Universitatea Babeş-Bolyai Cluj-Napoca

Facultatea de Drept

Inviolabilitatea domiciliului în
viziunea CEDO

Coordonator ştiinţific:
Lect. univ. dr. Radu Chiriţă

Absolvent:
Anamaria Florea
 Cluj-Napoca
2010

Cuprins
Cuprins................................................................................................................ 2
Capitolul I. Consideraţii introductive

Respectul datorat personalităţii umane constituie o parte integratoare esenţială a

libertăţii umane, motiv pentru care s-a impus adoptarea unor reglementări atât la nivel
internaţional, cât şi la nivel naţional, care să creeze un mecanism jurisdicţional de
protecţie a persoanei fizice împotriva imixtiunilor de orice natură. Astfel, în dezbaterile
internaţionale s-a acordat o atenţie deosebită promovării, consacrării şi ocrotirii dreptului
la viaţă privată. Pe baza acestor considerente, art. 8 din Convenţia europeană a drepturilor
omului consacră dreptul oricărei persoane la respectarea vieţii sale private şi de familie, a
domiciliului şi a corespondenţei sale, text ce îşi are originea în art.12 al Declaraţiei
Universale a Drepturilor Omului1. O formulare similară este dată protecţiei dreptului la
viaţă privată de art. 17 al Pactului internaţional privitor la drepturile civile şi politice,
precum şi de art. 7 al Cartei Drepturilor fundamentale a Uniunii Europene. Ca temei
juridic naţional al acestui drept reţinem Constituţia României, Codul penal precum şi alte
legi materiale interne care conţin reglementări relative la dreptul la viaţă privată, pe care
însă le vom analiza în capitolele următoare.

Secţiunea 1. Domeniul de aplicabilitate al art. 8

Aşa cum am precizat, protecţia dreptului la viaţă privată şi familială este garantată
de Convenţia europeană în art. 8. În linii generale, acesta garantează dreptul la intimitate,
însă domeniul efectiv de aplicabilitate a acestui articol este extrem de greu de determinat
obiectiv, din cauza câmpului vast de situaţii pe care le acoperă, motiv pentru care,
cantitativ şi calitativ, art. 8 este al doilea text într-o ierarhie a aplicării prevederilor
1
„Nimeni nu va fi supus la imixtiuni arbitrare în viaţa sa personală, în familia sa, în domiciliul
său ori în corespondenţa sa, nici la atingeri aduse onoarei sau reputaţiei sale. Orice persoană are dreptul la
protecţia legii împotriva unor astfel de imixtiuni sau atingeri”.

2
Convenţiei de către instanţa de la Strasbourg şi de către instanţele naţionale ale statelor
membre2. Art. 8 este primul dintr-o serie de patru texte ale Convenţiei care protejează
drepturi ce semnifică respectul social datorat individului, sistemul de protecţie a
individualităţii umane fiind completat prin dispoziţiile art. 9, 10, şi 11 3. Având în comun
aceeaşi structură, articolele ce reglementează aceste drepturi şi libertăţi contureză o
caracteristică esenţială a acestora. Astfel, fiecare text conţine un prim alineat ce le
garantează, în timp ce într-un al doilea alineat al aceluiaşi text, sunt prevăzute anumite
condiţii în care exerciţiul drepturilor şi libertăţilor poate fi supus anumitor restricţii,
structură ce permite păstrarea echilibrului între drepturile individului şi interesele
generale ale societăţii democratice în întregul său, atunci când acestea pot intra în
conflict4. După cum s-a constatat, drepturile prevăzute de aceste articole sunt considerate
drepturi condiţionale extrajudiciare, pentru că, pe de o parte, ele beneficiază de o
protecţie relativă, ca urmare a limitărilor care le afectează, iar pe de altă parte, pentru că,
deşi în cele din urmă acestea sunt valorificate în justiţie, ele nu sunt specifice domeniului
judiciar, având o aplicabilitate generală, practic în toate domeniile5.
Aşa cum s-a conturat în doctrina internaţională, dreptul Convenţiei nu este unul
static, obiectivele acesteia fiind solidare cu ritmul evoluţiei societăţii 6. Cu preponderenţă
în această materie, reţinem faptul că organele Convenţiei au recurs la o interpretare
dinamică şi evolutivă a dispoziţiilor sale, pentru a ţine seama de evoluţia obiceiurilor,
mentalităţilor şi necesităţilor sociale. Astfel, principiul de interpretare definit de Curtea
europeană în jurisprudenţa sa7, conform căruia Convenţia este ”un instrument viu ce
trebuie interpretat în lumina condiţiilor vieţii actuale”, îşi găseşte un domeniu privilegiat
în cazul dreptului la respectarea vieţii private şi de familie, la domiciliu şi la
corespondenţă. Această interpretare dinamică se desfăşoară pe terenul domeniului de

2
Radu Chiriţă, Convenţia europeană a drepturilor omului. Comentarii şi explicaţii. Ediţia 2., Ed.
C.H. Beck, Bucureşti, 2008, pag.416.
3
Corneliu Bîrsan, Convenţia europeană a drepturilor omului. Comentariu pe articole, Vol. I.
Drepturi şi libertăţi, Ed. All Beck, Bucureşti, 2005, pag. 593.
4
Donna Gomien, Introducere în Convenţia europeană a drepturilor omului, Ed. All Beck,
Bucureşti, 1996, pag. 59-60.
5
Ionel Olteanu, Drept european al drepturilor omului. Vol. I. Drept material european al
drepturilor omului, Ed. Fundaţiei România de maine, Bucureşti, 2004, pag. 151.
6
Walter J. Ganshof van der Meersch, Protecting Human Rights: The European Dimension, pag.
202, apud. Doru Cosma, Interpretarea Convenţiei europene a drepturilor omului, Revista Română de
drepturile omului, nr. 16/1998, pag. 9.
7
CEDO, hot. Tyrer c. Marea Britanie, 25 aprilie 1978.

3
aplicabilitate a acestui articol, însă antrenează de asemenea, o lărgire a conţinutului
dreptului garantat, prin extinderea obligaţiilor statelor8. Astfel, dreptul la respectarea
vieţii private şi de familie vizează, în principal, să apere individul împotriva ingerinţelor
arbitrare ale puterilor publice, conturând de asemenea, şi obligaţiile pozitive inerente
respectării sale efective.

Secţiunea 2. Natura obligaţiilor impuse statelor

Aşa cum am precizat, art. 8 impune statelor două tipuri de obligaţii: negative şi
pozitive. În această secţiune ne vom mărgini să prezentăm doar câteva aspecte de ordin
general despre ceea ce implică aceste obligaţii ale statelor, urmând a le dezvolta în
secţiunile următoare.

A.Obligaţiile negative ale statelor membre

În raport de obligaţiile negative ce le incumbă, statele trebuie să se abţină de la

comiterea unor acte de natură a stânjeni exerciţiul drepturilor de către titularii cărora le
sunt recunoscute, exceptând ipoteza în care astfel de acte sunt legitime prin raportare la
prevederile paragrafului 2. Art. 8 este aplicabil ori de câte ori ingerinţa în drepturile
garantate aparţine statului ori, deşi aparţine unei persoane de drept privat, are la bază un
act al statului sau este confirmată ulterior de către stat. De asemenea, se impune a preciza,
că nu există o ingerinţă în exerciţiul vreunuia dintre drepturile prevăzute în art. 8 atunci
când actul prejudiciabil a fost săvârşit cu acordul valabil al persoanei protejate, atunci
când a fost produs chiar de către persoana prejudiciată sau atunci când acesta este
consecinţa absolut normală a unei situaţii date, de care persoana în cauză era conştientă9.
Drepturile garantate prin prevederile art. 8 nu sunt drepturi absolute, astfel încât
nu orice ingerinţă a statului în exerciţiul acestor drepturi constituie o violare a art. 8, ci
doar acelea care nu respectă, cumulativ, cele trei condiţii enunţate în cuprinsul
paragrafului 2 al art. 8. Astfel, se conferă un caracter legitim ingerinţei statului dacă
8
Frederic Sudre, Drept european şi internaţional al drepturilor omului, Ed. Polirom, Bucureşti,
2006, pag. 313.
9
R. Chiriţă, Convenţia...,op.cit., pag. 453-456.

4
aceasta este prevăzută de lege, vizează un scop legitim şi e necesară într-o societate
democratică pentru atingerea acelui scop.
Prima condiţie impusă de art. 8 parag. 2 al Convenţiei pentru justificarea unei
atingeri a drepturilor pe care le garantează primul alineat al acestui text, este ca aceasta să
fie prevăzută de lege, respectiv să aibă o bază legală internă. Noţiunea de lege implică o
dublă abordare: formală şi materială10. Din punct de vedere formal, legea include nu doar
accepţiunea clasică a termenului, ci orice act juridic care creează, în mod licit, drepturi şi
obligaţii pentru anumite persoane - noţiunea de legalitate se aplică astfel tuturor
domeniilor dreptului intern - administrativ, constituţional, scris sau nescris11. Din punct
de vedere material, este necesar ca acea dispoziţie să fie cunoscută, în condiţii rezonabile,
de către cel căruia i se aplică, ceea ce înseamnă că este considerată lege doar acea
reglementare care e accesibilă tuturor- există un minim de publicitate în privinţa ei- şi
care e previzibilă- e enunţată în termeni suficient de clari pentru ca oricine să îi poată
anticipa consecinţele. Îndeplinirea acestor două condiţii, a previzibilităţii şi a
accesibilităţii, se apreciază prin raportare la momentul producerii ingerinţei incriminate,
fiind irelevantă îndeplinirea ulterioară a condiţiilor12. Curtea a dezvoltat, în jurisprudenţa
sa, această idee de legalitate precizând că ”legea” ar fi împotriva supremaţiei dreptului
dacă puterea de apreciere acordată executivului nu ar cunoaşte limite, astfel încât ea
trebuie să definească întinderea şi modalităţile de excludere ale unei asemenea puteri cu
suficientă claritate, pentru a oferi individului o protecţie adecvată împotriva
arbitrariului13.
A doua condiţie pentru ca ingerinţa să fie legitimă, este aceea ca măsura statului
să vizeze unul dintre scopurile enumerate în parag. 2 al art.8, cercetarea scopului
imixtiunii puse în discuţie făcându-se în concret, în raport de împrejurările fiecărei cauze.
Ultima condiţie ce trebuie îndeplinită pentru a se considera că intruziunea
autorităţilor este licită, este aceea de a fi necesară într-o societate democratică. După cum
a relevat în hotărârile sale, Curtea apreciază că ingerinţa trebuie să răspundă unei nevoi

10
R. Chiriţă, Convenţia…, op.cit., pag. 457.
11
CEDO, hot. Sunday Times c. Marea Britanie, 26 aprilie 1979, în R. Chiriţă, Curtea Europeană a
Drepturilor Omului, Culegere de hotărâri 1950-2001, Ed. C.H.Beck, Bucureşti, 2008, pag. 216.
12
C. Bîrsan, op.cit., pag. 673.
13
CEDO, hot. Malone şi alţii c. Marea Britanie, 17 decembrie 1982.

5
sociale imperioase14 şi să fie proporţională cu scopul legitim vizat 15. În acelaşi timp,
potrivit Curţii, adjectivul „necesar” nu este sinonim cu „indispensabil”, deoarece statele
beneficiază de o anumită marjă în aprecierea luării unei anumite măsuri, însă nu prezintă
supleţea unor termeni precum „admisibil, normal, util, rezonabil sau oportun” 16. Aşadar,
se poate sublinia că „necesitatea democratică” este o noţiune complexă, care pare a forma
un întreg; aceasta se împarte în realitate în trei subcriterii: necesitatea măsurii luate,
legătura şi proporţionalitatea dintre măsură şi scopul legitim invocat şi compatibilitatea
dintre măsură şi spiritul unei democraţii 17. Astfel, necesitatea ingerinţei se situează între
caracterul său indispensabil, care nu este impus, şi caracterul său acceptabil, care nu este
însă, în mod evident suficient. În orice ipoteză, restricţia în exerciţiul drepturilor
prevăzute de art. 8 trebuie să fie proporţională cu scopul vizat, ceea ce implică păstrarea
unui just echilibru între diferitele interese în cauză18. După cum s-a remarcat,
compatibilitatea cu spiritul democratic implică prezenţa unei anumite toleranţe şi spirit
care promovează deschidere înspre nou, înspre dinamic19.
Am precizat anterior că instanţa europeană recunoaşte statelor o oarecare marjă de
apreciere cu privire la necesitatea unei restrângeri a dreptului garantat. Suportul acestei
marje îl constituie atât caracterul subsidiar al controlului jurisdicţional internaţional
exercitat de organele Convenţiei, în raport cu acela al judecătorului naţional, precum şi
posibilitatea pe care o au autorităţile naţionale de a cunoaşte mai bine legile interne şi
stările de fapt şi de a lua măsurile cele mai adecvate 20. În principiu, marja naţională de
apreciere variază în funcţie de mai mulţi parametri, precum natura dreptului în cauză sau
a activităţilor implicate, scopul legitim al ingerinţei, existenţa sau inexistenţa unui
„numitor comun” al sistemelor juridice ale statelor semnatare, în orice caz, aceasta
necesitând a fi conformă cu justul echilibru ce trebuie menţinut între interesele
concurente ale persoanei şi ale societăţii în ansamblul său21.
14
CEDO, hot. Sunday Times c. Marea Britanie, precit.
15
CEDO, hot. Silver şi alţii c. Marea Britanie, 25 martie 1983.
16
CEDO, hot. Handyside c. Marea Britanie, 7 decembrie 1976, în R. Chiriţă, Culegere de
hotărâri… 1950-2001, op.cit., pag. 216.
17
Jean-Francois Renucci, Tratat de drept european al drepturilor omului, Ed. Hamangiu, Bucureşti,
2009, pag. 822.
18
CEDO, hot. Handyside c. Marea Britanie, precit.
19
Micu Doina, Garantarea drepturilor omului în practica Curţii europene a drepturilor omului şi în
Constituţia României, Ed. All Beck, Bucureşti, 1998, pag 167.
20
D. Cosma, op.cit., pag. 11.
21
F. Sudre, op.cit., pag. 313.

6
B. Obligaţiile pozitive ale statelor membre

Dacă art. 8 are în mod esenţial ca obiect ocrotirea persoanei împotriva ingerinţelor
arbitrare a puterilor publice, acesta nu se mărgineşte doar la a solicita statului să se abţină
de la asemenea intruziuni: la acest angajament negativ se adaugă obligaţii pozitive,
inerente respectării efective a vieţii private şi de familie, a domiciliului şi a
corespondenţei. Aceste obligaţii sunt menite să asigure respectarea drepturilor consacrate
de art. 8 şi în raporturile dintre persoanele private, fiecare stat contractant fiind ţinut să se
doteze cu un arsenal juridic adecvat şi suficient, care să aibă ca scop tocmai îndeplinirea
acestor angajamente22. Aşadar, în virtutea obligaţiilor pozitive ce le incumbă în temeiul
art. 8, statele trebuie să legifereze raporturile private şi de familie, astfel încât să asigure
respectarea acestora şi să intervină prin mijloacele aflate la dispoziţia lor pentru a garanta
respectarea legislaţiei respective, inclusiv prin sancţionarea corespunzătoare a atingerilor
nejustificate aduse dreptului la viaţă privată şi familială în raporturile între persoane de
drept privat23.
Având în vedere cele expuse, putem sublinia că atât în ceea ce priveşte obligaţiile
pozitive, cât şi cele negative ale statelor, pentru garantarea efectivă a dreptului la viaţă
privată şi de familie, autorităţile trebuie să asigure justul echilibru între interesele
concurente ale persoanelor implicate şi ale societăţii în ansamblul său.

Secţiunea 3. Aspecte generale privind protecţia acordată domiciliului

După cum am precizat în faza incipientă a lucrării, art. 8 garantează, în linii

generale, dreptul la intimitate, „dreptul de a trăi, atât cât doreşti, la adăpost de priviri
indiscrete”24, cele patru noţiuni la care textul său face trimitere, nefiind însă foarte clar
delimitate unele de altele. Domeniul său de aplicabilitate include şi protecţia domeniului
22
C. Bîrsan, op.cit., pag. 596.
23
R. Chiriţă, Convenţia..., op.cit., pag. 474.
24
Marin Voicu, Protecţia Europeană a Drepturilor Omului. Teorie şi jurisprudenţă, Ed. Lumina
Lex, Bucureşti, 2001, pag. 162.

7
personal intern, respectiv dreptul la respectarea inviolabilităţii domiciliului. Sub acest
aspect, considerăm că acordarea unei protecţii speciale acestui drept se impune în mod
natural, întrucât o bună ocrotire a vieţii private necesită, în primul rând, asigurarea
intimităţii locurilor în care aceasta se desfăşoară. Astfel, domiciliul reprezintă spaţiul de
libertate în care o persoană îşi desfăşoară cea mai mare parte a vieţii sale private şi
familiale, şi a cărui ocrotire este indispensabilă într-o societate democratică.
Legiuitorul român, la rândul său, a acordat atenţia cuvenită protecţiei
inviolabilităţii domiciliului, consacrând-o drept o valoare socială de importanţă
constituţională. Astfel, potrivit art. 27 din Constituţia României, domiciliul este inviolabil
şi nimeni nu poate pătrunde sau rămâne în locuinţa unei persoane fără învoirea acesteia,
decât în cazurile şi condiţiile prevăzute de lege. În conformitate cu legea fundamentală,
legislaţia penală incriminează inviolabilitatea domiciliului prin art. 192 Cod penal, care
sancţionează atât fapta de pătrundere fără drept în domiciliul unei persoane, cât şi refuzul
de a părăsi domiciliul acesteia25. Preocuparea legiuitorului pentru apărarea eficientă a
inviolabilităţii domiciliului rezidă şi în reglementarea formelor agravate ale infracţiunii
de violare de domiciliu. Reprezentând locul în care persoana şi familia sa îşi desfăşoară
viaţa lor familială, intimă şi privată, e uşor de observat că domiciliul persoanei fizice e
clar şi solid ocrotit, ceea ce este firesc, având în vedere consacrarea constituţională a
acestui drept26.

25
A se vedea Decizia penală nr. 261/R din 16 octombrie 1996 în Hărăstăşanu Angela, Constantin
Soroceanu, Alexandru Vasiliu, Culegere de practică judiciară penală 1994-1998, Curtea de Apel Braşov,
Ed. All Beck, Bucureşti, 1999, pag. 109.
26
Gheorghe Iancu, Drepturi, libertăţi şi îndatoriri fundamentale în România, Ed. All Beck,
Bucureşti, 2003, pag. 155.

