluridisciplinare pentru inovare şi introducerea
elementelor inovate;
• cunoaşterea opiniei clienţilor, în privinţa deficienţelor produselor,
îmbunătăţirii caracteristicilor produselor, introducerii de noi produse;
• apelarea la studii de prognoză, care să permită alegerea corectă a politicii organizaţiei,

5
 pentru dezvoltare, introducerea noului;
• concentrarea resurselor pe un număr limitat de proiecte de inovare, pentru o realizare
rapidă a lor.
Pot exista însă în activitatea firmelor şi factori care frânează activitatea de inovare,
ca de exemplu:
• concentrarea excesivă a eforturilor pe activităţi de perfecţionare;
• poziţia conducerii de a nu-şi asuma riscul introducerii noului, de a nu se angaja în
proiecte de introducere a noului;
• depresiunea economică, care limitează fondurile, scade cererea produselor pe piaţă,
creşterea riscurilor;
• inerţia pieţei în a accepta noul. Poate fi cauzată în unele ţări şi de puterea slabă de
cumpărare;
• schimbarea domeniului de activitate al organizaţiei prin înnoire, care poate frâna
temporar;
• incertitudinile referitoare la evoluţia preţurilor resurselor naturale şi de
energie;
• informarea defectuoasă.
În momentul de faţă, se admite existenţa următorilor factori care explică de ce
unele organizaţii sunt mai inovante decât altele:
1. Deschiderea organizaţiei spre mediul exterior (deci capacitatea acesteia de a urmări
informaţiile din exterior);
2. Resursele umane;
3. Resursele tehnologice: materii prime, materiale, utilităţi, energie, informaţii,
utilaje, aparate etc.
4. Resursele financiare;
5. Organizarea întreprinderii;
6. Strategia adoptată;
7. Conducerea organizaţiei.
Clasificarea organizaţiilor după implicarea în activitatea de inovare este
prezentată în tabelul 2.

Tabelul 2. Clasificarea organizaţiilor după implicarea în activitatea de inovare

Tipul
închisă stabilă deschisă inovantă
organizaţiei
Inovare foarte redusă redusă moderată susţinută
permanent
Comportare opusă la nou răspunde la nou activă
activă
Eficienţă redusă moderată înaltă slabă
susţine
Conducere opusă la nou lipsă de interes acceptă noul
permanent noul

4. Sursele potenţiale ale inovării

Activitatea de inovare poate apare ca urmare a schimbărilor din structura
organizaţiei/pieţii, ale legislaţiei, din percepţia diferită a problemelor, din analiza
eşecurilor şi realizărilor, sau din modul de rezolvare la firme similare.
Economistul american Peter Drucker a identificat şapte surse potenţiale ale
inovării, din care patru sunt surse interne organizaţiei, iar următoarele trei sunt surse
externe acesteia.

6
 Sursele interne de stimulare a inovării sunt:
1. Neprevăzutul, sub forma succesului sau insuccesului. De exemplu, multe produse
realizate pentru tehnica militară au avut succes pe piaţa de bunuri. De exemplu GPS -
sistemul de poziţionare globală, a pătruns şi m construcţia de automobilele, pe lângă
aeronave şi nave maritime. Cheltuielile mari, poluarea, rata crescută a accidentelor fac
ca unele modele de avioane să fie retrase din fabricaţie.
2. Incongruenţa sau discrepanţa poate stimula sau nu inovarea. De exemplu,
incongruenţa dintre realitatea percepută şi cea adevărată. Astfel, cererea mare
la transportul de mărfuri şi de pasageri a stimulat creşterea gabaritului navelor,
extinderea utilizării transcontainerelor, adaptarea managementului prin noi soluţii de
depozitare şi transport, noi construcţii de porturi etc. Incongruenţă poate apare şi între
"valorile" producătorului şi cele ale clientului, sau în ritmul/logica unui proces. Clienţii
impun inovarea rapidă prin solicitarea unor performanţe deosebite, aşa cum se întâmplă
azi cu telefonia mobilă.
3. Necesităţile procesului. Multe procese sunt susceptibile la inovare pentru
a câştiga pe piaţă, sau a menţine un segment de piaţă. Astfel, fabricarea circuitelor
integrate SNA realizat pe plachete germaniu, apoi de siliciu, lucrându-se azi pe
plachete de siliciu cu depunere de germaniu, după care se configurează circuitul
integrat.
4. Schimbări în structura domeniului sau a pieţelor. Fotografia pe placă
de sticlă a fost înlocuită cu cea cu peliculă pe suport de celuloză modificată, iar în
ultimii ani de fotografia digitală. Preţurile au scăzut, performanţele aparatelor au
crescut, devenind azi accesibilă multor categorii de oameni.
Sursele externe de stimulare a inovării sunt considerate:
1. Modificările demografice, ca număr, grupe de vârstă. Astfel, tinerii impun
anumite cerinţe pentru produse şi servicii, care nu pot fi trecute cu vederea. De
exemplu, moda, aparatele electrocasnice, de telefonie, calculatoarele, mp3 playerele
etc.
2. Schimbările de atitudine. Uneori în societate pot apărea unele atitudini
care stimulează creativitatea şi inovarea. De exemplu, grija faţă de sănătate a dus la
apariţia produselor "ecologice", a crescut solicitarea pentru vaccinuri, gimnastică de
întreţinere, publicaţii, reclame etc.
3. Noile cunoştinţe din diferite domenii ale ştiinţei şi tehnologiei sunt generatoare de
inovaţie. Exemplele sunt multiple, în domeniul ştiinţei materialelor, a energeticii,
informaticii.

