CURSURILE 5 SI 6

ÎMBĂTRÂNIREA DIN PERSPECTIVA DEMOGRAFICĂ

Caracteristica ultimelor decenii ale secolului nostru este creşterea numerică a

populaţiei vârstnice în structura populaţiei, adică îmbătrânirea demografică, fenomen mai
accentuat în ţările dezvoltate economic dar prezent şi în ţara noastră. Vârsta influenţează
structura socială existentă într-o societate şi de aceea orice societate acordă, sau ar trebui să
acorde factorului vârstă o importanţă fundamentală.
Demografic, vârsta reprezintă una din caracteristicile cele mai importante ale unei
populaţii, având rolul principal în asigurarea reproducerii umane şi reînnoirii ansamblului de
indivizi care compun populaţia respectivă. Atât capacităţile vitale ale omului, cât şi funcţiile
biologice sau psihice ale organismului sunt dependente de vârstă.
Fenomenul de îmbătrânire demografică şi creşterea speranţei de viaţă au generat o
schimbare profundă în raporturile dintre diferitele grupuri de vârstă, putându-se observa şi o
transformare radicală a atitudinilor tinerilor faţă de vârstnici; bătrâneţea este devalorizată,
nemaiavând importanţa ei din trecut, când era considerată un adevarat izvor de cunoaştere,
experienţă şi înţelepciune. În prezent, vârstnicul nu mai reprezintă pentru tânăr un tezaur de
înţelepciune, ci un simbol al rutinei, al inerţiei, un individ conservator, plin de prejudecăţi cu
privire la rolul tânărului în societate.
Socializarea şi integrarea socială a fiecarei generaţii are loc în perioade diferite de
timp şi în circumstanţe sociale care nu seamănă între ele, motiv care poate duce la apariţia
„conflictului între generaţii.” Vârsta este atât o caracteristică demografică cât şi un atribut
social, care implică un anumit stil de viaţă, un mod distinct de a percepe lumea şi de a avea
un set particular de atitudini, mentalităţi, opinii, valori şi norme culturale.
Îmbătrânirea demografică reprezintă un proces care presupune schimbarea structurii
pe vârste a unei populaţii, prin creşterea importantă a proporţiei vârstnicilor în populaţia
totală, în detrimentul proporţiei tinerilor, ca tendinţă fermă şi de lungă durată, cu numeroase
implicaţii în toate sferele activităţii umane. Îmbătrânirea demografică nu se confundă cu
îmbătrânirea individuală a fiecărei persoane, numită senescenţă şi nici cu creşterea duratei
medii a vieţii, a longevităţii. În toate ţările dezvoltate s-au intensificat, îndeosebi după cel de-

