Universitatea Transilvania din Brașov

Facultatea de Sociologie și comunicare

Program de studii: Sociologie

Muncă și timp liber - dimensiuni complementare ale

calității vieții

Studentă : Iancu Raluca-Mihaela

Sociologie, anul III
Grupa 16LF181

– Mai, 2021 –
1. Introducere

Timpul liber și munca sunt privite frecvent ca noțiuni diametral opuse, una (de obicei
munca) restricționând-o pe cealaltă și având o influență semnificativă asupra productivității și
fericirii oamenilor, implicit asupra calității vieții lor, fiind două dintre componentele care
ifluențează acest aspect și care ocupă astfel cea mai mare parte a vieții unui individ.
În trecut, granițele dintre muncă și timp liber erau destul de clare. Astăzi, însă, este
posibil ca munca să invadeze viața personală, reprezentând o parte atât de mare a vieții noastre,
pe care o considerăm indispensabilă, încât poate părea mai ușor să renunțăm la alte domenii,
cum ar fi recreerea, spiritualitatea și familia, iar astfel, menținerea echilibrului dintre viața
profesională și viața personală, deși nu este o sarcină simplă, ci mai degrabă un țel ce trebuie
urmărit, devine primordială, deoarece acest lucru ne aduce un sens de control asupra vieții
noastre și asupra calității vieții.

2. Încadrare conceptuală

2.1. Domeniul calității vieții - origini și perspective de abordare

În sens general, calitatea vieții se referă la finalități preconizate ca urmare a activităților

de natură politică și activitățile sociale, ce vizează viața indivizilor societăților. Datorită
accentului său practic, cercetarea în acest domeniu include interese din domenii precum
economie, psihologie, științe politice și sociologie și cercetările se desfășoară într-o varietate de
țări, în special în cele cu economii centrale sau planificate.
Domeniul cercetării calității vieții a fost dezvoltat în jurul anului 1960. Raportul Comisiei
privind obiectivele naționale a președintelui și disertația lui Bauer cu privire la impactul
secundar al programelor spațiale naționale asupra societății americane sunt adesea văzute ca
fundamente ale dezvoltării calității vieții ca domeniu distinct de studiu și cercetare.
În acest sens, este esențial de menționat anul 1964, când președintele american Lyndon
B. Johnson a declarat, cu privire la Marea Societate pe care dorea să o creeze, că:
 „Misiunea Marii Societăți este de a oferi oamenilor noștri atmosfera, capacitățile și
instituțiile sociale care le vor permite să își realizeze propria fericire personală. Drept urmare,
Marea Societate este preocupată de cât de bine, nu de mult - nu de cantitățile de mărfuri, ci de
natura vieții noastre.” (Campbell, 1981)