5. Clasificarea tipurilor de inovaţie

Inovaţiile diferă ca scop, timp de realizare, impact organizaţional şi impact asupra
societăţii etc. Clasificarea acestora se realizează, în principal, după următoarele criterii:
• Obiectul inovării
• Gradul de intensitate tehnologică
• Impactul asupra pieţei.
1. După obiect se diferenţiază inovaţia de produs şi cea de proces, cu trei variante:
de flux tehnologic, de procedeu de fabricaţie şi inovarea incrementată.
• Inovaţia de produs este probabil forma de inovare cea mai frecventă. Ea se poate
manifesta la diferite nivele de complexitate, dintre care cele mai semnificative sunt:
a) schimbarea de concepţie (funcţională sau tehnologică), care se bazează pe o idee
nouă, ce se sprijină sau nu pe o tehnologie nouă (ex.: laptop-ul, walkman-ul, motorul
electric linear, microprocesorul pe 16, apoi pe 32 şi acum pe 64 biţi); b) un nou design;

7
 c) noi utilizări ale aceluiaşi produs. De fapt, rareori trecerea de la un produs la altul se
face dintr-o dată, cel mai adesea elemente ale noului produs apar şi sunt testate pe
variante îmbunătăţite ale celui vechi.
O analiză amănunţită relevă faptul că inovaţia de produs se materializează printr-o: a)
mişcare de transfer vertical: (cunoaştere —> cercetare —> produs nou, tehnologie
nouă); b) mişcare de transfer orizontal: (elemente de noutate —» noi aplicaţii).
• Inovaţia de proces vizează aspecte interne ale organizaţiei, căreia îi îmbunătăţeşte
astfel performanţele. Este vorba de modificări ale proceselor de fabricaţie, determinate
de o nouă investiţie, de perfecţionarea metodelor existente, de valorificarea experienţei
dobândite de-a lungul anilor. Produsul nu suferă în acest caz modificări esenţiale, dar
poate fi mai fiabil sau mai ieftin. Pe de altă parte, inovaţia de proces poate deschide o
nouă linie de dezvoltare a produsului, linie care până acum era inabordabilă, în al
treilea rând, inovaţia de proces nu este imediat sesizată de competitorii de pe piaţă,
ceea ce permite organizaţiei inovative să se bucure de avantajele competitive obţinute
în urma implementării respectivei inovaţii de proces.
O analiză a procedeelor de inovare reliefează că inovarea de produs ocupă un loc
primordial faţă de cea de proces, cu toate că activitatea de cercetare-dezvoltare a firmelor
este direcţională preponderent către inovarea de proces.
Inovarea de proces nu este specifică numai industriei, ea afectând şi alte domenii
de activitate.
Inovarea de produs are o pondere mai mare în perioada emergentă a tehnologilor,
când se caută soluţii de obţinerea produselor cu performanţe mai bune, dar şi cu costuri
acceptabile. Inovarea de proces este intensificată în special în perioada evolutivă a
tehnologiilor. La maturitatea tehnologiilor intervine rutina, activitatea inovativă scade,
referitor la procesul tehnologic şi produsul deja lansat. Dar inovarea se poate concentra
spre alt proces, sau alt produs, ce urmează a fi lansate pe piaţă.
Preponderenţa inovării de proces sau de produs în cadrul unei organizaţii depinde
în mare măsură şi de domeniul în care acţionează organizaţia. De asemenea, ponderea
inovaţiilor de proces şi de produs diferă şi în funcţie de gradul de maturitate al tehnologiei.
2. După gradul de intensitate tehnologică, tipurile de inovaţie universal acceptate
sunt:
• Inovaţia incrementală include toate elementele de bază ale inovaţiei, cum ar fi:
modificarea, rafinarea, simplificarea, consolidarea şi îmbunătăţirea produselor,
proceselor, serviciilor şi a activităţilor de producţie şi distribuţie existente. Majoritatea
inovaţiilor se încadrează în acest tip de inovaţie, iar importanţa acestei categorii nu
trebuie minimizată în nici un fel. Exemple de inovaţie incrementală pot fi: a) multiplele
versiuni ale walkman-ului Sony (excluzând modelul original); b) majoritatea modelelor
de automobile, care de la un an la altul îşi îmbunătăţesc caracteristicile referitoare la
securitate, eficienţă, confort. O inovaţie incrementală de proces interesantă a fost
dezvoltată de firma suedeza IKEA, unul din marii producători mondiali de mobilă.
Pornind de la ideea că jumătate din costul mobilei este reprezentat de costurile de
asamblare, IKEA a pus la punct tehnologii care permit realizarea părţilor componente
cu maximă precizie (astfel încât să nu mai necesite ajustări la montaj), apoi a redactat
manuale de montaj şi a reuşit astfel să vândă mobila în kit, cumpărătorul montând-o
singur acasă. Un al doilea avantaj al metodei, de asemenea aducător de mari venituri,
constă în reducerea substanţială a spaţiilor de depozitare a mobilei „împachetate".
În cazul inovaţiei incrementale, după cum îi spune şi numele, avem parte de
îmbunătăţiri succesive ale unui produs, proces sau serviciu de la o versiune la alta.
Inovarea incrementală ameliorează rezultatele fără a fi neapărată nevoie de elemente

