TEMA 3.

 Ameliorarea afecțiunii umărului folosind HKT.

Cursant:Moise(Lungu) Aurelia Îndrumător: Prof.univ.conf.dr.Ioan Oneț

Anul I, Conversie EFS

INTRODUCERE

Apa este deţinătoarea unor virtuţi şi disponibilităţi terapeutice cunoscute şi valorificate încă
din antichitate. În decursul istoriei medicale a omenirii, numeroşi medici au studiat cu
deosebit interes acest agent terapeutic natural. Tratamentele cu apă erau practicate de
vechii egipteni, chinezi, indieni, greci. În multe tradiţii şi mitologii apa reprezintă un simbol
dinamic al vieţii, acest mediu natural fiind din anumite puncte de vedere un loc al
naşterilor, al transformărilor şi al renaşterilor.

În antichitate, omul trăia în armonie cu natura înconjurătoare şi cunoştea intuitiv ce trebuie să

facă pentru a nu stârni împotriva sa puternicele forţe ale acesteia. Viaţa în formele ei primare a
apărut pe planeta noastră în mediul marin, care reprezintă de fapt matricea originară. Celebru
explorator şi om de ştiinţă francez ousteau spunea că, în esenţă, noi, oamenii, suntem „apa de
mare organizată”.

Vechii egipteni au calculat calendarul pentru o durată de 365 de zile, orientându-se atât
după mişcarea astrelor pe cer, cât şi după perioadele de creştere a apelor Nilului. Fascinaţia apei,
legătura acesteia cu omul şi cu civilizaţiile pe care acesta le-a creat nu sunt întâmplătoare, căci apa
îi dă omului speranţa că, utilizând-o, va deveni mai înţelept şi mai rezistent în faţa încercărilor
vieţii.

Există o adevărată mitologie a apelor cu efecte vindecătoare; indienii care se scaldă în

apele sfinte ale Gangelui, sunt convinşi că astfel se purifică de energiile negative şi se vindecă de
bolile care suferă. Tradiţiile milenare se bazează pe proprietatea apei de a fi purtătoarea unei
tainice puteri purificatoare.

Apa este mediul în care se petrec toate procesele vieţii vegetale, animale şi umane, ea fiind un
solvent biologic universal, având rolul cel mai important în desfăşurarea tuturor reacţiilor
biochimice din organismele vii.

În secolul al XVIII- lea, dar mai ales în secolul al XIX- lea, hidroterapia era în mare vogă în
centrul Europei, în special în Germania.

Întemeietorul hidroterapiei moderne este preotul german Sebastian Kneipp din Bad
Worishofen, landul Bavaria, care prin toate cărţile, conferinţele şi consultaţiile sale a răspândit
modul de folosire a acestei terapii.

Prima şi principala lucrare medicală a lui Kneipp se intitulează „Remedii de medicină

naturală, cura de apă pentru vindecarea bolilor şi păstrarea sănătăţii” , în fapt un tratat de
hidroterapie, care a apărut în anul 1886. La noi în ţară, o inscripţie veche găsită la Băile Herculane
atestă următoarele : „Ad aquas Herculis sacras” – „La apele sacre ale lui Hercule”, ceea ce
demonstreză nu numai vechimea considerabilă a unei staţiuni balneare ( 153 e.n. ), ci şi existenţa
unei tradiţii vechi de tămăduire cu ape minerale în această regiune.
 Apei îi revine rolul esenţial în ceea ce priveşte apariţia şi menţinerea vieţii pe
pământ.Trebuie să reamintim de asemenea circuitul apei în natură de o mare
însemnătate: din precipitaţiile atmosferice, apa ajunge în râuri, iar de aici în lacuri, mări şi
oceane; prin evaporare se ridică apoi în atmosferă pentru a recădea din nou în pământ sub formă
de precipitaţii. Aşa cum spunea marele savant şi artist Leonardo da Vinci „ apei i-a fost dată
puterea magică de a deveni seva vieşii pe pământ şi orice fiinţă vie este din anumite puncte de
vedere creaţia soarelui şi a apei”. Apa este cel mai simplu mijloc terapeutic pentru
vitalizarea organismului.

Apa transportă substanţele nutritive spre toate organele, alimentează treseele nervoase,
asigură capacitatea de funcţionare şi de reproducere a tuturor celulelor, intră în compoziţia
sângelui şi a limfei, reglează temperatura corpului, contribuie la eliminarea toxinelor.Hidroterapia
este o metodă terapeutică în care apa se foloseşte atât în cura internă cât şi în cura externă sub
diferite forme, acţionând prin intermediul temperaturii, pe calea unor factorimecanici şi
chimici. În aplicaţiile externe, cele mai obişnuite căi prin care apa acţionează asupra organismului
sunt excitaţia termică şi excitaţia mecanică. Tocmai din acest punc de vedere hidroterapia se
asociază cu kinetoterapia.