La începutul anilor 1960, întreaga opinie publică și întregul climat social erau în mare
măsură favorabile analizei și interesului crescut pentru domeniul calității vieții. În mod necesar,
începutul cercetării în acest domeniu, atribuit anului 1960 este aleatoriu sau mai degrabă spus,
destul de impropriu repartizat. Deși cuvântul este nou, dat fiind faptul că el nu apare în
Enciclopedia Internațională a Științelor Sociale până în 1968 și apare pentru prima dată ca
termen index în Rezumatele sociologice abia în 1979 - definiția și descrierea acestui concept are
o istorie mult mai lungă. Preocuparea pentru calitatea vieții umane sau pentru o viață bună, așa
cum probabil era văzut conceptul în trecut, se poate spune că datează din zorii civilizației. Ceea
ce se studiază astăzi sub umbrela studiilor calității vieții a fost început de generațiile anterioare
de sociologi americani, ale căror cercetări și studii s-au concentrat sub alte câteva nume. În acest
sens, se poate aminti de faptul că de-a lungul anilor 1960 și până în anii 1970, Fundația Russell
Sage a sprijinit studii privind calitatea vieții și indicatorii sociali. De la sfârșitul anilor 1960,
Institutul de Cercetări Sociale al Universității din Michigan și Centrul Național de Cercetare a
Opiniei Universității din Chicago au fost, de asemenea, implicate în acest domeniu. Așadar,
povestea calității vieții ca mișcare și domeniu de studiu particular ar putea fi scrisă, cel puțin
parțial, ca născându-se din publicațiile organizațiilor menționate anterior.
În ceea ce privește încadrarea conceptului, în ultimele decenii s-au făcut mai multe
încercări de a defini calitatea vieții. În formularea unei definiții, majoritatea specialiștilor sunt de
acord că termenul calitate se încadrează în aceeași categorie cu grad, clasă și că acesta variază de
la crescut la scăzut, de la mai bine la mai rău. Prin urmare, adesea sunt aduse în discuție și
analizate afirmații precum „Calitatea vieții lor se îmbunătățește” și „Calitatea vieții lor este mai
proastă decât a noastră”. Astfel, există un consens mai mic și un interes scăzut asupra analizei și
abordării a ceea ce poate accentua cuvântul „viață” în conceptul de calitate a vieții, iar tendința
actuală este de a limita cuvântul la sănătatea mentală, dar ideea că domeniul calității vieții este
influențat și de factori de mediu este din ce în ce mai mult abordată.
 Există o mișcare constantă înainte și înapoi între latura cantitativă a vieții (hrană și
adăpost) și latura emoțională a vieții (sănătate și fericire) în analizele observaționale ale calității
vieții (atitudini și sentimente). Mediile înconjurătoare, pe de altă parte, sunt văzute de obicei ca
promovând sau încurajând calitatea vieții, mai degrabă decât să o constituie sau să o producă
direct. Satisfacția și stările similare, cum ar fi sentimentul de bunăstare al unei persoane,
satisfacția sau dezamăgirea față de viață sau fericirea sau nefericirea, sunt de obicei considerate în
mod restrâns ca având o corelație cu viața mentală. Sentimentele de dragoste și realizare de sine
rezultate din relații intime și așteptările cu privire la importanța sau sensul vieții sunt unele dintre
celelalte stări mentale conotate de calitatea vieții, alături de independența față de foamete și
sărăcie, precum și potențialul de dezvoltare personală, împlinire de sine și stimă de sine.
Calitatea vieții, deși un termen cu o sferă mai largă care cuprinde mai multe aspecte
diferite ale unei ființe umane, demonstrând natura sa multidimensională, nu dispune de o concept
definiție universal acceptată. În general, există un contrast între aspectele factuale/obiective și
subiective ale acestui concept. Pe de o parte, aspectele obiective ale calității vieții (descriptive)
privesc circumstanțele de viață ale oamenilor, în timp ce aspectele subiective ale calității vieții
(evaluative) se referă la judecata și evaluarea făcută de către oameni cu privire la condițiile de
viață și emoțiile lor.
Pe de altă parte, discuția sau distincția despre satisfacție globală și satisfacții specifice
unui domeniu particular este necesară pentru a face diferența între satisfacția generală (sau
fericirea) și satisfacția față de ceva specific. Campbell et al. (1976) caracterizează calitatea vieții
ca un sentiment general al bunăstării, dar satisfacțiile specifice unui singur domeniu sunt mai
relevante pentru politicile publice și sociale. În acest sens, practica de a limita calitatea vieții la
un anumit domeniu este exprimată în termeni precum „calitatea vieții orașului”, „calitatea vieții
profesionale” sau „calitatea vieții de familie”, aspecte abordate des în cadrul instituțiilor de profil
care au ca scop dezvoltarea unor programe axate exclusiv pe aceste elemente ale vieții sociale.
Indicii calității vieții sunt adesea folosiți ca elemente de intrare pentru calcularea indicilor
globali agregați și pot fi utilizați pentru a evalua rapid starea lucrurilor în domeniile fiscale,
demografice, sociale, de mediu, precum și în alte domenii aparținând administrației publice.
Indicele agregat este un număr adimensional cu multe beneficii, care include inclusiv
transparență, capacitatea de a face comparații ușoare și capacitatea de a agrega mai multe valori,
ceea ce poate fi util în cercetarea politicilor și în relațiile publice, deoarece pot fi utilizate pentru a
măsura rezultatele țării. Totuși, aceste finalități pot trimite și declarații politice și sociale false,
dacă ele sunt incorect construite sau interpretate greșit, lucru care poate avea efect asupra
dezvoltării și implementării unor programe și proiecte sociale.
Organizația Mondială a Sănătății definește calitatea vieții ca „viziunea unui individ asupra
locului său în viață în raport cu aspirațiile, dorințele, standardele și interesele sale în lumina
comunității și a structurilor de valoare în care trăiește”. Sănătatea, confortul material, bunăstarea
personală, relațiile sociale, învățarea, aspecte ale vieții artistice, capacitatea de a-i susține și
inspira pe ceilalți, interesul pentru treburile publice, socializarea, recreerea și alte fațete ale vieții
oamenilor sunt toate luate în considerare în analizarea conceptului de calitate a vieții. Acest
definiție sugerează, de asemenea, că oamenii folosesc comparații pentru a-i ajuta să facă alegeri
privind calitatea vieții și că, atunci când își măsoară propria calitate a vieții, determină cât de bine
și-au atins obiectivele, aspirațiile și valorile, precum și problemele care îi supără (Skevington,
2007).
Așadar, după cum putem vedea în enumerarea aspectelor care sunt luate în considerare în
cercetarea în domeniul calității vieții, aât munca, alături de beneficiile, fie materiale, fie spirituale
pe care această activitate le aduce oamenilor, cât și timpul liber al acestora, contribuie la nivelul
calității vieții acestora.