8
Secţiunea 4. Noţiunea de <<domiciliu>>

A. <<Domiciliul>> în viziunea CEDO

Aşa cum am arătat, protecţia intimităţii spaţiilor în care se desfăşoară viaţa privată
este absolut indispensabilă, motiv pentru care noţiunea de „domiciliu” nu poate face
obiectul unei interpretări prea restrictive. În accepţiunea sa clasică, „domiciliul” vizează
locul unde o persoană trăieşte în mod permanent, respectiv locul unde persoana
obişnuieşte să locuiască în mod exclusiv27. Având însă ca scop acordarea unei protecţii
maxime beneficiarilor acestui drept, Curtea atribuie noţiunii de „domiciliu” o conotaţie
autonomă în sensul Convenţiei28, ce nu se suprapune peste accepţiunile pe care ea le are
în sistemele de drept intern ale statelor semnatare.
În opinia Curţii, „domiciliul” vizează nu doar spaţiul legal ocupat sau dobândit,
dar şi orice alt spaţiu de locuit, dacă există legături suficiente şi continue 29. De asemenea,
fosta Comisie a recunoscut posibilitatea invocării dreptului la domiciliu pentru o casă pe
care reclamanţii, deşi locuiau în mod statornic în Londra, o aveau în insula anglo-
normandă Guernesey din Marea Mânecii, casă pe care proprietarii o părăsiseră de
aproape 18 ani pentru a o închiria şi în care autorităţile locale le-au refuzat reinstalarea la
împlinirea vârstei de pensionare30. Ilustrativă în acest sens este şi cauza Demades contra
Turcia, în care reclamantul invoca încălcarea inviolabilităţii unei case de vacanţă pe care
nu o mai utilizase de mulţi ani. În motivarea soluţiei, Curtea a considerat că noţiunea de
„domiciliu” trebuie să primească o interpretare extensivă şi poate să includă şi reşedinţa

27
Jacques Velu, Rusen Ergec, La Convention europeenne des droits de l’homme, Bruylant,
1990,pag. apud. C. Bîrsan, op.cit., pag.658.
28
J.-F. Renucci, op.cit., pag. 281; C. Bîrsan, op.cit., pag. 658.
29
CEDO, hot. Prokopovich c. Federaţia Rusă, 18 noiembrie 2003. În fapt, reclamanta a locuit cu
soţul său într-un apartament închiriat de către acesta de la stat, iar a doua zi după decesul soţului, contractul
de locaţiune încetând, reclamanta a fost evacuată de autorităţi pe motiv că adresa de domiciliu din actele de
identitate a rămas în altă parte, unde reclamanta a locuit înainte de a se muta cu soţul său. În motivarea sa,
Curtea a arătat că există suficiente probe pentru a afirma că, dată fiind perioada în care a locuit în acel
apartament, reclamanta l-a considerat ca fiind domiciliul său.
30
Comisia, dec. Wiggins c. Regatul Unit, 8 februarie 1978, în C. Bîrsan, op.cit., pag. 659.

9
secundară sau casa de vacanţă a unei persoane, întrucât persoana în cauză dezvoltă
legături emoţionale puternice cu acea casă31.
Noţiunea de „domiciliu”, înţeleasă în mod nuanţat, cuprinde, de asemenea, o
rulotă pe care o persoană nomadă o foloseşte ca locuinţă 32. În acest sens, o soluţie
interesantă a pronunţat instanţa europeană în cauza Connors contra Marea Britanie, unde
a decis aplicabilitatea art. 8, deşi reclamantul nu şi-a pierdut dreptul de a folosi rulota, ci
doar dreptul de a o parca pe o parcelă de teren 33. Cu toate că în aceste circumstanţe
particulare o caravană a putut fi asimilată domiciliului, nu la fel au stat lucrurile în cazul
unui autoturism staţionat pe un drum public 34. De asemenea, Curtea relevă că ar însemna
„forţarea” acestei noţiuni prin extinderea ei până la a include un teren pe care se
intenţionează construirea unei case pentru a fi locuită sau, cu atât mai mult acest termen
nu poate fi interpretat ca acoperind o regiune natală şi unde există rădăcini familiale, dar
unde nu se mai locuieşte35.
Interpretarea extensivă a noţiunii de „domiciliu”, a determinat judecătorii
europeni să lărgească protecţia prevăzută de art. 8 din Convenţie la sediile profesionale
ale unei persoane juridice36. După cum s-a afirmat în doctrină, beneficiară a drepturilor
consacrate de art. 8 este, în principiu, doar o persoană fizică, iar extinderea dreptului la
respectarea inviolabilităţii domiciliului şi în ceea ce priveşte persoana juridică constituie
o situaţie de excepţie37. Aşadar, deşi e titulară a acestui drept, persoana juridică nu
beneficiază de protecţie decât în considerarea faptului că în localurile sale, persoane
fizice îşi desfăşoară o mare parte a vieţii lor private38.
În cauza Niemietz contra Germania, reclamantul, avocat, s-a plâns că percheziţia
efectuată de autorităţile judiciare la cabinetul său constituie o ingerinţă nejustificată a

31
CEDO, hot. Demades c. Turcia, 31 iulie 2003, Radu Chiriţă,Curtea Europeană a Drepturilor
Omului, Culegere de hotărâri 2003, Ed. C.H.Beck, Bucureşti, 2007, pag. 157.
32
CEDO, hot. Buckley c. Marea Britanie, 25 septembrie 1996; hot. Chapman c. Marea Britanie,
18 ianuarie 2001.
33
CEDO, hot. Connors c. Marea Britanie, 27 mai 2004, Radu Chiriţă, Curtea Europeană a
Drepturilor Omului. Culegere de hotărâri 2004, Ed. C.H.Beck, Bucureşti, 2007, pag.180.
34
Comisia, X. c. Belgia, 30 mai 1974.
35
CEDO, hot. Loizidou c. Turcia, 18 decembrie 1996, în Vincent Berger, Jurisprudenţa Curţii
Europene a Drepturilor Omului, Ediţia a 6-a în limba română, Ed. I.R.D.O. (Institutul Român pentru
Drepturile Omului), Bucureşti, 2008, pag. 687.
36
CEDO, hot. Chappell c. Marea Britanie, 30 martie 1989; hot. Niemietz c. Germania, 16
decembrie 1992; dec. Keslassy c. Franţa, 8 ianuarie 2002.
37
R. Chiriţă, Convenţia..., op.cit., pag. 418.
38
Idem., pag.446.

10
acestora în exerciţiul dreptului său la domiciliu, protejat de art. 8 39. Guvernul german
contestă în faţa Curţii existenţa unui amestec, susţinând că art. 8 face o distincţie clară
între viaţa privată şi domiciliu pe de o parte, şi localurile profesionale pe de altă parte. În
motivarea sa, Curtea arată că noţiunea de „home”, ce figurează în textul englez la art. 8,
admite a se extinde în unele state contractante, printre care şi Germania, la localurile
profesionale. O asemenea interpretare, precizează Curtea, corespunde pe deplin cu
versiunea franceză, deoarece termenul „domiciliu” are o conotaţie mai largă decât
„home” şi poate include, spre exemplu, biroul unei persoane care exercită o profesiune
liberală. De altfel, stabilirea unor distincţii precise ar putea cauza neplăceri: o persoană
poate desfăşura „acasă” activităţi legate de o profesie sau de comerţ, iar la birou sau la
localul profesional, activităţi de ordin personal.
Înainte de hotărârea Niemietz, Curtea pornise deja pe această cale, dar într-un caz
particular, întrucât era vorba despre o percheziţie efectuată la domiciliul unei persoane
fizice, dar care era în acelaşi timp şi sediul unei societăţi comerciale sub patronatul
acesteia40.
În prelungirea unei interpretări dinamice oferită noţiunii de „domiciliu” şi a
drepturilor recunoscute societăţilor, Curtea recunoaşte expres că art. 8 garantează, în
anumite circumstanţe, un drept la inviolabilitatea sediului social al unei persoane juridice,
a agenţiei sale sau a spaţiilor sale profesionale41. S-a susţinut în doctrină, că începând cu
această hotărâre, nu se mai pune problema prelungirilor sociale şi profesionale ale
indivizilor, întrucât, domiciliul unei persoane juridice face obiectul unei protecţii
autonome a art. 842, asistând astfel la consacrarea unei „vieţi private comerciale” 43. Un alt
argument în susţinerea acestei poziţii îl constituie acela că art. 8 vorbeşte despre orice
persoană care are dreptul la domiciliu, fără a distinge între persoane fizice şi juridice44.

39
CEDO, hot. Niemietz c. Germania, precit,,în M. Voicu, op.cit., pag.217-219.
40
CEDO, hot. Chappell c. Marea Britanie, precit.În acest sens, a se vedea şi CEDO, dec. Keslassy
c. Franţa precit.
41
CEDO, hot. Societăţile Colas Est şi alţii c. Franţa, 16 aprilie 2002, Radu Chiriţă, Curtea
Europeană a Drepturilor Omului. Culegere de hotărâri 2002, Ed. C.H.Beck Bucureşti, 2002, pag.149.
42
J.-F. Renucci, op.cit., pag. 283.
43
Laurence Burgorgue-Larsen, La protection du domicile des personnes morales, La France et la
Cour europeenne des droits de l’homme, La jurisprudence en 2002, Bruylant 2003, pag. 180, apud. V.
Berger, op.cit., pag. 283.
44
C. Bîrsan, op.cit., pag. 662.

11
 Totuşi, în ceea ce priveşte acest aspect, trebuie să ţinem seama de soluţia
pronunţată de Curte într-o decizie45 ulterioară cauzei Societăţile Colas Est şi alţii contra
Franţa. În motivarea acestei cauze, Curtea aminteşte că noţiunea de „domiciliu” poate
face obiect al unei concepţii extensive şi poate fi legată şi de localurile profesionale. Cu
toate acestea, o exploatare agricolă specializată în creşterea porcilor şi adăpostind câteva
sute de animale ar putea fi, doar cu multă dificultate, numită „domiciliu”, chiar
profesional al unei persoane46. Astfel, Curtea a decis că art. 8 nu este incident în speţă, ci
s-ar fi aplicat doar în raport de localurile administrative, unde îşi desfăşurau viaţa
profesională angajaţii săi. Aşadar, având în vedere cele expuse, ne raliem în continuare
opiniei potrivit căreia, protecţia inviolabilităţii domiciliului este recunoscută persoanelor
juridice doar în considerarea faptului că în localurile sale, persoane fizice îşi desfăşoară o
mare parte a vieţii lor private47.

B. <<Domiciliul>> în dreptul intern român

După cum am precizat, noţiunea de „domiciliu” are în sensul Convenţiei o

semnificaţie autonomă, ce nu se suprapune peste sistemele de drept intern ale statelor
membre. În legislaţia română, în vederea unei adecvate ocrotiri, dispoziţia incriminatoare
a dat noţiunii de „domiciliu” un înţeles mai larg decât cel întâlnit în vorbirea obişnuită,
subliniindu-se că ocrotirea domiciliului nu priveşte locuinţa considerată în materialitatea
sa, ci faptul că acest imobil este ocupat de o persoană, a cărei liniştită folosinţă se cuvine
respectată48. În dreptul constituţional, respectiv penal, noţiunea de „domiciliu” are o
accepţiune diferită de cea pe care i-o dă dreptul civil. Se ştie că în dreptul civil, domiciliul
unei persoane fizice este acolo unde ea îşi are locuinţa sa statornică şi principală. În
dreptul constituţional, noţiunea de domiciliu are o accepţiune largă, cuprinzând practic
atât domiciliul în sensul dreptului civil, cât şi reşedinţa unei persoane fizice, incluzând
45
CEDO, dec. Leveau şi Fillon c. Franţa, 6 septembrie 2005, în Radu Chiriţă, Curtea Europeană a
Drepturilor Omului. Culegere de hotărâri 2005, Ed. C.H.Beck, Bucureşti , 2007, pag.243.
46
Curtea a reţinut faptul că inspectorii veterinari au intrat exclusiv în clădirile care adăposteau
animalele, clădiri ce sunt separate de cele în care locuiesc reclamanţii. De asemenea, clădirile
administrative nu au fost obiect al inspecţiei.
47
R. Chiriţă, Convenţia...,op.cit., pag. 446.
48
Vintilă Dongoroz, Iosif Fodor, Siegfried Kahane, Nicoleta Iliescu, Ion Oancea, Constantin Bulai,
Rodica Stănoiu, Victor Roşca, Explicaţii teoretice ale Codului penal român. Partea specială, Vol.III, Ediţia
a II-a, Ed. Academiei Române, Ed. All Beck, Bucureşti, 2003, pag.290.

12
orice loc unde trăieşte o persoană şi familia sa: camera în care doarme, camerele unde
trăieşte persoana fizică, dependinţele, curtea, grădina, garajul sau orice loc împrejmuit
ţinând de ele49.
Astfel, în practica judiciară s-a decis că există violare de domiciliu şi atunci când
o persoană a pătruns fără drept prin escaladare într-o cameră în care locuiau mai multe
fete, într-un internat şcolar, chiar dacă imobilul aparţinea unei unităţi publice 50; la fel,
dacă soţul despărţit de soţia sa şi cu domiciliul flotant în altă parte pătrunde fără drept în
fosta locuinţă comună51. Tot aşa, s-a motivat că inculpatul, pătrunzând în grădina
împrejmuită a părţii vătămate, care ţinea de locuinţa acesteia, a comis infracţiunea de
violare de domiciliu, ca urmare, nu este fondată susţinerea recurentului că nu sunt
întrunite elementele constitutive ale acestei infracţiuni, deoarece nu a pătruns în locuinţa
părţii vătămate, ci în grădina acesteia52.
În doctrina penală română, de asemenea, s-a interpretat că noţiunea de „locuinţă”
nu se limintează la imobilele (casă, apartament, cameră) construite anume pentru a fi
folosite ca domiciliu, în sfera acestei noţiuni intrând orice construcţie în care o persoană
înţelege să-şi trăiască viaţa, chiar dacă nu ar putea servi în mod normal acestui scop (de
exemplu, cabană, bordei, barcă cu cabină de locuit) 53. Legea penală nu asociază noţiunii
de „domiciliu” ideea de continuitate, permanenţă, astfel că se consideră domiciliu
încăperea ocupată pentru scurt timp sau în mod pasager de către o persoană (camera
închiriată într-o staţiune, în timpul concediului, odaia dintr-un hotel, chiar dacă şederea
este numai de o zi sau de o noapte) 54. Totuşi, imobilul gol, neocupat sau care nu a fost
încă ocupat, deşi s-a încheiat un contract de închiriere în acest sens, nu poate fi
susceptibil de violare de domiciliu. Astfel, nu este suficientă simpla destinaţie de locuinţă
a unei încăperi, mai este necesar să fie efectiv locuită55.

49
Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu, Drept constituţional şi instituţii politice, Ediţia 13, Vol. I,
Ed. C.H.Beck, Bucureşti, 2008, pag. 170.
50
Tribunalul judeţean Brăila, decizia penală 244 din 1981, RRD, nr. 1, 1983, pag. 59, în George
Antoniu, Constantin Bulai, Practică judiciară română, vol. III, Ed. Academiei Române, Bucureşti 1992,
pag. 84.
51
Tribunalul judeţean Mureş, decizia penală 698 din 1971, RRD, nr. 2, 1972, pag. 178 în G.
Antoniu, op.cit.,pag.84.
52
Curtea de Apel Piteşti, decizia penală 341/r/1995, Revista de drept penal, nr.3/1996, pag. 133.
53
V. Dongoroz, op.cit., pag. 292.
54
Ibidem.
55
Eliodor Tanislav, Protecţia penală a intimităţii, Ed. Semne, Bucureşti, 2002, pag. 33.

13
 Noţiunea de „domiciliu” nu se confundă cu cea de „proprietate”, pentru că în
dreptul public o locuinţă este domiciliul persoanei fizice chiar dacă aceasta nu este şi
proprietar, dar o ocupă în mod legal (cameră de hotel, cameră de cămin studenţesc). În
acest sens, evidenţiem unele soluţii din practica judiciară, când s-a constatat existenţa
infracţiunii de violare de domiciliu dacă proprietarul pătrunde în locuinţa chiriaşului fără
voia acestuia, înainte ca hotărârea care îl obliga pe chiriaş să-i predea posesia imobilului
să fi fost pusă în executare 56 ori dacă chiriaşul avea ordin de repartiţie asupra camerei 57;
tot astfel, dacă proprietarul intră ilegal într-o dependinţă folosită de chiriaş şi o
demolează58. Aşadar, chiriaşului i se protejează dreptul la inviolabilitatea domiciliului
chiar împotriva intruziunilor exercitate de către proprietar, acest drept fundamentându-se
mai mult pe respectul personalităţii umane, decât pe dreptul de proprietate 59. De aceeaşi
orientare a fost şi Curtea Constituţională care, fiind sesizată cu excepţia de
neconstituţionalitate a articolului ce garantează inviolabilitatea domiciliului, a arătat că
aceste dispoziţii nu sunt contrare prevederilor constituţionale ale art. 44 ce garantează
dreptul de proprietate privată. Astfel, textul incriminează, indiferent de titular şi de forma
de proprietate sau posesie legală, pătrunderea fără drept în domiciliu, fără
consimţământul persoanei care le foloseşte, sau refuzul de a le părăsi la cererea acesteia,
prin aceasta neîncălcîndu-se principiul constituţional al garantării dreptului de
proprietate60.

Capitolul II. Conţinutul dreptului la inviolabilitatea domiciliului

Secţiunea 1. Protejarea caracterului secret al vieţii dinăuntrul domiciliului

56
Tribunalul judeţean Harghita, decizia penală 378 din 1973, RRD, nr. 2, 1974, pag.170, în G.
Antoniu, op. cit. pag. 84.
57
Tribunalul municipiului Bucureşti, s. I, p.d. 67 din 1972, RRD, nr. 5, 1972, pag. 166, în G.
Antoniu, op.cit., pag 84.
58
Tribunalul judeţean Mureş, decizia penală 485 din 1972, RRD, nr. 9, 1973, pag. 150.
59
I. Muraru, op.cit., pag. 170.
60
Decizia nr. 423/2005, public. în M.Of. nr. 872 din 28 septembrie 2005, în Curierul Judiciar, nr.
10/2005.

14
 Cu privire la drepturile relative la un domiciliu pe care le protejează art. 8,
menţionăm mai întâi faptul că acesta vizează caracterul secret al vieţii dinăuntrul
domiciliului61. Locuinţa constituie spaţiul unde libertatea persoanei trebuie să se poată
manifesta în toată plenitudinea sa, astfel încât orice act ce scoate la lumină ceea ce se
petrece în spatele uşilor sau orice act prin care aspecte aflate în interiorul acesteia ajung
la cunoştinţa altor persoane, fără voia titularului lor, atrag incidenţa dispoziţiilor art. 8 62.
Astfel, într-o speţă, Curtea a decis că, deşi scopul percheziţiei era relevarea unor aspecte
ale vieţii fiicei reclamantei, pătrunderea forţată în locuinţa reclamantei a înlăturat secretul
realităţilor din casă, astfel încât art. 8 este aplicabil 63. Pe de altă parte, efectuarea unei
percheziţii în localurile societăţii reclamante, desfăşurată în prezenţa mai multor
reprezentanţi ai presei, care au oferit imagini de la percheziţie imediat după realizarea
acesteia, nu a fost calificată drept o ingerinţă în drepturile garantate de art. 8 64.
Constatând legalitatea şi necesitatea percheziţiei, în legătură cu faptul că televiziunea a
transmis imagini de la percheziţie la doar două ore de la debutul acesteia, Curtea
consideră că nu există nicio probă care să demonstreze că autorităţile judiciare şi-ar fi
încălcat obligaţia sa de discreţie. Unicul motiv că presa a divulgat informaţii relative la
percheziţie nu constituie, prin sine, o atingere a dreptului la inviolabilitatea domiciliului.

