SISTEMUL DIGESTIV

Barbu Robert
Cartof Aida Clasa a XI-a E
Condovici Simona
Culea Anca
CUPRINS
I. Sistemul digestiv 4. Stomac – generalități, digestie gastrică,
- generalități patologie
5. Intestin subțire – generalități, digestie
- componente
intestinală, patologie
II. Tubul digestiv
6. Intestin gros - generalități, digestie,
1. Cavitatea bucală – componenta patologie
- digestive bucală III. Glande anexe
- patologie 1. Glande salivare
2. Faringele - generalități 2. Ficat
3. Esofagul - generalități 3. Pancreas
I. Sistemul digestiv
◦Sistemul digestiv este alcătuit din tub digestiv și glande anexe, astfel:
1) Tubul digestiv, format din:
- Cavitate bucală
- Faringe
- Esofag
- Stomac
- Intestin subțire
- Intestin gros
2) Glande anexe:
- Salivare
- Ficat
- Pancreas
II. Tubul digestiv
◦ 1. Cavitatea bucală
◦Cavitatea bucală reprezintă primul segment
al sistemului digestiv. Este o structură
anatomică deosebit de importantă atât
funcţional, cât şi estetic. Cavitatea bucală
prezintă numeroase organe de mare importanţă.
Totodată, cavitatea bucală reprezintă şi o cale de
pătrundere a bacteriilor în organism.
◦Este situată în etajul inferior al feţei, sub
fosele nazale şi anterior de faringe.
1. Cavitatea bucală
◦Conţine arcadele alveolodentare, limba şi
glandele salivare.
◦Dinții sunt fixaţi în alveole şi sunt în număr de
32 în dentaţia definitivă şi 20 în cea temporară.
Fiecare dintre prezintă o rădăcină, un col (gât) şi o
coroană.
◦Dinţii se împart în:
◦a.incisivi (4 pe fiecare arcadă);
◦b.canini (2 pe fiecare arcadă);
◦c.premolari (4 pe fiecare arcadă);
◦d.molari (6 pe fiecare arcadă).
Digestia bucală
◦Digestia reprezintă procesul prin care hrana
este tranformă în substanțe nutritive
◦Digestia este absorbția hranei de către organismele
pluricelulare
A. Digestia bucală
◦ Aceasta este formată din masticație și
deglutiție
1) Masticația
◦ Este un act reflex involuntar, dar care se
poate desfășura și voluntar.
◦ Este coordonat de centri nervoși din
trunchiul cerebral
◦ Roluri: protecția mucoasei bucale,
elaborarea senzației gustative prin
dizolvarea substanțelor cu gust specific,
menținerea echilibrului hidroelectrolitic.
Digestia bucală
◦ 2. Deglutiția
◦ Cuprinde totalitatea activităților motorii care
asigură transportul bolului alimentar din
cavitatea bucală în stomac.
◦ Se desfășoara în 3 timpi:
◦ Timpul bucal (voluntar)
◦ Timpul faringian
◦ Timpul esofagian
Digestia bucală
1. Timpul bucal (voluntar):
- după ce sunt gata de înghițire, alimentele
sunt voluntar împinse în faringe.
2. Timpul faringian:
- contracții faringiene inițiate de trunchiul
cerebral care previn pătrunderea alimentelor
în trahee. Tot procesul durează 1-2 secunde.
3. Timpul esofagian
Esofagul are rolul de a transporta alimente din
faringe în stomac prin 2 tipuri de mișcări
peristaltice: peristaltism primar (declanșat de
deglutiție, începe când alimentele trec din faringe în
esofag) și peristaltism secundar (datorat prezenței
alimentelor în esofag și continua până când alimentele
trec în stomac)
La capătul terminal al esofagului, pe o suprafață de
2-5 cm deasupra joncțiunii cu stomacul, musculatura
circulară esofagiană este îngroșată, funcționând ca
un sfincter, iar prin contracția acestuia este prevenit
refluxul gastro-esofagian.
Patologie:
1. Caria dentară
◦Caria dentară este o boală odontogenă des întâlnită ◦Progresia cariilor:
în cavitatea bucală, ce poartă denumirea de afecțiune ◦Distrugerea smalțului dentar avansează lent. După ce caria
dentară. Cariile sunt regiuni de distrugere dentară, ajunge la al doilea strat al dintelui (dentina, care este mai
rezultate în urma unui proces de dizolvare lentă a moale și mai puțin rezistentă decât smalțul), progresia se
suprafeței exterioare dure a dintelui(smalțul), care accelerează și avansează către pulpa dentară, regiunea
ulterior progresează către centrul dintelui. centrală a dintelui, care conține nervii și vasele sangvine.
◦Alături de răceala comună și bolile gingivale, cariile ◦Deși pătrunderea smalțului poate dura 2-3 ani, progresia
sunt unele dintre cele mai frecvente boli umane. Dacă de la dentină la pulpă, pe o distanță mult mai mare, se
nu sunt tratate corect de către medicul stomatolog, realizează în mai puțin de 1 an.
acestea continuă să se mărească. În final se ajunge la
distrugerea completă a dintelui.
◦Deși în cavitatea bucală există foarte multe
bacterii, numai anumite tipuri bacteriene produc
acizi(care cauzează cariile). Bacteria care produce cel
mai frecvent aceste afecțiuni este Streptococcus
mutans.
Patologie:
1. Caria dentară
◦ Simptome și semne:
◦Unul dintre principlele simptome îl constituie durerea.
Apariția durerii depinde de regiunea afectată a dintelui și de
profunzimea cariei. Caria localizată la nivelul smalțului
nu este dureroasă; durerea apare atunci când aceasta
ajunge la dentină. Poate fi prezentă numai când persoana
bea ceva rece sau când mănâncă alimente tari/dropsuri.
Acest lucru indică faptul că pulpa este încă sănătoasă. Dacă
se tratează caria încă din acest stadiu, dentistul poate repara
dintele, astfel încât nu va mai exista durere la mâncat.
◦Caria care avansează aproape de pulpa dintelui
produce leziuni ireversibile. Durerea persistă chiar și după
ce stimulul (apa rece de exemplu) este îndepărtat. Dintele
poate da dureri chiar și fără stimulare (dureri spontane).
Patologie:
1. Caria dentară
◦ Metode de prevenție:
◦ Există cinci strategii generale de bază pentru
prevenirea apariției cariilor: igiena orală
adecvată, dieta corectă, ingestia unei
cantități optime de clor, materiale izolante
și tratament antibacterial.
Patologie:
1. Caria dentară
◦ Igiena.
◦ Igiena orală adecvată, care presupune perierea
dinților înainte sau după micul dejun și înainte
de culcare, precum și folosirea aței dentare
zilnic pentru îndepărtarea plăcii, ajută la
controlul eficace al cariilor de suprafață.
Perierea previne formarea cariilor în partea de
sus și în părțile laterale ale dinților, iar cu
ajutorul aței dentare se poate ajunge între
dinți, unde periuța nu poate ajunge.
◦ Dieta.
◦ Deși toți carbohidrații pot produce carii, alimentele
cele mai nocive din acest punct de vedere sunt
dulciurile. Toate glucidele simple, inclusiv zahărul de
masă (sucroză) și glucidele din miere (levuloză si
dextroză), fructe (fructoză) și lapte (lactoză) au același
efect asupra dinților. Când glucidele sunt prezente,
bacteria Streptococcus mutans din placa dentară
produce acid. Ceea ce este important este durata de
timp în care glucidele rămân în contact cu dinții.
