Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Reguli Generale
Reguli Generale
Clasa I: cavităţi rezultate din tratamentul cariilor localizate în şanţurile şi fosetele feţei
ocluzale a molarilor şi premolarilor, şanţurile şi fosetele vestibulare şi în şanţurile orale ale
molarilor, în fosetele orale, supracingulare ale frontalilor superiori.
Pot fi: cu deschidere largă, cu deschidere punctiformă, cu marmoraţii, precum şi carii rezultate
din asocierea unor carii multiple.
Clasa a III-a: feţele aproximale ale dinţilor frontali superiori şi inferiori la care unghiul
incizal este păstrat
Clasa a IV-a: feţele aproximale ale dinţilor frontali cu distrucţia unghiului incizal
Clasa a V-a: 1/3 cervicală a feţelor vestibulară şi orală ale tuturor dinţilor.
3. Extensia preventivă
4. Forma de retenţie
5. Forma de rezistenţă
6. Finisarea cavităţii
7. Toaleta cavităţii
1. Deschiderea procesului carios / uşurarea accesului
Deschiderea trebuie să fie suficient de mare pentru a permite o bună vizibilitate – directă şi
indirectă – şi un acces satisfăcător pentru instrumentarea procesului carios. Acest deziderat impune
uneori un sacrificiu de ţesut dentar sănătos. Este recomandabil, însă, ca deschiderea să nu fie
exagerată, pentru că de mărimea ei poate depinde ulterior calitatea retenţiei cavităţii şi rezistenţa
pereţilor dintelui.
deschiderea este realizată de însăşi evoluţia procesului carios şi permite un acces direct
(procese carioase cu deschidere largă);
deschiderea este realizată de procesul carios, dar accesul impune o lărgire a ei (procese
carioase punctiforme sau cu deschidere mică);
deschiderea, deşi este realizată de procesul carios, poate deveni directă numai după uşurarea
accesului (carii cu marmoraţii, carii incipiente proximale ale dinţilor frontali);
accesul la procesul carios se poate realiza numai prin intermediul altui perete dentar decât al
celui pe care este localizat procesul carios.
Sunt şi situaţii clinice în care accesul la procesul carios nu se poate realiza direct:
- carii proximale ale molarilor şi premolarilor ce nu interesează creasta marginală de smalţ, dinţii
vecini fiind prezenţi;
- carii proximale ale dinţilor frontali cu creasta marginală intactă, dinţii vecini fiind prezenţi.
În astfel de forme clinice abordarea se face indirect, după o prealabilă uşurare a accesului, de
multe ori fiind necesară pentru aceasta chiar îndepărtarea unor zone de ţesuturi sănătoase.
Exereza dentinei alterate evidenţiază şi întinderea în profunzime a procesului carios. Din acest
punct de vedere, cavităţile carioase sunt: superficiale, medii şi profunde.
Reguli:
- pentru excavarea dentinei ramolite se folosesc instrumente tăioase care nu necesită presiuni;
- se preferă instrumentele manuale în locul celor rotative (acestea din urmă dezvoltă temperaturi
ridicate, transmit vibraţii şi favorizează deschiderea accidentală a camerei pulpare);
- dacă se foloseşte instrumentar rotativ, sunt de preferat frezele sferice mari, mult mai eficiente şi
cu risc mai mic de deschidere a camerei pulpare. Viteza de acţionare trebuie să fie sub cea
normală de acţionare a frezelor (adică mică sau medie);
- îndepărtarea dentinei alterate se face întotdeauna începând cu pereţii laterali ai cavităţii şi numai
după curăţirea acestora este abordat peretele care protejează camera pulpară (pulpar /
parapulpar). În acest fel, chiar dacă se deschide camera pulpară, operaţiunile ulterioare de
curăţire sunt reduse la minimum;
Se pot face concesii de la îndepărtarea în totalitate a dentinei alterate într-o anumită situaţie şi
anume când:
- zona de dentină alterată care prin îndepărtare ar provoca deschiderea camerei pulpare este situată în
dreptul unui corn pulpar şi are o suprafaţă punctiformă;
- există dotarea necesară efectuării unui tratament conservativ al pulpei dentare prin coafaj indirect.
Dacă numai una din aceste condiţii nu este îndeplinită, se va îndepărta dentina ramolită, iar după
deschiderea camerei pulpare se va efectua tratamentul corespunzător noii situaţii create.