1
al doilea război mondial, mutaţiile în structura de vârste, accelerându-se astfel procesul de
îmbătrânire demografică al populaţiei: ponderea tinerilor a scăzut continuu, crescând în
schimb cea a vârstnicilor.
Acest proces de îmbătrânire a populaţiei se datorează atât tendinţei de scădere a
natalităţii şi fertilităţii, cât şi scăderii mortalităţii generale si migraţiei. Majoritatea studiilor
realizate în acest domeniu au demonstrat că principala cauză a îmbătrânirii demografice
constă în scăderea de lungă durată a natalităţii şi mai puţin în creşterea speranţei de viaţă la
naştere.
În România, procesul de îmbătrânire demografică s-a accentuat treptat. Înainte de
1990, îmbătrânirea demografică era în România mai redusă decât în cele mai multe dintre
ţările europene, pentru că nivelul natalităţii se situa la valori superioare mediei europene. În
condiţiile scăderii dramatice a natalităţii în anii 1990 şi a menţinerii acesteia la un nivel foarte
scăzut, îmbâtrânirea demografică s-a accelerat, în prezent ţara noastră aliniindu-se tendinţelor
globale privind structurile populaţiei vârstnice, fapt ce determină consecinţe atât în plan
economic cât şi în plan social. (Puwak H., 1995)
În urma comparării datelor furnizate de recensământul din 2002, cu cele din 1992 se
poate observa o evoluţie descendentă a numărului locuitorilor ţării, dar şi o accentuare a
procesului de îmbătrânire demografică, prin reducerea numărului persoanelor tinere (cele sub
15 ani), concomitent cu creşterea populaţiei vârstnice (de 60 de ani şi peste).
La recensământul din 2002 s-au înregistrat 310 persoane în vârstă de peste 100 de ani,
228 dintre acestea fiind femei, faţă de 1992 când în România au fost recenzate 257 persoane
centenare, dintre care 186 femei. Populaţia de sex feminin continuă să fie predominantă (50,8
% din total populaţie în 1992 şi 51,3% în 2002). Femeile sunt mai numeroase decât bărbaţii
începând cu grupa de vârstă 40-44 de ani. În perioada 1992-2002, scăderea populaţiei
feminine a fost mai redusă decât cea a populaţiei masculine, ceea ce a avut ca rezultat
accentuarea decalajului numeric între sexe. Astfel, în anul 2002, la 1000 persoane de sex
masculin reveneau 1051 persoane de sex feminin, faţă de 1034 în 1992. În concluzie, în 2002,
la nivelul ţării noastre, numărul vârstnicilor era mai mare decât cel al tinerilor, indicele de
îmbătrânire (numărul de vârstnici la 1000 de tineri), fiind în 2002 de 1098 persoane, faţă de
722 în 1992.
“În structura populaţiei vârstnice cea mai mare creştere s-a înregistrat la populaţia ce
depăşeşte 75 de ani, crescând numărul vârstnicilor cei mai bătrâni.”(Puwak H.,1995). Practic
are loc un proces de îmbătrânire dublu: pe de o parte totalul populaţiei care îmbătrâneşte şi pe
de altă parte se cunoaşte o îmbătrânire a populaţiei deja îmbătrânite.(Curaj A., 2007). Se
2
aşteaptă ca persoanele foarte în vârstă (80+) să fie grupul care va cunoaşte creşterea cea mai
rapidă. În prima jumătate a secolului XXI, numărul lor, practic, se va tripla, ajungând, de la
22 milioane în prezent, la 65 milioane.
Procesul de îmbătrânire se va accelera începând din 2010 şi în special în perioada
2010–2015. Valul de îmbătrânire considerabilă se va produce după 2010 pentru că atunci
marile cohorte ale „baby-boom-urilor” de după război (1950 şi 1960) şi cohortele mai puţin
numeroase care le succed vor atinge vârsta de pensionare şi vârsta vieţii active. Ne putem
aştepta ca problemele puse de îmbătrânirea populaţiei să se accentueze considerabil, prin
combinarea a doi factori de îmbătrânire: prelungirea duratei de viaţă şi diminuarea numărului
de tineri, ca urmare a unei rate de fertilitate inferioare celei de înlocuire.
“Aşadar, schimbările în structura şi dinamica populaţiei din România sunt rezultatul
direct al tendinţelor înregistrate la nivelul fenomenelor demografice (natalitatea, mortalitatea
şi migraţia). Astfel, se remarcă reducerea ponderii populaţiei tinere de 0 -14 ani, de la 22,7%
(în 1992) la 15,3% (în 2007) şi creşterea ponderii celei vârstnice de 65 ani şi peste, de la
11,0% (în 1992) la 14,9% (în 2007).
“În România, îmbătrânirea populaţiei se produce prin vârful piramidei vârstelor,
generând, ceea ce Vasile Gheţău a numit o criză demografică latentă.(Tabelul 1)”
Tabelul 1. Populaţia României in 2005, 2025, 2050
Anul Numărul populaţiei Speranţa de Populaţia de 60 Populaţia de 65
(în mii) viaţă la naştere de ani şi peste de ani şi peste
(%) (%)
B F
2005 21 624 68,5 75,8 19,3 14,8
2025 20 233 73,0 79,0 24,2 18,9
2050 16 711 75,9 82,0 39,0 29,9
Sursa: Gheţău,2007,p. 15 apud Chelcea, 2008, p. 20
La fel ca şi majoritatea ţărilor europene, România începe să se confrunte deja cu
consecinţele economice şi sociale complexe ale unei populaţii aflate într-un proces lent, dar
continuu, de îmbătrânire demografică. În mai puţin de două decenii, fiecare al 5-lea locuitor
al României va intra în categoria “vârstnicilor”
Organizaţia Mondială a Sănătăţii a inclus problemele îmbătrânirii, printre primele
cinci probleme de sănătate ale lumii, alături de inimă, cancer, SIDA şi alcool, acesta putând fi
considerat unul dintre motivele pentru care cunoştinţele de gerontologie şi de geriatrie sunt o
necesitate actualmente.