Așadar, consumarea unei băuturi dulci în decurs de o
oră este mai nocivă decât mâncarea unei ciocolate în 5
minute, chiar dacă ciocolata conține mai mult zah
Alte afecțiuni ale cavității bucale:
a. Abcesul gingival
◦Abcesul gingival este o infecție dureroasă, care
se manifestă printr-o umflătură apărută pe
suprafața gingiei. Această afecțiune poate afecta
orice persoană, indiferent de vârstă, cauza fiind o
igienă orală necorespunzătoare sau o carie.
◦În funcție de unde se localizează, abcesul se
împarte în trei categorii: abces gingival,
supranumit și abces la gingie, unde infecția este
localizată pe linia gingiilor, abces periapical,
regăsit, de regulă, la nivelul dintelui, și abces
parodontal, situat în apropierea rădăcinii dintelui.
Alte afecțiuni ale cavității bucale:
b. Parodontoza
◦Termenul de specialitate al parodontozei este „boala
parodontală” sau periodontita. În termeni populari, mai
poate fi numită și „boala dinților frumoși”, tocmai pentru
că, de multe ori, dinții afectați parodontal nu sunt cariați,
fiind aparent sănătoși, dar pacientul îi poate pierde dacă
nu sunt tratați la timp. Literal, periodontita înseamna „în
jurul dintelui”, fiind o boală a țesutului de susținere și
afectează atât gingia, cât și osul. Dinții sunt fixați în
alveolele dentare din interiorul maxilarelor prin
intermediul ligamentelor dentare. Acestea ajung să fie
afectate din cauza inflamațiilor și a infecțiilor generate de
bacteriile din cavitatea bucală. Rezultatul este expulzia
dinților din alveolele dentare.
Alte afecțiuni ale cavității bucale:
c. Gingivita
◦Gingivita este o manifestare timpurie,
nedistructivă, a unei afecțiuni gingivale, și
primul semn al unei boli parodontale. Aceasta
se manifestă prin anumite simptome specifice,
care permit identificarea sa la timp.
◦Cu toate că este o afecțiune comună, care
afectează în special persoanele de peste 35 de
ani, gingivita este reversibilă, iar cu un
tratament potrivit, toate semnele bolii vor
dispărea în cel mai scurt timp.
Alte afecțiuni ale cavității bucale
d.Stomatita
◦Stomatita este inflamația gurii și buzelor. Se referă
la orice proces inflamator care afectează membranele
mucoase ale gurii și buzelor, cu sau fără ulcerație
orală.
◦În sens larg, stomatita poate avea o mulțime de cauze și
simptome. Printre cauzele obișnuite se numără infecțiile,
carențele alimentare, reacțiile alergice, radioterapia și
altele.
◦Atunci când apare inflamația gingiilor și gurii, se mai
folosește și termenul „gingivo-stomatită”, deși acesta
mai este folosit câte odată ca sinonim pentru gingivo-
stomatita herpetică.
2. Faringele
◦Faringele este un organ musculos căptușit cu o
mucoasă care se continuă în cavitatea bucală și nazală.
Faringele este o încrucișare a căilor digestive prin
esofag și respiratorii prin laringe.
◦Are forma unei pâlnii incomplete, lipsindu-i peretele
anterior. Este situat înaintea coloanei cervicale, înapoia
foselor nazale, comunicând atât cu cavitatea bucală, cât
şi cu laringele. Datorită comunicării cu cavitatea bucală şi
continuării cu esofagul, faringele este considerat un
segment al tubului digestiv, participând în actul deglutiţiei.
Dimensiunile faringelui sunt: lungimea este de 14 – 15
cm, iar diametrul transversal 4 – 5 cm la nivelul
porţiunii nazale, 4 cm la nivelul porţiunii bucale
diminuând treptat către extremitatea inferioară.
3. Esofagul
◦Esofagul este o parte a tractusului digestiv cu funcția de
transport a hranei, Esofagul este un tub, ce leagă faringele de
stomac. Pereții săi musculari produc contracții ondulatorii, care
ajută la transportarea hranei. Are un diametru larg, comparativ cu
alte cordate. La unele specii poate servi drept depozit temporar de
hrană. Este acoperit cu un strat epitelial, care conține multe
glande subepiteliale.
◦Esofagul la adulți are o lungime de în jur de 25 cm. În partea
proximală (superioară) esofagul este amplasat în spatele traheii și
în fața coloanei vertebrale.
◦Esofagul pe traiectul său poate fi împărțit pe următoarele segmente:
◦a.Segmentul cervical (al gâtului) pars cervicalis segmentul dintre
faringe și intrarea în cutia toracică.
◦b.Segmentul pectoral, pars thoracica care se întinde până la
mușchiul diafragm
◦c.Segmentul abdominal pars abdominalis între difragmă și cardia
(intrarea în stomac)
4. Stomacul
◦Stomacul este organul digestiv la toate animalele pe scara
de evoluție biologică (de la sepie până la om), fiind un
organ musculo-cavitar, care, la om, are un singur
compartiment (cu mai multe compartimente la rumegătoare
și păsări), în interior fiind căptușit cu mucoasa gastrică.
◦Hrana, care, în prealabil, este deja triturată la nivelul gurii
cu ajutorul dinților, în interiorul compartimentului gastric
va fi amestecată cu sucul gastric (compus din acid
clorhidric) și enzime (pepsina), care descompun moleculele
mari, în special proteinele.
◦Peristaltismul și secreția sucului gastric sunt stimulate,
crescând de la 10 ml/oră, în stare de repaus
(interprandial), până la 1000 ml/oră, aceasta fiind realizată
prin excitarea nervilor ce deservesc atât stomacul, cât și
cavitatea bucală, sau esofagul (prin masticație, miros, gust).
4. Stomacul
◦Pentru a realiza digestia, hrana este oprită la nivelul
pilorului (orificiul de continuare a stomacului cu intestinul
subțire).
◦Rolul stomacului
◦a. Efectuează predigestia bolului alimentar, în special al
proteinelor, care, la om și unele animale, este continuată la
nivel intestinal.
◦b. Prin pH-ul acid al sucului gastric, se realizează
distrugerea bacteriilor, cu excepția unora ca Helicobacter
pylori, care se dezvoltă în mucoasa gastrică fiind în mod
frecvent răspunzătoare de ulcerul gastric.
◦c. Stomacul are un rol și în depozitarea hranei, și numai
după golirea intestinului, admite unei noi cantități de hrană
predigerată.
Digestia gastrică
◦ În stomac, bolul alimentar este transformat în ◦ EXPERIMENT PENTRU CEI INTERESAȚI:
chim gastric (o pastă omogenă) datorită activităților
motorii și secretorii ale acestuia. ◦ https://www.youtube.com/watch?v=MLd4K5h
1) Motilitatea gastrică Kosw
◦ Motilitatea gastrică realizează: stocarea
alimentelor ca urmare a relaxării receptive,
amestecul alimentelor cu secrețiile gastrice și
evacuarea conținutului gastric în duoden
a) Peristaltismul: contracțiile se deplasează caudal, prin
propulsia alimentelor către pilor. Această forță a
contracțiilor este controlată de acetilcoliă și de gastrină.
b) Retropulsia: mișcările “du-te-vino” ale chimului,
determinate de propulsia puternică a conținutului
gastric către sfincterul piloric închis. Retropulsia are rol
în amestecul alimentelor cu secrețiile gastrice
Digestia gastrică
2) Activitatea secretorie a stomacului
◦ Cantitatea secrețiilor gastrice zilnice este de
aproximativ 2L și este un lichid incolor, ce
conține 99% apă și reziduu uscat, alcătuit
din substanțe anorganice și organice.
