Numeroase descoperiri cheie în biologie au apărut din
studiile ARN (acid ribonucleic), inclusiv activitatea
seminală în domeniile biochimiei, geneticii, microbiologiei moleculare, evoluției moleculare și biologiei structurale. Când au fost studiate pentru prima dată la începutul anilor 1900, diferențele chimice și biologice dintre ARN și ADN nu au fost evidente și au fost numite după materialele din care au fost izolate; ARN a fost inițial cunoscut sub numele de "acid nucleic drojdie" și ADN-ul a fost "acid nucleic timus", folosind teste chimice de diagnostic, chimiști carbohidrați au arătat că cei doi acizi nucleici conțineau zaharuri diferite, după care denumirea comună pentru ARN a devenit "acid nucleic riboză". Analiza compoziției nucleozice a arătat mai întâi că ARN conținea nucleobaze similare ADN-ului, cu uracil în loc de timină, și că ARN conținea o serie de componente nucleobazice minore, de exemplu cantități mici de pseudoridină și dimetilguanină. In 1933 "acid nucleic drojdie" (ARN) a fost considerat a apărut numai în plante, în timp ce "acid nucleic timus" (ADN) numai la animale. Natura cu durată scurtă de viață a ARN-urilor bacteriene, împreună cu natura extrem de complexă a populației ARNm celulare, au făcut ca izolarea biochimică a ARNm să fie foarte dificilă,aceasta a fost depășită în anii 1960 prin utilizarea reticulocitelor la vertebrate, care produc cantități mari de ARNm, care sunt foarte îmbogățite în ARN-ul care codifică alfa- și beta-globina (cele două lanțuri proteice majore ale hemoglobinei), fiind primele dovezi experimentale directe pentru existența ARNm furnizate de un astfel de sistem de sintetizare a hemoglobinei. Polyzomii (mai mulți ribozomi care se deplasează de-a lungul unei singure molecule de ARNm) au fost identificați la începutul anilor 1960, iar studiul lor a condus la înțelegerea modului în care ribozomii continuă să citească ARNm în direcția 5′-3′, generând în mod obsesiv proteina. Experimentele de fracționare biochimică au arătat că aminoacizii radioactivi au fost încorporați rapid în molecule mici de ARN transfer care au rămas solubile în condiții în care ar precipita particule mai mari care conțin ARN. Aceste molecule au fost numite solubile și au fost ulterior redenumite ARN-t. Studiile ulterioare au arătat că fiecare celulă are mai multe specii de ARN, fiecare dintre acestea fiind asociată cu un singur aminoacid specific, că există un set corespunzător de enzime responsabile pentru legarea ARN-t cu aminoacizi. Deși determinarea secvenței de proteine a devenit oarecum de rutină, metodele de secvențiere a acizilor nucleici nu au fost disponibile până la mijlocul anilor 1960. În această lucrare seminală, un ARN specific a fost purificat în cantități substanțiale, apoi feliat în fragmente suprapuse folosind o varietate de ribonucleaze. Analiza compoziției nucleotide detaliate a fiecărui fragment a furnizat informațiile necesare pentru determinarea secvenței ARN. Astăzi, analiza secvențială a moleculelor mult mai mari de acid nucleic este extrem de automatizată și extrem de rapidă. S-a demonstrat că retrovirusurile au un genom de ARN monoizolat și că au replicat printr-un intermediar ADN, reversul căii obișnuite de transcriere ADN-ARN. Codifică o polimerază ADN dependentă de ARN (revers transcriptază) care este esențială pentru acest proces. Unele retrovirusuri pot provoca boli, inclusiv mai multe care sunt asociate cu cancerul, și HIV- 1 care cauzează SIDA. Revers transcriptaza a fost utilizată pe scară largă ca instrument experimental pentru analiza moleculelor de ARN din laborator, în special conversia moleculelor de ARN în ADN înainte de clonarea moleculară și/sau reacția în lanț a polimerazei. Analizele biochimice și genetice au arătat că sistemele enzimatice care reproduc moleculele de ARN viral nu au o activitate de corectură moleculară (3′-5′ exonuclează) și că secvențele de ARN nu beneficiază de sisteme extinse de reparare similare celor existente pentru menținerea și repararea secvențelor ADN. În consecință, genomii ARN par a fi supuși unor rate de mutație semnificativ mai mari decât genomii ADN. De exemplu, mutațiile din HIV- 1 care duc la apariția mutanților virali insensibili la medicamente antivirale sunt frecvente, și constituie o provocare clinică majoră. Analiza