Secţiunea 2. Posibilitatea oricărei persoane de a-şi utiliza domiciliul

Pentru a garanta efectivitatea aplicabilităţii sale, art. 8 impune, de asemenea,

posibilitatea oricărei persoane de a avea acces la domiciliul său, în vederea locuirii 65. De
remarcat este hotărârea Curţii din cauza Gillow contra Regatul Unit, în care petiţionarilor
le-a fost încălcat dreptul de a locui în propria lor casă. Astfel, după o perioadă de 19 ani
de locuit în străinătate, soţii Gillow se hotărăsc să revină pentru a locui în casa lor
construită în insula britanică Guernesey, lucru care însă le este interzis de autorităţile din

61
R. Chiriţă, Convenţia..., op.cit., pag. 446.
62
Ibidem.
63
CEDO, hot. L.M. c. Italia, 8 februarie 2005 în R. Chiriţă, Culegere de hotărâri...2005 pag. 238.
64
CEDO, dec. Banco de Finanzas e Inversiones S.L. c. Spania, 27 aprilie 1999 (secţia IV) in R.
Chirita, Culegere de hotarari...1950-2001, pag.206.
65
J-F. Renucci, op.cit., pag. 281.

15
respectivul stat. Serviciul de fond locativ îi informează că nu mai au calitatea de a locui
acolo datorită adoptării unei legi asupra controlului locuinţei şi că au nevoie de un permis
de la aceleaşi servicii pentru a-şi ocupa casa, toate cererile în acest sens fiindu-le însă
respinse. Analizând starea de fapt, Curtea constată că ingerinţele autorităţilor în
exercitarea dreptului la respect pentru domicliu erau prevăzute de lege, urmăreau un ţel
legitim şi erau necesare într-o societate democratică, doar că nu s-a ţinut seama de
situaţia particulară a petiţionarilor. Astfel, ei şi-au construit casa pentru a locui în ea
împreună cu familia, închiriind-o timp de 18 ani unor persoane acceptate de către
serviciul de fond locativ, ei au contribuit la fondul imobilar din Guernesey, iar la
întoarcerea lor în insulă, ei nu aveau un alt domiciliu în Regatul Unit sau în altă parte.
Aşadar, refuzul serviciului de fond locativ de a le acorda proprietarilor permisiunea de a
locui în casa lor din insulă a fost calificat de către Curte disproporţionat, art. 8 fiind
violat66.
Tot în acest sens, Curtea a fost sesizată cu numeroase plângeri formulate de către
ciprioţii greci împotriva Turciei, plângeri ce îşi au originea în politica şi practica din
„Republica Turcă a Ciprului de Nord”, o problemă vastă care vizează un mare număr de
persoane. Astfel, imposibilitatea pentru o persoană deplasată, de origine cipriotă greacă,
de a avea acces şi de a folosi casa care constituie domiciliul său, situată în partea de nord
a Ciprului, în urma operaţiunilor militare ale Turciei, o perioadă mai lungă de timp,
constituie o violare continuă a dreptului la respectarea domiciliului şi a dreptului de
proprietate67.
Aşa cum am precizat, art. 8 devine aplicabil ori de câte ori o persoană este
împiedicată să aibă acces la locuinţa sa. Acest drept nu se confundă neapărat cu cel de
proprietate, pentru că există situaţii în care dreptul de proprietate să fie recunoscut, însă
aceasta să nu îl poată utiliza 68. Astfel, într-o cauză, deşi reclamanta deţinea o hotărâre
judecătorească de evacuare a unui terţ ce folosea ilicit casa, ea a fost în imposibilitate de

66
CEDO, hot. Gillow c. Marea Britanie, 24 noiembrie 1986 în V. Berger, op.cit., pag. 483.
67
CEDO, hot. Xenides-Arestis c. Turcia, 22 decembrie 2005, în Dreptul la respectarea vieţii
private şi familiale. Protecţia proprietăţii. Forţa obligatorie şi executarea hotărârilor, Curierul Judiciar, nr.
2/2006, pag. 25-26; A se vedea şi CEDO, hot. Demades c. Turcia precit.
68
R. Chiriţă, Convenţia..., op.cit., pag. 446.

16
a-şi utiliza domiciliul pentru o lungă perioadă de timp, datorită dificultăţilor sistemului
juridic de a surmonta obstacolele în executarea deciziei în evacuare69.
Curtea a subliniat, de asemenea, că art. 8 este incident şi în situaţia în care o
persoană deşi poate pătrunde în domiciliul său, nu îl poate utiliza în mod adecvat, fiind
grav perturbată de anumiţi factori exteriori. Astfel, instanţa europeană a decis
aplicabilitatea art. 8 în situaţia în care imposibilitatea utilizării normale a locuinţei
reclamantei a fost determinată de zgomotul foarte puternic produs de o discotecă în aer
liber aflată în apropiere70. În motivarea sa, Curtea a arătat că individul are dreptul la
respectarea domiciliului său, privit nu doar ca dreptul la un simplu spaţiu fizic, dar şi ca
cel la folosirea, în deplină serenitate, a respectivului spaţiu. Atingerile aduse dreptului la
respectarea domiciliului vizează nu numai atingerile materiale sau corporale, dar şi cele
imateriale sau incorporale.
Posibilitatea utilizării liniştite a locuinţei este afectată şi de poluarea sonoră
datorată exploatării unui aeroport în vecinătatea domiciliului reclamanţilor 71. Sub acest
aspect, dreptul persoanei la utilizarea locuinţei sale ţine însă mai mult de dreptul la un
mediu înconjurător sănătos, nepoluat, în care persoana să se poate bucura de ambianţa
domiciliului său, motiv pentru care îl vom analiza îndeobşte în cadrul secţiunii destinate
acestei teme.
Pe de altă parte, fosta Comisie a apreciat că nu e afectată posibilitatea unei
persoane de a utiliza domiciliul, dacă aceasta continuă a primi, împotriva voinţei sale,
pliante publicitare din partea unei societăţi care distribuie tichete de abonament pentru
transportul în comun. În această ipoteză, reclamantul nu e afectat în dreptul său de a se
bucura de liniştita folosinţă a locuinţei, el putând cu uşurinţă ignora aceste informaţii
comerciale, protejate de altfel de dispoziţiile art. 10 din Convenţie72.
Secţiunea 3. Dreptul la un domiciliu

69
CEDO, hot. Cvijetic c. Croaţia, 27 februarie 2004, R. Chiriţă, Culegere de hotărâri...2004,
op.cit., pag.178.
70
CEDO, hot. Moreno Gomez c. Spania, 16 noiembrie 2004, în Dreptul la respectarea vieţii
private şi familiale, Curierul Judiciar, nr. 1/2005, pag. 82.
71
CEDO, hot. Powell şi Rayner c. Marea Britanie, 21 februarie 1990; hot. Hatton şi alţii c. Marea
Britanie, 8 iulie 2003.
72
Comisia, dec. Ijspeerd c. Olanda, 20 februarie 1995.

17
 Consacrat de către Curte ca un drept ce ţine de „siguranţa şi bunăstarea
personală”73, respectul domiciliului este o formă specială de protecţie a vieţii private şi
de familie. Într-adevăr, ca regulă, viaţa privată a persoanei se dezvoltă prin raportare la
domiciliul său, spaţiul unde îşi trăieşte sub aspectul cel mai intim existenţa. În aceste
circumstanţe, este evident că pentru normala dezvoltare a vieţii private şi familiale,
existenţa unei locuinţe este un aspect primordial. În acest sens s-a pronunţat şi Curtea,
care în jurisprudenţa sa nu se mai raportează doar la dreptul la inviolabilitatea
domiciliului, ci la dreptul la existenţa unui domiciliu74. Acest fapt este relevat în hotărârea
Velosa Barreto contra Portugalia, în care judecătorii europeni apreciază că în cazul în
care o legislaţie naţională interzice unui proprietar să rezilieze contractul de închiriere a
casei sale pentru a locui acolo cu familia sa, această ingerinţă este admisibilă. În fapt,
această ingerinţă urmăreşte un scop legitim, respectiv protecţia socială a locatarilor, ce în
definitiv, tinde să promoveze „bunăstarea economică a ţării”75.
Recunoaşterea de către Curte a dreptului la o locuinţă este însă cel mai vizibil
evidenţiată într-o cauză pronunţată recent împotriva României76. În fapt, în seara zilei de
20 septembrie 1993, în satul Hădăreni, s-a declanşat o încăierare între trei bărbaţi de
origine rromă şi un român, în cursul căreia fiul celui din urmă care a intervenit a decedat,
fiind înjunghiat de unul dintre rromi. Cei trei rromi au fugit şi s-au refugiat în casa unui
vecin. O mulţime compactă, printre care se aflau şi membri ai poliţiei locale, inclusiv
şeful de post, s-a adunat în exteriorul casei somându-i să iasă. Când fraţii au refuzat,
mulţimea a dat foc casei. Reclamanţii au afirmat că ofiţerii de poliţie prezenţi nu au făcut
nimic pentru a opri atacurile, ci dimpotrivă, ei au incitat oamenii la distrugerea şi
incendierea şi a altor case aparţinând comunităţii rrome din sat. A doua zi, 13 din aceste
case au fost distruse, dintre care 7 aparţineau reclamanţilor. O mare parte a bunurilor
personale au fost, de asemenea, distruse. Ulterior, Guvernul român a alocat fonduri
pentru reconstrucţia caselor distruse. Opt dintre ele au fost reconstruite, dar reclamanţii
au oferit poze din care reiese că acestea nu pot fi locuite: au găuri în pereţi, iar acoperişul

73
CEDO, hot. Gillow c. Marea Britanie, precit.
74
R. Chiriţă, Convenţia..., op.cit., pag. 447; F. Sudre, op.cit., pag. 317.
75
CEDO, hot. Velosa Barreto c. Portugalia, 21 noiembrie 1995, în J-F. Renucci, op.cit., pag. 282.
În acest sens, a se vedea şi hot. Larkos c. Cipru, 18 februarie 1999, în R. Chiriţă, Culegere de
hotărâri...1950-2001, op.cit., pag. 260.
76
CEDO, hot. Moldovan şi alţii c. România (nr.2), 12 iulie 2005.

18
nu este terminat. Trei case nu au mai fost refăcute. Conform susţinerilor reclamanţilor,
după evenimentele din 1993, aceştia au fost constrânşi să locuiască în gunoaie, în case de
carton fără ferestre, în frig şi în condiţii de promiscuitate extreme. Curtea a stabilit că nu
are competenţa temporală de a se pronunţa cu privire la plângerile legate de distrugerea
caselor reclamanţilor, întrucât la data evenimentelor România nu ratificase Convenţia.
Totuşi, actele agenţilor statului au avut repercusiuni directe asupra drepturilor
reclamanţilor, care, în lipsa unei locuinţe, au fost nevoiţi să locuiască în împrejurări
deplorabile. Astfel, ţinând seama de condiţiile de viaţă, în special mediul supraaglomerat
şi nesănătos şi efectele acestuia în detrimentul sănătăţii şi stării de bine a reclamanţilor, în
conjuncţie cu perioada extinsă pe parcursul căreia reclamanţii au trebuit să trăiască în
astfel de condiţii şi atitudinea generală a autorităţilor 77, Curtea a atras responsabilitatea
statului bazându-se pe chestiuni ce ţin de dreptul petiţionarilor la respectul vieţii private
şi al domiciliului78.
Aşadar, din cele precizate, rezultă suficient de clar faptul că art. 8 include dreptul
la o locuinţă79. Subliniem faptul că judecătorii europeni au decis incidenţa art. 8 nu în
considerarea distrugerii caselor, deoarece nu aveau competenţa temporală să se pronunţe,
ci în considerarea faptului că, din cauza unor omisiuni ale statului, reclamanţii nu au avut
un acoperiş decent deasupra capului80.
Ulterior acestei hotărâri, instanţa europeană a mai fost sesizată cu plângeri
formulate de către reclamanţi români, supuşi unor tratamente similare celor expuse în
cauza precedentă81. În aceste situaţii însă, deşi Curtea recunoaşte natura foarte gravă şi
sensibilă a încălcărilor reclamate, ţinând seama şi de existenţa unei hotărâri definitive pe
fond în cazul Moldovan şi alţii, nu este convinsă de utilitatea unei alte hotărâri pe fond.
Aşadar, arătându-se satisfăcută de natura recunoaşterilor cuprinse în declaraţia unilaterală

77
Dezideriu Gergely, Moldovan şi alţii vs. România sau „Cazul Hădăreni de la incident la
administrarea justiţiei, de la instanţele naţionale la Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Noua Revistă
de Drepturile Omului, Ed. All Beck, nr. 2/2005, pag. 172.
78
R. Chiriţă, Convenţia…, op.cit., pag. 448.
79
În sens contrar, a se vedea J-F. Renucci, op. cit., pag. 282. Autorul îşi susţine opinia pe baza
hotărârii Chapman c. Regatul Unit, precit. Totuşi, în raport cu această hotărâre, precizăm că reclamanta,
nerespectând o interdicţie legală, şi-a stabilit ilegal domicliul, în măsura în care existau locuri special
amenajate în care avea permis să îşi instaleze caravana.
80
R. Chiriţă, Convenţia..., op.cit., pag. 448.
81
CEDO, hot. Kalanyos şi alţii c. România, 26 aprilie 2007; CEDO, hot. Gergely c. România, 26
aprilie 2007.

19
a Guvernului Român82 precum şi de ansamblul şi extinderea diferitelor angajamente la
care se face referire acolo, împreună cu suma compensaţiei propuse, în baza art. 37 alin.
(1) din Convenţie, Curtea consideră că nu se mai justifică să se continue examinarea
solicitării.

Secţiunea 4. Dreptul de a te bucura de ambianţa domiciliului tău într-un mediu

înconjurător sănătos

O asigurare operativă a respectului datorat domiciliului presupune, de asemenea,

dreptul de a trăi într-un mediu înconjurător care să asigure oricărei persoane posibilitatea
de a se bucura de ambianţa locuinţei sale. Convenţia nu garantează in terminis dreptul la
mediu, însă mecanismul „protecţiei indirecte” permite organelor de control să protejeze,
indirect, dreptul persoanei la mediu sănătos în cazul în care o atingere adusă acestuia
încalcă un drept garantat de Convenţie 83. Astfel, pentru ca art. 8 să devină incident,
trebuie ca reclamantul să demonstreze faptul că tulburarea adusă mediului a produs sau ar
putea să producă inconveniente grave asupra situaţiei sale84.
Prima afirmare netă a principiului integrării dreptului la un mediu înconjurător
sănătos, în domeniul de aplicabilitate al art. 8, ca o componentă a garantării dreptului la
viaţă privată, se regăseşte în hotărîrea Curţii pronunţată în cauza Lopez Ostra contra
Spania. Aici, Curtea precizează expres că atingerile grave aduse mediului pot afecta
bunăstarea unei persoane şi o pot lipsi de bucuria folosirii domiciliului său, dăunând vieţii
sale private şi de familie, fără ca prin aceasta să-i pună în mare pericol sănătatea 85. În
speţă, domiciliul reclamanţilor se afla în imediata apropiere a unei staţii de procesare a
deşeurilor (staţie ce fusese construită tocmai pentru a rezolva problema poluării
industriale), care degaja gaze toxice. Situaţia continuă - pe parcursul a cinci ani - i-a
determinat în final pe reclamanţi să-şi părăsească domiciliul şi să se mute într-un
apartament, pe cheltuiala autorităţilor locale. Totuşi, Curtea a stabilit că statul reclamant-

82
Guvernul acceptă în declaraţia sa că evenimentele desfăşurate constituie , printre altele, încălcări
ale art. 8, şi se angajează să dea instrucţiunile corespunzătoare şi să adopte toate măsurile necesare spre a
se asigura că drepturile individuale grantate de aceste articole vor fi respectate pe viitor.
83
F. Sudre, op.cit., pag. 327.
84
CEDO, hot. Borysiewicz c. Polonia, 1 iulie 2008.
85
CEDO, hot. Lopez Ostra c. Spania, 9 decembrie 1994.

20
în ciuda marjei de apreciere care îi este recunoscută- nu a ştiut să menţină un echilibru
just între interesul bunăstării economice a oraşului Lorca (să dispună de o staţie de
epurare) şi folosirea efectivă de către petiţionară a dreptului la respect pentru domiciliu şi
pentru viaţa sa privată şi de familie86, prin urmare, art. 8 a fost încălcat.
Hotărîrea Curţii în cauza Lopez-Ostra a ataşat pe cale jurisprudenţială
problematica protecţiei mediului, tehnicii obligaţiilor pozitive, care prevede punerea în
sarcina statelor-părţi ale Convenţiei a obligaţiei de a adopta măsurile necesare destinate
să asigure efectivitatea drepturilor protejate, inclusiv contra acţiunilor negative ale
terţilor. Aceasta oferă mijlocul de a sancţiona atingerile aduse mediului care îşi găsesc
sursa în carenţa puterilor publice şi/ori în fapta particularilor 87. Sublinem aici faptul că
art. 8 beneficiază de aşa-numita „aplicare pe orizontală” 88, astfel statele sunt obligate să ia
măsurile necesare pentru garantarea dreptului la un mediu sănătos, măsuri ce trebuie să
fie concrete şi efective, nu doar teoretice şi declarative şi aceasta chiar atunci când e
vorba de relaţii între persoane private. În speţă, Spania este astfel condamnată pentru
omisiunea de a interveni în viaţa societăţii private, a cărei activitate afecta dreptul
persoanelor ce locuiau in zonă de a se bucura de respectul datorat domiciliului şi vieţii
private89.
Această construcţie pretoriană a fost consolidată apoi prin hotărârea dată în cauza
Guerra şi alţii, în care s-a stabilit că emisiile nocive ale unei uzine chimice au o incidenţă
directă asupra dreptului protejat prin art. 8, afectând aşadar liniştita utilizare a
domiciliului90. Italia încalcă astfel art. 8 pentru că autorităţile naţionale nu au furnizat
reclamanţilor informaţii esenţiale cu privire la riscurile majore de poluare, cauzate de
construirea unei uzine chimice în apropierea locuinţei acestora. Aşadar, statele au
obligaţia pozitivă nu numai de a lua măsuri pentru a face să înceteze ori să se reducă
atingerile aduse mediului, dar şi să furnizeze persoanelor în cauză informaţii despre
riscurile grave de poluare91. Într-o altă hotărîre, Curtea a statuat că obligaţia pozitivă a

86
V. Berger, op.cit., pag. 494-495.
87
Mircea Duţu, Recunoaşterea şi garantarea dreptului fundamental la mediu în România, în Rev.
Dreptul, nr. 6/2004, pag. 104.
88
R. Chiriţă, Convenţia...op.cit., pag. 417.
89
Menţionăm că pasivitatea autorităţilor publice a fost sancţionată, cu toate că acestea nu fuseseră
total inactive-tribunalele dispuseseră o serie de măsuri tinzând la închiderea provizorie a staţiei de epurare.
90
CEDO, hot. Guerra şi alţii c. Italia, 19 februarie 1998.
91
În acest sens a se vedea şi CEDO, hot. Oneryildiz c. Turcia, 30 noiembrie 2004.