◦ La nivelul glandelor gastrice din mucoasa
gastrică se află celule secretorii, de 2 tipuri:
- Oxintice: localizate la nivelul fundului și
copului gastric; secretă HCl, pepsinogen și
mucus
- Pilorice: localizate Ia nivelul regiunilor antrală
și pilorică; conțin celule G și celule mucoase
Digestia gastrică
a) Substanțele anorganice
◦ Prezența acidului clorhidric este
caracteristică sucului gastric. HCl
este necesar pentru digestia
proteinelor, asigurarea unui pH optim
pentru acțiunea pepsinei, activarea
pepsinogenului, reducerea Fe3+ la
Fe2+, mai ușor absorbabil,
împiedicarea proliferării intragastrice
a unor bacterii patogene. Substanțe Acidul clorhidric din secreția gastrică
care stimulează secreția de HCl sunt:
acetilcolina, secretina și gastrina.
Digestia gastrică
b) Substanțele organice
◦ Secreția de pepsinogen. Pepsina, forma activă a
pepsinogenului, este o enzimă proteolitică, activă în
mediu acid care inițiază procesul de digestie a proteinelor.
Pepsinogenul este activat de contactul cu HCl sau cu pepsina
anterior formată. Pepsina scindează proteinele care vor fi
transformate în aminoacizi.
◦ Labfermentul este secretat numai la sugar. Rolul său este de a
coagula laptele, pregătindu-l pentru digestia ulterioară.
◦ Lipaza gastrică este o enzimă lipolitică cu activitate
slabă, hidrolizând numai lipidele ingerate sub
formă de emulsie, pe care le separă în acizi grași și glicerol.
◦ Gelatinaza hidrolizează gelatina.
◦ Mucusul este o glicoproteină secretată de celulele
mucoase, cu rol în protecția mucoasei gastrice, atât
mecanic, cât și chimic, față de acțiunea autodigestivă
a HCl și a pepsinei.
Patologie:
1. Gastrita
◦Gastrita reprezintă inflamarea mucoasei stomacului ca
urmare a afectării acesteia. Gastrita este o afecțiune
frecventă care are numeroase etiologii (cauze). În majoritatea
cazurilor, gastrita nu este o problemă severă și se ameliorează
rapid dacă este tratată; în lipsa tratamentului, poate dura ani.
◦ Simptome și semne:
◦Majoritatea persoanelor cu gastrită, provocată de o infecție
bacteriană, nu prezintă simptome. În alte cazuri, gastrita poate
determina următoarele simptome:
◦-indigestie
◦-durere de stomac sub formă de arsură
◦-greață și vărsături
◦-senzație de preaplin după masă
Patologie:
1. Gastrita
◦ Dacă mucoasa stomacului a fost
afectată/lezată (gastrita erozivă) și expusă
acidului gastric, simptomele pot include:
durere, hemoragie sau ulcer gastric (ulcer de
stomac).
◦ Simptomele gastritei pot să apară brusc și să
se manifeste sever (gastrita acută) sau să
dureze mult timp (gastrita cronică).
Patologie:
1. Gastrita
◦ Diagnostic:
◦ Medicul poate recomanda una (sau mai multe) din
următoarele investigații:
◦ - examen coprocultură – pentru a depista o infecție
sau o hemoragie de la nivelul stomacului
◦ - depistarea antigenului Helicobacter pylori din
materii fecale – pentru a evidenția infecția cu
bacteria Helicobacter pylori
◦ - endoscopie digestivă superioară – medicul
introduce un tub flexibil (endoscopul, prevăzut în
capăt cu o mini-cameră video) prin esofag în stomac
pentru a observa dacă prezintă semne ale inflamației.
Patologie:
2. Ulcerul
◦Ulcerul gastric (UG) și ulcerul duodenal (UD) sunt
afecțiuni cu localizare anatomică diferită, dar care au
în comun factori etiopatogenici multipli și evoluție
cronică.
◦Acestea sunt caracterizate prin episoade simptomatice sau
asimptomatice care alternează cu perioade de remisiune cu
tendință spontană spre vindecare sau complicații.
◦ 2-3 ore după aceasta („foamea dureroasă”) în
◦ Simptome și semne:
◦Durerea sau disconfortul epigastric, de obicei
fără iradiere, este cel mai important simptom.
Este accentuată de masă și apărută la scurt timp
după aceasta (10-30 minute) în ulcerul gastric.
Sau ameliorată de masă și cu apariție tardivă, la
ulcerul duodenal. Antiacidele și inhibitorii de
pompă protonică (IPP) au efect de ameliorare.
Alte simptome pot fi grețurile și vărsăturile.
Simptomatologia nu este specifică, dar poate fi
sugestivă, iar pentru confirmarea diagnosticului
se efectuează investigații.
Patologie:
2. Ulcerul
◦ Diagnostic:
◦ Cea mai uzuală metodă pentru diagnosticul ulcerului
este endoscopia digestivă superioară, care furnizează
imagini clare ale leziunilor situate în esofag, stomac și
duoden, permițând și prelevarea de biopsii, necesare mai
ales în cazul ulcerului gastric, cu aspect atipic.
Examenul histo-patologic face diferența dintre un ulcer
benign, care în mod normal se vindecă în urma
tratamentului standard, și ulcerul malign, în fapt ulcerația
unei tumori. De asemenea, poate fi diagnosticat și un
ulcer Crohn, manifestarea gastrică a bolii cu același
nume.
◦ Endoscopia poate fi folosită și ca metodă terapeutică
pentru hemostaza unui ulcer complicat cu hemoragie.
5. Intestinul subțire
◦Intestinul subțire (numit astfel deoarece diametrul
său, de 2,5 cm, este cu mult mai mic decât diametrul
intestinului gros, de 8 cm) reprezintă segmentul
aparatului digestiv, situat între stomac și colon
(intestin gros). Poate avea o lungime de până la 4~6m.
Are aproximativ 250 metri pătrați de suprafață cu rol
de absorbție .
◦Structură
Intestinul subțire constă din 3 părți:
◦1.Duodenul
◦2.Jejunul
◦3.Ileonul
5. Intestinul subțire
◦Funcții
◦Marea majoritatea a proceselor, ce se desfășoară în
cadrul digestiei, au loc în intestinul subțire, printre
care cele mai importante procese ar fi:
a. descompunerea grăsimilor în acizi grași
b. descompunerea carbohidraților complecși în
glucoză
c. ruperea lanțurilor peptidice ale proteinelor și
transformarea în aminoacizi simpli
d. absorbția aminoacizilor, acizilor grași și
glucozei în sânge
Digestia intestinală
1) Activitatea motorie
◦ Mișcările de la nivelul intestinului subțire
sunt contracții de amestec și contracții
propulsive.
◦ Contracțiile de amestec (contracțiile
segmentare) fragmentează chimul de 8–12 ori
pe minut.

◦ Mișcările de propulsie.
◦ Chimul este propulsat la acest nivel de
undele peristaltice, care apar în orice parte a
intestinului subțire, și se deplasează în direcție
anală cu o viteza de 0,5–2 cm/secundă, mult
mai rapid în intestinul proximal și mai lent în
intestinul terminal.
Digestia intestinală
2) Secreția pancreatică
◦ Compoziția secreției pancreatice:
a) Electroliți : Na+ si K+
b) Enzime — trei tipuri majore: amilaze, lipaze și proteaze.
 Alfa amilaza pancreatică se secretă în forma sa activă și
hidrolizează glicogen, amidon și alte glucide până la stadiul
de dizaharide
 lipaze secretate în forma lor activă; enzimele care
hidrolizează esteri insolubili în apă necesită prezența
sărurilor biliare
 proteaze (tripsina și chimotripsina) se secretă în forma lor
inactivă (tripsinogen si chimotripsinogen)
 inhibitorul tripsinei este secretat de aceleași celule și în
același timp cu proenzimele, protejând pancreasul de
autodigestie.