3
d). ÎMBĂTRÂNIREA DIN PERSPECTIVA SOCIALĂ
În ,,Dicţionarul de sociologie” Larousse (1996), se afirmă că „bătrâneţea tebuie
înţeleasă ca un sistem social produs de cadre sociale, analizat şi redefinit continuu, în funcţie
de evoluţia acestora. Ea nu poate fi redusă la o realitate biologică, alcătuită din uzuri şi
incapacităţi rezultate din procesul continuu al senectuţii” Acesta este şi unul dintre motivele
pentru care Organizaţia Mondială a Sănătăţii a numit bătrâneţea - vârsta a treia - tocmai
pentru că evocă o evoluţie continuă şi nu doar o perioadă fixă.
“Îmbătrânirea, din această perspectivă, este ceva care se întâmplă indivizilor în
contextul social. Acest context poate face o diferenţă uriaşă în ceea ce priveşte îmbătrânirea,
indiferent de capacitatea fizică sau mentală a indivizilor. Acest context social include
suportul social primit de la prieteni şi familie, capacitatea de a participa în familie şi
comunitate, fiind estimată şi evaluată de familie şi societate, având acces la servicii şi
transport şi suficiente resurse economice pentru satisfacerea nevoilor. Vârsta înaintată este
marcată de schimbări în starea de sănătate şi în relaţiile sociale, unele în bine, altele în
rău.”(Curaj A., 2006)
Rolurile şi statusurile atribuite bătrâneţii s-au tot schimbat de-a lungul istoriei, de la o
societate la alta şi se poate afirma că „depind de tipul de societate, iar în interiorul aceleaşi
societăţi, de clasa de apartenenţă.”(Larousse - Dicţionar de sociologie, 1996). Toate etapele
mari de vârsta care alcătuiesc ciclurile vieţii umane sunt caracterizate de relaţii structurate din
aceste roluri şi poziţii sociale.
Vârsta nu este numai o componentă biologică, dar şi un atribut social care conferă
indivizilor poziţii diferenţiate în structura socială a unei colectivităţi, un important status
social care validează accesul indivizilor la structura de roluri şi funcţii sociale într-o societate.
În cazul seniorilor, vârsta are însă un caracter descalificator, de cele mai multe ori aceste
persoane fiind discriminate, nerecunoscându-li-se decât o mică parte a drepturilor prevăzute
de lege.
În cazul vârstnicilor, vârsta socială se caracterizează prin ieşirea din activitatea
profesională, uneori aceasta însemnând retragerea din viaţa publică şi chiar disoluţia relaţiilor
familiale. „Aceste trei elemente ce caracterizează vârsta socială a bătrânului nu se instaleaza
simultan şi în aceeaşi ordine la toţi indivizii.”(Roth A., 1986). Se poate spune că oamenii
vârstnici sunt mai diferiţi între ei decât tinerii. Îi diversifică experienţele de viaţă şi
vicisitudinile vieţii, obiceiurile şi profesiunile, bolile, cât şi capacităţile de compensare care
sunt inegale.