Recuperarea reprezintă utilizarea dirijată a unui complex de mijloace naturale şi/sau

artificiale în scopul restabilirii integrităţii anatomice şi a capacităţii funcţionale a aparatelor şi
sistemelor organismului. Recuperarea se efectuează printr-o activitate planificată a unei echipe
interdisciplinare, după anumite principii, legi.

Utilizarea exerciţiilor fizice în scop terapeutic şi profilactic reprezintă o preocupare din cele
mai vechi timpuri, realizarea exercițiilor prin valorificarea factorului natural reprezentat de apă
îmbracă o colaborare armonioasă.

Reeducarea în apă devine un domeniu din ce ăn ce mai utiliyat de kinetoterapeuţi în

programele de reeducare şi recuperare.

Putem spune ca reeducarea în apă este utilă din două puncte de vedere: în primul rând
pentru pacient care este mai motivat şi îşi doreşte să vină la lacţiile de kinoterapie, în al doilea
rând pentru kinetoterapeut rezultatele obţinundu-se mai rapid.

Reeducarea în apă devine astfel o terapie complexă prin faptul că la acţiunea mişcării,
desfăşurată sub forma exerciţiilor fizice se asociază factorul fizic natural apa, devine astfel o
terapie activă deoarece pacientul trebuie sa participe activ la propria recuperare, este o
terapie funcţională întrucât redă individului capacitatea de efort normală, este o terapie pshică
deoarece produce nu numai vindecare fizică ci contribuie la relaxarea totală a organismului. Este o
terapie socială, factorul social devenind cel mai motivant.

Hidroterapia se dovedeşte astfel eficientă fiind recomandată în tratarea multor afecţiunidar

şi în menţinerea unui tonus excelent.
Hidrokinetoterapia – concept şi bază materială
Hidrokinetoterapia nu poate fi considerată o simplă transpunere în mediul acvatic a
kinetoterpiei pe uscat. Ea realizează o solicitare articulară care are ca scop asupulizarea,
efectul muscular fiind secundar. Reeducarea în apă se desfăşoară analitic şi în general în succesiune
inversă celei pe uscat prizele de start şi fixarea segmentelor care nu lucrează.
Alegereaexerciţiilor este dependentă de : vârstă, starea generală şi capacitatea de colaborare a
pacientului.

Baza materială a hidrokinetoterapiei

Imersiile parţiale sau totale se efectuează în: căzi, bazine, piscine.

Căzile au formă obişnuită sau în treflă. Căzile în treflă conferă kinetoterpeutului posibilitatea
supravegherii şi mobilizării comode a tuturor articulaţiilor pacientului. Căzile sunt confecţionate din
ceramică, oţel inoxidabil sau fibră de sticlă.

Bazinele sunt în general de mărimi modeste; înălţimea medie a apei este cuprinsă între 0,80-
1,30 metri. Bazinele pentru reeducarea mersului au lungimi şi înălţimi variabile; sunt prevăzute, pe
fiecare perete, cu rampe metalice.

Piscinele au dimensiuni mari şi se utilizează în înotul terpeutic. Se deosebesc de piscinele

obişnuite prin: temperatura ridicată a apei, barele de sprijin, sistemele de ridicare şi coborâre
pentru imersia pacientului în branca.

Materialele utilizate în imersie sunt:

A. dispozitive fixe : masa de reeducare, planul înclinat, scaunele, parcursul de reeducare,

bare de sprijin, aparate de tracţiune, suporturi pentru imersie;
B. dispozitive mobile pentru: plutire – podul plutitor, veste, colaci, flotoare gonflabile de tip
colier pentru articulaţii, covor plutitor.

Dispozitivele fixe

Masa de reeducare este un plan uşor înclinat, care asigură imersia întregului corp, cu
excepţia capului care se sprijină pe o pernă cervicală. Corpul este menţinut de o chingă fixată la
nivelul pelvisului; prin două mânere laterale pacientul se menţine, cu efort minim, în poziţia
impusă.Extremitatea inferioară a mesei este împărţită în două panouri, care pot fi coborâte,
facilitându-se astfel mobilizarea coapsei.

Planul înclinat la 35 grade permite reeducarea coloanei lombare; bazinul se fixează în

chingă, se menţine sprijinul pubian şi sefolosesc mânerele laterale.

Scaunele sunt fixate pe stâlpi metalici, la diverse înalţimi; permit cel puţin două reglaje, în
funcţie de înălţimea segmentului tratat : genunchi sau umăr.