2.2. Munca - activitate esențială a existenței umane

Munca a jucat un rol fundamental în existența și supraviețuirea ființelor umane și a

comunităților sociale de-a lungul istoriei și a cunoscut o diversificare constantă. Odată cu trecerea
timpului, statutul muncii a fost afectat semnificativ de gradul de dezvoltare socio-economică și de
creativitatea și maturitatea socială a persoanelor angajate în această muncă. În lumea
contemporană, munca se desfășoară în prezent, în mii de moduri, cu structuri socio-economice
din ce în ce mai complexe. Universul general al muncii și formele ei au fost întotdeauna subiectul
reflecției, al discuției și al diverselor aprecieri. Acestea nu sunt doar confruntări teoretice și
științifice ample legate de un aspect sau altul al conținutului și rolului muncii, ci și confruntări
teoretice și ideologice despre ceea ce ar trebui să reprezinte acest proces în societatea actuală și în
societatea viitoare.
 Conform Dicționarului Explicativ al Limbii Române, munca, la modul general, este
activitatea conştientă, specifică omului îndreptată spre un anumit scop, în procesul căreia omul
efectuează, reglementează şi controlează prin acţiunea sa schimbul de materii dintre el şi natură
pentru satisfacerea trebuinţelor sale. În sens filozofic, academicianul Mihai Drăgănescu consideră
că „munca este un mod de acţiune umană necesară omului pentru a se integra în existenţa
materială şi în cea socială şi pentru a le transforma pe acestea, ca şi pe omul însuşi... munca este
un operator esenţial specific omului şi societăţii, sau, altfel spus, aceasta este o condiţie naturală a
vieţii omeneşti.” (Aceleanu, 2011). Astfel, putem vedea că munca, în arealul științelor umaniste,
este văzută ca o condiție de integrare și supraviețuire în viața socială, un element care implică
procesul de interacțiune al individului cu semenii săi, dar și de transformare a unor produse în
finalități, ce au în vedere atingerea unor țeluri, dorințe, trebuințe care să îi aducă acestuia
mulțumire și împlinire.