Digestia intestinală
3) Secreția biliară
◦ Bila este necesară pentru digestia și
absorbția lipidelor și pentru excreția
unor substanțe insolubile în apă,
cum sunt colesterolul și bilirubina.
Este formată din hepatocite și
celulele ductale. Este secretată
continuu și depozitată în vezica
biliară în timpul perioadelor
interdigestive. Se eliberează în
duoden în timpul perioadelor
digestive.
Compoziția bilei
 Acizii biliari sunt sintetizați în hepatocite
din colesterol prin combinarea cu anumiți
aminoacizi și cu Na+, rezultând sărurile
biliare secretate activ în canaliculele biliare;
 Pigmenții biliari: bilirubina și biliverdina
sunt metaboliți ai hemoglobinei care, ajunși
în hepatocite, sunt excretați biliar și conferă
bilei culoarea sa galbenă
 Lecitină
 Colesterol
 Electroliți
Circuitul enterohepatic
◦ Este recircularea celei mai mari părți a sărurilor biliare din
intestinul subțire, prin vena portă, înapoi la ficat
◦ Sărurile biliare au două roluri importante:
 de emulsionare a lipidelor din alimente,
 ajută la absorbția din tractul intestinal a acizilor grași,
monogliceridelor, colesterolului și a altor lipide
 de stimulare a motilității intestinale
 rol bacteriostatic.
Circuitul enterohepatic
Activitatea secretorie a intestinului subțire
Secrețiile intestinului subțire conțin:
 mucus, cu rol de protecție a mucoasei intestinale împotriva
◦ agresiunii HCl; este secretat de glandele Brunner din duoden și de celule speciale, aflate în
epiteliul intestinal și în criptele Lieberkühn;
 enzime asociate cu microvilii celulelor epiteliale intestinale, care nu sunt secretate în
lumenul intestinal: peptidaze, dizaharidaze și lipaza; ele își exercită rolurile în timpul
procesului de absorbție intestinală;
 apă și electroliți secretați de celulele epiteliale intestinale.
Activitatea secretorie a intestinului subțire
6. Intestinul gros
◦Intestinul gros reprezintă partea aparatului digestiv cuprins între
intestinul subțire și anus. Acesta este unul specific animalelor
vertebrate. Este ultima portiune a tractului digestiv format din
cecum, colon și rectul care se termină la exterior cu anusul. La
intestinul gros lipsesc vilozitățile intestinale, fiind prezente doar
la intestinul subțire.
◦Structură
◦Intestinul gros este compus din:
◦a.Cec sau cecum
◦b.colon
◦c.rect.
◦Rolul acestuia constă în absorbția apei din mâncarea
neabsorbită, cea a vitaminelor create de microflora bacteriană,
precum și a absorbția unor electroliți înapoi în sânge.
Fiziologia intestinului gros
◦Fiziologic, la nivelul intestinului gros se desfășoară
activități:
- secretorii (de secreție);
- motorii (de motricitate);
- de absorbție.
◦În urma acestor activitati (secretorii, motorii și de
absorbție), chilul intestinal lichid este transformat
în materii fecale solide, de consistență moale (excremente);
◦În intestinul subțire au loc și procese de
fermentație și procese de putrefacție datorate florei
bacteriene intestinale, nepatogene, dar nu se desfășoară
procese de digestie chimică.
Funcțiile intestinului gros
◦1. Activitatea motorie (sau funcția de
motricitate:
◦asigură progresia bolului fecal prin
contracții peristaltice, segmentare, și prin
contracții masive;
◦- bolul fecal se adună în sigmoid;
◦- trecerea materiilor fecale în rect duce la
expulzarea lor prin actul fiziologic
al defecației.
2. Activitatea (sau funcția) de absorbție:
◦ - este mai redusă și se exercită, mai ales, la
nivelul cecului și al colonului ascendent;
◦ - se absorb apa, ăarurile minerale, vitaminele
(complexul B, vitamina K), glucoza;
◦ - la nivelul rectului se pot absorbi substante
medicamentoase și apa, acestea ajungând în
vena cava inferioară.
◦ Un rol extrem de important în fiziologie și în
patologie îl joaca flora intestinală.
Funcțiile intestinului gros
◦ Activitatea secretorie (sau funcția de secreție):
◦ - se rezumă la producerea de mucus, cu rol în formarea
și progresia materiilor fecale de-a lungul colonului;
◦ - produsul de secreție al colonului este un lichid redus
cantitativ, lipsit de enzime, alcalin (pH = 8-8,4) datorită
conținutului crescut de bicarbonat, izotonic și
conținând o mare cantitate de mucus;
◦ - mucoasa intestinului gros nu conține vilozități;
◦ - glandele colonului sunt scurte invaginari ale
mucoasei, care secreta mucus;
◦ - mucusul este o secreție vâscoasă compusă din apă,
electroliți
◦ Rolurile mucusului:
◦ - favorizează aderarea particulelor din conținutul
intraluminal și constituirea bolului fecal;
◦ - protejează mucoasa de traumatismele mecanice și chimice;
◦ - prin proprietățile lubrifiante permite deplasarea
conținutului colonic, fără a se produce excoriații ale
mucoasei.
◦ - în condițiile unor grave iritații ale mucoasei colonice, în
special în enteritele prin infecții bacteriene grave, celulele
mucoasei secretă, în afara unor cantități ridicate de mucus,
mari cantități de apă și electroliți, care diluează factorii
iritanți și stimulează transportul continutului intraluminal
către anus. Ca urmare se produce diaree cu pierderi mari de
apa și electroliți, dar și cu refacere mai rapidă.
Patologie:
Sindromul Crohn
◦ Boala Crohn (enterită regională, ileită
granulomatoasă, ileocolită) reprezintă
inflamația cronică a peretelui intestinal,
care poate afecta orice segment al tubului
digestiv.
◦ Cauza bolii Crohn este necunoscută.
Cercetătorii consideră că o disfuncție a
sistemului imunitar conduce la o reacție
exagerată față de factorii de mediu, dietetici
sau infecțioși.
◦ Simptome și semne:
◦ Cele mai frecvente simptome inițiale ale bolii Crohn sunt
diareea cronică, durerile abdominale cu caracter de
crampe, febră, pierderea apetitului și scăderea
ponderată. Simptomele pot persista timp de câteva zile
sau săptămâni și se pot ameliora fără tratament.
Acutizările pot fi ușoare sau severe, de scurtă durată sau
prelungite. Când boala Crohn produce acutizarea
simptomelor gastrointestinale, pacienții pot prezenta și
inflamație a încheieturilor (artrită), a albului ochilor
(episclerită), ulcerații ale cavității bucale (stomatită
aftoasă), nodului cutanați inflamați la nivelul membrelor
(eritem nodos) și leziuni roșii-albăstrui la nivel cutanat,
în care se formează puroi (piodermită gangrenoasă).
Patologie:
Sindromul Crohn
◦ Diagnostic:
◦ Diagnosticul de boală Crohn se suspectează în
cazul unei persoane cu dureri abdominale
recurente cu un caracter de crampe și cu diaree,
în special dacă există istoric familial de boală
Crohn. Alte indicii care indică diagnosticul sunt
inflamația articulațiilor, ochilor sau a tegumentului.
Nu există analize de laborator cu ajutorul cărora să
se poată identifica în mod specific boala Crohn, însă
analizele sangvine pot indica prezența anemiei, a
unui număr anormal de mare de globale albe,
scăderea concentrației dr albumină și alte elemente
specifice unui proces inflamator.