21
Statului de a lua toate măsurile rezonabile şi adecvate pentru protejarea drepturilor
cetăţenilor presupune, în primul rând, adoptarea unui cadru legislativ şi administrativ în
vederea prevenirii eficace a prejudiciilor asupra mediului şi asupra sănătăţii umane92.
În acest domeniu, merită a fi menţionată o speţă deosebit de interesantă, în care
Curtea a stabilit aplicabilitatea art. 8, deşi daunele pentru sănătatea reclamanţilor nu se
produseseră încă93. În fapt, în zona în care reclamanţii îşi aveau domiciliul, urma să se
dezvolte o mină de aur care utiliza în procesul tehnologic cianuri de potasiu, iar mai
multe rapoarte independente au stabilit riscuri majore pentru sănătatea locuitorilor ce
rezultau din utilizarea acestor tehnici. De aceea, licenţa de exploatare a minei este anulată
de instanţă la cererea locuitorilor, ulterior însă, Guvernul autorizând continuarea
activităţilor miniere. În motivarea sa, Curtea aminteşte că, într-o cauză privind deciziile
statului având incidenţă asupra chestiunilor de mediu, examinarea pe care ea o poate face
include două aspecte: unul de apreciere a conţinutului material al deciziilor autorităţilor
naţionale, în vederea verificării compatibilităţii cu art. 8, şi unul privind procesul
decizional, în scopul de a verifica dacă interesele indivizilor au fost luate în calcul în mod
corespunzător. Curtea precizează în cauză că, în materiile complexe de politică de mediu
şi economică, procesul decizional trebuie să includă realizarea de anchete şi studii
corespunzătoare, apte să prevină şi să evalueze efectele activităţilor ce pot aduce atingere
mediului şi drepturilor indivizilor, permiţând astfel un just echilibru între diferitele
interese concurente94. Este indubitabilă importanţa dreptului de acces al publicului la
concluziile acestor studii precum şi la orice informaţie susceptibilă să le permită
evaluarea pericolului la care sunt expuşi95. De asemenea, indivizii interesaţi trebuie să
poată contesta deciziile sau omisiunile în faţa instanţelor, dacă apreciază că interesele sau
observaţiile lor nu au fost suficient avute în vedere în procesul decizional. În cauză, au
fost realizate studii şi populaţia a fost informată, dar hotărârea judecătorească de
suspendare a licenţei de exploatare nu a fost executată de administraţia publică decât
92
CEDO, hot. Budayeva c. Rusia, 20 martie 2008.
93
CEDO, Taşkin şi alţii c. Turcia, 10 noiembrie 2004, Dreptul la respectarea vieţii private şi
familiale, în Rev. Curierul Judiciar, nr. 1/2005, pag. 81-82.
94
În acest sens, menţionăm CEDO hot. Giacomelli c. Italia, 2 noiembrie 2006, în R. Chiriţă,
Culegere de hotărâri….2006, op.cit., pag. 333. Aici, Curtea a constatat o violare a art. 8 rezultată din faptul
că statul a permis desfăşurarea unei uzine ce constituia o sursă serioasă de poluare vreme de mai mulţi ani,
fără ca anterior deschiderii fabricii să se fi realizat un studiu de impact asupra mediului si asupra
persoanelor ce locuiesc în preajmă, aşa cum prevedea legea internă.
95
A se vedea şi hot. Guerra şi alţii c. Italia, precit.

22
după 4 luni de la comunicare, iar ulterior, Guvernul a autorizat continuarea activităţilor,
printr-o decizie ce nu a fost publicată. Autorităţile au lipsit astfel de orice efect util
garanţiile procedurale de care dispuneau reclamanţii.
De asemenea, într-o cauză ceva mai recentă96, Curtea a stabilit că expunerea
reclamantei la deşeuri industriale toxice peste limita admisă în aer, pentru o perioadă
lungă de timp şi cu ştiinţa autorităţilor, a afectat calitatea vieţii acesteia într-o măsură
suficientă pentru a invoca încălcarea art. 8. Statul nu şi-a îndeplinit astfel obligaţia de a
asigura justul echilibru, privilegiind dezvoltarea economică a zonei, în detrimentul
bunăstării persoanei97.
În raport de poluările fonice, reţin atenţia îndeosebi cele produse prin exploatarea
aeroporturilor situate în apropierea locuinţelor persoanelor. Astfel, Curtea a admis într-o
cauză98 că zgomotul produs de avioane a redus calitatea vieţii private a reclamanţilor şi
liniştea căminului, însă luând în considerare importanţa economică majoră a aeroportului,
plus măsurile ce fuseseră luate pentru a diminua lipsa confortului populaţiei afectate de
aceste activităţi, a statuat că nu există motive pertinente care să dea naştere unei violări a
art. 8 din Conveţie. Îndeobşte în acest domeniu, interesele economice puternice ale
statelor, în sensul permiterii dezvoltării industriale şi economice, au condus la o
jurisprudenţă care le admite statelor o marjă de apreciere extrem de importantă în
materie. În acest sens, precizăm soluţia dată de Curte într-o cauză relativ recentă, unde a
stabilit că reglementarea adoptată în vederea protejării riveranilor contra zgomotelor
cauzate de zborurile de noapte de pe aeroportul Heathrow este „pe ansamblu
rezonabilă”99. Aşadar, considerând că este vorba despre o problemă de politică generală,
Curtea renunţă la exercitarea unui control strict de proporţionalitate în ceea ce priveşte

96
CEDO, hot. Fadeyeva c. Rusia, 9 iunie 2005, în R. Chiriţă, Culegere de hotărâri...2005, op.cit.,
pag. 215. În acelaşi sens a se vedea şi CEDO, hot. Ledyayeva, Dobrokhotova, Zolotareva şi Romashina c.
Rusia, 26 octombrie 2006.
97
Bianca Selejan Guţan, Protecţia europeană a drepturilor omului, Ediţia 3, Ed. C.H. Beck,
Bucureşti, 2008, pag. 159.
98
CEDO, hot. Powell şi Rayner c. Marea Britanie precit.
99
CEDO, hot. Hatton şi alţii c.Marea Britanie, precit. Aici Curtea a constatat că statul nu şi-a
depăşit marja de apreciere deoarece a limitat nivelul zgomotului la un nivel mai mic decât cel indicat în
studiile comandate şi a luat măsuri pentru a-l diminua. De asemenea, reclamanţii au putut să formuleze
obiecţii la adresa studiilor realizate în cauză, reglementarea fiind adoptată pe baza mai multor anchete ce au
luat în calcul şi observaţiile reclamanţilor. În acelaşi sens, a se vedea şi CEDO, hot. Ashworth şi alţii c.
Marea Britanie, 20 ianuarie 2004.

23
necesitatea măsurilor de adoptat în materie de protecţie a mediului şi îi recunoaşte
statului o marjă largă de apreciere în această materie100.
Aşa cum am arătat, poluările chimice şi fonice afectează calitatea vieţii
persoanelor şi implicit posibilitatea de a se bucura în deplină serenitate de ambianţa
domiciliului lor. Cu toate acestea, Curtea nu acordă un „statut special drepturilor omului
legate de mediu”101, însă analiza obligaţiilor statelor în materie, impune concluzia că ele
privesc atât dreptul la viaţă privată şi familială, cât şi dreptul la domiciliu, respectarea
tuturor presupunând, printre altele, şi asigurarea unui mediu înconjurător sănătos 102.Aşa
cum mai procedase şi în alte domenii, Curtea a adaptat interpretarea art. 8 la evoluţia
societăţii şi a problemelor sale, pentru a garanta efectiv drepturile recunoscute de acesta.
În ceea ce priveşte legislaţia României, dreptul la un mediu sănătos este consacrat
şi garantat ca un principiu constituţional103. Necesitatea îndeplinirii angajamentelor
asumate de ţara noastră în procesul de integrare europeană a determinat adoptarea
Ordonanţei de urgenţă a Guvernului 195/2005104. Acest act normativ consacră o serie de
principii apte să garanteze cel puţin în plan legislativ îndeplinirea obligaţiilor pozitive ale
statului, conform exigenţelor Curţii: principiul precauţiei în luarea deciziilor, informarea
şi participarea publicului la luarea deciziilor, accesul la justiţie în probleme de mediu etc.
Totodată, se recunoaşte oricărei persoane dreptul la un mediu sănătos şi echilibrat
ecologic, statul garantând în acest scop: accesul la informaţia privind mediul, cu
respectarea condiţiilor de confidenţialitate prevăzute de legislaţia în vigoare, consultarea
în procesul de luare a deciziilor privind dezvoltarea politicii şi legislaţiei de mediu,
dreptul de a se adresa, direct sau prin intermediul organizaţiilor pentru protecţia mediului,

100
F. Sudre, op.cit., pag. 328.
101
CEDO, hot. Hatton şi alţii c. Marea Britanie, precit.
102
Faptul că o deteriorare generală a mediului nu este suficientă pentru aplicabilitatea art. 8 ,
întrucât nici acest articol, nicio altă dispoziţie din Convenţie nu garantează o protecţie generală a mediului,
a fost subliniat de Curte în cauza Kyrtatos c. Grecia, din 22 mai 2003. Aici instanţa europeană a amintit că
pentru a determina dacă o poluare a mediului constituie încălcarea unuia dintre drepturile garantate de art.
8, elementul esenţial este acela de a exista vreun factor nociv produs asupra vieţii private a unei persoane şi
nu simpla degradare generală a acestuia.
103
Art. 35 din Constituţia României prevede: „Statul recunoaşte dreptul oricărei persoane la un
mediu înconjurător sănătos şi echilibrat ecologic.(...) Persoanele fizice şi juridice au îndatorirea de a proteja
şi ameliora mediul înconjurător”.
104
Publicată în M.Of. al României, partea I, nr. 1196 din 30 decembrie 2005, aprobată cu
modificări prin Legea nr. 265/2006, publicată în M.Of. al României , partea I, nr. 586 din 6 iuliu 2006. La
data intrării în vigoare a acestei O.U.G. se abrogă Legea nr. 137/2005 privind protecţia mediului.

24
autorităţilor administrative şi/sau judecătoreşti, după caz, în probleme de mediu 105.
Aşa cum se poate observa, cadru legislativ există. Cu toate acestea, autorităţile
române nu au reuşit să asigure în mod corespunzător efectivitatea punerii în practică a
acestuia, având în vedere hotărîrea recent pronunţată în cauza Tătar c. României106, prin
care statul român este condamnat pentru prima dată într-un caz legat de protecţia
mediului. În fapt, reclamanţii s-au adresat Curţii europene invocând încălcarea art. 2 din
Convenţie, susţinând că procedura tehnologică folosită de S.C. Aurul Baia Mare S.A. le
pune în pericol viaţa. Societatea Aurul, la care este acţionar şi statul, a obţinut în anul
1998 o autorizaţie de exploatare a aurului în Baia Mare, procesul tehnologic folosit
implicând utilizarea cianurii de sodiu. Unul dintre punctele de prelucrare ale societăţii
comerciale se afla în apropierea locuinţei reclamanţilor. La data de 30 ianuarie 2000 s-a
produs în zonă un accident ecologic, în urma căruia cel puţin într-un anumit interval de
timp, au fost prezente în mediu şi mai ales în proximitatea locuinţei reclamanţilor diferite
elemente poluante (cianuri, plumb, zinc), ale căror concentraţii depăşeau nivelul admis de
normele interne şi internaţionale. Cu toate că la originea acestui accident se afla
sociatatea Aurul, activitatea sa industrială nu a fost stopată de autorităţi, continuând să
utilizeze aceeaşi tehnologie. Reclamanţii s-au plâns de faptul că autorităţile române nu au
reglementat de o manieră eficace folosirea cianurii şi a altor subsanţe toxice de către
societate în procesul de extragere a aurului şi, în plus, au reclamat pasivitatea autorităţilor
cu privire la această situaţie. Curtea a reţinut că situaţia de fapt expusă de reclamanţi intră
în sfera de aplicare a art. 8 din Convenţie.
Curtea a menţionat că, spre deosebire de alte situaţii similare, în care reclamanţii
îşi întemeiau doleanţele pe deciziile judecătoreşti care admiteau că activităţile în curs
erau periculoase pentru mediu şi pentru sănătatea populaţiei107, pe decizii administrative
care declarau aceste activităţi incompatibile cu normele de studiu 108 sau pe rapoarte
accesibile publicului care indicau un anumit grad de poluare a unei activităţi 109, în speţă,
se confruntă cu o dificultate datorată absenţei oricărei decizii interne sau a oricărui alt
105
Răzvan-Horaţiu Radu, Bogdan Cristea, Consideraţii referitoare la dreptul la mediu în
jurisprudenţa CEDO, în Rev. Dreptul nr. 7/2009, pag. 222.
106
CEDO, hot. Tătar şi Tătar c. României, 27 ianuarie 2009, Jurispudenţă CEDO, în Rev.
Pandectele române, nr. 4/2009, pag.215-242.
107
CEDO, hot. Taşkin şi alţii c. Turcia, precit.
108
CEDO, hot. Giacomelli c. Italia, precit.
109
CEDO, hot. Fadeyeva c. Rusia, precit.

25
document oficial, care să evidenţieze într-un mod suficient de explicit gradul de pericol
pe care îl reprezenta activitatea societăţii Aurul aupra mediului şi asupra sănătăţii umane.
În motivarea hotărârii, Curtea a constatat că statul a emis autorizaţia de funcţionare a S.C.
Aurul Baia Mare S.A. fără a efectua investigaţii prealabile şi satisfăcătoare pentru a
clarifica în ce măsură activitatea acesteia era periculoasă pentru mediu şi pentru sănătatea
persoanelor care locuiau în zona în care urma să îşi desfăşoare activitatea. Mai mult, au
permis acestei societăţi să funcţioneze şi după accidentul din ianuarie 2000, încălcând
principiul precauţiei, care ar fi impus o restricţionare a activităţii atât timp cât existau
serioase îndoieli cu privire la siguranţa procesului tehnologic. De asemenea, în ansamblul
obligaţiilor pozitive rezultate din art. 8 din Convenţie, Curtea reţine importanţa dreptului
publicului de a fi informat, implicând accesul la concluziile studiilor preliminare de
impact asupra mediului precum şi la informaţiile de natură a evalua pericolul la care pot
fi expuse persoanele110. În acest sens, Curtea observă că a avut loc o dezbatere publică,
însă participanţii nu au avut acces la concluziile studiului care a reprezentat fundamentul
acordării autorizaţiei de funcţionare a societăţii şi nu le-a fost prezentată nici o altă
informaţie oficială pe această temă. În plus, participanţii care solicitaseră precizări cu
privire la pericolul pe care îl putea reprezenta funcţionarea tehnologiei în cauză nu au
obţinut nici un răspuns.
Luând în considerare constatările rapoartelor oficiale şi cele ale studiilor de
mediu, Curtea a concluzionat că poluarea generată de activitatea uzinei putea cauza o
deteriorare a calităţii vieţii riveranilor şi, în special, putea afecta bunăstarea reclamanţilor
prin privarea de dreptul de a beneficia de propriul domiciliu, aducând atingere vieţii lor
private şi de familie. În consecinţă, România nu şi-a respectat obligaţia de a analiza
corespunzător riscurile pe care activitatea companiei miniere le presupunea şi de a lua
toate măsurile necesare pentru a asigura dreptul reclamanţilor la respectarea vieţii private
şi a domiciliului, în sensul art. 8 din Convenţie.

110
În acest sens, potrivit Legii nr. 137/1995 a protecţiei mediului, în redactarea în vigoare în
perioada desfăşurării evenimentelor, autorităţile naţionale ar fi avut obligaţia ca în cadrul unei dezbateri
publice să informeze persoanele interesate asupra impactului pe care activitatea industrială îl putea avea
asupra mediului. La nivel internaţional, Curtea a reţinut că în mai 2000, România a ratificat Convenţia de la
Aarhus, adoptată la 25 iunie 1998, şi care priveşte problema participării publicului la procesul decizional şi
accesul la justiţie în materie de mediu înconjurător.

26
 Aşadar, deşi statul român are un cadru legislativ adecvat garantării dreptului
persoanei la un mediu înconjurător sănătos pentru a se putea bucura de propriul
domiciliu, la aproape 15 ani de la ratificarea Convenţiei, România este condamnată de
Curtea de la Strasbourg pentru încălcarea acestui drept, mai exact pentru neîndeplinirea
unei serii de obligaţii pozitive. O cauză similară cu cea analizată a pricinuit extrem de
recent, pronunţarea unei noi condamnări a României 111, ceea ce ne face să conchidem că
autorităţile române nu reuşesc nicidecum să asigure efectivitatea punerii în practică a
legislaţiei referitoare la protecţia mediului, pentru a garanta capacitatea persoanelor de a
folosi în deplină serenitate locuinţele lor.

Capitolul III. Ingerinţe în dreptul la inviolabilitatea domiciliului

111
CEDO, hot. Băcilă c. România, 30 martie 2010 Petiţionara a reclamat în faţa Curţii faptul că
poluarea generată de activitatea companiei Sometra-producătoare de metale neferoase- are efecte negative
severe asupra vieţii sale private şi a domiciliului, dar şi că autorităţile nu au luat nicio soluţie pentru
rezolvarea problemei.

27
Secţiunea 1. Percheziţia domiciliară

A. Percheziţia domiciliară în viziunea CEDO

Percheziţia domiciliară reprezintă un act procedural ce capătă, în anumite

împrejurări o importanţă decisivă în soluţionarea cauzei penale prin obţinerea de probe
absolut necesare stabilirii faptelor sau împrejurărilor în care a fost săvârşită infracţiunea
precum şi a identificării autorului 112. Importanţa acestui procedeu se reflectă în faptul că,
în interesul general al societăţii, în interesul major al înfăptuirii justiţiei, se permite a se
acţiona chiar în condiţiile în care aparent ar însemna o încălcare a inviolabilităţii
domiciliului113. Astfel, inviolabilitatea domiciliului nu este şi nu poate fi absolută, ea
neputând opri cursul justiţiei.
Percheziţiile nu sunt, în sine, contrare art. 8 din Convenţie: există, fără îndoială, o
ingerinţă a statului, dar dacă sunt reunite condiţiile cerute, Curtea nu va putea constata o
încălcare114. Astfel, aşa cum am arătat în faza incipientă a lucrării, în măsura în care
există o ingerinţă a vreunei autorităţi publice în exercitarea drepturilor reclamantului,
Curtea verifică în ce măsură această ingerinţă este acoperită de clauza justificativă
prevăzută în al doilea paragraf al art. 8, analizând, pe rând, dacă ingerinţa statului
îndeplineşte cele trei condiţii cumulative-să fie prevăzută de lege, să vizeze un scop
legitim şi să fie necesară într-o societate democratică.
Într-o primă fază, menţionăm că există situaţii în care instanţa europeană a
constatat că ingerinţa statului în dreptul la inviolabilitatea domiciliului nu era prevăzută
de legea internă. Astfel, întrucât pătrunderea în curte, fără mandat de percheziţie sau de
112
Nicolae Volonciu, Tratat de drept procesual penal, Ed. Paideea, Bucureşti, 1996, pag. 173.
113
Emilian Stancu, Tratat de criminalistică, Ediţia a IV-a, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2007,
pag. 455.
114
În acest sens, CEDO, hot. Murray c. Marea Britanie, 28 octombrie 1994. În fapt, reclamanţii s-
au plâns împotriva pătrunderii fără drept şi a percheziţionării domiciliului familial de către organele
militare. Curtea concluzionează însă că măsura reclamată era prevăzută de lege, era necesară într-o
societate democrată, iar mijloacele legale prin care percheziţia s-a efectuat nu erau disproporţionate faţă de
scopul urmărit. Aici, Curtea subliniază necesitatea pentru stat de a lua măsuri eficiente pentru prevenirea
agresiunilor teroriste, necesitate ce ţine seama de responsabilitatea care revine guvernului ales într-o
societate democratică de a asigura protecţia cetăţenilor şi a instituţiilor statului de drept împotriva
ameninţărilor organizaţiilor teroriste. A se vedea Ovidiu Predescu, CEDO şi implicaţiile ei asupra dreptului
penal român, Ed.Lumina Lex, Bucureţti, 1998, pag. 96.