secvențelor ribozomale ARN dintr-un număr mare de organisme a demonstrat că toate formele de viață existente pe Pământ au caracteristici structurale și de secvență comune ale ARN-ului ribozomal, reflectând o ascendență comună. Cartografierea asemănărilor și diferențelor dintre moleculele de ARN din diferite surse oferă informații clare și cantitative despre relațiile filogenetice (adică evolutive) dintre organisme. În nucleul eucariotic au fost identificate mici molecule de ARN nuclear, folosind studii imunologice cu anticorpi autoimune, care se leagă de mici complexe ribonucleoproteice nucleare. Studiile biochimice, genetice și filogenetice ulterioare au stabilit că multe dintre aceste molecule joacă un rol cheie în reacțiile esențiale de procesare a ARN . Structura tridimensională detaliată a moleculelor de ARN a fost determinată folosind cristalografia cu raze X și a relevat structuri tridimensionale extrem de complexe, compacte, constând în interacțiuni terțiare puse pe structura secundară de bază a cloverleaf. Capacitatea moleculelor de ARN de a adopta structuri terțiare specifice este esențială pentru activitatea lor biologică și rezultă din natura unică a ARN-ului. Ruperea în biologie a ARN-ului demonstrate in experimente au arătat faptul că ARN-ul poate juca un rol activ în procesele celulare, prin catalizarea reacțiilor biochimice specifice. Înainte de aceste descoperiri, se credea că cataliza biologică era doar domeniul enzimelor proteice. Descoperirea ARN-ului catalitic a arătat că ARN-ul ar putea codifica atât informații genetice (ADN-ul), cât și cataliza reacții biochimice specifice (enzimele proteice). Această realizare a dus la ipoteza ARN World, o propunere conform căreia ARN-ul ar fi putut juca un rol critic în evoluția prebiotică într-un moment înainte ca moleculele cu funcții mai specializate (ADN și proteine) să domine codificarea informațiilor biologice și cataliza. Precursorii ARN mesager dintr-o gamă largă de organisme pot fi editați înainte de a fi traduse în proteine. În acest proces, nucleotidele necodate pot fi inserate în locuri specifice din ARN, iar nucleotidele codate pot fi îndepărtate sau înlocuite. Alte evenimente de editare a ARN-ului se găsesc la mamifere, plante, bacterii și viruși. Aceste ultime evenimente de editare implică mai puține modificări nucleotide decât evenimentele din ADN-ul kinetoplast, dar au încă o importanță biologică ridicată pentru exprimarea genelor și reglementarea acesteia. Studiile biochimice atente au arătat că subunitățile mari ribozomale deproteinizate extensiv ar putea cataliza formarea de legături peptidice, ceea ce înseamnă că activitatea căutată ar putea să se încadreze în ARN-r, mai degrabă decât în proteinele ribozomale. Biologii structurali, care utilizează cristalografia cu raze X, au localizat centrul peptididazei din ribozom într-o regiune extrem de conservată a ARN ribosomal mare care este localizată în interiorul ribozomului. Au fost inventate metode experimentale care au permis anchetatorilor să utilizeze populații mari și diverse de molecule de ARN pentru a efectua experimente moleculare in vitro care au utilizat strategii puternice de replicare selectivă utilizate de geneticieni și care se ridică la evoluție în tubul de testare. Aceste experimente au fost descrise folosind denumiri diferite, dintre care cele mai frecvente sunt "selecția combinatorie", "selecția in vitro". Aceste experimente au fost utilizate pentru izolarea moleculelor de ARN cu o gamă largă de proprietăți, de la legarea la proteine particulare, la catalizarea reacțiilor particulare. Ele au aplicabilitate egală pentru elucidarea interacțiunilor și mecanismelor care sunt proprietăți cunoscute ale moleculelor de ARN prezente în mod natural pentru izolarea moleculelor de ARN cu proprietăți biochimice care nu sunt cunoscute în natură. În dezvoltarea tehnologiei de selecție in vitro pentru ARN, au fost stabilite sisteme de laborator pentru sintetizarea populațiilor complexe de molecule de ARN și utilizate împreună cu selectarea moleculelor cu activități biochimice specificate de utilizator și scheme in vitro pentru replicarea ARN. Acești pași pot fi vizualizați ca mutație, selecție și replicare. Apoi, împreună, aceste trei procese permit evoluția moleculară in vitro.