Defecația:
◦ - reprezintă eliminarea materiilor fecale;
◦ - defecația reprezintă actul complex prin care materiile
fecale acumulate în rect între defecații sunt evacuate
prin orificiul anal;
◦ - este un act reflex controlat voluntar de un centru situat
în măduva sacrală (acest centru este controlat de centrii
superiori și de scoarta cerebrală), de unde posibilitatea unei
defecații voluntare sau posibilitatea opiririi voluntare a
defecației;
◦ - la defecație participă musculatura tubului digestiv și
alte grupe de mușchi striați aflati sub control cortical;
◦ la defecație contribuie și creșterea presiunii intraabdominale
ca efect al contracției muschilor abdominali ți al coborârii
diafragmului;
◦ - sfincterele anale se relaxeaza, iar mușchii rectali se
contractă și expulzeaza fecalele;
◦ În timp de 24 de ore trece prin valvula ileocecala o
cantitate de circa 400 g chil care umple în mod pasiv cecul,
colonul ascendent, cel transvers și cel descendent. Din
această cantitate se elimină ca materii fecale, dupa o
prealabila fermentație și putrefacție, sub acțiunea florei
microbiene a intestinului gros, numai aproximativ 150 g,
deoarece apa se absoarbe în cantitate mare la nivelul
cecului și a colonului ascendent. Transportul fecalelor spre
colonul sigmoid și rect se face pe seama unor mișcări
propulsive (peristaltice) realizate prin contracția succesiva
a fibrelor musculare circulare din musculoasa intestinului
gros, începând de la unghiul hepatic spre rect.
 ABSORBȚIA INTESTINALĂ
◦ Absorbția intestinală este procesul prin care
nutrimentele rezultate din digestie trec în sânge și
limfă.O serie de constituenți alimentari ca: apa, clectroliții,
sunt absorbiți la nivelul stomacului și colonului, alcoolul
putând fi absorbit parțial de mucoasa bucală și cea gastrică,
însă principiile alimentare sunt absorbite la nivelul
intestinului subțire. La nivelul mucoasei intestinale,
majoritatea nutrimentelor sunt absorbite prin mecanisme de
transport activ și mai puțin prin transport pasiv.
◦ Mucoasa intestinală prezintă o serie de adaptări care
favorizează absorbția: este subțire și poate fi traversată
ușor, are o mare suprafață de absorbție, datorită cutelor
și vilozităților, este bogat vascularizată, enterocitele
prezintă microvili și sunt strâns unite între ele.

https://youtu.be/mNlvGRAj1hw
 ABSORBȚIA INTESTINALĂ
◦ Absorbția glucidelor.
◦ Monozaharidele rezultate din digestia glucidelor sunt
glucoza,galactoza și fructoza.Polizaharidul
celuloză,prezent în hrana vegetală, nu este digerat de-a
lungul tubului digestiv al omului, deoarece nu sunt
produse enzime specifice acestuia. Glucoza și galactoza
sunt transportate activ în interiorul enterocitelor,de
același tip de proteină transportoare și apoi trec în
capilare părăsind enterocitele prin difuziune. Proteina
transportoare aflată la nivelul microvililor se combină
și, totodata, se cupleaza și cu un ion de Na+,realizând
un cotransport. Fructoza este absorbită exclusiv prin
mecanism pasiv de difuziune, la ambii poli ai
enterocitelor.
 ABSORBȚIA INTESTINALĂ
◦ Absorbția proteinelor.
◦ Aminoacizii și unele di- și tripeptide sunt absorbiți prin
mecanism activ, la polul apical al enterocitelor.La avest
nivel,di- și tripeptidele sunt descompuse în aminoacizi, iar
acestia părăsesc prin difuziune polul bazal, intrând în
sange. În mod obisnuit, proteinele întregi nu sunt
absorbite, dar în rare cazuri pot fi introduse în enterocite
prin endocitoză, realizată la polul apical al enterocitelor și
eliberate la polul opus prin exocitoză. Acest proces este
frecvent întâlnit la nou-născuți și reflectă imaturitatea
mucoasei intestinale a acestora, fiind resposabil pentru
fregventele alergii alimentare ale acestei vârste. Totodată,
endocitoza este calea prin care imunoglobulinele din
laptele matern ajung în sângele sugarilor.
 ABSORBȚIA INTESTINALĂ
◦ Absorbția lipidelor.
◦ Produșii digestiei lipidelor sunt glicerina
hidrosolubilă și acizii grasi liposolubili. La
polul apical al enterocitelor,acești produși se
absorb pasiv.Glicerina este absorbită direct,
fiind hidrosolubiă. Acizii grași liberi se
asociaza cu sărurile biliare și lecitina din
bilă,formând micelii hidrosolubile.Sub această
formă,acizii grași sunt transportați la nivelul
membranei enterocitelor, aici se desprind din
micelii și traversează straturile fosfolipidice
prin difuziune.
 ABSORBȚIA INTESTINALĂ

◦ Absorbția medicamentelor ◦ • Factorii generali:

◦ În cazul medicamentelor, absorbția intestinală
este prima etapă farmacocinetică, în care
substanțele medicamentoase aflate sub diferite
forme farmaceutice, trec de la locul de
administrare în sânge.
◦ Absorbția medicamentelor depinde de două
tipuri de factori:
◦ • factori generali
◦ factori care influențează dizolvarea;
◦ mărimea particulelor;
◦ solubilitatea substanței;
◦ structura chimică;
◦ gradul de disociere și corelarea pKa și pH;
◦ • Factorii specifici:
◦ tipul membranei biologice;
◦ efectul primului pasaj;

◦ • factori specifici ◦ starea fiziologică normală sau anormală a căii de

administrare.
 ABSORBȚIA INTESTINALĂ

◦ Absorbția medicamentelor
◦ Efectele care pot apărea la locul administrării
pot fi: absente sau prezente (care pot fi: utile
sau nocive).
◦ Cinetica absorbției poate fi:
◦ • cinetică liniară , de ordinul 1;
◦ • cinetică neliniară, de ordinul 0;
◦ • cinetică de tip Michaelis Menten
(combinată).
III. Glandele anexe:
1. Glandele salivare
◦ Glandele salivare sunt glande exocrine din cavitatea
bucală, care produc salivă. În funcţie de volumul lor,
glandele salivare au fost împărţite în două categorii:
glande salivare mici (minore) și glande salivare mari
(majore).
◦ Există trei perechi de glande salivare principale și
anume: glandele parotide, glandele submaxilare și
glandele submandibulare. Pe lângă acestea, există și un
numãr mare de glande salivare minore, repartizate, în
special, în mucoasa bucală şi faringiană.
◦ Există și alte tipuri de glande, precum:
◦ Glanda lui Ebner;
◦ mucoasa bucală.
Saliva
◦ Saliva este produsul glandelor salivare ce se
deschid în cavitatea bucală. Ea joacă un rol
important în digestie, imunitate, și menținerea
generală a homeostaziei în interiorul corpului
uman. Se estimează că organismul uman
produce între 1 și 1,5 litri de salivă pe zi, iar
într-o viață 34.000 de litri. Cantitatea de salivă
produsă într-o zi descrește odată cu înaintarea în
vârstă și de asemenea după administrarea unor
tratamente medicamentoase. Producția de salivă
este relaționată cu ritmul circadian, astfel că în
timpul nopții se produce o cantitate mică de
salivă și de asemenea componența salivă diferă în
funcție de stimuli. La vederea sau mirosirea
hranei pH-ul salivei crește.
III. Glandele anexe:
2. Ficatul
◦ Ficatul este unul dintre cele mai mari organe ale corpului
uman.
◦ Acesta are o textură poroasă, fină și este de culoare roșu-
închis. La un adult sănătos, ficatul cântărește, în medie,
aproximativ 1,5 kg și măsoară cca. 15 cm.