După îndepărtarea dentinei alterate, se obţine conturul primar al cavităţii, forma de la care se
pleacă pentru a se ajunge la conturul definitiv şi care îl condiţionează pe acesta din urmă. Este
necesar să se efectueze un control riguros al pereţilor pentru depistarea resturilor de dentină alterată,
care vor trebui îndepărtate, sau a deschiderilor punctiforme ale camerei pulpare, care impun alegerea
unui alt procedeu terapeutic. Controlul se realizează prin palparea tuturor pereţilor cavităţii cu o
sondă rigidă, exceptând peretele pulpar/parapulpar, care se palpează cu o sondă flexibilă.
3. Extensia preventivă
Este operaţia prin care marginile cavităţii sunt amplasate în ţesut dentar sănătos, în zone
accesibile curăţirii artificiale şi autocurăţirii, pentru a evita apariţia cariei secundare marginale.
O parte din extensia preventivă se obţine chiar prin acţiunea de deschidere a cavităţii, dar uneori,
mai ales la cariile cu deschidere mică şi la cariile incipiente, aceasta nu este suficientă, fiind necesară
o fază specială de deplasare a pereţilor cavităţii spre zonele dentare corespunzătoare.
Alteori, dimpotrivă, la cariile întinse în suprafaţă (cu deschidere mare), marginile cavităţii se
găsesc deja situate pe zonele dentare expuse curăţirii artificiale şi autocurăţirii, ca urmare a evoluţiei
procesului carios şi, în acest caz, realizarea extensiei preventive constă numai în îndepărtarea în
totalitate a ţesuturilor alterate de la marginile cavităţii, pentru ca acestea să fie amplasate în ţesut
sănătos.
- scoaterea marginilor cavităţii în zonele expuse curăţirii artificiale ale pantelor cuspidiene;
- desfiinţarea punţilor de smalţ subţiate existente între două sau mai multe cavităţi de pe aceeaşi
suprafaţă şi unirea acestora într-o singură cavitate.
La cavitatea de clasa a II-a se crează o extensie a cavităţii orizontale şi una cavităţii verticale.
Extensia preventivă a cavităţii orizontale este identică cu a unei cavităţi de clasa I.
În plan vertical, extensia preventivă a cavităţii verticale urmăreşte acelaşi principiu al desfiinţării
contactului ce dintele vecin; astfel, pragul gingival va fi plasat întotdeauna la minimum 2 mm sub
punctul de contact.
La cavitatea de clasa a III-a se admit concesii la regula extensiei preventive, deoarece, în aceste
situaţii primează principiul estetic care impune conservarea cât mai strictă a ţesuturilor dure dentare.
Aceasta nu înseamnă că se admit concesii de la îndepărtarea în totalitate a ţesuturilor demineralizate
şi alterate.
Pentru cavitatea de clasa a IV-a se aplică aceleaşi reguli ca la cavitatea de clasa a III-a.
În cazul cavităţilor preparate pentru amalgam marginile viitoarei cavităţi se vor plasa pe
suprafeţele netede ale dinţilor (aşa-zisele locuri imune la carie): pantele cuspidiene, feţele vestibulare
şi orale.
Există situaţii clinice în care procesul carios are o întindere limitată şi aplicarea principiului
extensiei preventive ar presupune extinderea conturului cavităţii dincolo de procesul carios, ceea ce
implică un sacrificiu mare de ţesut dentar sănătos. În astfel de situaţii se realizează exereza dentinei
ramolite în totalitate, urmată de finisarea marginilor cavităţii pentru a asigura o bună închidere
marginală.
Alteori, datorită întinderii mari în suprafaţă a procesului carios, extensia preventivă se face la
distanţe mari; se poate ajunge ca pereţii cavităţii să fie aproape de ½ feţei vestibulare / orale – în
cazul cariilor proximale la dinţii laterali – sau aproape de vârful cuspidului – la cariile ocluzale.
La dinţii frontali, unde primează fizionomia, se impune conservarea cât mai mult posibil a
ţesuturilor dure dentare, în detrimentul respectării cu stricteţe a principiului extensiei preventive.
4. Forma de retenţie
Se referă la mijloacele folosite în prepararea cavităţii pentru ca materialul de obturaţie introdus
ulterior să nu fie dizlocat de forţele care acţionează asupra lui. Cavitatea trebuie astfel preparată
încât să asigure stabilitatea şi menţinerea viitoarei obturaţii.