4
 Etapele de vârstă sunt realităţi sociale semnificative, care reunescc atât modul în care
oamenii, în diferite etape ale vieţii, se percep pe sine, cât şi modul în care sunt percepuţi de
ceilalţi. În societatea contemporană, bătrânii au ajuns să fie etichetaţi cu expesii de ocară,
care reflectă statusul social devalorizat al vârstei a treia şi, datorită acestui fapt, odată cu
atingerea acestei vârste, individul simte că nu mai are nicio valoare pentru societate,
bătrâneţea fiind astfel echivalentă cu declinul social şi cu apropierea sfârşitului vieţii.
Atitudinea culturală actuală, pare să exprime o „teamă de vârstă”, după cum evidenţiază şi M.
Gordon, „bătrânii sunt o minoritate indivizibilă; ei nu au nici o putere, dar ei au puterea de a
ne ameninţa cu propriul nostru viitor inevitabil...mulţi oameni acţionează şi se poartă cu
bătrânii ca şi cum le-a fi teamă să fie ca ei.”
Pe măsura îmbătrânirii se produc o serie de modificări, de dezechilibrări în raporturile
de rol, aportul celor vârstnici fiind minimalizat, nemaisatisfăcând aşteptările celor din jur;
astfel, modificările de personalitate asociate senescenţei sunt datorate în mare parte şi
imaginii pe care şi-o face societatea despre bătrâneţe, imagine şi atitudine care îl influenţează
în mod direct pe bătrân, transformându-l într-un individ care priveşte cu nesiguranţă, teamă şi
deznădejde către viitor.
Vârstnicii ajung asfel, în unele cazuri, să-şi ascundă adevărata vârstă, pentru a nu fi
discriminaţi, femeile fiind cele care recurg mai des la această disimulare a vârstei, poate din
cauza faptului că etatea le dezavantajează mai mult decât pe bărbaţi. Acest lucru reflectă
practic, faptul că nu atât vârsta biologică, cât îndeosebi valorile sociale şi cele culturale
determină evaluarea unei persoane ca fiind integrată, sau ca aparţinând unui grup de vârstă.
Se poate spune că, în societăţile contemporane, valoarea culturală a unei persoane
creşte pe măsură ce înaintează în vârstă şi scade odată cu bătrâneţea, dar acest lucru diferă
însă în societăţile tradiţionale, China şi Japonia, de exemplu, fiind ţări în care bătrâneţea este
încă înalt valorizată.(Rădulescu A., 1994)
În România însă, bătrâneţea este cel mai adesea asociată cu neputinţa, cu incapacitatea
de a face diverse lucruri, cu boala, cu lipsa de discernământ, cu dependenţa faţă de ceilalţi,
bătrânii fiind consideraţi în marea lor majoritate, o povară pentru societate.
Trecerea de la cunoscuta formulare a lui Cicero, „bătrânii au întâietate”, la aprecierea
celor mai mulţi contemporani conform cărora „bătrânii sunt de prisos”, reflectă nu numai o
schimbare de mentalitate, dar mai cu seamă schimbările care au avut loc la nivelul familiei şi
al societăţii.
A devenit tot mai frecventă tendinţa persoanelor vârstnice de a trăi independent, fapt
care demonstrează că s-a produs o trecere de la familia tradiţională la familia nucleară.” În
5
ciuda datelor privin rolul crucial al familiei în ingrijirea persoanelor vârstnice, se perpetuează
convingerea că familiile se ocupă mai puţin de rudele lor faţă de trecut. Familiile sunt mai
puţin dispuse decât în trecut să-şi îngrijească rudele vârstnice.” (Bălaşa A., 2006).Exceptând
modificările cu caracter fizic şi psihic care însoţesc procesul de îmbătrânire, bătrâneţea, ca
etapă distinctă a cursului vieţii, este o perioadă de schimbări importante în viaţa indivizilor,
schimbări care au, de multe ori, un impact negativ.
„Identitatea individului este puternic influenţată de ocupaţia pe care o are.” În acest
context, pensionarea reprezintă una dintre schimbările majore care caracterizează vârsta a
treia, fiind evenimentul cel mai frecvent asociat cu bătrâneţea, cu ieşirea din viaţa activă.
Pensionarea apare iniţial ca un drept social obtinut în lupta proletariatului: dreptul eliberării
de muncă la o anumită vârstă cu un venit asigurat. Robert Atchley defineşte pensionarea ca
fiind „separarea cu caracter instituţionalizat a unui individ de poziţia sa ocupaţională, care îi
dă dreptul de a primi in continuare venituri pe baza anilor anteriori de muncă.”
Pe lângă faptul că întreruperea continuităţii vieţii sociale prin pensionare poate duce,
în ultimă instanţă, la marginalizarea populaţiei vârstnice, problema vârstnicilor şi a bătrâneţii
este alimentată şi accentuată de caracterul arbitrar al criteriului folosit pentru pensionare –
vârsta cronologică – foarte puţin relevantă în raport cu starea biologică şi psihică reală a
individului. Pensionarea efectuată la date calendaristice legale, surprinde indivizii în cauză în
stadii diferite de îmbătrânire fiziologică şi psihologică: pe unii în stadiul în care incapacitatea
de muncă s-a instalat, sau instalarea ei este iminentă, pe alţii în deplinătatea facultăţilor fizice
şi psihice. În cazul celor din urmă, trecerea de la o viaţă activă la una caracterizată de
pasivitate poate atrage după sine o serie de efecte de inadaptare, cu consecinţe chiar şi asupra
stării de sănătate.
Prin pensionare, individul îşi încetează principala activitate socială, cea careia i-a
consacrat cea mai mare parte a timpului şi a energiilor sale. El pierde astfel, sau simte că
pierde, prestigiul său social, amploarea şi intensitatea relaţiilor sale sociale scade, veniturile
sale se micşorează, trebuind astfel reduse şi cheltuielile, treptat aceste fapte resimţindu-se ca
surse de insatisfacţie şi discriminare socială. Unii pensionari ajung să se simtă inutili,
stigmatizaţi, discriminaţi şi înlăturaţi din societate.
Conform dr. Marin Voiculescu (1986), în sfera afectivă a vârstnicilor, atitudinea faţă
de pensionare şi bătrâneţe joacă un rol foarte important, acestea fiind asociate de cele mai
multe ori cu inutilitatea şi cu singurătatea, iar sentimentele de izolare socială, de abandonare a
profesiunii sunt cele care accentuează îmbătrânirea psihologică a individului.