◦ Parte a aparatului digestiv, ficatul este situat în partea dreaptă
a abdomenului, sub diafragmă, fiind alcătuit din doi lobi
inegali, lobul drept și lobul stâng. Lobul drept al ficatului
este de aproximativ 6 ori mai mare decât cel stâng și prezintă
atasați 2 lobi mai mici, numiți lobuli, cuadrat și cel caudat.
◦ La rândul lor, cei doi lobi principali sunt formați din lobi de
dimensiuni mai mici, cunoscuți sub numele de lobuli. Ficatul
poate avea până la 100.000 de lobuli. Fiecare lobul hepatic este
format din hepatocite (celulele ficatului), capilare sinusoide şi
canale biliare (în care se varsă bila).
Ficatul
◦ Hepatocitele (celulele hepatice) alcătuiesc
aproximativ 60% din ficat și au rolul de
absorbție de substanțe nutritive, detoxifiere
și eliminare a substanțelor nocive din sânge.
Un hepatocit are o durată de viață medie de
150 de zile. Ficatul primește aportul sanguin
prin artera hepatică și vena portă.
◦ Ficatul este considerat cea mai complexă
uzină a organismului și îndeplinește peste 500
de funcții.
Ficatul
◦ Printre cele mai importante funcții se numără:
funcția metabolică, funcția de secreție și
excreție, funcția de stocare și funcția de filtrare.
◦ Ficatul are un rol esențial în metabolismul:
◦ glucidelor: acestea sunt transformate la nivel
hepatic în glicogen – metoda de depozitare a
glucidelor
◦ proteinelor: ficatul realizează sinteza tuturor
proteinelor, cu excepţia imunoglobulinelor
◦ lipidelor: metabolismul lipidic are loc la nivelul
ficatului.
Ficatul
◦ Produsul de secreție al ficatului este bila, un
lichid de culoare galben-verzuie, cu gust amar și
caracter alcalin.
◦ Aceasta este depozitată în vezica biliară, de unde va
fi eliminată în timpul digestiei pentru a emulsiona
grăsimile.
◦ Pe lângă bilă, ficatul mai elimină colesterol sau
metale grele.
◦ Ficatul îndeplinește funcția de stocare a
substanțelor absorbite la nivel intestinal, între care
fierul, numeroase vitamine (vitamina A, D, K și
B12), precum și o serie de microelemente esențiale.
Ficatul
◦ Datorită volumului său mare, ficatul poate
acționa ca un rezervor de sânge, fiind
capabil să înmagazineze până la 1,5l de
sânge.
◦ Ficatul filtrează și purifică sângele cu
ajutorul celulelor Kupffer. Acestea au rolul
de a neutraliza orice particulă străină care
ajunge din intestin în sânge (bacterii).
Patologie: https://app.biomap.ro/html/#/modelview/342
1. Ciroza hepatică
◦ Ciroza hepatică reprezintă distrugerea
țesutului hepatic normal, cu apariția de țesut
fibros inert care înconjoară regiunile
hepatice încă funcționale.
◦ Cea mai mare parte din cauzele frecvente ale
leziunilor hepatice, când sunt prezente în timp
îndelungat, pot conduce la ciroză. Cea mai
importantă cauză a cirozei este abuzul de
alcool -aportul excesiv continuu de alcool-
menținut o perioadă lungă de timp. O altă
cauză a cirozei este hepatita cronică,
manifestată mai ales la locuitorii Asiei și Africii.
◦ Pe măsură ce ciroza avansează, țesutul
ficatului se deteriorează treptat și este înlocuit
complet de țesuturile fibrotice. De aceeea
singura cale prin care ciroza în stadiu avansat
poate fi vindecată este transplatul de ficat.
◦ Transplantul hepatic poate salva viața
pacienților cu ciroză haptică avansată. Când
însa aceștia continuă să consume alcool, ficatul
transplantat va fi în final afectat de asemenea
de ciroză, astfel încât acești pacienți nu au
indicație de efectuare a operației.
Patologie:
1. Ciroza hepatică
◦ Evoluția cirozei se petrece în 4 etape:
◦ Stadiul 1
◦ Primul stadiu al cirozei hepatice este
caracterizat de inflamație, umflarea ficatului,
precum și de distrugerea țesuturilor hepatice.
De asemenea, în acest stadiu poate crește și țesut
conjunctiv anormal. În stadiul 1 al acestei
afecțiuni, inflamația și țesutul conjunctiv anormal
apar numai în zona care înconjoară principala
artera hepatică și canalul biliar. Prin aceasta zonă
sângele și fluidele pătrund în ficat, dar sunt și
eliminate.
◦ Stadiul 2
◦ Al doilea stadiu al cirozei este caracterizat
tot de inflamație, dar apar și fibrozele, adicș
cicatricile la nivelul ficatului. Fibrozele
înlocuiesc treptat țesutul sănătos al ficatului. În
acest stadiu nu apar înca simptome pentru ca
țesutul hepatic sănătos face încă față și
compensează lipsa activitații țesutului
nefuncțional. Din păcate, transformarea
țesutului sănătos în țesut cicatricial este
ireversibilă, adică daunele produse ficatului
sunt permanente.
Patologie:
1. Ciroza hepatică
◦ Stadiul 3
◦ Pe măsură ce ciroza evoluează, ficatul este
din ce în ce mai deteriorat. În acest stadiu al
cirozei, fibrozele formează legături între ele
și dezvoltă astfel, conexiuni anormale între
artera hepatică, vene și alte vase de sânge,
cauzând un flux sangvin mai mare și
tensiune arterială mărită la nivelul ficatului.
Tensiunea arterială mărită a ficatului poartă
denumirea de hipertensiune hepatică și este o
condiție care poate produce daune serioase
ficatului.
◦ Stadiul 4
◦ Stadiul 4 al cirozei este denumit și stadiu
terminal, aceasta fiind cea mai avansată
formă de ciroză. Dezvoltarea țesutului
cicatricial a progresat atât de mult în acest
stadiu, încât ficatul nu mai poate funcționa
normal. Dacă celelalte stadii ale cirozei nu
sunt asociate automat cu simptome, stadiul
avansat al cirozei are o mulțime de simptome
printre care: sângerări la nivelul tractului
digestiv, icterul, tulburări mentale precum
confuzia, edemul ori pruritul accentuat.
Patologie:
1. Ciroza hepatică
Patologie:
1. Ciroza hepatică
◦ Simptome și semne: ◦ Alte efecte ale cirozei (prezente și când
◦ Multe persoane cu ciroză ușoară sunt asimptomatice insuficiența hepatică severă este produsă de
și timp de mulți ani par a fi perfect sănătoase. Altele alte cauze) includ și atrofia musculară,
slăbesc, au apetit scăzut, stare generală alterată și înroșirea palmelor (eritem palmar), fixarea
scad în greutate. Când fluxul biliar este blocat în
mod cronic, persoana dezvoltă icter și prurit
degetelor în flexie ușoară (contractura
generalizat, iar la nivelul tegumentului apar mici Dupuytren), prezența de mici steluțe
noduli gălbui, în special în jurul pleoapelor. Scăderea vasculare la nivelul tegumentului, mărirea
producției de săruri biliare la nivelul ficatului afectat glandelor salivare de la nivelul obrajilor,
conduce la diminuarea absorbției intestinale a pierderea pilozitații axilare, tulburările
grăsimilor și a vitaminelor liposolubile (A,D,K,E). Din
funcțiilor nervoase (neuropatie periferică).
cauza tulburărilor de absorbție a vitaminelor și pierderii
apetitului, se ajunge frecvent la malnutriție.