28
arestare, era posibilă potrivit legislaţiei interne, doar în caz de infracţiune flagrantă,
pentru a pune capăt unei infracţiuni sau dacă se afla în urmărirea unui suspect, iar
poliţiştii nu s-au aflat în niciuna dintre aceste situaţii, Curtea a stabilit încălcarea art. 8 115.
În acest sens, menţionăm o altă hotărâre în care instanţa europeană a arătat că
posibilitatea percheziţiei dispusă de către poliţie era prevăzută de legea internă, cu
condiţia ca poliţia să depună mandatul de percheziţie la parchet pentru a fi validat, însă
cum acest lucru nu s-a petrecut în speţă, Curtea constată că percheziţia nu a fost
prevăzută de legea internă116.
Admiţând că efectuarea unei percheziţii reprezintă o ingerinţă care, de cele mai
multe ori, vizează un scop legitim, anume prevenirea infracţionalităţii 117, instanţa
europeană verifică mai intâi dacă legislaţia relevantă şi practica prevăd garanţii suficiente
şi adecvate împotriva abuzurilor, iar apoi analizează circumstanţele concrete ale cauzei
pentru a determina dacă ingerinţa a fost proporţională cu scopul urmărit118.
În raport de respectarea condiţiei necesităţii într-o societate democratică a
percheziţiilor, Curtea are în vedere anumite elemente, dintre care cel esenţial este
controlul judiciar anterior sau posterior al legalităţii măsurii 119. În mod evident, lipsa unui
mandat de percheziţie, care să confere autorităţilor legitimitatea de a intra în domiciliul
persoanei, atrage automat nerespectarea art. 8 din Convenţie 120. Astfel, după cum a
precizat Curtea, prin intervenţia unei instanţe de judecată, măsura nu poate fi socotită,
decât cu greutate, ca fiind arbitrară 121. Per a contrario, s-a constatat încălcarea
dispoziţiilor art. 8, atunci când percheziţiile s-au efectuat în baza unei legi privind
infracţiunile economice, care nu impunea nicio procedură de autorizare sau control
judiciar al operaţiunii. Îndeobşte Curtea a statuat că în lipsa unui control judiciar, nu

115
CEDO, hot. Guţu c. Moldova, 7 iunie 2007.
116
CEDO, hot. L.M. c. Italia, precit.
117
De regulă, acesta este scopul cel mai des invocat de către autorităţi, însă spre exemplu, în cauza
Societăţile Colas Est şi altele c. Franţa, precit., Curtea a decis că percheziţia realizată la sediul acestor
societăţi suspectate de încălcarea regulilor privind concurenţa este justificată de scopul protejării intereselor
economice naţionale şi bunăstării economice.
118
CEDO, hot. Camemzind c. Elveţia, 16 decembrie 1997.
119
R. Chiriţă, Convenţia..., op. cit., pag. 514.
120
CEDO, hot. Imakayeva c. Rusia, 9 noiembrie 2006, R.Chiriţă, Culegere de hotărâri...2006, op.
cit., pag. 364. În speţă, Curtea nu acceptă ca justificare a percheziţiei trimiterea la normele legii de
suprimare a terorismului, întrucât acestea nu pot nicidecum înlocui un mandat individual de percheziţie. În
acest sens, a se vedea şi CEDO, hot. Elci ş.a. c. Turcia, 13 noiembrie 2003.
121
CEDO, dec. Keslassy c. Franţa, 8 ianuarie 2002, R. Chiriţă, Culegere de hotărâri...2002, op.cit.,
pag. 148.

29
există nicio garanţie contra unui eventual abuz şi nicio posibilitate de a determina, în
lipsa posibilităţii de arbitrariu, oportunitatea, numărul, durata şi amploarea unei astfel de
operaţiuni122. Această problemă apare în cadrul protecţiei garantate sediilor profesionale a
persoanelor juridice. După cum s-a remarcat şi în doctrină, deşi administraţia fiscală este
autorizată să intervină în mod inopinat la domiciliul/sediul unui contribuabil plătitor de
TVA, în absenţa oricărui mandat judiciar, nu este certă conformitatea acestui fapt cu
cerinţele prevăzute de art. 8123. În acest sens a hotărât Curtea şi în cauzele cu privire la
vizitele la domiciliu făcute de agenţii vamali, în cadrul unor anchete asupra unor
eventuale infracţiuni la legile asupra relaţiilor financiare cu străinătatea124. Aici, Curtea nu
consideră necesar să tranşeze problema dacă percheziţiile efectuate aveau sau nu o bază
legală, întrucât, constată că ingerinţele sunt incompatibile cu art. 8 în alte privinţe. Astfel,
admiţând că amestecurile în cauză vizează bunăstarea economică a ţării, Curtea
analizează în ce măsură acestea au fost necesare într-o societate democratică. Instanţa
europeană recunoaşte serioasele dificultăţi pe care le întâmpină statele în domeniul luptei
împotriva evaziunii capitalurilor şi a fugii de impozit, ce necesită recurgerea la anumite
măsuri precum percheziţiile, pentru a stabili proba delictelor de schimb şi a urmări pe
autori pentru aceasta, însă, mai trebuie, de asemenea, ca legislaţia şi practica lor în
materie să ofere garanţii adecvate şi suficiente contra abuzurilor. Aşadar, întrucât în
perioada faptelor, administraţia vămilor dispunea de puteri prea largi - ea având o anume
competenţă pentru a aprecia singură oportunitatea, numărul, durata şi amploarea
operaţiunilor de control şi, mai ales, absenţa unui mandat judiciar, a determinat Curtea să
constate violarea art. 8 din Convenţie.
Totuşi, există şi situaţii în care Curtea a considerat că lipsa controlului judiciar
poate fi acoperită de alte garanţii oferite de legislaţiile interne contra unor percheziţii
dispuse sau efectuate în mod arbitrar125. În speţă, situaţia este una specială întrucât viza
documente cu caracter fiscal, iar subiectul anchetei fiscale nu era reclamantul, ci persoane
cărora acesta le acorda consultanţă juridică. Aici, Curtea constată că, şi în lipsa
122
CEDO, hot. Societăţile Colas Est şi altele c. Franţa, precit.
123
Philippe Nataf, Droit de perquisition et droit d’enquete du fisc, Les Echos 4 decembrie 1997,
pag. 53, apud. J.F.Renucci, op.cit., pag. 283
124
CEDO, cazul Funke c. Franţa;cazul Cremieux c. Franţa; cazul Miailhe c. Franţa (nr.1),
hotărârile din 25 februarie 1993, în V. Berger, op.cit., pag. 487-491.
125
CEDO, dec. Tamosius c. Marea Britanie, 19 septembrie 2002, R. Chiriţă, Culegere de
hotărâri...2002, op.cit., pag. 150.

30
controlului judecătoresc, legea internă prevedea suficiente garanţii contra arbitrariului: nu
permitea ridicarea documentelor care erau protejate de secretul profesional, în cadrul
privilegiului avocat-client, iar acest caracter era stabilit de un organ independent de
administraţia fiscală.
De asemenea, pentru a determina proporţionalitatea unei percheziţii şi, implicit,
necesitatea sa într-o societate democratică, Curtea de la Strasbourg ia în considerare mai
multe criterii: gravitatea faptei în raport de care se realizează ancheta penală;
circumstanţele în care s-a decis realizarea percheziţiei, în special existenţa la acel
moment a altor probe cu privire la existenţa infracţiunii; conţinutul şi scopul ordinului de
percheziţie, luând în calcul natura localului percheziţionat precum şi măsurile care s-au
luat pentru a reduce impactul măsurii la un nivel rezonabil, ţinând cont de posibilele
repercusiuni asupra persoanelor afectate de percheziţie126.
Astfel, Curtea Europeană a reţinut că pătrunderea din eroare, în baza unui mandat
de percheziţie, în locuinţa unor persoane care nu aveau nicio legătură cu infracţiunea
pentru care s-a desfăşurat urmărirea penală, aspect ce ar fi putut fi verificat cu minime
diligenţe din partea organelor de poliţie, constituie o încălcare a art. 8, nefiind satisfăcută
cerinţa de proporţionalitate a măsurii cu scopul urmărit127.
În jurisprudenţa sa, Curtea a precizat că o percheziţie contravine prevederilor art.
8 în măsura în care mandatele de percheziţie sunt redactate în termeni foarte largi: „în
scopul căutării şi ridicării tuturor obiectelor sau documentelor utile instrucţiei” 128. Aşadar,
instanţa europeană relevă că mandatul de percheziţie nu cuprindea nici lista infracţiunilor
pentru care se declanşase urmărirea, nici o listă a documentelor care să fie căutate şi
ridicate, astfel încât ea nu limita deloc puterea anchetatorilor cu privire la efectuarea
percheziţiei. De asemenea, s-a constatat că reclamantul a fost absent de la desfăşurarea
percheziţiilor şi că anchetatorii nu au redactat nici măcar o listă a actelor ridicate pentru a
se putea verifica a posteriori depăşirea limitelor mandatului lor. Potrivit instanţei
126
CEDO, dec. Kent Pharmaceuticals Limited şi alţii c. Marea Britanie, 11 octombrie 2005, R.
Chiriţă, Culegere de hotărâri...2005, op.cit., pag. 244.
127
CEDO, hot. Keegan c. Marea Britanie, 18 iulie 2006 în Rev. Curierul Judiciar, nr. 9/2006, pag.
33. În speţă, poliţia omisese să verifice legătura dintre adresa în cauză şi infracţiunea care făcea obiectul
anchetei.
128
CEDO, hot. Van Rossem c. Belgia, 9 decembrie 2004,în Rev. Curierul Judiciar, nr. 1/2005. În
acest sens a se vedea şi CEDO, hot. Ernst şi alţii c. Belgia, 15 iulie 2003; CEDO, hot. Roemen şi Schmit c.
Luxemburg, 25 februarie 2003; hot. Niemietz c. Germania precit .; hot. Aleksanyan c. Rusiei, 22 decembrie
2008.

31
europene, un mandat de percheziţie trebuie să fie însoţit de anumite limite, pentru că
ingerinţa pe care acesta o autorizează în dreptul la respectarea domiciliului nu poate fi
nelimitată şi, prin urmare, disproporţionată. Aşadar, mandatul de percheziţie trebuie să
conţină dispoziţii minimale care să permită un control asupra respectării câmpului de
investigaţii determinat de către agenţii care îl execută. Totuşi, Curtea precizează că în
anumite ipoteze speciale, precum cazul drogurilor, o prea mare transparenţă a actului de
percheziţie poate conduce la inutilitatea acestuia, de aceea, garanţiile procedurale în astfel
de ipoteze trebuie să existe mai degrabă ulterior percheziţiei129. În acest context, precizăm
de asemenea faptul că organele ce efectuează percheziţia trebuie să execute întocmai
mandatul emis de către instanţa de judecată, deoarece o interpretare mult prea largă a
acestuia poate atrage încălcarea art. 8130.
După cum am precizat, printre criteriile avute în vedere de Curte în stabilirea
proporţionalităţii ingerinţei cu scopul urmărit se află şi gravitatea faptei în raport de care
se realizează ancheta penală. Acest aspect a fost relevat într-o hotărâre în care s-a
constatat lipsa de necesitate într-o societate democratică a unei percheziţii dispuse pentru
anchetarea unei infracţiuni de conducere cu exces de viteză, adică o simplă încălcare a
Codului rutier, argumentul decisiv al Curţii fiind gravitatea redusă a faptei131.
În urma analizării acestor cauze, observăm că, în majoritatea lor, deşi legislaţia
internă a statelor membre reglementează în mod accesibil şi previzibil instituţia
percheziţiei, iar măsura urmăreşte în cazul concret un scop legitim, cu toate acestea,
Curtea constată că nu există proporţionalitate între ingerinţa şi scopul urmărit.

B. Percheziţiile efectuate la cabinetele de avocatură

După cum am arătat, în vederea acordării unei protecţii maxime beneficiarilor

dreptului la inviolabilitatea domiciliului, Curtea a extins aplicabilitatea art.8 şi la sediile
profesionale ale unei persoane juridice, acestea fiind protejate în egală măsură împotriva
129
CEDO, dec. Mark Cronin c. Marea Britanie, 6 ianuarie 2004, în R. Chiriţă, Culegere de
hotărâri...2004, op.cit., pag. 178.
130
CEDO, hot. Taner Kilic c. Turcia, 24 octombrie 2006 în R. Chiriţă, Culegere de hotărâri...2006,
op.cit., pag. 363. În speţă, considerând că starea de fapt este una de urgenţă, ministerul public a extins
percheziţia şi la alte imobile decât cele pentru care exista o autorizaţie judiciară.
131
CEDO, hot. Buck c. Germania, 28 aprilie 2005, în R. Chiriţă, Culegere de hotărâri…2005, op.
cit., pag. 239.

32
percheziţiilor. În acest domeniu, ridică anumite discuţii percheziţiile dispuse la sediul
unui avocat, cu scopul de a identifica elementele vreunei infracţiuni comise de unul dintre
clienţii lui. Considerat o „veritabilă contraforţă în serviciul libertăţilor individuale” 132,
avocatul trebuie să dispună de o independenţă totală faţă de puteri şi să fie la adăpost de
ameninţări, întrucât exercitarea liberă a drepturilor apărării este o garanţie fundamentală a
libertăţilor individuale. Astfel, protecţia eficace a cabinetului acestuia prezintă o
importanţă capitală. Ingerinţele efectuate în biroul unui avocat pot avea repercusiuni
asupra protejării secretului profesional şi încrederii care trebuie să existe între clienţi şi
apărătorii lor, ceea ce implicit, dăunează bunei administrări a justiţiei şi deci, drepturilor
garantate de art. 6 din Convenţia europeană133.
Astfel, Curtea de la Strasbourg a opinat că percheziţia efectuată la sediul unui
avocat, în urma căreia au fost ridicate înscrisuri şi hard disk-ul calculatorului, ce
conţineau date privind viaţa privată a clienţilor, nu poate fi considerată ca fiind prevăzută
de lege în absenţa unor reglementări care să specifice, cu un anumit grad de precizie,
condiţiile în care documentele confidenţiale pot fi obiect al căutării şi ridicării în
procedura percheziţiei134. O asemenea carenţă este de natură să lipsească pe reclamant de
minimul grad de protecţie la care este îndreptăţit potrivit principiului statului de drept
într-o societate democratică.
De asemenea, tot în această materie, Curtea a constatat încălcarea art. 8 în
condiţiile în care avocatul nu era suspectat sau acuzat de săvârşirea unei infracţiuni, iar
documentele ridicate aveau legătură cu infracţiunile de care erau acuzaţi clienţii săi în
dosarul în care fusese dispusă percheziţia 135. Termenii excesivi de largi ai mandatului de
percheziţie au dat organelor de poliţie puteri nelimitate pentru a determina ce document
era relevant pentru urmărirea penală şi au permis acestora să ridice acte în legătură cu
activitatea economică a două companii private, agenda personală a reclamantului, hard
disk-ul calculatorului, procuri date de clienţi pentru a fi reprezentaţi în cadrul unor

132
Frază pronunţată de către Gardianul Sigiliilor, în discursul său către Ordinul avocaţilor de la
Versailles în 1987, citat în P. Gate, Le secret professionnel de l’avocat, Gaz. Pal., 1987 Doctr. Pag. 199,
apud. J.-F. Renucci, op.cit., pag. 289.
133
CEDO, hot. Niemietz c. Germania, 16 decembrie 2002, precit.
134
CEDO, hot. Petri Sallinen şi alţii c. Finlanda, 27 septembrie 2005, în Curierul Judiciar,
nr.11/2005, pag.48. A se vedea şi CEDO, hot. Iliya Stefano c. Bulgaria, 22 mai 2008.
135
CEDO, hot. Smirnov c. Rusia, 7 iunie 2007. În acelaşi sens a se vedea şi CEDO, hot. Wieser
and Bicos Beteiligungen GMBH c. Austria, 16 mai 2006.

33
procese civile. Prin urmare, instanţa europeană a apreciat că atingerea adusă secretului
profesional prin efectuarea percheziţiei a fost disproporţionată faţă de scopul urmărit,
neputând fi considerată ca necesară într-o societate democratică.
Punând în vedere că o asemenea percheziţie poate avea consecinţe serioase în
privinţa dreptului fundamental la un proces echitabil garantat clientului avocatului,
Curtea a statuat că judecătorul trebuie să dea motive detaliate la autorizarea acestei
măsuri precum şi să prevadă măsuri speciale în vederea ocrotirii materialelor protejate de
secretul profesional. Prin urmare, trebuie să fie respectate măsuri de precauţie la un nivel
”chiar şi mai înalt” înainte ca percheziţia să fie autorizată 136. O asemenea condiţie este
considerată îndeplinită de către Curte atâta vreme cât legea internă nu permite ridicarea
documentelor ce erau protejate de secretul profesional, nelăsând la aprecierea suverană şi
discreţionară a organelor de anchetă documentele şi bunurile ce pot fi ridicate, aceasta
chiar în lipsa unui control judecătoresc137.
Considerat “azil sacru” în timpul fostului regim 138, aşa cum am arătat, cabinetul
avocatului nu mai este inviolabil în prezent. Percheziţia, licită în sine, nu poate totuşi
impieta asupra secretului profesional şi sentimentului de siguranţă din relaţia avocat-
client, astfel încât, acceptarea acestei măsuri trebuie să fie limitată la situaţii absolute
excepţionale şi însoţită de garanţii procedurale absolute 139. După cum s-a precizat în
doctrină140, o asemenea situaţie ar viza doar ipoteza constatării existenței de indicii

plauzibile privind participarea avocatului la comiterea unei infracțiuni de favorizare, când

abuzând de privilegiul confidenţialităţii, un client ascunde probe în cabinetul apărătorului
său. Într-un asemenea caz, percheziţia se poate justifica pentru urmărirea şi sancţionarea
faptei avocatului, iar nu pentru infracţiunile de care sunt acuzaţi clienţii săi. Pe de altă
parte, s-a precizat141 că s-ar impune, la efectuarea percheziţiei, prezenţa observatorului
independent, în cauză, conducătorul Ordinului avocaţilor, însă rolul său efectiv, cu
elemente care rezultă sau nu din păstrarea secretului profesional, generează controverse.

136
CEDO, hot. Mancevschi c. Moldova, 7 octombrie 2008.
137
CEDO, dec. Tamosius c. Marea Britanie, 19 septembrie 2002, precit.
138
Pascal Remillieux, Perquisition d’un cabinet d’avocat: respect du secret professionnel ou
efficacite de la justice, AJ penal 2006, pag. 304, apud. J.-F. Renucci, op.cit., pag.290.
139
CEDO, hot. Andre şi alţii c. Franţa, 24 iulie 2008.
140
R. Chiriţă, Convenţia europeană...,op.cit., pag. 516.
141
Edouard Jakhian şi Pierre Lambert, Les perquisitions dans les cabinets d’avocats, Journ. Trib.
1994, pag. 65, apud. J.-F. Renucci, op.cit., pag. 291.

34
În orice caz, posibilitatea percheziţionării libere a sediilor cabinetelor avocaţiale nu se
poate admite, în caz contrar, întreg edificiul dreptului la apărare ar fi nimicit, fapt
inacceptabil într-o societate democratică142.