Se pot folosi şi taburete, care permit mobilizarea coloanei în poziţia aşezat. În acest caz, baza
taburetului trebuie să fie suficient de largă şi grea, pentru a nu fi antrenată de oscilaţiile
pacientului.Înălţimea lor este reglabilă, iar pentru fixarea pelvisului se foloseşte o chingă.
 Parcursul de reeducare este utilizat pentru reeducarea mersului care se poate efectua la
diverse adâncimi ale apei. Este un complex format din scări, pante ascendente şi
descendente prevăzute cu bare paralele între care se efectuează iniţial reeducarea mersului în
imersii, se poate realiza chiar încărcarea.

Barele de sprijin sunt fixate de o parte şi alta a scărilor de acces precum şi de perţii
bazinelor sau piscinelor.

Aparatele de tracţiune funcţionează pe sistemul scripeţilor şi realizează elongaţii ale

elemntelor articulare şi periarticulare, cu precădere la nivelul coloanei vertebrale.

Suporturile pentru imersie se utilizează în cazul persoanelor cu forţă musculară scăzută sau
imobilizate în aparate amovibile pentru imersie pe brancard. Sunt acţionate de macarale hidraulice.

Dispozitive mobile

Podul plutitor permite mobilizarea extremităţilor: pumn, mână şi cot fără a impune imersia
totală a pacientului, care poate fi obositoare.

Vesta, colacul, flotoarele gonflabile, covorul plutitor ( salteaua pneumatică ) se utilizează

pentru asigurarea plutirii.

Labe de scafandru, palmarele, flotoarele pentru frânarea mişcării, combinezoanele măresc

suprafaţa corporală şi cresc astfel rezistenţa la mişcare.

Duşurile subacvale în jet sau vârtej au rol adjuvant şi produc masaj sub apă.

Indicaţii: în aproape toate programele de recuperare, de la bolile neurologice,

posttraumatice, reumatice ( după remisiunea puseului acut ) până la cele cardiovasculare
şi respiratorii.

Contraindicaţii:

 absolute:
 infecții și soluții de continuitate a tegumentelor
 ulcere varicoase
 incontinență urinară
 conjuctivită virală
 infecții în sfera O.R.L
 hipertensiune arterială
 insuficiență respiratorie severă
 relative:
 epilepsie
 vârsta a treia

ARTICULAŢIA SCAPULO – HUMERALĂ

Examenul mobilităţii articulare se bazează pe o foarte bună cunoaştere a

anatomiei funcţionale şi a biomecanicii umărului.
 Mişcările principale în articulaţia scapulo-humerală:

 flexie- extensie;
 abducţie- adducţie;
 rotaţie internă- rotaţie externă;
 circumducţie.

Flexie ( antepulsie )- proecteză braţul înainte şi se produce printr-un ax frontal care trece
prin mijlocul capului humeral şi care variază între 80-180° ( flexia cu omoplatul fixat = 90 ° iar flexia
cu omoplatul mobilizat = 180° ).
Muşchii care execută flexia:
 partea anterioară a deltoidului ( inervat de nervul circumflex );
 bicepsul ( inervat de nervul musculo-cutanat );
 muşchiul caraco-branhial ( inervat de nervul musculo-cutanat );
 muşchiul marele pectoral ( inervat de plexul brahial).

Testarea mişcării de flexie:

 poziţia de plecare a bolnavului este în decubit dorsal cu braţele de-lungul corpului;
 goniometrul se fixează pe partea laterală a braţului cu capul humeral;
 braţul fix rămâne paralel cu planul central, iar braţul mobil urmăreşte mişcarea de
extensie a umărului.
Extensia ( retropulsia ) – proectează braţul posterior cu amplitudinea maximă de 50°.

Muşchii care proiectează retropulsia:

 deltoidul (inervat de nervul circumplex ):
 marele rotund ( inervat de nervul circumflex );
 marele dorsal ( inervat de plexul branhial ).

Testarea mişcării de extensie:

 bolnavul este în poziţie de plecare în decubit ventral cu braţele de-alungul corpului;
 goniometrul este fixat pe partea laterală a braţului cu centrul pe capul humeral;
 braţul fix rămâne paralel cu planul mesei, iar cel mobil urmăreşte ex- trensia braţului.
Circumducţia – este mişcarea care descrie un trunchi de con cu vârful în centrul capului
humeral şi baza la nivelul extremităţii distale a membrelor superioare. Poziţia de repaus a
articulaţiei umărului este realizată când toţi muşchii sunt relaxaţi, asta se realizează când
braţuleste aşezat în lungul corpului. Poziţia de funcţiune este poziţia în care o articulaţie
anchilozată permite o serie de mişcări suplimentare ajutând pacientul să se autoservească.
La nivelul articulaţiei umărului poziţia de funcţiune este:
 abducţie- adducție ( amplitudine 60°);
 antepulsie 10°;
 rotaţie internă 30°;

Anchiloza articulaţiei scapulo-humerale împiedică iremediabil efectuarea altor mişcări la nivelul

articulaţiei umărului, astfel încât e preferat un umăr cu laxitate mare unui umăr blocat în poziţie
funcţională.