2.3. Timpul liber (loisir-ul)

În ceea ce privește celălalt concept pe care îl avem în vedere în această lucrare și anume,
timpul liber, etimologic, acest termen provine din latinescul licere , iar prin filiera franceză de la
cuvântul “loisir”. În Franţa este numit loisir, în Anglia – leisure, în Statele Unite – non-working
time sau free time, iar în Germania – freizeit. Definiția „reziduală” a loisir-ului este foarte ușor de
integrat în cercetări, lucru datorat caracterului său non-normativ și, tocmai de aceea, utilizarea sa
în prezent este frecventă. Aceasta privește loisir-ul ca fiind acel timp al individului ce nu este
ocupat de munci plătite sau neplătite, de obligații sau îndatoriri (Roberts 2006; Roman, 2006).
Așadar, loisir-ul, privit ca timp și spațiu pentru dobândirea plăcerilor personale și pentru
cultivarea sinelui, raliază puternic cu zona de psihologie pozitivă și reprezintă unul dintre
discursurile recurente, în momentul de față, din afara mediilor științifice, însă această definiție nu
este una aplicabilă la nivelul societății în ansamblu. Pentru a obține, deci, o perspectivă mai
amplă, mai cuprinzătoare, asupra diferențelor și chiar a inegalităților cauzate de practicile
referitoare la loisir, Chris Rojek (2005, p. 48) oferă o definiție mai complexă a timpului liber. În
acest scop, petrecerea timpului liber trebuie să fie voluntară, dar, deși practicile de petrecere a
timpului liber sunt voluntare, ele trebuie luate în considerare și analizate în jurul procesului
ideologic existent. Analizele asupra loisir-ului trebuie să țină cont întotdeauna că spațiul/locul și
contextul se află într-o relație dinamică, deci într-o continuă schimbare și repoziționare și
conceptul și deopotrivă, toate practicile conexe acestuia trebuie cercetate doar în această
perspectivă pentru a putea oferi o imagine corectă a fenomenului.
Sociologul francez Joffre M. Dumazedier este un important cercetător al „timpului liber”.
În conceptul său, timpul liber pare a fi suportul obiectiv al societății, în timp ce loisir-ul este o
expresie a alegerii personale. Conceptul e loisir nu include, deci, nicio obligație, deși activitățile
selectate în această perioadă depind de numeorși factori, precum contextul cultural (tradiții,
obiceiuri etc.), situația materială a individului, progresul tehnologic al societății etc.
Pentru a evidenția mai bine aceste aspecte, Dumazedier enunţă patru definiţii ale timpului
liber. Astfel, prima dintre ele pornește de la ideea că timpul liber în sine nu este o categorie
independentă, ci este mai degrabă un mod de comportament care poate completa orice activitate.
Ar trebui să se înțeleagă de aici că avantajul acestei abordări este că oferă argumente care să
susțină următoarea viziune: diverse elemente aparținând loisir-ului tind să se intersecteze cu orice
altă activitate, putând fi originea unui mod de viață, iar aceste metode având ca scop final
îmbunătățirea calității vieții. A doua definiție analizează doar timpul liber în relație cu timpul de
lucru, ceea ce duce la definirea timpului liber ca echivalent cu timpul din afara muncii. Avantajul
acestei definiții este că reprezintă relația de bază găsită în „producția” și evoluția timpului liber.
Din punct de vedere economic cel puțin, timpul de lucru reprezintă principala sursă de creare și
limitare în același timp a timpului liber. A treia definiție exclude, de asemenea, obligațiile
familiale și timpul pentru îndeplinirea acestora din seria temporală definită anterior. Avantajul
acestei metode este că poate analiza cei mai importanți factori care determină crearea și limitarea
timpului liber. Pe de o parte, este vorba despre reducerea timpului de lucru și, pe de altă parte,
despre reducerea timpului necesar realizării altor activități. Ultima definiţie face distincţie între
timpul liber ca durată şi timpul liber privit din punct de vedere al conţinutului activităţii
desfășurate, iar Dumazedier, în calitatea sa de sociolog, o consideră cea mai expresivă, iar noi
putem să vedem această definiție ca o comparație între aparență și esență.
În ceea ce privește definirea timpului liber, există așadar, două orientări: prima dintre
aceste orientări porneşte de la abordarea timpului liber ca secvenţă a timpului fizic total, pentru o
persoană sau o colectivitate. În acest sens, timpul liber este intervalul care rămâne după ce se
scade din timpul fizic total timpul legat de muncă (timp de muncă propriu-zis, timp de transport
de la domiciliu la locul de muncă şi invers, etc.), timpul fiziologic de bază (somn, odihnă, etc.),
timpul liber dedicat activităţilor gospodăreşti, alte secvenţe de timp impuse, iar cea de-a doua
orientare porneşte de la identificarea activităţilor compatibile cu libertatea de opţiune a
individului în afara obligaţiilor profesionale, familiale şi sociale, respectiv acele activităţi
desfăşurate de individ cu scopul de a se destinde, recrea, relaxa, odihni, activităţile de
divertisment, de informare, de completare a formaţiei şi dezvoltare a personalităţii.
Este important de menționat, de asemenea, că timpul petrecut de oameni departe de
muncă și de școală variază semnificativ între populații și regiuni. Aceste diferențe se pot observa
cu ușurință în special în țările aflate în curs de dezvoltare. De exemplu, într-un eșantion din
Kenya, 10% din orele de veghe ale copiilor erau gratuite, comparativ cu 63% pentru un eșantion
de bărbați tineri din India urbană. În țările aflate în curs de dezvoltare, băieții tind să aibă mult
mai mult timp liber decât fetele, deoarece acestea din urmă petrec mai mult timp în munca
gospodăriei decât omologii lor masculini. În lumea dezvoltată, aproximativ jumătate din orele de
veghe ale tinerilor americani sunt libere, iar adolescenții europeni par să aibă aproximativ același
timp sau puțin mai puțin timp liber, în timp ce tinerii asiatici par să aibă un sfert până la o treime
din timpul lor liber. În același sens, în societățile în curs de dezvoltare, tinerii tind să-și petreacă
cea mai mare parte a timpului acasă, în general băieții se aventurează în afara familiei cu colegii
în proporții ceva mai mari decât fetele. Adolescenții asiatici din țările dezvoltate par să-și
petreacă aproape tot timpul neocupat de școală acasă, în timp ce tinerii din Europa și Statele
Unite petrec mult mai mult timp (poate un sfert din orele lor de veghe) cu colegii și prietenii.
Timpul liber joacă un rol integral în dezvoltarea individuală a tinerilor, precum și în
dezvoltarea comunităților în care aceștia trăiesc. Acest timp pentru tineri variază considerabil în
funcție de vârstă, sex și cultură. În toate țările, însă, de data aceasta oferă un spațiu important în
care tinerii fac progrese importante de dezvoltare. Tinerii prezintă semne de tulpină și depresie în
țările în care timpul liber scade sub un anumit prag. Progresul de dezvoltare realizat în timpul
liber nu este doar individual, modul în care tinerii folosesc aceste ore are implicații semnificative
pentru comunitățile în care trăiesc și pentru dezvoltarea acestora, deopotrivă (Tobias, 2019).
Timpul liber este, așadar, o componentă a nivelului de trai şi a calitaţii vieţii, exprimând
nivelul de viaţă materială şi spirituală, fără el nu poate avea loc dezvoltarea multilaterală a
omului, îndeplinind funcţii de refacere a organismului, funcție formativă, instructiv-educativă,
culturală şi socială, ce generează o stare fizică și psihică de relaxare, distracție și amuzament.
În plus, semnificația cercetărilor în ceea ce privește timpul liber al indivizilor rezidă din faptul că
modul în care oamenii folosesc timpul din afara muncii este extrem de important pentru analizele
care încearcă să explice sau să realizeze conexiuni între aspecte sociale precum condițiile de trai,
stilurile de viață, implicațiile muncilor neplătite și ale muncilor casnice asupra economiilor
naționale, inegalitățile dintre genuri și așa mai departe, deoarece timpul liber, deși un un indicator
esențial al expresiei „calitatea vieţii”, așa cum am menționat anterior, diferă de la un individ la
altul, de la o societate la alta, depinzând de gradul de dezvoltare socio-economică a societăţii,
această poziție socio-economică a individului determinând în mare măsură modalitățile în care se
petrece timpul liber, precum și dimensiunea acestuia.