C. Situaţia percheziţiilor în legislaţia română

Acordând o valoare constituţională dreptului la inviolabilitatea domiciliului,

legiuitorul român stabileşte limitativ şi situaţiile în care, prin lege, se poate deroga de la
acest principiu, în sensul în care nimeni nu poate pătrunde sau rămâne în domiciliul sau
reşedinţa unei persoane fără învoirea acesteia 143. Considerate necesare, legale şi
excepţionale, din punct de vedere juridic, aceste situaţii exprimă realitatea că
inviolabilitatea domiciliului nu este şi nu poate fi absolută 144. Printre aceste situaţii se află
şi percheziţia domiciliară, a cărei implicaţii juridice, morale şi sociale a determinat
legiuitorul român să îi rezerve două alineate distincte în Constituţie, urmând a o detalia în
Codul de procedură penală, prin reglementarea cazurilor, condiţiilor şi procedurilor în
temeiul cărora aceasta poate fi efectuată.
Fiind o măsură care restrânge drepturi fundamentale ale omului, prin dispoziţii
constituţionale şi prin legi organice sau ordinare s-au adoptat reglementări speciale
privind cazurile şi condiţiile în care se poate dispune percheziţia. În vechea reglementare,
în centrul acestei proceduri se afla procurorul, ca organ de urmărire penală. Astfel,
vechile dispoziţii procedurale solicitau doar autorizaţia de percheziţie domiciliară emisă
de procuror, fără a fi necesară o rezoluţie motivată prin care procurorul să justifice
acordarea autorizaţiei de percheziţie sau să respingă, motivat, această cerere a organului
de poliţie. Se remarcă de asemenea că art. 100 C.pr.pen. nu vorbea de existenţa unor
indicii temeinice de săvârşire a unei infracţiuni, ci de necesitatea descoperirii şi strângerii
probelor, de multe ori percheziţia domiciliară având un caracter abuziv ori şicanator,
constituind uneori singurul mijloc de probă administrat în cauză 145. În virtutea acestor
prevederi legale lacunare, care nu supuneau percheziţia domiciliară unui control judiciar,

142
R. Chiriţă, Convenţia europeană..., op.cit., pag 516.
143
Aceste situaţii derogatorii sunt prevăzute în art. 27 alin (2) din Constituţie.
144
I. Muraru, op. cit., pag. 171.
145
Liviu Herghelegiu, Percheziţia domiciliară.Controverse, Revista de drept penal, nr. 2/2004, pag.
86.

35
contravenind astfel exigenţelor impuse de Convenţie, România a fost condamnată de
instanţa europeană pentru încălcarea art.8146.
În fapt, reclamanta deţinea un lanţ de brutării în Cluj-Napoca, al căror sediu social
se afla în imobilul unde aceasta domicilia împreună cu ceilalţi reclamanţi (soţul şi
copilul)147. La data la care a început o anchetă împotriva reclamantei pentru săvârşirea
infracţiunii de trafic de influenţă, un procuror împreună cu 3 ofiţeri s-au deplasat la
domiciliul reclamanţilor, sub pretextul verificării unor acte şi, fără a deţine un mandat, în
lipsa martorilor asistenţi, au efectuat o percheziţie domiciliară. Reclamanţilor, care
ulterior au fost arestaţi provizoriu, li s-a respins cererea de revocare a măsurii arestării
preventive, fără ca instanţa să examineze împrejurările lipsei unui mandat şi a martorilor
asistenţi cu ocazia efectuării percheziţiei.
Analizând situaţia de fapt, instanţa europeană a arătat că într-un domeniu ca lupta
împotriva traficului de influenţă, autorităţile pot aprecia că este necesar să se recurgă la
efectuarea de percheziţii pentru descoperirea de probe privind săvârşirea infracţiunii, în
vederea urmăririi penale a autorilor, dar că este, totodată, necesar ca legislaţia şi practica
în domeniu să ofere garanţii adecvate şi suficiente contra abuzurilor 148 . În speţă, la epoca
faptelor, procurorii dispuneau de puteri foarte largi, având competenţa de a aprecia
singuri cu privire la oportunitatea, numărul, durata şi amploarea percheziţiei. De
asemenea, procurorul putea efectua percheziţia domiciliară fără a avea mandat judiciar,
iar singurul document care se întocmea era procesul-verbal. După cum a motivat Curtea,
în cazul în care dreptul intern permite efectuarea percheziţiei domiciliare de către organul
de urmărire penală, în absenţa unui mandat judiciar, aprecierea caracterului necesar al
ingerinţei necesită o atenţie deosebită, protecţia persoanei contra acţiunilor arbitrare ale
puterii publice impunând un cadru legal şi o limitare dintre cele mai stricte ale acestor
puteri. Or, în speţă, efectuarea percheziţiei, în lipsa unui control judiciar, a fost lăsată la
discreţia procurorului, care nu îndeplinea exigenţa unei persoane independente în raport
de puterea executivă. În plus, instanţa europeană a apreciat că, dacă în absenţa unui
146
CEDO, hot. Varga c. România, 1 aprilie 2008, în Mihaela Ancuţa, Prezentare sintetică a
cauzelor împotriva României, soluţionate de CEDO în perioada 01.04.2008-16.06.2008, Rev. Justiţia în
actualitate, anul II, nr. 3, pag.68.
147
Aşa cum a apreciat şi în alte cauze, Curtea a stabilit şi aici că, atunci când o percheziţie se
efectuează la domiciliul unei persoane fizice unde se află, totodată, şi sediul social al unei societăţi, situaţia
intră sub incidenţa art. 8. A se vedea CEDO, hot. Chappel c. Marea Britanie,precit.
148
A se vedea mutatis mutandis CEDO, hot. Miailhe c. Franţa, precit.

36
mandat judiciar prealabil, percheziţia în cauză s-a efectuat fără un control judiciar a
priori, reclamanta nu a beneficiat de nicio cale legală efectivă pentru a obţine controlul a
posteriori al legalităţii sau temeiniciei percheziţiei, de către un judecător.
În consecinţă, în condiţiile în care percheziţia a fost efectuată de către un
procuror, în absenţa vreunui mandat şi a martorilor asistenţi precum şi în absenţa unui
control din partea autorităţilor judiciare, Curtea a constatat că reclamanţii nu s-au bucurat
de un minim de garanţii de protecţie contra arbitrariului, condamnând astfel România
pentru încălcarea art. 8 din Convenţie.
Ulterior cauzei Varga, Curtea a pronunţat o hotărâre, într-o cauză similară 149, în
care condamnă din nou statul român pentru absenţa, în legislaţia internă, a unor garanţii
suficiente care să asigure minimul de protecţie împotriva caracterului arbitrar al
percheziţiilor. De remarcat în această speţă este faptul că Guvernul român contestă
existenţa unei ingerinţe ca urmare a consimţământului reclamantului dat faţă de
percheziţie. Într-adevăr, potrivit dispoziţiilor procesual-penale aplicabile la momentul
faptelor, organele de cercetare penală puteau efectua o percheziţie domiciliară în cazul în
care persoana în cauză consimţea în scris la desfăşurarea acesteia. Curtea analizând însă
circumstanţele de fapt (reclamantul a fost supus unor tratamente pe care Curtea le-a
considerat contrare art. 3 din Convenţie; fratele reclamantului a fost supus unor agresiuni
violente în prezenţa acestuia din urmă, fără să fie acuzat de vreo infracţiune) constată că
acestea au avut o influenţă asupra stării de spirit şi, prin urmare, asupra consimţământului
reclamantului pentru desfăşurarea unei percheziţii la domiciliul său, care nu a fost
neapărat dat în mod liber. În plus, Curtea a analizat conformitatea cu dreptul intern a
percheziţiei din punctul de vedere al desfăşurării sale. Astfel, reclamantul pretinde că
percheziţia s-a desfăşurat după ora 20.00, fără să fi fost cazul unei infracţiuni flagrante.
Deşi au sesizat parchetul cu o plângere penală pentru constatarea nelegalităţii
percheziţiei, ca urmare a momentului desfăşurării sale, autorităţile naţionale nu au
efectuat demersurile necesare pentru clarificarea acestui aspect. Deşi s-a constatat că
„cercetarea a continuat în timpul nopţii”, parchetul a concluzionat că nu existau dovezi în
acest sens. Or, Curtea observă că, în temeiul legislaţiei interne, un proces-verbal trebuia
redactat la fiecare percheziţie, ceea ce ar fi putut permite autorităţilor să verifice

149
CEDO, hot. Damian Burueană şi Damian c. România, 26 mai 2009.

37
acuzaţiile reclamantului. Aşadar, având în vedere consideraţiile precedente precum şi
faptul că pe lângă absenţa mandatului judiciar prealabil, reclamantul nu a beneficiat de
nicio cale de atac efectivă pentru a solicita controlul a posteriori, al legalităţii şi
temeiniciei percheziţiei în cauză150, de către o instanţă, s-a constatat încălcarea art.8.
Pe fondul criticilor aduse acestor dispoziţii laxe şi lacunare şi din grija
legiuitorului român de aliniere la practica europeană în domeniu şi de ocrotire a
inviolabilităţii domiciliului, reglementările legale interne privind percheziţia au suferit
unele modificări. Într-o primă etapă, prin Legea nr. 281/2003 151, ce modifică şi
completează art. 98 din C.pr.pen., s-a avut în vedere armonizarea legislaţiei interne cu cea
europeană, respectiv cu exigenţele art. 8. Apoi, prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului
nr. 109/2003152, dispoziţiile procesual-penale au fost din nou schimbate pentru a se pune
de acord cu modificările aduse Constituţiei după revizuirea acesteia153.
În primul rând, au fost înlăturate dispoziţiile din Cod care permiteau procurorului
să autorizeze percheziţia domiciliară, atribuindu-se plenitudine de competenţă
judecătorului, care o va dispune prin încheiere motivată, în cursul urmăririi penale, la
cererea procurorului, sau în cursul judecăţii, din oficiu. Cererea de percheziţie se judecă
în camera de consiliu, fără citarea părţilor, cu participarea obligatorie a procurorului.
Această nouă dispoziţie asigură caracterul secret al percheziţiei, indispensabil acestui
procedeu, în caz contrar, putându-se compromite, în mod iremediabil, interesele urmăririi
penale154. Având în vedere că încuviinţarea percheziţiei este dispusă de un judecător
independent şi imparţial, fiind astfel asigurat controlul judiciar a priori, legiuitorul nu a
reglementat nicio cale de atac împotriva încheierii judecătorului, controlul de legalitate
fiind încorporat. Astfel, prin Decizia nr. 428/2004155, Curtea Constituţională a statuat că
nu e neconstituţională reglementarea care nu prevede o cale de atac împotriva încheierii
de admitere sau de respingere a cererii de efectuare a percheziţiei, deoarece în art. 129

150
A se vedea CEDO, hot. Varga c. România, precit.
151
Publicată în M.Of. al României, partea I, nr. 468 din 1 iulie 2003.
152
Publicată în M.Of. al României, partea I, nr. 478 din 26 octombrie 2003.
153
Votată prin Referendumul din octombrie 2003. Modificările au intrat în vigoare la data
promulgării Legii nr. 429/2003.
154
Gheorghiţă Mateuţ, Codul de procedură penală, partea generală într-o perspectivă europeană.,
în Revista de drept penal, nr.1/2004, pag.81.
155
Publicată în M.Of. nr. 1187 din 13 decembrie 2004, Curierul Judiciar nr.1/2005, pag. 58.

38
din Constituţie se lasă legiuitorului dreptul de a reglementa căile de atac împotriva
hotărârilor judecătoreşti.
Potrivit noii reglementări, art. 100 alin. (6) prevede că percheziţia domiciliară nu
poate fi dispusă înainte de începerea urmăririi penale. Astfel, pentru o reală protecţie a
domiciliului, legiuitorul a apreciat că nu se impune reglementarea posibilităţii dispunerii
percheziţiei în faza actelor premergătoare, când organele de urmărire penală, sesizate în
vreunul dintre modurile prevăzute de art. 221 C.pr.pen., efectuează anumite acte sau
desfăşoară anumite activităţi pentru a aprecia dacă se impune începerea urmăririi penale.
Pe de altă parte, bazându-se pe unele cazuri din practica judiciară când organele de
urmărire penală, deşi aveau indicii despre existenţa unor obiecte sau înscrisuri la
domiciliul unei persoane, deoarece au efectuat tardiv percheziţiile, acestea s-au soldat cu
rezultate negative, în doctrină s-a apreciat că era cazul să se menţină vechea dispoziţie,
argumentându-se că punerea sub urmărire penală este o activitate ce are consecinţe mult
mai grave asupra libertăţilor şi drepturilor persoanei decât o activitate procedurală cum
este percheziţia156. În jurisprudenţă s-a arătat că ridicarea de obiecte conţinând droguri,
descoperite de către lucrătorii de poliţie într-o locuinţă, în urma unei sesizări pentru
tulburarea liniştii publice, înainte de începerea urmăririi penale, este legală, potrivit
prevederilor art.213 C.pr.pen., şi nu constituie percheziţie domiciliară în sensul art.100
C.pr.pen.157.
Întrucât ingerinţa în dreptul la respectarea domiciliului nu poate fi nelimitată,
altminteri măsura ar fi disproporţionată faţă de scopul urmărit, autorizaţia trebuie să
cuprindă dispoziţii minimale concrete cu privire la obiectivele ce trebuie urmărite cu
ocazia efectuării percheziţiei (de exemplu, indicarea obiectelor ce trebuie căutate, a
spaţiilor sau bunurilor care trebuie percheziţionate), care să permită un control asupra
respectării rezoluţiei judecătorului158. Tot în vederea satisfacerii cerinţei proporţionalităţii
ingerinţei cu scopul urmărit, pentru a fi astfel în acord cu Convenţia Europeană,
legiuitorul a prevăzut anumite garanţii aplicabile pe parcursul desfăşurării percheziţiei.

156
Nicolae Văduva, Percheziţia. Unele observaţii, în Revista de drept penal, nr.1/2005, pag. 93.
157
I.C.C.J., secţia penală, decizia nr.5748 din 4 noiembrie 2004, în George Antoniu, Adina
Vlăşceanu, Alina Barbu, Codul de procedură penală.Texte.Jurisprudenţă.Hotărâri CEDO, ediţia a 2-a, Ed.
Hamangiu, Bucureşti, 2008.
158
Mihail Udroiu, Ovidiu Predescu, Protecţia europeană a drepturilor omului şi procesul penal
român, Ed. C.H.Beck, Bucureşti, 2008, pag. 389.

39
Astfel, potrivit art. 104 C.pr.pen., organul judiciar care urmează a efectua percheziţia este
obligat ca, în prealabil, să se legitimeze şi să prezinte autorizaţia dată de judecător. După
cum s-a arătat în jurisprudenţă, nu se poate reţine comportamentul abuziv al organelor de
urmărire penală aflate în posesia autorizaţiei de percheziţie, care au procedat la spargerea
uşii de acces a locuinţei unde urma să fie efectuată percheziţia, în condiţiile în care, deşi
şi-au declinat calitatea oficială, inculpata a refuzat să le permită accesul în imobil 159. De
asemenea, menţionăm că la efectuarea percheziţiei trebuie să participe persoana al cărei
domiciliu este percheziţionat, iar în lipsa acesteia, e necesară prezenţa unui reprezentant,
a unui membru de familie sau a unui vecin, având capacitate de exerciţiu. Tot astfel, se
impune prezenţa a doi martori asistenţi. Despre efectuarea percheziţiei şi ridicarea de
obiecte şi înscrisuri se întocmeşte proces-verbal.
În ceea ce priveşte percheziţionarea domiciliului sau cabinetului avocaţial legea
internă stabileşte că aceasta nu poate fi efectuată decât de procuror, în baza unui mandat
emis în condiţiile legii, iar în vederea asigurării secretului profesional, actele şi lucrările
cu caracter profesional aflate asupra avocatului sau în cabinetul său sunt inviolabile160.
Aşa cum se poate observa, în urma modificărilor aduse dispoziţiilor ce
reglementează percheziţia domiciliară, s-au înlăturat anumite lacune ce existau în
legislaţia internă, astfel încât, în reglementarea actuală, această procedură pare, cel puţin
la nivel teoretic, să fie conformă cu exigenţele Convenţiei.
Nu acelaşi lucru se poate afirma însă, în privinţa reglementărilor ce stabilesc
situaţia persoanelor juridice161. Prin modificările aduse prin Legea nr. 281/2003 se
precizează că toate dispoziţiile cuprinse în secţiunea privind percheziţia se aplică în mod
corespunzător şi atunci când actele procedurale se efectuează la o unitate dintre cele la
care se referă art.145 din Codul penal sau la o altă persoană juridică, fiind astfel
clarificate problemele privind percheziţia care se efectuează într-o unitate cu capital mixt
159
I.C.C.J., secţia penală, Decizia nr. 2031/2003, disponibilă pe site-ul www.scj.ro.
160
Art. 33 din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocet, republicată
în 2001, M.Of. partea I, nr. 113/06.03.2001. De asemenea, potrivit art. 215 din Statutul profesiei de avocat,
pentru asigurarea secretului profesional, avocatul are obligaţia să se opună la percheziţionarea domiciliului,
a sediului professional principal, secundar şi al biroului de lucru, cu privire la actele sau lucrările cu
caracter profesional aflate în aceste locuri.
161
Aşa cum am arătat, Curtea asigură respectarea inviolabilităţii domiciliului şi în ceea ce priveşte
sediile profesionale ale unei personae juridice, atunci când sediul social al persoanei juridice este identic cu
locuinţa proprietarului său (CEDO, dec. Keslassy c. Franţa precit.), precum şi atunci când sediul persoanei
juridice nu este folosit şi ca locuinţă de către conducătorul acesteia (CEDO, hot. Societăţile Colas Est şi
alţii c. Franţa precit.).

40
sau cu capital integral privat. Aşadar, prin analogie, şi în astfel de cazuri autorizaţia se
eliberează de judecător în condiţiile art. 100 alin.(4), iar organelor judiciare le revine
obligaţia să se legitimeze şi, după caz, să înfăţişeze reprezentantului unităţii publice sau
persoanei juridice autorizaţia dată162. Dificultăţile apar însă, raportat la unele reglementări
interne ce permit luarea anumitor măsuri împotriva unei persoane juridice. În acest sens,
menţionăm că potrivit art. 17 din Legea nr. 30/1991 privind organizarea şi funcţionarea
controlului financiar şi a Gărzii Financiare163, în realizarea atribuţiilor de serviciu,
organelor Gărzii Financiare le-a fost acordat dreptul de a efectua percheziţii în localurile
publice sau particulare-case, curţi, dependinţe şi grădini- dacă există indicii că în aceste
localuri sunt ascunse mărfuri sau instalaţii cu care se fabrică produse, fără îndeplinirea
obligaţiilor fiscale, sau dacă se comit alte fraude fiscale 164. Aceste atribuţii acordate
organelor Gărzii Financiare le conferă puteri prea mari, fiind susceptibile de a crea
abuzuri165. Potrivit Curţii, lupta împotriva evaziunii fiscale, a fugii de impozit, justifică
luarea de către autorităţi a anumitor măsuri precum percheziţia, însă legislaţiile interne
trebuie să prevadă garanţii adecvate şi suficiente împotriva abuzurilor, care se
concretizează în asigurarea unui control judiciar al operaţiunii. Garda Financiară este un
organ extrajudiciar, ce nu e abilitat să solicite şi să obţină autorizarea efectuării de
percheziţii domiciliare, astfel încât prevederile legale actuale sunt insuficiente şi de
natură a crea confuzii, deoarece nu se stabileşte procedura prin care un asemenea organ
să realizeze actul respectiv166. Astfel, ţinând seama de hotărârile date de Curte în cauzele
pe care le-am analizat în secţiunea anterioară 167, putem afirma că atribuţiile acordate
162
Art. 111 din Codul de procedură penală, modificat prin Legea nr. 281/2003.
163
Publicată în M.Of. nr. 64/27 martie 1991.
164
În acest cadru juridic, o situaţie distinctă o constituie activităţile desfăşurate în conformitate cu
art. 13 din Legea nr.51/1991 şi art. 9-13 din Legea nr. 14/1992 de către organele cu atribuţii în domeniul
siguranţei naţionale. În acest sens a se vedea George Coca, Violarea de domiciliu şi a secretului
corespondenţei.Unele restrângeri speciale, în Rev. de drept penal nr.4/2007.
165
În acest domeniu, un exemplu pozitiv de respectare a inviolabilităţii domiciliului îl constituie
Legea concurenţei nr.21/1996. Potrivit acestei legi, percheziţiile împotriva unor agenţi economici şi la
domiciliul personalului de conducere al acestora, se pot efectua numai în cadrul unei anchete cerute de
preşedintele Consiliului Concurenţei şi cu autorizarea judiciară dată prin ordonanţă preşedinţială de către
preşedintele tribunalului judeţean sau, după caz, al municipiului Bucureşti. Cererea de autorizare trebuie să
cuprindă toate informaţiile de natură a justifica percheziţia, iar judecătorul sesizat este ţinut să verifice dacă
aceasta este întemeiată. Astfel, considerăm că acestea constituie garanţii adecvate contra unui eventual
abuz.
166
Ioan-Vasile Brisc, Reflectarea în unele acte normative a dreptului constituţional privind
inviolabilitatea domiciliului, în Rev. Dreptul nr.1/1997, pag. 41.
167
A se vedea CEDO, hot. Societăţile Colas Est şi altele c. Franţa; Funke c.Franţa; Cremieux c.
Franţa precit.