8
 noi de cunoaştere (ex.: legea lui Moore în industria hi-tech, reducerea consumului
specific de cocs în furnal - în procesul de realizare a oţelului etc.).
• Inovaţia discontinuă are multe implicaţii de tip corolar. Ea tinde să considere
competenţele inginerilor, a cercetătorilor, a contabililor, a inventatorilor învechite. De
asemenea, tinde să considere tehnologia şi procesele dintr-o organizaţie învechite
(demodate). În acelaşi timp, inovaţia discontinuă oferă oportunităţi semnificative
pentru cei pregătiţi să treacă la o altă paradigmă sau pentru cei care au identificat o
nouă nevoie şi vor să facă schimbarea. Exemple de inovaţie discontinuă pot fi: a)
trecere de la cal şi trăsură la automobil, făcând ca multe meserii să fie considerate
învechite; b) trecerea de la lămpile cu gaz la cele cu ulei şi apoi la becul electric, ceea
ce a oferit societăţii splendoarea şi eleganţa necunoscute până în acel moment şi care a
impus dezvoltarea de noi competenţe şi abilităţi; c) trecerea de la scrierea manuală la
maşinile de scris şi mai apoi la procesoarele de text şi la calculatoarele personale.
• Inovaţia arhitecturală recombină anumite componente ale unui produs, proces sau
serviciu. Proiectarea componentelor se face astfel încât combinarea acestora să rezulte
într-o nouă arhitectură. Inovaţia arhitecturală implică deţinerea cunoştinţelor despre
componente şi legăturile dintre acestea. Exemple de inovaţie arhitecturală pot fi: a)
tranzistorul care a înlocuit tubul electronic cu vid; b) substituţia materialelor, cum ar fi
plasticul care înlocuieşte oţelul sau aluminiul; c) tranziţia de la motoarele cu elice ale
avioanelor la motoarele cu reacţie mult mai eficiente şi fiabile.
• Inovaţia de sistem include activităţi care necesită resurse (informaţii) semnificative din
diferite domenii şi care presupune implicarea unor entităţi guvernamentale, academice,
de afaceri şi care durează ani de zile până la desăvârşire. Acestea sunt inovaţii care
trebuie să respecte reglementările guvernamentale şi sociale şi care adesea se confruntă
cu mari probleme de interfaţare. Exemple de inovaţie de sistem pot fi: a) reţele de
telecomunicaţii: având în vedere creşterea accentuată a numărului de utilizatori de
telefonie, vechile sisteme ar fi presupus ca tot al doilea locuitor al Americii să fie
angajat ca operator de telefonie; b) operaţiunile prin satelit: acestea presupun investiţii
semnificative care s-au dovedit uneori a fi eşecuri, iar alteori au ridicat probleme
privind confidenţialitatea, proprietatea intelectuală şi accesul la informaţii; c)
World Wide Web: presupune o multitudine de reguli privind dreptul la liberă
exprimare, la proprietatea intelectuală, la protecţia consumatorului, la disponibilitatea
informaţiei, precum şi o multitudine de probleme asociate mentenanţei întregului
sistem.
• Inovaţia radicală implică introducerea de noi produse sau servicii care se dezvoltă
într-o nouă afacere, poate pune bazele unei noi industrii sau poate cauza schimbări
majore într-o întreagă ramură industrială, tinzând să creeze un nou sistem de valori.
Exemple de inovaţie radicală pot fi: a) industria computerelor, evoluând de la
kilobytes la gigabytes sau mai mult; b) banking-ul (transferuri electronice, ATM-uri,
card-uri etc.); c) internetul - inovaţie radicală sau nu - depinde de percepţia fiecăruia -
din anumite puncte de vedere radicală din altele nu - internetul este răspunzător pentru
multe transformări din industrie, guvern şi diferite instituţii publice - internetul este o
tehnologie complementară trebuie să învăţăm să-1 folosim la un nivel ridicat de
eficienţă şi eficacitate.
• Inovaţia disruptivă dă o nouă valoare afacerii. Acest tip de inovaţie mai este denumită
şi tehnologie disruptivă. Dacă tehnologiile le putem defini ca artefacte (produse făcute
de mâna omului), atunci termenul de tehnologii disruptive este adecvat pentru a pune în
valoare acest tip de inovaţie. Inovaţia disruptivă, în general, nu are performanţa
produselor deja existente pe piaţă. Tehnologiile disruptive au caracteristici care atrag o
categorie aparte de clienţi, fiind de obicei foarte scumpe în momentul lansării lor pe

