Numeroase descoperiri cheie în biologie au apărut din

studiile ARN (acid ribonucleic), inclusiv activitatea

seminală în domeniile biochimiei, geneticii,
microbiologiei moleculare, evoluției moleculare și
biologiei structurale.
Când au fost studiate pentru prima dată la începutul anilor
1900, diferențele chimice și biologice dintre ARN și ADN
nu au fost evidente și au fost numite după materialele din
care au fost izolate; ARN a fost inițial cunoscut sub
numele de "acid nucleic drojdie" și ADN-ul a fost "acid
nucleic timus", folosind teste chimice de diagnostic,
chimiști carbohidrați au arătat că cei doi acizi nucleici
conțineau zaharuri diferite, după care denumirea comună
pentru ARN a devenit "acid nucleic riboză".
Analiza compoziției nucleozice a arătat mai întâi că ARN
conținea nucleobaze similare ADN-ului, cu uracil în loc
de timină, și că ARN conținea o serie de componente
nucleobazice minore, de exemplu cantități mici de
pseudoridină și dimetilguanină.
In 1933 "acid nucleic drojdie" (ARN) a fost considerat a
apărut numai în plante, în timp ce "acid nucleic timus"
(ADN) numai la animale.
Natura cu durată scurtă de viață a ARN-urilor bacteriene,
împreună cu natura extrem de complexă a populației
ARNm celulare, au făcut ca izolarea biochimică a ARNm
să fie foarte dificilă,aceasta a fost depășită în anii 1960
prin utilizarea reticulocitelor la vertebrate, care produc
cantități mari de ARNm, care sunt foarte îmbogățite în
ARN-ul care codifică alfa- și beta-globina (cele două
lanțuri proteice majore ale hemoglobinei), fiind primele
dovezi experimentale directe pentru existența ARNm
furnizate de un astfel de sistem de sintetizare a
hemoglobinei.
Polyzomii (mai mulți ribozomi care se deplasează de-a
lungul unei singure molecule de ARNm) au fost
identificați la începutul anilor 1960, iar studiul lor a
condus la înțelegerea modului în care ribozomii continuă
să citească ARNm în direcția 5′-3′, generând în mod
obsesiv proteina.
Experimentele de fracționare biochimică au arătat că
aminoacizii radioactivi au fost încorporați rapid în
molecule mici de ARN transfer care au rămas solubile în
condiții în care ar precipita particule mai mari care conțin
ARN. Aceste molecule au fost numite solubile și au fost
ulterior redenumite ARN-t. Studiile ulterioare au arătat că
fiecare celulă are mai multe specii de ARN, fiecare dintre
acestea fiind asociată cu un singur aminoacid specific, că
există un set corespunzător de enzime responsabile pentru
legarea ARN-t cu aminoacizi.
Deși determinarea secvenței de proteine a devenit
oarecum de rutină, metodele de secvențiere a acizilor
nucleici nu au fost disponibile până la mijlocul anilor
1960. În această lucrare seminală, un ARN specific a fost
purificat în cantități substanțiale, apoi feliat în fragmente
suprapuse folosind o varietate de ribonucleaze. Analiza
compoziției nucleotide detaliate a fiecărui fragment a
furnizat informațiile necesare pentru determinarea
secvenței ARN. Astăzi, analiza secvențială a moleculelor
mult mai mari de acid nucleic este extrem de automatizată
și extrem de rapidă.
S-a demonstrat că retrovirusurile au un genom de ARN
monoizolat și că au replicat printr-un intermediar ADN,
reversul căii obișnuite de transcriere ADN-ARN. Codifică
o polimerază ADN dependentă de ARN (revers
transcriptază) care este esențială pentru acest proces.
Unele retrovirusuri pot provoca boli, inclusiv mai multe
care sunt asociate cu cancerul, și HIV- 1 care cauzează
SIDA. Revers transcriptaza a fost utilizată pe scară largă
ca instrument experimental pentru analiza moleculelor de
ARN din laborator, în special conversia moleculelor de
ARN în ADN înainte de clonarea moleculară și/sau
reacția în lanț a polimerazei.
Analizele biochimice și genetice au arătat că sistemele
enzimatice care reproduc moleculele de ARN viral nu au
o activitate de corectură moleculară (3′-5′ exonuclează) și
că secvențele de ARN nu beneficiază de sisteme extinse
de reparare similare celor existente pentru menținerea și
repararea secvențelor ADN. În consecință, genomii ARN
par a fi supuși unor rate de mutație semnificativ mai mari
decât genomii ADN. De exemplu, mutațiile din HIV- 1
care duc la apariția mutanților virali insensibili la
medicamente antivirale sunt frecvente, și constituie o
provocare clinică majoră.