3. Relația dintre muncă și timp liber

3.1. Abordări în literatura de specialitate

Studiile timpurii care aveau în centru legătura dintre muncă și timp liber au început la
sfârșitul anilor 1950, când susținătorii și opozanții ideii că munca și timpul liber erau concepte
apropiate au început să își facă opiniile auzite. Asemănarea dintre aceste două concepte a fost
denumită „fuziune”, în timp ce diferențierea a fost denumită „polaritate”. Când conținutul
muncii, modul în care a fost organizată și cadrul în care a fost realizată s-au schimbat, la fel s-au
schimbat și aceste idei. Culturile de muncă care au oferit spații de timp liber în timpul zilei de
lucru și la intervale de-a lungul unei cariere au fost exemple de fuziune, la fel ca activitățile de
recreere care au luat o natură asemănătoare muncii. Când unele stiluri ocupaționale au părăsit
locul de muncă pentru a participa la sarcini care erau clar și intenționat diferite de cele de la locul
de muncă, a apărut polaritatea. De exemplu, în ceea ce privește asemănarea dintre cele două
concepte, personalul care nu avea voie să folosească discreția la locul de muncă avea tendința de
a se angaja în activități recreative care necesită o discreție redusă. Mai mult, lucrătorii excluși
social la locul de muncă aveau tendința de a evita activitățile recreative care necesitau
conversații, cum ar fi aderarea la organizații sociale. Trăsăturile de personalitate, stresul
societății și crearea de abilități profesionale care pot fi extinse la activități non-profesionale sunt
câteva dintre mecanismele care pot explica o relație atât de armonioasă între muncă și activitățile
de timp liber.
 Relațiile de muncă-non-muncă în general și relațiile de muncă-timp liber în special au
atras multă atenție în rândul cercetătorilor. În literatura de specialitate, au fost propuse, astfel,
trei modele de bază: deversarea, compensația și segmentarea. Conform ipotezei deversării,
esența interacțiunilor corelate cu munca poate influența atitudinile și acțiunile din domeniul non-
muncii (Wilensky, 1960). Angajații care resimt o lipsă la locul de muncă, conform modelului de
compensare, vor compensa aceste elemente angajându-se în diferite comportamente non-
profesionale (Wilensky, 1960). Spre deosebire de aceste două teorii, modelul de segmentare al
lui Dubin (1958, 1973) afirmă că nu există nicio relație între munca cuiva și domeniile
nelucrătoare; acestea se trăiesc separat Snir & Harpaz, 2002).
Studiile anterioare privind relațiile de muncă-timp liber, care au avut loc în anii 1960 și
1970, încep să piardă totuși teren, parțial pentru că problemele din acea vreme fuseseră abordate
în mod satisfăcător, dar și pentru că munca evolua și temele de cercetare trebuiau redefinite. Un
alt aspect important de menționat este că studiul despre muncă și timp liber din anii 1970 a fost
întreprins într-un mediu în care orele de lucru au scăzut în durată și timpul liber a crescut.
Muncitorii cu normă întreagă din economiile occidentale, pe de altă parte, începuseră să lucreze
în medie ore mai lungi, iar timpul lor liber se micșorase. O altă evoluție a fost aceea că
importanța muncii în diferite profesii a fost parțial eclipsată de instabilitatea locului de muncă,
răspândirea subocupării și șomajului și a decalajului dintre persoanele care lucrează în diverse
ocupații și altele care erau șomere.
În prezent, legătura strânsă între timpul liber și cel atribuit muncii fac dificilă măsurarea
cu exactitate a fiecăruia dintre aceste două concepte și a percepțiilor asociate acestora, lucru care
se datorează în același timp momentului în care ne află, adică o societate atât de complexă, în
care s-a accentuat foarte mult conflictul dintre statusurile și rolurile ce trebuie îndeplinite și
performate de oameni, precum și creșterii numărului și complexității cererilor și obligațiilor
organizaționale. Relația muncă-timp liber a fost și este în continuare influențată de schimbările
majore petrecute la nivel global, fiind în acest caz vorba de toate dezvoltările și inovațiile la
nivel informațional, tehnologic, social etc. În plus, nici termenele limită, cerințele conflictuale, ,
accesibilitatea sporită, amestecate cu nevoia existentței unei vieți în afara muncii, nu înclină cu
ușurință cântarul spre bunăstarea personală a individului.
Astfel, de cele mai multe ori, timpul pentru muncă tinde să fie asociat sau asimilat
conceptului de responsabilitate și obligativitate, pentru că se consideră că munca este ceva
necesar, esențial, o activitate pe care omul trebuie să o desfășoare, iar timpul liber este destinat
indivizilor ca o libertate de alegere a activităților, respectiv o modalitate de exprimare și
creativitate, implicit asigurând acea notă de voluntarism, în care acesta își poate dezvălui
caracterul/personalitatea.