9
 piaţă. Inovaţia disruptivă înglobată în anumite produse oferă clienţilor posibilităţi şi
beneficii noi şi în general piaţa le acordă puţină atenţie la început; trebuie să treacă
ceva timp până când piaţa să accepte aceste inovaţii. Inovaţiile disruptive sunt cele care
schimbă total sistemul, pornind de la alte principii, ceea ce le permite obţinerea unor
performanţe în timp net superioare. Cel mai adesea, apariţia inovaţiei disruptive este
factorul care determină dispariţia de pe piaţă a vechii tehnologii pe care o va înlocui în
timp. Exemple de inovaţie disruptivă pot fi: a) fotografia pe film - fotografia digitală;
b) brokerajul clasic - brokerajul on-line; c) comerţul cu amănuntul în formă clasică -
comerţ cu amănuntul on-line.
Având în vedere clasificarea de mai sus, inovaţia presupune atât a răspunde
nevoilor, aşteptărilor şi dorinţelor clienţilor prin produse şi servicii care înglobează multă
creativitate, cât şi educarea clientului astfel încât să accepte acea inovaţie (ex..: produs,
serviciu etc.) care schimbă paradigmele.
3. După impactul asupra pieţei în general şi asupra industriei în particular se
diferenţiază: inovaţia de fond, de nişă comercială, curente şi revoluţionare.
• Inovaţia de fond ce creează un produs nou pentru o piaţă nouă.
• Inovaţia de nişă comercială care foloseşte un produs deja cunoscut căruia îi găseşte o
piaţă nouă.
• Inovaţia curentă ce aduce pieţei produse îmbunătăţite calitativ, sau cu design
modificat, cu preţ mai scăzut etc.
• Inovaţia revoluţionară care schimbă modul de realizare a produsului, păstrându-i
acestuia funcţiile şi a segmentului de piaţă . Astfel, fiecare generaţie de calculatoare
reprezintă o inovaţie revoluţionară.
În general, un produs nou parcurge următoarele etape: apariţie (inovare de fond),
lărgirea aplicaţiilor (inovare de nişă), îmbunătăţiri (inovare curentă), inovare revoluţionară.
Diferitele tipuri de inovaţii pot avea efecte economice diferite: pot păstra şi chiar
întări vechile relaţii de afaceri; creează noi relaţii de afaceri; păstrează tehnologiile
existente; creează noi logistici tehnologice.

10