41
organelor Gărzii Financiare contravin dispoziţiilor Convenţiei. Practici de asemenea
incompatibile cu Convenţia sunt controalele poliţiei economice sau ale altor organe de
control fiscal, care în pofida refuzului persoanei controlate, intră frecvent în sediile unor
persoane juridice şi ridică diverse lucruri, în aplicarea art. 99 C.pr.pen.168.

Secţiunea 2. Ingerinţe evident abuzive ale autorităţilor naţionale

Curtea condamnă statele membre pentru încălcarea art. 8 ori de câte ori constată
că acestea au permis privarea nejustificată a unei persoane de domiciliul său. Există însă
anumite circumstanţe în care nici nu s-ar mai pune problema unei justificări a ingerinţei
în drepul la inviolabilitatea domiciliului, deoarece acestea constituie în mod evident
abuzuri ale autorităţilor statale. Astfel de situaţii le constituie practicile extreme, destinate
combaterii terorismului, ale forţelor de securitate. O asemenea situaţie a fost cea din
cauza Akdivar contra Turciei, în care Curtea a decis că arderea şi distrugerea deliberată a
caselor reclamanţilor de către militari au constituit o gravă încălcare a obligaţiei statului
de a proteja domiciliul persoanei, asumată în condiţiile art. 8. Deşi autorităţile turce îşi
justificaseră acţiunea prin represaliile împotriva unui atac terorist al Partidului
Muncitorilor din Kurdistan-organizaţie considerată teroristă- atac soldat cu victime din
rândul militarilor, Curtea a reţinut că nu au existat suficiente motive pentru a justifica o
asemenea ingerinţă169.
În acelaşi sens a decis instanţa europeană ulterior, sesizată fiind cu numeroase
plângeri, determinate de efectele politicii statului turc în regiunea kurdă. Astfel,
constatând că, de foarte multe ori, forţele de securitate au distrus intenţionat şi fără nicio
justificare casele şi bunurile populaţiei de origine kurdă, Curtea a estimat de fiecare dată
şi o violare a art.8, pe lângă o încălcare a dreptului de proprietate al reclamanţilor170.
Tot o ingerinţă abuzivă în respectul consacrat inviolabilităţii domiciliului o
constituie acţiunile întreprinse de autorităţile autoproclamatei Republici turce a Ciprului
de Nord în raport de persoanele care s-au refugiat în sudul insulei. Curtea a fost sesizată
168
R.Chiriţă, Convenţia...op.cit., pag. 516.
169
CEDO, hot. Akdivar c. Turcia, 16 septembrie 1996. A se vedea şi CEDO, hot. Selcuk şi Asker
c. Turcia, 24 aprilie 1998.
170
CEDO, hot. Orhan c. Turcia, 18 iunie 2002, R. Chiriţă, Culegere de hotărâri...2002, op.cit., pag.
17; CEDO, hot. Ahmet Ozkan şi alţii c. Turcia, 6 aprilie 2004.

42
cu numeroase astfel de plângeri, determinate de situaţia ce domnea în nordul Ciprului,
din momentul în care Turcia a efectuat în zonă operaţiuni militare, care au condus la
divizarea permanentă a teritoriului cipriot. Deşi Turcia îşi declină responsabilitatea,
susţinând că Republica Turcă a Ciprului de Nord este un stat constituţional şi democratic,
independent din punct de vedere politic faţă de Turcia, Curtea arată că un stat poate să îşi
vadă angajată responsabilitatea atunci când, în urma unei acţiuni militare, indiferent dacă
e ilicită sau nu, ea exercită în practică controlul asupra unei zone situate în afara
graniţelor sale171. Aşadar, instanţa europeană a atras responsabilitatea Turciei pentru
refuzul autorităţilor de a autoriza ciprioţii greci dislocaţi să se întoarcă în căminele lor din
nordul insulei, condamnând-o pentru violarea art. 8172.

Secţiunea 3. Privarea nejustificată a unei persoane de domiciliul său:

neîndeplinirea unor obligaţii pozitive

Convenţia solicită statelor membre o atitudine generală de respect la adresa

persoanelor aflate sub jurisdicţia lor, inerentă respectării efective a drepturilor consacrate
de art. 8. Această atitudine se face vizibilă din existenţa unor norme legale care să
protejeze dreptul la viaţă privată şi familială al persoanelor, din modul în care aceste
norme legale sunt puse în aplicare de către organele judiciare şi din modul în care
autorităţile administrative se manifestă faţă de persoanele aflate sub jurisdicţia lor 173. O
astfel de poziţie a autorităţilor, ce s-a concretizat însă într-o violare gravă, cu caracter
continuu, a art. 8 din Convenţie, este elocvent expusă de către Curte în hotărârea dată în
cauza Moldovan şi alţii, pe care am analizat-o într-o secţiune anterioară. Aici, instanţa
europeană a arătat că, deşi în incendierea domiciliilor reclamanţilor au fost implicaţi
agenţi ai statului, Parchetul nu a început urmărirea penală a acestora, ceea ce a împiedicat
instanţele interne să le stabilească vinovăţia şi să-i sancţioneze; instanţele interne au
refuzat de-a lungul mai multor ani să acorde reclamanţilor daune materiale pentru
distrugerea caselor şi bunurilor; abia după 10 ani de la evenimente au fost acordate astfel

171
CEDO, hot. Loizidou c. Turcia, precit.
172
CEDO, hot. Cipru c. Turcia, 10 mai 2001. În acelaşi sens, CEDO, hot. Demades c.
Turcia,precit.; CEDO, hot. Xenides Arestis c. Turcia, precit.
173
R. Chiriţă, Convenţia...,op.cit., pag.518.

43
de indemnizaţii, dar doar pentru casele distruse, nu şi pentru pierderea bunurilor; în
hotărârea privind condamnarea sătenilor, tribunalul a făcut remarci discriminatorii
privind originea rromă a reclamanţilor; cererile depuse de reclamanţi pentru acordarea de
daune morale au fost respinse în primă instanţă; trei case nu au fost reconstruite, iar cele
reconstruite de către autorităţi sunt imposibil de locuit; cei mai mulţi reclamanţi nu s-au
întors în satul lor şi trăiesc împrăştiaţi174.
Obligaţia pozitivă de a asigura respectarea reală a dreptului la inviolabilitatea
domiciliului se impune inclusiv în relaţiile interpersonale, astfel încât, autorităţile trebuie
să depună toate diligenţele necesare pentru a face să înceteze atingerile aduse, de către
terţi, acestui drept175. Îndeobşte, acestea au obligaţia de a aplica sancţiuni, chiar de natură
penală, pentru fapte private ce contravin drepturilor altuia asupra unui domiciliu 176. Un
exemplu relevant sub acest aspect, îl constituie cel din afacerea Surugiu. În fapt,
reclamantul a fost administrator al unei societăţi comerciale care a dobândit, prin licitaţie
publică, mai multe construcţii care au aparţinut unei cooperative agricole de producţie.
Într-una dintre ele, reclamantul şi-a stabilit domiciliul împreună cu familia sa. După
apariţia Legii nr. 18/1991, care crea un drept de atribuire a terenurilor pentru persoanele
care deţin clădirile aflate pe ele, reclamantul a obţinut o hotărâre judecătorească prin care
comisia administrativă de aplicare a legii era obligată să îl pună în posesie pe reclamant.
Aceasta a refuzat să emită titlul de proprietate pe numele societăţii reclamantului şi a
emis un titlu de proprietate asupra terenurilor aferente construcţiilor, inclusiv asupra
terenului pe care se află casa reclamantului şi curtea aferentă, în favoarea unei alte
persoane. Aceasta din urmă a intrat de mai multe ori în curtea reclamantului pentru a-l
insulta şi şicana, însă toate plângerile penale succesiv formulate de reclamant pentru
violări repetate ale domiciliului, au fost soluţionate cu neînceperea urmăririi penale.
Astfel, Curtea a constatat că, în ciuda declaraţiilor mai multor martori, care au confirmat,
în cursul cercetării penale efectuate la plângerea reclamantului, că terţi înarmaţi cu
bastoane, au bătut la uşa casei reclamantului, ameninţându-l că o vor distruge, autorităţile
nu au luat nicio măsură pentru a asigura reclamantului folosinţa domiciliului său. Chiar
presupunând că, iniţial, inacţiunea autorităţilor s-ar putea explica prin faptul că unuia

174
CEDO, hot.Moldovan şi alţii c. România (nr.2), precit.
175
CEDO, hot. Cvijetic c. Croaţia, precit.
176
R.Chiriţă, Convenţia...,op.cit., pag. 517.

44
dintre terţi i s-a emis un titlu de proprietate asupra terenului pe care se situează casa
reclamantului, Curtea precizează că faptele cauzei demonstrează clar că, şi după data la
care acest titlu de proprietate a fost anulat printr-o hotărâre definitivă, autorităţile nu au
acţionat cu suficientă rapiditate pentru a-l pune pe reclamant în posesia terenului său şi
pentru a face să înceteze ingerinţele repetate ale terţilor în exercitarea dreptului său
garantat de art. 8. În concluzie, Curtea estimează că autorităţile naţionale nu au depus
eforturile la care în mod normal cineva putea să se aştepte, pentru a face să înceteze
atingerile aduse de terţi, timp de mai mulţi ani, dreptului reclamantului la respectarea
domiciliului său - omisiunea statului fiind analizată drept o violare a obligaţiei pozitive
de a sancţiona faptele ce aduc atingere drepturilor prevăzute de art.8177.
În îndeplinirea obligaţiei de a evita privarea nejustificată a unei persoane de
domiciliul său, autorităţile publice trebuie să reacţioneze în timp util, într-o manieră
corectă şi cu cea mai mare coerenţă 178. Pe de altă parte, Curtea atribuie statelor membre o
marjă de apreciere extinsă în stabilirea existenţei unei probleme de interes public, ce
justifică anumite măsuri, şi în alegerea practicilor lor economice şi sociale. Astfel, statul
nu şi-a depăşit acestă marjă de apreciere atunci când a reziliat contractul de închiriere al
reclamantei, pentru neutilizarea nejustificată pentru mai mult de 6 luni a acestuia, având
în vedere că regiunea respectivă era confruntată cu un război civil179.
În virtutea obligaţiilor lor pozitive, Convenţia impune, de asemenea, autorităţilor,
obligaţia de a investiga în mod efectiv cazurile privitoare la violarea domiciliului.
Elocventă în acest sens este soluţia dată într-o cauză în care reclamantului, lider de
sindicat implicat într-o serie de acţiuni ce au generat confruntări cu forţele de poliţie, i-a
fost făcută o percheziţie domiciliară, pe timp de noapte, de către mai mulţi indivizi fără
uniformă şi fără mandat, dar care s-au prezentat drept poliţişti. Considerând că a fost
victima unei percheziţii ilegale, reclamantul a formulat o plângere în baza căreia au fost
începute cercetări, finalizate însă cu o soluţie de neîncepere a urmăririi penale. Analizând

177
CEDO, hot. Surugiu c. România, 20 aprilie 2004, în Curierul Judiciar nr. 10/2004.
178
CEDO, hot. Novoseletskiy c. Ucraina, 22 februarie 2005, R. Chiriţă, Culegere de
hotărâri...2005, op.cit., pag. 329 În speţă, reclamantul a fost privat de apartamentul său şi obligat să trăiască
la terţi timp de 5 ani, Curtea estimând că autorităţile au analizat acţiunea lui extrem de lent. Potrivit
instanţei europene, statul ar fi putut să acţioneze într-o manieră mai adecvată, atribuind o altă locuinţă
reclamantului.
179
CEDO, hot. Blecic c. Croaţia, 29 iulie 2004, R.Chiriţă, Culegere de hotărâri...2004, op.cit., pag.
181.

45
situaţia de fapt, Curtea consideră că procurorul ar fi trebuit să desfăşoare o anchetă
temeinică şi eficace pentru a stabili faptele, iar apoi pentru a identifica persoanele
răspunzătoare. În acest sens, instanţa europeană consideră că procurorul ar fi putut măcar
să audieze în calitate de martori pe membrii familiei reclamantului, aceştia formulându-şi
declaraţiile, ce par credibile de altfel, abia în faţa Curţii. În concluzie, lipsa desfăşurării
unei asemenea anchete, atât de către procurorul în faţa căruia reclamantul a depus iniţial
plângerea, cât şi de către agenţii de poliţie la cererea ulterioară a guvernului turc,
constituie o încălcare a obligaţiei impusă de art. 8 în sarcina statului180.

Secţiunea 4. Alte situaţii

În procesul de garantare efectivă a dreptului la inviolabilitatea domiciliului,

instanţa europeană s-a confruntat cu diferite situaţii, intruziunile autorităţilor în dreptul
ocrotit de art. 8 luând diverse dimensiuni. În cele ce urmează vom examina unele cauze
relevante, punând în valoare mecanismele de aplicare a art. 8.
Astfel, în cauza Noack şi alţii contra Germania 181, Curtea s-a confruntat cu
problema asigurării unui just echilibru între interesele comunităţii şi respectarea dreptului
la viaţă privată şi la domiciliu. Aici, reclamanţii s-au plâns că decizia autorităţilor
germane de a extinde exploatarea lignitului pe terenurile comunei în care locuiesc, le
încalcă drepturile garantate de art. 8, deoarece îi obligă să-şi mute gospodăriile pe un alt
teritoriu pus la dispoziţia lor. Reclamanţii aparţin unei minorităţi slave, sorabii, care
reprezintă o treime din populaţia comunei. Curtea a reţinut în motivarea sa, că transferul
locuitorilor unei comune afectează în mod direct viaţa lor privată şi dreptul la respectarea
domiciliului, astfel încât dispoziţiile legale şi decizia autorităţilor prin care s-au aprobat
planurile de extindere a exploatării lignitului şi s-a decis mutarea în masă a locuitorilor,
reprezintă o ingerinţă în drepturile reclamanţilor garantate prin art. 8. Cât priveşte
finalitatea ingerinţei litigioase, Curtea a considerat că ea urmăreşte un scop legitim,
180
CEDO, hot. H.M. c. Turcia, 8 august 2006, R. Chiriţă, Culegere de hotărâri...2006, op.cit.,
pag.362.
181
CEDO, dec. Noack şi alţii c. Germania, 25 mai 2000, R. Chiriţă, Convenţia...op.cit., pag.207.

46
anume, bunăstarea economică a ţării, în special prin aprovizionarea cu energie pe termen
lung şi cu un preţ de cost cât mai mic al întregului land din care făcea parte comuna
reclamanţilor precum şi crearea de noi locuri de muncă. Având în vedere marja de
apreciere întinsă de care beneficiază statele în amenajarea funciară, trebuie stabilit dacă
motivele ce au stat la baza ingerinţei sunt pertinente şi proporţionale cu scopul său, ţinând
seama şi de faptul că reclamanţii fac parte dintr-o minoritate etnică care impune o
anumită protecţie. Totuşi, instanţa europeană a reţinut că întregul proces decizional în
materie a durat mai mulţi ani şi s-a concretizat, după o amplă dezbatere în Parlamentul
landului; au fost organizate ample dezbateri publice de informare, mai ales privitoare la
modalităţile practice de aplicare a proiectului, iar argumentele reclamanţilor au fost
analizate atât de către comisia parlamentară însărcinată cu acest subiect, cât şi de către
instanţele ordinare şi instanţa constituţională a landului. Un element important luat în
considerare de Curte a constat în evidenţierea măsurilor concrete privind mutarea
reclamanţilor într-o localitate situată la circa 20 de km de comuna lor şi pentru care cei
mai mulţi dintre ei au optat, precum şi măsurile luate pentru a se asigura dezvoltarea şi
menţinerea identităţii lor naţionale. Ţinând cont de toate aceste elemente, Curtea a
conchis că ingerinţa litigioasă, fără îndoială dureroasă pentru cei care o suportă, este
proporţională, astfel încât poate fi justificată de scopul vizat de către stat.
O analiză la fel de atentă a scopului urmărit de autorităţi, prin ingerinţa alegată de
reclamantă în dreptul ei la viaţa privată şi a domiciliului, a întreprins Curtea în cauza
Chapman contra Marea Britanie. În speţă182, reclamanta s-a plâns de refuzul autorităţilor
naţionale de a-i acorda permisiunea pentru a-şi instala caravana în care locuieşte
împreună cu familia sa, pe un teren proprietatea ei, dar aflat într-o zonă de protecţie a
mediului declarată nelocuibilă. Sunt din nou în prezenţă două interese contradictorii: cele
generale-ce vizează un scop legitim, anume protejarea drepturilor şi libertăţilor altuia,
prin protecţia acordată mediului- şi respectiv, cele ale reclamantei care doreşte să îşi
menţină locuinţa în acea zonă. Aşa cum am arătat în speţa precedentă, Curtea atribuie
statelor membre o largă marjă de apreciere în materie de amenajare urbanistică. În cauză,
raţiunile de protecţie a mediului au fost apreciate ca motive suficient de serioase pentru a
nu autoriza plasarea unei locuinţe pe centura verde a oraşului. În plus, instanţa europeană

182
CEDO, hot. Chapman c. Marea Britanie, precit.

47
a înţeles să aibă anumite reticenţe faţă de comportamentul acestor persoane care,
nesocotind în mod evident dispoziţii legale imperative, îşi stabilesc domiciliul pe un teren
ce constituie o zonă specială de protecţie a mediului, în măsura în care aveau libertatea de
a-şi instala caravanele în anumite locuri special amenajate în acest sens. Aşasar, chiar şi
prin considerarea specificului vieţii comunităţii din care face parte reclamanta, anume cea
ţigănească, obişnuită să trăiască în caravane, Curtea nu a putut face abstracţie de interesul
general preponderent, astfel încât a conchis că ingerinţa în dreptul la domiciliu al
reclamantei e proporţională cu acest scop, iar art 8 nu este încălcat.
În sens contrar a hotărât Curtea într-o cauză în care autorităţile locale au dispus
evacuarea unor familii de origine rromă de pe terenul pe care primiseră permisiunea de a
se instala183. Chiar prin luarea în considerare a marjei de apreciere a statelor în asemenea
ipoteze, Curtea a arătat că autorităţile, nemotivând măsura de evacuare, nu au permis
totodată reclamanţilor să-şi apere interesele lor în faţa unui tribunal independent. Astfel,
lipsa unui control jurisdicţional a determinat instanţa europeană să constate că autorităţile
nu au oferit suficiente garanţii contra unei aplicări arbitrare a legii care permitea
evacuarea, astfel încât măsura nu era necesară într-o societate democratică.
Absenţa garanţiilor contra arbitrariului, prin nesupunerea deciziei de evacuare
unui control jurisdicţional, a fost de asemenea relevată într-o altă hotărâre, unde Curtea
subliniază că oricărei persoane care riscă să îşi piardă domiciliul, ceea ce reprezintă
forma cea mai gravă de ingerinţă cu privire la acest drept, trebuie să i se permită să îşi
prezinte cauza în faţa unui tribunal care să statueze cu privire la proporţionalitatea
respectivei măsuri. În fapt, autorităţile locale au dispus evacuarea reclamantului din
locuinţa socială pe care o folosea, prin determinarea fostei sale soţii - cotitulară a
contractului de locaţiune - să semneze un act prin care îşi dădea acordul la desfacerea
contractului, deşi la momentul semnării documentului nu a avut reprezentarea efectelor
acestei acţiuni. Curtea a precizat că desfacerea contractului constituie o ingerinţă în
dreptul reclamantului la respectarea domiciliului, care însă urmăreşte un scop legitim:
protecţia dreptului de proprietate al autorităţilor statului asupra imobilului respectiv
precum şi respectarea regimului juridic în materie de locuinţe sociale. În schimb, instanţa
europeană nu s-a arătat satisfăcută de felul în care autorităţile au acţionat. Astfel, ocolind

183
CEDO, hot. Connors c. Marea Britanie, precit.

48
sistemul legal, potrivit căruia ar fi trebuit să solicite unei instanţe pronunţarea unei
hotărâri în sensul evacuării, şi în faţa căreia reclamantul ar fi putut să îşi prezinte situaţia
sa personală, acestea s-au mărginit la a-i solicita soţiei reclamantului să îşi dea acordul cu
privire la desfacerea contractului potrivit sistemului de common law, ceea ce a avut drept
efect încetarea imediată a dreptului reclamantului de a mai folosi locuinţa. Această
procedură sumară de care s-a prevalat statul, lipsindu-l pe reclamant de posibilitatea de a
compărea în faţa unui tribunal independent, care să stabilescă proporţionalitatea măsurii
cu scopul legitim urmărit, a determinat privarea reclamantului de dreptul domiciliului său
şi, implicit, violarea art. 8184.