Patologie:
1. Ciroza hepatică
◦ Diagnostic: ◦ Prognostic și tratament:
◦ Diagnosticul de ciroză poate fi în general stabilit pe baza
simptomelor și a examenului clinic, asociate cu istoricul
◦ De obicei ciroza este o boală progresivă.
care indică prezența unor factori de risc, cum ar fi abuzul de Dacă o persoană cu ciroză în stadiu precoce
alcool. La examinarea bolnavului, medicul palpează ficatul, întrerupe consumul de alcool, fibroza
care poate fi mic și ferm. Ocazional, pe suprafața acestuia
hepatică poate înceta, însă țesutul fibros
pot fi palpate mici proeminențe (noduli).
deja format rămâne pe loc permanent. În
◦ Testele funcționale hepatice sunt adeseori normale,
deoarece ficatul are o rezervă funcțională foarte mare,
general, prognosticul este mai rău la pacienții
iar aceste teste au sensibilitate relativ scăzută. La care prezintă complicații severe – cum ar fi de
ecografie sau la tomografie computerizată (CT) se poate eliminarea de sânge prin vomă, acumularea de
observa că ficatul este micșorat sau că are o structură lichid în cavitatea abdominală, sau
anormală, aceste elemente fiind sugestive pentru o ciroză.
deteriorarea funcțiilor cerebrale.
Patologie:
1. Ciroza hepatică
Patologie:
2. Litiaza biliară
◦ Litiaza biliară (calculii biliari - pietre la bila) este o ◦ .
afecțiune destul de frecventă, factorii de risc pentru
apariția lor fiind : sexul feminin, obezitatea, vârsta de peste
40 de ani, dieta hipercalorică sau cu foarte puține calorii,
istoricul familial pozitiv.
◦ Diagnostic:
◦ ecografia abdominală - este o metodă cu bună acuratețe ce
poate vizualiza calculii cu dimensiuni de până la 2 mm ;
rezultatele fals pozitive sau fals negative apar în
aproximativ 2 - 3 % din cazuri.
◦ radiografia abdominală pe gol - poate diagnostica calculii
cu conținut de calciu.
◦ colecistografia orală - se folosește numai pentru
tratamentul nechirurgical al litiazei.
Patologie:
2. Litiaza biliară
◦ Simptome și semne:
◦ O mare parte dintre pacienți rămân asimptomatici perioade lungi
de timp, uneori toata viața, descoperirea afecțiunii fiind absolut
întâmplătoare la un examen ecografic sau radiologic abdominal.
◦ Colica biliară apare în condițiile migrării unui calcul prin
canalul cistic; durerea crește progresiv în intensitate, atinge un
platou și se ameliorează gradat în câteva ore; este localizată în
epigastru (zona de proiecție a stomacului) sau hipocondrul drept
(zona de proiecție a ficatului) și iradiază în spate spre vârful
omoplatului drept. Se asociază cu greața și vărsături.
◦ Febra și transpirațiile apar în complicațiile de tip infecțios
(colecistita, pancreatita, colangita).
◦ Icterul asociat necesită consult chirurgical pentru că poate fi
secundar obstrucției căilor biliare
Patologie:
3. Steatoza hepatică
◦ Ficatul gras, denumit și steatoză hepatică,
reprezintă acumularea excesivă de grăsimi -
trigliceride - în celula hepatică, denumită
hepatocit. Uneori, afecțiunea poate fi însoțită
și de o inflamație a ficatului, caz în care este
vorba despre steatohepatită.
◦ Există mai multe tipuri de ficat gras, în
funcție de cauzele care au dus la declanșarea
afecțiunii.
◦ • Ficat gras nonalcoolic
◦ • Ficatul gras alcoolic
Patologie:
3. Steatoza hepatică
◦ • Ficat gras nonalcoolic
◦ În cazul ficatului gras nonalcoolic, nu se cunosc
cauzele concrete care au dus la acumularea de
grăsimi în zona ficatului. Totuși, acest tip de afecțiune
apare cel mai frecvent în cazul persoanelor care au:
◦ diabet;
◦ prediabet - situație în care nivelul glicemiei pe
nemâncate este între 100 și 125 mg%;
◦ obezitate - atunci când greutatea corporală este mai
mare cu 25% față de greutatea normală;
◦ colesterol sau nivel scăzut al trigliceridelor serice;
◦ hipertensiune arterială
◦ • Ficatul gras alcoolic
◦ Ficatul gras alcoolic apare în urma consumului
excesiv de alcool. Cantitatea de alcool permisă este
diferită în funcție de sex. Astfel, în cazul femeilor,
este considerat excesiv consumul a mai mult de 20
de grame de alcool pe zi și, în cazul bărbaților,
consumul a peste 30 de grame pe zi.
◦ Acest lucru înseamnă că, pentru a menține
limitele unui consum sigur, o femeie poate bea cel
mult 500 de mililitri de bere pe zi sau maximum
două pahare cu vin, iar un bărbat nu ar trebui să
depășească 750 de mililitri de bere sau 3 pahare
cu vin pe zi.
Patologie:
3. Steatoza hepatică
◦ Acumularea de grăsimi în zona ficatului se
poate produce și dacă persoana în cauză
suferă de una dintre următoarele afecțiuni:
◦ hepatită cronică virală C;
◦ boala Wilson - este o afecțiune genetică,
presupunând depunerea de cupru în ficat;
◦ sindromul Reye - afectează copiii care suferă
de boli care au printre simptome febra, cum ar
fi gripa, și care se tratează cu aspirină.
◦ Alte cauze ale ficatului gras sunt administrarea
unor medicamente în cazul pacienților cu
afecțiuni specifice:
◦ amiodaronă - folosit pentru tratarea afecțiunilor
cardiace;
◦ tamoxifen - utilizat în cazul neoplasmului de sân;
◦ metotrexat - în reumatologie și oncologie.
◦ De asemenea, ficatul gras poate apărea, foarte rar, în
cazul femeilor însărcinate sau după reintroducerea
alimentației la pacienții cu inaniție, în cazul în care
regimul alimentar debutează cu un aport caloric prea
mare.
Patologie:
3. Steatoza hepatică

Ficat sănătos Ficat bolnav

Patologie:
4. Hepatita
◦ Sănătatea ficatului trebuie monitorizată în
fiecare an, deoarece leziunile sale pot fi
ireversibile. Deși ficatul este singurul organ
capabil de regenerare (celulele bolnave sunt
înlocuite cu altele noi), el este supus unor
agresiuni infecțioase (hepatitele virale A, B,
C, D) sau neinfecțioase (hepatitele cauzate
de alcool, medicamente, obezitate), ducând
la boli grave (hepatitele, ciroza, cancerul
hepatic, boala Wilson ).
Hepatita virală A
◦ Virusul hepatic A (VHA) determină doar
hepatita acută (se vindecă în 2-3 luni).
Diagnosticul de hepatită acută cu virus hepatic A se
pune baza manifestărilor clinice și pe prezența în
sânge a anticorpilor Ig M anti-VHA. Acest tip de
hepatită nu cronicizează și determină protecție
imună pentru tot restul vieții (prezența
anticorpilor protectori Ig G anti-VHA).
◦ Mâinile murdare, alimentele și apa contaminate
reprezintă principalele surse de infecție.
◦ Acest virus nu se transmite prin sânge, injecții
sau intervenții chirurgicale.
Hepatita cronică cu virusurile B și D
◦ Diagnosticul de hepatită cronică cu virus B
se pune pe baza prezenței markerilor
hepatitici, Ag HBs (antigenul de suprafață) Virusul hepatic B
fiind principalul pion în diagnosticul bolii.