6
 Instalarea în statutul de pensionar nu trebuie să însemne însă abandonarea oricărei
activităţi utile, dar acest lucru nu ţine numai de persoana vârstnică, ci şi de legislaţia statului
în vigoare, care ar trebui să creeze alternative celor care doresc să mai rămână activi pe piaţa
muncii şi după ce depăşesc vârsta legală de pensionare, putând asfel să promoveze, de
exemplu, “o ‘pensionare flexibilă’ care să permită fiecăruia să determine, fără constrângeri,
momentul când doreşte pensionarea. Respectarea alegerii individuale implică, pentru stat,
obligaţia de a proteja lucrătorii împotriva discriminării pe criterii de vârstă în relaţiile cu
patronii” (Puwak H., 1995, p. 70)
Diverse cercetări au evidenţiat faptul că, atunci când vârstnicii se află într-o bună stare
de sănăte şi au un venit adecvat, ei se simt mulţumiti de schimbările produse de pensionare,
acest eveniment nemaifiind resimţit ca traumatizant.
Decesul partenerului – văduvia – este un alt eveniment care poate interveni în mod
dramatic în viaţa persoanelor vârstnice. „Pierderea unei persoane dragi reprezintă cea mai
mare suferinţă, cel mai periculos factor de stres.” (Muntean A., 2006). Văduvia înseamnă,
pentru partenerul rămas în viaţă, dispariţia unei forme de interacţiune bazate pe afecţiune,
respect, interes reciproc. Odată cu pierderea partenerului, apare şi sentimentul de singurătate,
teamă, izolare, stilul de viaţă al soţului supravieţuitor tinde să se schimbe brusc, uneori
ducând chiar la decesul acestuia.
Problemele ridicate de decesul pertenerului, aprecia R. Duda, au nu numai un caracter
individual, dar şi unul social, pentru că impun societăţii sarcini sporite faţă de soţul
supravieţuitor.
Boala, văduvia, neînţelegerile cu copiii în familiile cărora locuiesc au, în prezent, un
impact mai puternic asupra omului vârstnic, acestea fiind accentuate de asocierea cu
modificările personale, cu teama şi îngrijorarea pentru propria soarta în condiţiile economico-
sociale actuale.

Combaterea bătrânismului
Bătrânismul se referă la prejudiciul adus acestei categorii de persoane și se
caracterizează prin atitudini de ignorare, deprivare de putere, stereotipizare, atitudini care
sunt interiorizate de bătrâni.De pildă, noi hrănim un stereotip al pasivității la vârstă înaintată,
că ei consumă mai puțină hrană, au mai puțină de putere. Acesta sugerează o competență
redusă, atât fizică cât și intelectuală, fapt contrazis de multe persoane în vârstă. Se uită faptul
că toți ajungem odată la vârsta bătrâneții. Mulți pun pe seama îmbătrânirii dacă uită ceva,
dacă gâfâie urcând scările, indiferent de vârstă. Tinerii evită să discute serios despre
7
îmbătrânire și privesc această perspectivă cu teamă, dar se stie că mulți bătrâni sunt entuziaști
sau optimiști în legătură cu viitorul lor.
Asistenții sociali trebuie să fie implicați în problema conștientizării consecințelor
bătrânismului. Asta înseamnă să protesteze de fiecare dată când cineva face o remarcă
negativă față de bătrâni și că-i contrazică cu argumente convingătoare. Ei trebuie să se
implice în schimbarea atitudinilor, pe baza competenței, care implică cunoștințe, experiență și
abilitatea de a explica cum stau, de fapt, lucrurile.