3.2. Work-life balance

Echilibrul este dorit în toate aspectele vieții, dar, în această eră modernă și complexă în
care trăim, menținerea unei vieți de muncă și a celei personale echilibrate și adecvate este
semnificativă.
Echilibrul dintre viața profesională și viața personală, cunoscut sub termenul de „work-
life balance” a devenit una dintre cele mai frecvente expresii folosite pentru a cântări modul în
care alegem să ne petrecem timpul, devenind în același timp o preocupare majoră în rândul
angajaților, precum și al angajatorilor, luând în considerare societatea de ritm rapid în care trăim
astăzi, plină de responsabilități și angajamente conflictuale. Fraza în sine implică în mod inerent
o separare distinctă între muncă și viață, cu termenul „viață”, care include timpul necesar pentru
reîncărcare, reenergizare. Deși a avea acest timp este important și această frază ar fi putut fi
anterior o separare utilă, în lumea interconectată în care trăim astăzi, a devenit dificil să separi
viața, timpul liber și munca, atingerea acestei balanțe fiind mai degrabă un ideal greu de atins,
deoarece în prezent munca noastră face parte din viața noastră.
Echilibrul dintre viața profesională și viața personală se realizează atunci când un angajat
jonglează în mod eficient și productiv cu munca, responsabilitățile familiale și viața personală.
Dacă un muncitor petrece mai multe ore la locul de muncă, câștigă mai mulți bani, dar nu poate
petrece timp de calitate cu familia și este ignorat de comunitatea sa, acesta nu va fi împlinit.
Totodată, dacă un muncitor lucrează mai puțin, nu va putea să-și câștige existența pentru familia
sa, deci nici în acest caz nu va fi împlinit, cel puțin în plan material. Putem vedea astfel că
ambele aspecte, atât timpul liber, cât și munca, contează la fel de mult în împlinirea și
satisfacerea nevoilor individului, fiind vorba în acest caz de nevoi materiale, sociale, afective
ș.a.m.d
Multe companii din întreaga lume au descoperit că există o legătură între echilibrul dintre
viața profesională și viața personală și efectul pe care îl poate avea asupra rezultatelor angajaților
la locul de muncă. Multe companii aveau convingerea că angajații lor își vor dedica 100% din
timpul lor locurilor de muncă. Personalului nu li s-a permis să renunțe la muncă din cauza unor
circumstanțe neprevăzute și adesea angajatorii au considerat că angajații lor sunt angajați într-un
anumit scop. Dacă clima se schimbă, mai multe companii devin mai pragmatice pentru a
acomoda viața personală a lucrătorilor. Cea mai populară problemă a angajaților este că au
petrecut prea mult timp la locul de muncă. Au lucrat ore lungi la locul de muncă pentru a-și
termina sarcinile. Drept urmare, la locul de muncă se poate dezvolta un mediu toxic. Mulți
manageri încep să se pregătească pe ei înșiși și pe lucrătorii lor în ceea ce privește armonia vieții
profesionale, pentru a contracara cultura sau mentalitatea toxică. Angajații care sunt capabili să-
și combine munca și viața personală sunt mai predispuși să fie fericiți. Acest optimism sporit va
duce la locuri de muncă mai fericite.
Angajatorii înțeleg că angajații fericiți produc rezultate mai mari, ceea ce se traduce și
prin câștiguri mai mari. Armonia muncă-viață personală este avantajoasă atât pentru lucrători,
cât și pentru angajați. De un echilibru sănătos între viața profesională și viața profesională
beneficiază angajații, familiile și colegii lor. Un părinte care lucrează poate fi capabil să petreacă
mai mult timp cu familia până când se creează un echilibru între viață și muncă. În plus, o
concepție greșită și destul de frecventă este că ne putem gândi la armonia dintre viața
profesională și viața profesională doar atunci când totul nu se simte bine sau simțim că avem
probleme cu adaptarea la ea, când de fapt ar trebui să urmărim de la bun început atingerea acestei
balanțe între cele două componente ale vieții noastre, pentru că, în esență, scopul echilibrului
dintre viața profesională și viața personală este de a avea o viață împlinită în afara muncii, ceea
ce ajută în cele din urmă la îmbunătățirea performanței muncii și a performanței organizației,
reducând totodată stresul angajaților. De exemplu, este obișnuit și foarte ușor ca oamenii care se
bucură de slujba lor să aibă probleme în stabilirea unei rutine care să funcționeze bine. Când
oamenilor le place ceea ce fac, este ușor să petreacă mai multe ore la muncă, să fie întotdeauna
disponibili pentru un apel de seară sau să întocmească liste de sarcini în timp ce se află în timpul
lor liber. Această tendință este greu de observat și acceptat de către cei care o fac, deoarece, așa
cum am spus, acești oameni se bucură de munca lor și de ceea ce fac și nu simt că exagerează cu
ceva.
4. Cercetări privind utilizarea timpului în România

4.1. Cercetarea Institului Național de Statistică despre Utilizarea timpului în

România

Institutul Național de Statistică din România a realizat în perioada septembrie 2011-