Concluzii

Domiciliul, spaţiul de libertate în care o persoană îşi petrece sub aspectul cel mai
intim existenţa, reclamă o protecţie indispensabilă într-o societate democratică. Respectul
social datorat individului sub acest aspect este garantat într-o manieră operativă de
Convenţia europeană a drepturilor omului, care caută să păstreze justul echilibru între
drepturile persoanei şi interesele generale ale societăţii democratice în ansamblul său,
atunci când acestea pot intra în conflict. Aşadar, prevederile Convenţiei protejează
caracterul secret al vieţii dinăuntrul domiciliului precum şi posibilitatea oricărei persoane
de a-şi utiliza în deplină serenitate locuinţa şi de a se bucura de ambianţa sa, într-un
mediu înconjurător sănătos. De altfel, în vederea unei normale dezvoltări a vieţii private
şi familiale, pe cale jurisprudenţială, Curtea a înglobat sub incidenţa art. 8 şi dreptul la
existenţa unui domiciliu. Cu toate că protecţia acordată locuinţei de către reglementările
Convenţiei este de mare anvergură, inviolabilitatea domiciliului nu este şi nu poate fi
absolută. Astfel, în interesul general al societăţii şi al înfăptuirii justiţiei, sunt permise
anumite ingerinţe în dreptul la inviolabilitatea domiciliului.
Preocuparea legiuitorului român pentru apărarea eficientă a acestui drept
rezidă în consacrarea sa constituţională precum şi în reglementarea formelor agravate ale
infacţiunii de violare de domiciliu. Aşadar, cadru legislativ există. Luând însă în
considerare numeroasele condamnări pronunţate împotriva României, ajungem la

184
CEDO, hot. McCann c. Marea Britanie, 13 mai 2008, Dreptul la respectarea vieţii private şi de
familie, în Rev. Curierul Judiciar nr. 7/2008.

49
regretabila concluzie că autorităţile interne nu reuşesc nicidecum să asigure efectivitatea
punerii în practică a normelor ce garantează inviolabilitatea domiciliului. La o analiză
mai profundă, constatăm însă, că deşi acest drept este reglementat, normele care îl
consacră sunt elaborate într-o manieră extrem de laxă şi lacunară. În vederea alinierii la
practica europeană în domeniu şi a evitării unor viitoare condamnări, s-a impus astfel,
survenirea anumitor modificări. Cu toate că această adaptare a normelor de drept
aplicabile a mai reglat situaţia, există în continuare mult prea multe ipoteze în care
legislaţia română este cel mult tangentă cu principiile stabilite de către Curte. Cu toate
acestea, având în vedere faptul că prevederile Convenţiei se aplică cu prioritate faţă de
orice altă dispoziţie legală, revine instanţelor interne obligaţia de a asigura eficacitatea
punerii în valoare a drepturilor garantate de art. 8.
Bibliografie:

Cărţi. Tratate. Monografii.

1. Antoniu, G., Vlăşceanu, A., Barbu, A., Codul de procedură penală. Texte.
Jurisprudenţă. Hotărâri CEDO, Ediţia a 2-a, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2008
2. Antoniu, G., Bulai C., Practică judiciară penală, Vol. III. Partea specială, Ed.
Academiei Române, Bucureşti, 1992
3. Berger, V., Jurisprudenţa CEDO, Ediţia a 6-a, în limba română, Ed. Institutul
Român pentru Drepturile Omului, Bucureşti, 2008
4. Bîrsan, C., Convenţia europeană a drepturilor omului. Comentariu pe articole,
Vol. I Drepturi şi libertăţi, Ed. All Beck, Bucureşti, 2005
5. Chiriţă, R., Convenţia europeană a drepturilor omului. Comentarii şi explicaţii.
Ediţia 2, Ed. C.H.Beck, Bucureşti, 2008
6. Chiriţă, R., Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Culegere de hotărâri 2002,
Ed. C.H.Beck, Bucureşti, 2007
7. Chiriţă, R., Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Culegere de hotărâri 2003,
Ed. C.H.Beck, Bucureşti, 2007
8. Chiriţă, R., Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Culegere de hotărâri 2004,
Ed. C.H.Beck, Bucureşti 2007

50
9. Chiriţă, R., Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Culegere de hotărâri 2005,
Ed. C.H.Beck, Bucureşti, 2007
10. Chiriţă, R., Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Culegere de hotărâri 2006,
Ed. C.H.Beck, Bucureşti, 2007
11. Chiriţă, R., Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Culegere de hotărâri 1950-
2001, Ed. C.H.Beck, Bucureşti, 2008
12. Dongoroz, V., Fodor, I., Kahane, S., Iliescu, N., Oancea, I., Bulai, C., Stănoiu, R.,
Roşca, V., Explicaţii teoretice ale Codului penal român. Partea specială, Vol. III,
Ediţia a 2-a, Ed. Academiei Române, Edit. All Beck, Bucureşti, 2003
13. Gomien, D., Introducere în Convenţia europeană a drepturilor omului, Ed. All
Beck, Bucureşti, 1996
14. Hărăştanu, A., Soroceanu, C., Vasiliu, A., Culegere de practică judiciară penală
1994-1998. Curtea de Apel Braşov, Ed. All Beck, Bucureşti, 1999
15. Iancu, G., Drepturi, libertăţi şi îndatoriri fundamentale în România, Ed. All Beck,
Bucureşti, 2003
16. Micu, D., Garantarea drepturilor omului în practica Curţii europene a drepturilor
omului şi în Constituţia României, Ed. All Beck, Bucureşti, 1998
17. Muraru, I., Tănăsescu, E-S., Drept constituţional şi instituţii politice, Ediţia 3,
Vol.I, Ed. C.H.Beck, Bucureşti, 2008
18. Olteanu, I., Drept european al drepturilor omului, Vol. I. Drept material european
al drepturilor omului, Ed. Fundaţiei România de mâine, Bucureşti, 2004
19. Predescu, O., Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi implicaţiile ei asupra
dreptului penal român, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1998
20. Renucci, J.-F., Tratat de drept european al drepturilor omului, Ed. Hamangiu,
Bucureşti, 2009
21. Selejan, G.-B., Protecţia europeană a drepturilor omului, Ediţia a 3-a, Ed.
C.H.Beck, Bucureşti, 2008
22. Stancu, E., Tratat de criminalistică, Ediţia a 4-a, Ed. Universul Juridic, Bucureşti,
2007
23. Sudre, F., Drept european şi internaţional al drepturilor omului, Ed. Polirom,
Bucureşti, 2006

51
24. Tanislav, E., Protecţia penală a intimităţii, Ed. Semne, Bucureşti, 2002
25. Udroiu, M., Predescu, O., Protecţia Europeană a Drepturilor Omului şi procesul
penal român, Ed. C.H.Beck, Bucureşti, 2008
26. Voicu, M., Protecţia Europeană a Drepturilor Omului. Teorie şi jurisprudenţă, Ed.
Lumina Lex, Bucureşti, 2001
27. Volonciu, N., Tratat de drept procesual penal, Ed. Paideea, Bucureşti, 1996

Articole şi reviste de specialitate:

1. Brisc, I. V., Reflectarea în unele acte normative a dreptului constituţional

privind inviolabilitatea domiciliului, în Revista Dreptul, nr. 1/1992
2. Burgorgue-Larsen, L., La protection du domicile des personnes morales, La
France et la Cour europeenne des droits de l’homme, La jurisprudence en
2002, Bruylant, 2003
3. Coca, G., Violarea de domiciliu şi a secretului corespondenţei. Unele
restrângeri speciale, în Revista de drept penal, nr. 4/2007
4. Cosma, D., Interpretarea Convenţiei europene a drepturilor omului, în Revista
Română de drepturile omului, nr. 16/1998
5. Duţu, M., Recunoaşterea şi garantarea dreptului fundamental la mediu în
România, în Revista Dreptul, nr. 6/2004
6. Gate, P., Le secret professionnel de l’avocat, Gaz. Pal., 1987
7. Gergely, D., Moldovan şi alţii vs. România sau „Cazul Hădăreni de la incident
la administrarea justiţiei, de la instanţele naţionale la CEDO”, Noua Revistă a
Drepturilor Omului, Ed. All Beck, nr.2/2005
8. Herghelegiu, L., Percheziţia domiciliară. Controverse, în Revista de drept
penal, nr. 2/2004

52
9. Jakhian, E., Lambert, P., Les perquisitions dans les cabinets d’avocats, Journ.
Trib., 1994
10. Mateuţ, G., Codul de procedură penală, partea generală într-o perspectivă
europeană, în Revista de drept penal, nr. 1/2004
11. Mihaela, A., Prezentare sintetică a cauzelor împotriva României, soluţionate
de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în perioada 01.04.2008-
16.06.2008, Rev. Justiţia în actualitate, anul II, nr. 3
12. Nataf, Ph., Droit de perquisition et droit d’enquete du fisc, Les Echos,
04.12.1997
13. Radu, R.-H., Cristea, B., Consideraţii referitoare la dreptul la mediu în
jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, în Revista Dreptul, nr.
7/2009
14. Remillieux, P., Perquisition d’un cabinet d’avocat: respect du secret
professionnel ou efficacite de la justice, A J penal, 2006
15. Revista Curierul Judiciar nr. 10/2004, hot. Surugiu c. Romînia; nr. 1/2005,
Dreptul la respectarea vieţii private şi familiale, hot. Taşkin şi alţii c. Turcia;
hot. Van Rossem c. Belgia; Decizia nr. 428/2004, publicată în M.Of. nr. 1187
din 13 decembrie 2004; nr. 10/2005, Decizia nr. 423/2005, publicată în M. Of.
Nr. 872 din 28 septembrie 2005; nr. 11/2005, hot. Petri Sallinen şi alţii c.
Finlanda; nr. 2/2006, Dreptul la respectarea vieţii private şi familiale.
Protecţia proprietăţii. Forţa obligatorie şi executarea hotărîrilor. Hot. Xenides
Arestis c. Turcia; nr. 9/2006, hot. Keegan c. Marea Britanie; nr. 7/2008,
Dreptul la respectarea vieţii private şi familiale, hot. Mc Cann c. Marea
Britanie.
16. Revista Pandectele romîne, nr. 4/2009, Jurisprudenţă CEDO, hot. Tătar şi
Tătar c. Romînia
17. Văduva, N., Percheziţia. Unele observaţii, în Revista de drept penal, nr.
1/2005
18. Velu, J., Ergec, R., La Convention europeenne des droits de l’homme,
Bruylant, 1990

53
 19. Walter j. Ganshof van der Meerch, Protecting Human Rights: The European
Dimension

Surse electronice

1. www.echr.coe.int
2. www.raduchirita.ro
3. www.scj.ro
4. www.dejure.md

Hotărâri şi decizii ale Curţii:

1. Ahmet Ozkan şi alţii c. Turcia, hot. din 6 aprilie 2004

2. Akdivar c. Turcia, hot. din 16 septembrie 1996
3. Aleksanyan c. Rusia, hot. din 22 decembrie 2008
4. Andre şi alţii c. Franţa, hot. din 24 iulie 2008
5. Ashworth şi alţii c. Marea Britanie, hot. din 20 ianuarie 2004
6. Banco de Finanzas e Inversiones S.L. c. Spania, dec. din 27 aprilie 1999
7. Băcilă c. România, hot. 30 martie 2010
8. Blecic c. Croaţia, hot. din 29 iulie 2004
9. Borysiewicz c. Polonia, hot. din 1 iulie 2008
10. Buck c. Germania, hot. din 28 aprilie 2005
11. Buckley c. Marea Britanie, hot. din 25 septembrie 1996
12. Budayeva c. Rusia, hot. din 20 martie 2008
13. Camemzid c. Elveţia, hot. din 16 decembrie 1997
14. Chapman c. Marea Britanie, hot. din 18 ianuarie 2001
15. Chappel c. Marea Britanie, hot. din 30 martie 1989
16. Cipru c. Turcia, hot. din 10 mai 2001
17. Connors c. Marea Britanie, hot. din 27 mai 2004

54
18. Cremieux c. Franţa, hot. din 25 februarie 1993
19. Cvijetic c. Croaţia, hot. din 27 februarie 2004
20. Damian Burueană şi Damian c. România, hot. din 26 mai 2009
21. Demades c. Turcia, hot. din 31 iulie 2003
22. Elci ş.a. c. Turcia, hot. din 13 noiembrie 2003
23. Ernst şi alţii c. Belgia, hot. din 15 iulie 2003
24. Fadeyeva c. Rusia, hot. din 9 iunie 2005
25. Funke c. Franţa, hot. din 25 februarie 1993
26. Gergely c. România, hot. din 26 aprilie 2007
27. Giacomelli c. Italia, hot. din 2 noiembrie 2006
28. Gillow c. Marea Britanie, hot. din 24 noiembrie 1986
29. Guerra şi alţii c. Italia, hot. din 19 februarie 1998
30. Guţu c. Moldova, hot. din 7 iunie 2007
31. H.M. c. Turcia, hot. din 8 august 2006
32. Handyside c. Marea Britanie, hot. din 7 decembrie 1976
33. Hatton şi alţii c. Marea Britanie, hot. din 8 iulie 2003
34. Ilya Stefano c. Bulgaria, hot. din 22 mai 2008
35. Imakayeva c. Rusia, hot. din 9 noiembrie 2006
36. Kalanyos şi alţii c. România, hot. din 26 aprilie 2007
37. Kyrtatos c. Grecia, hot. din 22 mai 2003
38. Keegan c. Marea Britanie, hot. din 18 iulie 2006
39. Kent Pharmaceuticals Limited şi alţii c. Marea Britanie, dec. din 11 octombrie
2005
40. Keslassy c. Franţa, dec. din 8 ianuarie 2002
41. L.M. c. Italia, hot. din 8 februarie 2005
42. Larkos c. Cipru, hot. din 18 februarie 1999
43. Ledyayeva, Dobrokhotova, Zolotareva şi Romashina c. Rusia, hot. din 26
octombrie 2006
44. Leveau şi Fillon c. Franţa, dec. din 6 septembrie 2005
45. Lopez Ostra c. Spania, hot. din 9 decembrie 1994
46. Louizidou c. Turcia, hot. din 18 decembrie 1996

55
47. Malone şi alţii c. Marea Britanie, hot. din 17 decembrie 1982
48. Mancevschi c. Moldova, hot. din 7 octombrie 2008
49. Mark Cronin c. Marea Britanie, dec. din 6 ianuarie 2004
50. Mc Cann c. Marea Britanie, hot. din 13 mai 2008
51. Miailhe c. Franţa (nr. 1), hot. din 25 februarie 1993
52. Moldovan şi alţii c. România nr. (2), hot. din 12 iulie 2005
53. Moreno Gomez c. Spania, hot. din 16 noiembrie 2004
54. Murray c. Marea Britanie, hot. din 28 octombrie 1994
55. Niemietz c. Germania, hot. din 16 decembrie 1992
56. Noack şi alţii c. Germania, dec. din 25 mai 2000
57. Novoseletskiy c. Ucraina, hot. din 22 februarie 2005
58. Oneryildiz c. Turcia, hot. din 30 noiembrie 2004
59. Orhan c. Turcia, hot. din 18 iunie 2002
60. Petri Sallinen şi alţii c. Finlanda, hot. din 27 septembrie 2005
61. Powell şi Rayner c. Marea Britanie, hot. din 21 februarie 1990
62. Prokopovich c. Federaţia Rusă, hot. din 18 noiembrie 2003
63. Roemen şi Schmit c. Luxemburg, hot. din 25 februarie 2003
64. Selcuk şi Asker c. Turcia, hot. din 24 aprilie 1998
65. Silver şi alţii c. Marea Britanie, hot. din 25 martie 1983
66. Smirnov c. Rusia, hot. din 7 iunie 2007
67. Societăţile Colas Est şi alţii c. Franţa, hot. din 16 aprilie 2002
68. Sunday Times c. Marea Britanie, hot. din 26 aprilie 1979
69. Surugiu c. România, hot. din 20 aprilie 2004
70. Tamosius c. Marea Britanie, dec. din 19 septembrie 2002
71. Taner Kilic c. Turcia, hot. din 24 octombrie 2006
72. Taşkin şi alţii c. Turcia, hot. din 10 noiembrie 2004
73. Tătar şi Tătar c. România, hot. din 27 ianuarie 2009
74. Tyrer c. Marea Britanie, hot. din 25 aprilie 1978
75. Van Rossem c. Belgia, hot. din 9 decembrie 2004
76. Varga c. România, hot. din 1 aprilie 2008
77. Velosa Barreto c. Portugalia, hot. din 21 noiembrie 1995

56
78. Wieser and Bicos Beteiligungen GMBH c. Austria, hot. din 16 mai 2006
79. Xenides Arestis c. Turcia, hot. din 22 decembrie 2005

Decizii pronunţate de fosta Comisie:

1. Ijspeerd c. Olanda, dec. din 20 februarie 1995

2. X c. Belgia, dec. din 30 mai 1974
3. Wiggins c. Regatul Unit, dec. din 8 februarie 1978

57