◦ Virusul D nu poate duce la o hepatită
cronică fără să coexiste și infecția cu virus
B în organism. Prezența lui se face prin
determinarea antigenului VHD în sânge
(Ag VHD).
Virusul hepatic D
Hepatita cronică cu virus C
◦ Majoritatea infecțiilor acute cu virusul hepatitei
C progresează spre hepatită cronică, ulterior
la ciroză hepatică și chiar la cancer hepatic,
mai ales dacă nu sunt depistate la timp și tratate
sau dacă infecției virale i se adaugă și alți
factori ce agresează ficatul (alcool, infecția cu
virusul hepatic B), ori dacă persoana are
imunitate slabă din cauza altor boli severe.
◦ Diagnosticul de hepatită C se pune pe baza
prezenței Ac VHC și a decelării viremiei
Virusul hepatic C
(ARN VHC) pozitive.
III. Glandele anexe:
3. Pancreasul
◦ Pancreasul este un organ ce este localizat în
partea stângă a cavității abdominale
(hipocondrul stâng), sub stomac, în
potcoava duodenală. Este o glandă anexă a
tubului digestiv, având atât o funcție exocrină
(producând sucul pancreatic, ce participă la
digestie), cât și una endocrină (secretând
doi hormoni antagoniști, insulina, care este
un hormon hipoglicemiant, și glucagonul,
care este un hormon hiperglicemiant).
Pancreasul
◦ Pancreasul este un organ anex aparatului digestiv,
fiind o glandă cu secreție internă, având funcție atât
exocrină, cât și endocrină. Are o greutate de
aproximativ 80 g și o lungime de 15 – 20 cm.
Pancreasului i se descriu un cap, un col (gât), un
corp și o coadă.
◦ Capul pancreasului este porțiunea lățită a
organului înconjurat de potcoava duodenală. Este
atașat porțiunii interne a duodenului. Prezintă o
prelungire mică, în formă de cârlig, numit
procesul uncinat, orientat spre linia mediană a
corpului.
◦ .
Pancreasul
◦ Colul (gâtul) pancreasului este mai îngust
decât capul, din cauza venei porte, de mare
calibru situată în spatele său. Este așezat
deasupra vaselor mezenterice superioare
◦ Corpul pancreasului are, în secțiune, formă
triunghiulară, și se găsește în fața aortei;
este orientat în sus și spre stânga, pentru a
fuziona cu coada.
◦ Coada pancreasului prezintă un vârf
ascuțit, care intră în concavitatea splinei.
Patologie:
Pancreatita
◦ Pancreatita reprezintă inflamația
pancreasului.
◦ Inflamația pancreasului poate fi produsă
de: calculi biliari, alcool, diferite
medicamente, anumite infecții virale și
enzime digestive. Pancreatita se dezvoltă de
obicei rapid și dispare în scurt timp
(pancreatită acută). Însă în unele cazuri
inflamația este persistentă și produce
distrugerea treptată a funcției pancreatice
(pancreatită cronică).
Patologie:
Pancreatita
◦ Tipuri de pancreatită:
◦ a. Pancreatita acută:
◦ Pancreatita acută reprezintă inflamația bruscă a
pancreasului, care poate fi ușoară sau amenințătoare
de viață, care însă, de obicei, se vindecă complet.
◦ Aproape 80% din cazurile de pancreatită acută sunt
determinate de calculii biliari și alcool. Femeile sunt de
aproximativ 1,5 ori mai afectate, în comparație cu
bărbații, de pancreatita produsă de calculi biliari. În mod
normal, pancreasul secretă lichid pancreatic în duoden
prin ductul pancreatic. Lichidul pancreatic conține enzime
digestive în formă inactivă, și inhibitori care inactivează
enzimele care se activează înainte de a ajunge în duoden.
Patologie:
Pancreatita
◦ a. Pancreatita acută:
◦Simptome și semne:
◦Aproape fiecare persoană cu pancreatită
prezintă dureri abdominale severe localizate
în epigastru, inferior de stern. Durerea
iradiază către spate. Rareori, aceasta apare
inițial în abdomenul inferior. Când pancreatita
acută este produsă de calculi biliari, durerea
debutează de obicei brusc, și atinge intensitatea
maximă în câteva minute. Apoi rămâne constantă
și severă, având caracter penetrant și persistând
timp de câteva zile.
◦Complicații:
◦Leziunile pancreasului permit enzimelor
activate și toxinelor (cum ar fi citokinele) să
pătrundă în cavitatea abdominală, unde
produc iritație si inflamație a membranei care
tapetează această cavitate (peritonită) sau a
altor organe. Enzimele activate și citokinele pot
fi absorbite prin abdomen în vasele limfatice și
ajung în final în circulația sangvină, unde produc
scăderea tensiunii arteriale și leziuni ale unor
organe localizate în afara cavității abdominale.
Patologie:
Pancreatita
◦ a. Pancreatita acută:
◦Diagnostic:
◦Durerea abdominală caracteristică îl determină
pe medic să suspecteze prezența pancreatitei
acute, în special la o persoană care are o
afecțiune a vezicii biliare sau la un pacient cu
alcoolism. În timpul examenului fizic, se observă
rigiditatea musculaturii peretelui abdominal.
◦Nu exista nicio analiză sangvină care să
dovedească diagnosticul de pancreatită acută,
însă anumite analize, folosite împreună, sunt
extrem de sugestive pentru prezența acestei boli.
Patologie:
Pancreatita
b. Pancreatita cronică:
◦Pancreatita cronică reprezintă inflamația prelungită a
pancreasului, care conduce la deteriorarea ireversibilă
a structurilor și funcțiilor pancreatice.
◦În Statele Unite ale Americii, cea mai frecventă cauză de
pancreatită cronică este abuzul de alcool. Alte cauze
includ predispoziția ereditară și obstrucția ductului
pancreatic determinată de îngustarea acestuia sau de
cancerul de pancreas. Rareori, o criză de pancreatită acută
face ca ductul pancreatic să devină atât de îngust încât
boala evoluează spre pancreatită cronică. În multe cazuri,
cauza pancreatitei cronice este necunoscută. În țările
tropicale, pancreatita cronică de cauză necunoscută este
întâlnită mai frecvent la copii.
Patologie:
Pancreatita
◦ b. Pancreatita cronică:
◦Simptome și semne:
◦Simptomele pancreatitei cronice pot fi identice cu cele ale
pancreatitei acute, iar de obicei se încadrează în cele două
tablouri clinice.
◦Unul dintre acestea se caracterizează prin durere persistentă
în regiunea mijlocie a abdomenului, a cărei intensitate
variază. În această situație, diagnosticul probabil este o
complicație a pancreatitei cronice (cum ar fi o masă
inflamatorie, un chist, sau chiar cancerul pancreatic).
◦În celălalt tablou clinic, pacientul prezintă crize intermitente
de pancreatită, cu simptome similare cu cele ale pancreatitei
acute ușoare sau moderate. Uneori durerea este severă și
durează câteva ore, sau chiar zile.
Patologie:
Pancreatita
◦ b. Pancreatita cronică:
◦ Diagnostic:
◦Medicul suspectează prezența pancreatitei
cronice pe baza simptomelor sau a istoricului
de crize de pancreatită acută. Analizele
sangvine sunt mai puțin utile pentru
diagnosticarea pancreatitei cronice în
comparație cu cea acută, însă pot arăta
creșterea concentrației de amilază și lipază. De
asemenea, se pot folosi pentru a monitoriza
concentrația sangvină a glucozei, care poate fi
crescută.
Vă mulțumim pentru vizionare!
Proiect realizat de:
- Barbu Robert
- Cartof Aida
- Condovici Simona
- Culea Anca
Elevi ai clasei a-XI-a E