Analiza secvențelor ribozomale ARN dintr-un număr
mare de organisme a demonstrat că toate formele de viață
existente pe Pământ au caracteristici structurale și de
secvență comune ale ARN-ului ribozomal, reflectând o
ascendență comună. Cartografierea asemănărilor și
diferențelor dintre moleculele de ARN din diferite surse
oferă informații clare și cantitative despre relațiile
filogenetice (adică evolutive) dintre organisme.
În nucleul eucariotic au fost identificate mici molecule de
ARN nuclear, folosind studii imunologice cu anticorpi
autoimune, care se leagă de mici complexe
ribonucleoproteice nucleare. Studiile biochimice, genetice
și filogenetice ulterioare au stabilit că multe dintre aceste
molecule joacă un rol cheie în reacțiile esențiale de
procesare a ARN .
Structura tridimensională detaliată a moleculelor de ARN
a fost determinată folosind cristalografia cu raze X și a
relevat structuri tridimensionale extrem de complexe,
compacte, constând în interacțiuni terțiare puse pe
structura secundară de bază a cloverleaf. Capacitatea
moleculelor de ARN de a adopta structuri terțiare
specifice este esențială pentru activitatea lor biologică și
rezultă din natura unică a ARN-ului.
Ruperea în biologie a ARN-ului demonstrate in
experimente au arătat faptul că ARN-ul poate juca un rol
activ în procesele celulare, prin catalizarea reacțiilor
biochimice specifice. Înainte de aceste descoperiri, se
credea că cataliza biologică era doar domeniul enzimelor
proteice.
Descoperirea ARN-ului catalitic a arătat că ARN-ul ar
putea codifica atât informații genetice (ADN-ul), cât și
cataliza reacții biochimice specifice (enzimele proteice).
Această realizare a dus la ipoteza ARN World, o
propunere conform căreia ARN-ul ar fi putut juca un rol
critic în evoluția prebiotică într-un moment înainte ca
moleculele cu funcții mai specializate (ADN și proteine)
să domine codificarea informațiilor biologice și cataliza.
Precursorii ARN mesager dintr-o gamă largă de
organisme pot fi editați înainte de a fi traduse în proteine.
În acest proces, nucleotidele necodate pot fi inserate în
locuri specifice din ARN, iar nucleotidele codate pot fi
îndepărtate sau înlocuite. Alte evenimente de editare a
ARN-ului se găsesc la mamifere, plante, bacterii și viruși.
Aceste ultime evenimente de editare implică mai puține
modificări nucleotide decât evenimentele din ADN-ul
kinetoplast, dar au încă o importanță biologică ridicată
pentru exprimarea genelor și reglementarea acesteia.
Studiile biochimice atente au arătat că subunitățile mari
ribozomale deproteinizate extensiv ar putea cataliza
formarea de legături peptidice, ceea ce înseamnă că
activitatea căutată ar putea să se încadreze în ARN-r, mai
degrabă decât în proteinele ribozomale. Biologii
structurali, care utilizează cristalografia cu raze X, au
localizat centrul peptididazei din ribozom într-o regiune
extrem de conservată a ARN ribosomal mare care este
localizată în interiorul ribozomului.
Au fost inventate metode experimentale care au permis
anchetatorilor să utilizeze populații mari și diverse de
molecule de ARN pentru a efectua experimente
moleculare in vitro care au utilizat strategii puternice de
replicare selectivă utilizate de geneticieni și care se ridică
la evoluție în tubul de testare. Aceste experimente au fost
descrise folosind denumiri diferite, dintre care cele mai
frecvente sunt "selecția combinatorie", "selecția in vitro".
Aceste experimente au fost utilizate pentru izolarea
moleculelor de ARN cu o gamă largă de proprietăți, de la
legarea la proteine particulare, la catalizarea reacțiilor
particulare. Ele au aplicabilitate egală pentru elucidarea
interacțiunilor și mecanismelor care sunt proprietăți
cunoscute ale moleculelor de ARN prezente în mod
natural pentru izolarea moleculelor de ARN cu proprietăți
biochimice care nu sunt cunoscute în natură. În
dezvoltarea tehnologiei de selecție in vitro pentru ARN,
au fost stabilite sisteme de laborator pentru sintetizarea
populațiilor complexe de molecule de ARN și utilizate
împreună cu selectarea moleculelor cu activități
biochimice specificate de utilizator și scheme in vitro
pentru replicarea ARN. Acești pași pot fi vizualizați ca
mutație, selecție și replicare. Apoi, împreună, aceste trei
procese permit evoluția moleculară in vitro.