Politici sociale orientate spre populația vârstnică

Literatura de specialitate relevă o stare de criză a serviciilor sociale, modificări în
configurația sistemelor de sprijinire, schimbări în tipologiamodelelor de alocare a resurselor,
diversificarea relațiilor între sistemele publice și cele private de prestare a serviciilor
specializate de asistență socială a bătrânilor, reconsiderarea rolului comunității și al familiei
în satisfacerea nevoilor acestui segment de populație. Cea mai mare parte a lucrărilor se
concentrează pe starea actuală a sistemelor de asistență socială a persoanelor vârstnice,
reliefând didfuncțiunile accentuate de politicile sociale promovate. Pe de o parte, rezultă că în
majoritatea țărilor familia constituie principala sursă de asigurare a îngrijirii bătrânilor.
Aceasta stimulează, în cadrul politicilor sociale, orientarea spre dezvoltarea rolului familiei.
Pe de altă parte, se manifestă rezerve și se avertizează asupra faptului că, datorită extinderii
fenomenului destrămării familiei multigeneraționale, odată cu creșterea gradului de ocupare a
femeilor pe piața muncii și cu prelungirea duratei de viață și, în consecință, a perioadei în
care persoana vârstnică necesită îngrijire, devine tot mai instabilă capacitatea familiei de a
asigura sprijinul persoanelor în vârstă.
Contradicțiile semnalate se datorează și perspectivei de abordare. Se analizează o
serie de factori, de pildă:
- Creșterea procentuală a populației vârstnice;
- Efectul direct al sistemului de pensii;
- Modificările structurale, pe vârste, induse de îmbătrânirea polulației;
- Impactul asupra programelor de asigurare a veniturilor.
În perioadele de șomaj accentuat și de criză economică va exista o presiune de
diminuare a sprijinului acordat vârstnicilor. Chiar dacă acest proces va duce la o creștere a
presiunii asupra resurselor, aceasta nu înseamnă, în mod necesar, să se ajungă la ajustarea
cheltuielilor bugetare și la operarea unor restrângeri ale programelor care se adresează

8
bătrânilor. Deciziile depind și de alți factori: gradul de adresabilitate și accesibilitate la
sistemul de pensii sociale, venitul pe locuitor și nivelul de dezvoltare economică al țării.

BIBLIOGRAFIE

- Albu, Adriana, Constantin Albu şi Ioan Petcu, 2001. Asistenţa în familie a persoanei
cu deficienţă funcţională. Tehnici de îngrijire şi manevrare a bolnavului, Editura
Polirom, Iaşi
- Bălaşa, Ana, Fenomenul îmbătrânirii – obiect al cercetării ştiinţifice, în Revista de
Asistenţă Socială, Nr 2-3/2006
- Bălaşa, Ana, Cum traiesc vârstnicii români şi semenii europeni, în Revista de Asistenţă
Sociala, Nr 4/2006
- Bogdan, Constantin, Noi directii de actiune in politicile sociale privind imbatranirea,
în Revista de Asistenţă Socială, Nr 3-4/2003
- Bordeianu, I, 1971. Secretul vieţii lunigi sau cum să rămânem tineri, Editura
Enciclopedică Română, Bucureşti
- Buzducea, D.,(coord) 2010, Asistența socială a grupurilor de risc, Editura Polirom, Iași,
2010
- Chelcea, Septimiu, 2008, Discriminarea vârstnicilor pe piaţa muncii, în Caiete de
Sociologie, Nr.1/Iunie 2008
- Constantinescu, M., Dezvoltarea umană și asistența socială. Editura Universității din
Pitești, 2008.
- Curaj, Aurelia, Persoanele vârstnice, caracteristici și problem specific. În Buzducea, D.
(coord.) Asistența social a grupurilor de risc. Editura Polirom, Iași, 2010, p.281-326.
- Marshall, Mary, 1993. Asistenţa Socială pentru bătrâni, Editura Alternative, Bucureşti
- Neamţu, George (coord), 2003. Tratat de asistenţă socială, Editura Polirom, Iaşi
- Pascanu, Viorel, Olivian, 1994. Varsta a treia sau ultimul examen, Editura Moldova,
Iaşi
- Săhleanu, Victor, 1971. Omul si imbătrânirea, Editura Enciclopedică Română,
Bucuresti.
- Sorescu, E.M.: Asistența socială a persoanelor vârstnice În Buzducea, D.,(coord.)
Asistența socială a grupurilor de risc. Editura Polirom, Iași 2010, p.327392.
- Zamfir, Cătălin, Elena Zamfir (coord.), 1995. Politici sociale: România în context
european, Bucureşti, Editura Alternative.
- Preîntampinarea crizei vârstei a treia – Oxford University Press, 1994 - Raport al
Bancii mondiale de cercetare politică