septembrie 2012 o cercetare statistică privind utilizarea timpului, realizată în gospodăriile
populaţiei din România, din care se poate observa atât percepția cetățenilor români cu privire la
această componentă a calității vieții, cât și modurile de utilizare a sa. Această anchetă este cu atât
mai importantă cu cât se încarează în direcțiile unui program desfășurat de Eurostat, al cărui scop
este de a realiza anchete statistice bazate pe o metodă uniformă la nivel european pentru a
asigura comparabilitatea datelor, lucru care înseamnă similitudini la nivelul aspectelor ca metoda
de organizare în teren şi de colectare a datelor, conceptel, definiţiile şi clasificările utilizate
precum şi planul de sondare.
Sunt oferite informații importante cu privire la activități precum îngrijire personală,
activitate economică (principală şi secundară), educaţie, activităţi de îngrijire a gospodăriei şi
familiei, muncă voluntară şi activităţi participative, viaţă socială şi divertisment, activităţi
sportive şi în aer liber, toate acestea raportate la o populație în vârstă de 10 ani și peste.
Astfel, în ceea ce privește durata medie zilnică a diverselor activităţi, populaţia României
în vârstă de 10 ani şi peste utilizează mai mult de jumătate din timpul zilnic pentru activităţi de
îngrijire personală (12:11 ore); 28,0% din durata unei zile (6:43 ore) se dedică muncii, educării,
îngrijirii gospodăriei şi familiei, călătoriilor, iar 21,3% petrecerii timpului liber (5:06 ore).
Structura timpului utilizat de populaţie pentru diferite activităţi variază, evident, în funcţie de
vârstă, sex, statutul socio-economic, nivelul de instruire, starea civilă. Durata activităţilor privind
îngrijirea personală (în medie de 12:11 ore) include: somnul (9:05 ore), servirea mesei (1:51
ore), igiena personală şi alte activităţi de îngrijire personală (1:15 ore).
Angajaţii lucrează zilnic, în cursul săptămânii, în medie, 7:44 ore, bărbaţii cu 38 de
minute mai mult decât femeile, iar populaţia are, de luni până vineri, mai puţin timp liber zilnic
cu 2:11 ore faţă de zilele de odihnă, reprezentate de zilele de sămbătă și duminică. În zilele de
odihnă, populaţia de 15 ani şi peste lucrează în medie 48 de minute, iar în mediul rural, populaţia
lucrează sâmbăta şi duminica mai mult decât în mediul urban, lucru datorat specificului
geografic, care include de exemplu, muncile câmpului, cu impact deosebit asupra vieților
oamenilor.
În zilele de odihnă, populaţia de 15 ani şi peste alocă 43,0% din partea activă (exclusiv
somn), a zilei pentru activităţi de petrecere a timpului liber. Din cele 6:12 ore destinate petrecerii
timpului liber, 2:40 ore sunt destinate urmăririi programelor de televiziune. Populaţia de 65 de
ani şi peste petrece, în zilele libere, 3:05 ore la televizor.
Timpul utilizat pentru îngrijirea gospodăriei şi familiei, care reprezintă 22,2% din partea
activă a unei zile de odihnă, este uniform distribuit pe grupe de vârstă pentru populaţia de 25 de
ani şi peste (3:40 ore la populaţia de 25-44 ani, 3:43 ore la populaţia de 45-64 ani şi 3:16 ore la
populaţia de 65 ani şi peste). În zilele de odihnă, populaţia de 15 ani şi peste lucrează în medie
48 de minute.

4.2. Cercetare Reveal Marketing Research despre utlizarea timpului liber la români

Reveal Marketing Research a întreprins în luna octombrie a anului 2019 un studiu despre
cum aleg românii să își petreacă timpul liber, studiu aplicat pe un eșantion reprezentativ de 1002
persoane din mediul urban, 482 de bărbați și 520 de femei, cu vârsta de peste 18 ani, pornind de
la premisa că România este cunoscută ca una dintre țările cu un nivel mediu al fericirii (48/156
în lume, respectiv 22 în Europa), iar unul dintre factori poate fi petrecerea timpului liber.
Unul din patru români iese în oraș de 2 sau 3 ori pe săptămână, iar dintre aceștia cei mai
mulți (31,3%) au între 35-44 de ani. Stabilitatea financiară le oferă acestora posibilitatea de a se
bucura de timpul liber. De ieșiri mai dese (4-6 ori pe săptămână) se bucură mai puțin de unul din
zece români. În acest segment extrem de activ, femeile sunt de cinci ori mai numeroase decât
bărbații, raportul fiind de un domn la cinci doamne.
Mulți români sunt mai ponderați, alegând să iasă o dată pe săptămână (16,1%) sau chiar
mai rar, de 2-3 ori pe lună (17,4%). Unul din zece români nu obișnuiește deloc să iasă din casă.
În această tipologie se încadrează fie cei foarte tineri (18-24) sau cei de peste 55 de ani.
Cele mai populare activități în rândul românilor sunt și cele mai necostisitoare. Peste
50% dintre respondenți preferă să asculte muzică, să vizioneze filme, să iasă la plimbare în parc,
sau pur și simplu să se relaxeze.
 Gadgeturile joacă un rol important în petrecerea timpului liber. Românii, dar în special
tinerii și cei trecuți de 55 de ani (61,8%) adoră să se joace pe telefon, calculator sau consolă. De
asemenea, indiferent de vârstă, peste 40% din cei intervievați declară că își petrec orele libere
accesând rețele sociale. Rezultate peste medie se întâlnesc la tinerii sub 25 de ani care adoră să
gătească, cel mai probabil și pentru a face economii, în timp ce adulții între 35-44 de ani
manifestă interes sporit pentru sport și mișcare, fiind momentul când apare frica de îmbătrânire.
Ieșirile în oraș sau vizitele la rude și prieteni sunt modalități de relaxare si socializare
preferate în general de jumătate dintre tineri. Pe măsura ce înaintează în vârstă, românii sunt mai
puțin interesați de aceste aspecte, ajungând să fie alese doar de un sfert dintre respondenții mai
bătrâni.
Aproximativ unul din trei români este pasionat de citit sau de călătorii, în timp ce doar
unul din cinci alege să facă drumeții sau fotografii, procentele fiind mai mari în rândul tinerilor.
Dintre activitățile cele mai puțin populare fac parte participarea la târguri, expoziții și
evenimente culturale, frecventate de aproximativ unul din zece români. Și aici identificăm o
participare mai mare a grupelor extreme (sub 25, sau peste 55 de ani) care au mai mult timp si
interes.