- verticale (axiale);
- sagitale (mezio-distale);
- transversale (vestibulo-orale);
- combinate.
Cu cât cavitatea este mai complexă, cu atât tendinţa de deplasare este mai mare şi în direcţii
multiple. De aceea şi sistemul de retenţie devine mai complicat.
Împotriva tendinţelor de dislocare sagitală se realizează cavităţi anexe (accesorii) – aşa numitele
„cozi de rândunică” – care împiedică deplasarea obturaţiei spre peretele aproximal distrus de
carie. Aceste cavităţi de retenţie sunt unite cu cavitatea principală prin intermediul unei porţiuni
îngustate numită istm. Cavităţile de retenţie se prepară în ţesut dentar sănătos, de aceea nu se
vor face extensii mari care să prejudicieze rezistenţa dintelui.
În cavităţile extinse, cu distrucţie mare dentară, ţinând cont şi de rezistenţa pereţilor, se foloseşte
tot mai mult retenţia obturaţiei prin pivoturi fixate prin înşurubare sau cimentare în tunele
parapulpare special create în dentină.
- peretele pulpar plan sau în trepte. Când din preparare rezultă totuşi un perete pulpar concav, se
aplică obturaţie de bază pentru a obţine o suprafaţă plană.
- pentru porţiunea verticală a cavităţii de clasa a II-a – convergenţa spre ocluzal a pereţilor
vestibular şi oral.
Dintele este astfel alcătuit încât să suporte forţele fiziologice de masticaţie care-l solicită. Dacă
suferă un proces distructiv, ca în cazul cariei simple, i se schimbă comportamentul sub acţiunea
forţelor obişnuite de masticaţie, astfel încât, în distrucţiile coronare masive (carii întinse în suprafaţă
şi / sau profunzime) se poate ajunge la fracturi coronare.
Forţele ce solicită dintele se transmit în axul lung al acestuia. Din acest motiv, orientarea
pereţilor cavităţii trebuie astfel făcută încât să fie paraleli sau perpendiculari pe direcţia de
transmitere a forţelor masticatorii. Nerespectarea acestei dispuneri ar determina o solicitare în plus a
pereţilor cavităţii, alta decât cea produsă de acţiunea forţelor ocluzale, cu deformări care, dacă
depăşesc anumite valori, duc la fractura pereţilor coronari.
NU se vor păstra porţiuni de smalţ nesusţinute de dentina subiacentă. Se vor păstra numai acele
zone de smalţ nesusţinute care au formă de boltă (la nivelul cuspizilor), dar şi acelea vor fi atent
căptuşite cu ciment (CIS sau FOZ).
Pe de altă parte, o cavitate puţin adâncă , dar lată, nu este favorabilă. Materialul de obturaţie,
neavând grosime suficientă, se va fractura, iar lăţimea prea mare subminează pereţii verticali, în
special pe cei reprezentaţi de crestele marginale ale premolarilor şi molarilor.
Important pentru rezistenţa celor două elemente ale ansamblului cavitate-obturaţie este ca
peretele pulpar să fie situat sub joncţiunea smalţ-dentină, în cazul cariilor superficiale. În cariile
profunde, cu evoluţie întinsă şi în suprafaţă, este necesar ca porţiunile subţiate să fie îndepărtate până
în zone a căror grosime asigură rezistenţa.
- realizarea unui unghi de întâlnire între pereţii verticali ai cavităţii şi suprafaţa smalţului cât mai
apropiat de 900 – situaţia ideală, dar trebuie să avem în vedere şi înclinaţia cuspidiană, variabilă
de la individ la individ. Când panta cuspidiană este abruptă, pentru a nu contraveni principiului
rezistenţei, se crează un unghi mai mic (de cel puţin 700).
La cavităţile de clasa I şi a II-a, din considerente mecanice, se practică operaţia numită bizotare.
Constă în secţionarea oblică a prismelor de smalţ de la marginea cavităţii, păstrându-li-se o bază
dentinară. Gradul de înclinare al bizoului se stabileşte în raport cu felul pantelor cuspidiene şi cu
materialul de obturaţie folosit. În general se consideră că bizoul trebuie să fie în unghi de 30-350
pentru amalgam şi de 450 pentru compozit şi pentru incrustaţii.