5. Concluzii

Timpul liber, munca și „viața privată” alcătuiesc un sistem dialectic, o structură globală.
Relația dintre timpul liber și cotidian nu este una simplă: cele două cuvinte sunt în același timp
unite și contradictorii (prin urmare, relația lor este dialectică). Timpul liber nu poate fi separat
de muncă. Pentru că spre deosebire de mașini, omul nu poate lucra zi și noapte fără odihnă,
timpul liber în viața sa este extrem de important. Viața noastră devine plictisitoare dacă suntem
mereu ocupați cu aceeași muncă, iar în acest caz utilizarea timpul liber în favoarea și pentru
plăcerea noastră ne salvează de complexitatea și presiunea pe care cerințele actuale ale societății
le impun asupra oamenilor astăzi, spărgând practic monotonia unei săptămâni de lucru terne.
După ce munca sa s-a încheiat, atunci când se odihnește sau se relaxează sau se ocupă în felul
său particular, un om rămâne același om. Trebuie să ne imaginăm o unitate „muncă-timp-liber”,
deoarece această unitate există și fiecare individ încearcă să programeze cantitatea de timp pe
care o are la dispoziția sa în funcție de ceea ce este munca sa - și ceea ce nu este și nu îi oferă
aceasta.
Relația dintre cele două concepte aparținând dimensiunii calității vieții, munca și timpul
liber trebuie să se îndrepte spre un concept de echilibru între acestea, viața nu trebuie să se
desfășoare într-un fel de separare inventată între „muncă” și „relaxare”, timpul liber sau „timpul
în familie”, pentru că, în prezent, politicile, transformările sociale constante ne conduc în direcția
că ele există într-un mod aproape amestecat, se întrepătrund, iar una o influențează pe cealaltă.
Oamenii au, așadar, nevoie atât de disciplina muncii, cât și de libertate, în acest caz fiind vorba
de posibilitatea utilizării timpului liber într-un mod care să le permită deconectarea de la
cotidian, lucru care înseamnă că omul trebuie să încerce să atingă un echilibru între aceste două
componente care influențează calitatea vieții sale. Acest echilibrul dintre viața profesională și
viața personală se referă la faptul că oamenii au o măsură de control despre când, unde și cum
lucrează, cum își ghidează și desfășoară activitățile de zi cu zi. Se realizează atunci când dreptul
unui individ la o viață împlinită în interiorul și în afara muncii plătite este acceptat și respectat ca
normă în beneficiul reciproc al individului, al afacerilor și al societății.
6. Bibliografie

Aceleanu, M.I. (2011). Munca: statutul social şi rolul muncii de-a lungul istoriei – din
Antichitate până în Epoca modernă. În Economie teoretică şi aplicată. Volumul XVIII,
No. 8(561), pp. 71-80. Editura ASE: Bucureşti.

Campbell, A., Converse, P. E., & Rodgers, W. L. (1976). The quality of American life:
Perceptions, evaluations, and satisfactions. Russell Sage Foundation.

Campbell, A. (1981). The sense of well-being in America: Recent patterns and trends. New
York: Mcgraw-Hill.

Fleetwood, S. (2007). Re-thinking work–life balance: editor's introduction. The International

Journal of Human Resource Management, 18(3), 351–359.
https://doi.org/10.1080/09585190601165486

Herbert, D. T. (1987). Exploring the work — leisure relationship: an empirical study in South
Wales. Leisure Studies, 6(2), 147–165. https://doi.org/10.1080/02614368700390121

Lobo, F. (2011). Social transformation and the changing work‐leisure relationship in the late
1990s. Journal of Occupational Science, 5(3), 147–154.
https://doi.org/10.1080/14427591.1998.9686443

Rethinking LEISURE TIME: Expanding Opportunities for YOUNG PEOPLE

COMMUNITIES. (2013). World YOUTH Report, 212–247.

Roberts, K. (2006). Leisure in Contemporary Society. Massachusetts: CABI Publishing.

Rojek, C. (2005). Leisure theory: principles and practice. Basingstoke: Palgrave Macmillan.

Skevington, S. M. (2007). Quality of Life. Encyclopedia of Stress, 317–319.

https://doi.org/10.1016/b978-012373947-6/00616-4

Snir, R., & Harpaz, I. (2002). Work-Leisure Relations: Leisure Orientation and the Meaning of
Work. Journal of Leisure Research, 34(2), 178–203.
https://doi.org/10.1080/00222216.2002.11949968
Tobias, A. (2019). Cât și cum utilizăm timpul liber: o perspectivă Sociologică asupra timpului
liber în România. În Anuarul Inst. de Istorie „G. Bariţiu” din Cluj-Napoca, Series
Humanistica, XVII, p. 7-35.