Biomecanica articulaţiei umărului

Articulaţia scapulo-humerală este cea mai mobilă articulaţie. Are trei grade de libertate. Ea
actionează în strânsă corelaţie funcţională cu articulaţiile centurii scapulare, mărindu-se astfel
amplitudinea de mişcare a membrului superior faţă de trunchi.
 Mişcarea de abducţie ( de îndepărtare a braţului ) – în această mişcare cele două extremităţi ale
humerusului suferă o deplasare în sens invers. Extremitatea inferioară urcă, iar cea superioară
coboară. Mişcarea se face până când marea tuberozitate se loveşte de porţiunea superioară a
buretelui glenoidian. În acest moment, suprafaţa articulară a capului humeral părăseşte aproape
cavitatea glenoidă şi intră în contact cu porşiunea inferioară a capsulei articulare.
Muşchii abductori ai umărului sunt:

 deltoidul cu toate fasciculele lui;

 supraspinosul ( chiar singur în afara deltoidului );
 lunga porţiune a bicepsului brahial ( are un rol secundar );

Mişcarea de abducţie se poate face numai până la un unghi de 90°. Peste această valoare,
ridicarea humerusului nu este posibilă datorită prezenţei acromionului. Ridicarea braţului peste
90° se face numai cu ajutorul mişcării de basculă laterală a scapulei.
Mişcarea de adducţie se face în sens invers, un rol important revine greutăţii membrului şi
gravitaţiei, mişcarea fiind controlată tot de mușchii abductori care, prin contracţia lor izotermică,
dirijează apropierea membrelor superioare de trunchi.
Muşchii adductori ai umărului sunt: pectoralul mare, dorsalul mare, rotundul mare,
rotundul mic, subscapular, coraco-branhial, biceps branhial ( cu scurta porţiune ), triceps brahial (cu
lunga portiune ).
Mişcările de proiecţie înainte ( anteducţie ) şi înapoi ( retroducţie ).
Ele se fac: cu bascularea capului humeral înapoi, în anteducţie şi cu bascularea capului
humeral înainte, în retroducţie, în timp ce extremitatea inferioară a humerusului se deplasează în
sens invers pe un arc de cerc dispus sagital. Amplitudinea proiecţiei înainte este de 95°, iar cea a
proiecţiei înapoi de 20°. Amplitudinea lor se poate mări prin intervenţia centurii scapulare şi a
coloanei vertebrale până la 180° în anteducţie şi 35° în retroducţie.

Proceduri ale hidrokinetoterpiei

Programul de reeducare în apă

Programul de reeducare în apă utilizează în scop facilitator caracteristicile termice, mecanice şi
chimice ale apei; mişcările fiind efectuate astfel în condiţii de decărcare, cu amplitudine maximă şi
cu solicitări minime din partea pacientului. Pentru a realiza acomodarea pacienţilor programul de
reeducare va fi precedat de imersii totale.
Programul va respecta principiul pregresivităţii atât ca îngreunare cât şi ca durată. Astfel
perioada de lucru va creşte treptat de la 10 minute la 30 minute. Ritmul optim al mişcărilor este
de 10-15 repetări pe minut. Expirul se va face în timpul mişcării, iar inspirul în pauza dintre
repetări; îngreunarea mişcării se obţine prin accelerarea vitezei de deplasare şi prin mărirea
suprafeţei de rezistenţă cu ajutorul palmarelor, labelor de scafandru.
Programul de reeducare în apă se efectuează individual sau în grup; indiviadualizarea va ţine
cont de vârsta subiectului, diagnostic, stadiul bolii, starea generală a pacientului şi de bolile
asociate. Terapia de grup se va folosi în cazul pacienţilor cu simptomatologie asemănătoare.

Gimnastica respiratorie
Gimnastica respiratorie ocupă un loc important în hidrokinetoterapie. Aceasta constă în
coordonarea şi amplificarea voluntară a mişcărilor libere respiratorii respectiv din stimularea
şi antrenarea funcţiei respiratorii prin mişcări pasive, active şi active cu rezistenţă în scopul
ameliorării schimburilor gazoase la nivel pulmonar şi tisular.
Prin exerciţiile de respiraţie se asigură astfel o ventilaţie pulmonară optimă, o plată rapidă a
datoriei de oxigen şi o revenire într-un timp cât mai scurt a indicilor neurofiziologici la valori
apropiate de cele anterioare efortului. La acestea se adaugă şi facilitatea circulaţiei de
întoarcere venoasă cu impact pozitiv asupra metabolizării produşilor acizi rezultaţi în urma efortului.
Exerciţiile de respiraţie în apă sunt foarte importante şi reprezintă unul din punctele forte ale
reeducării în hidrokinetoterapie. Ritmul şi tempoul mişcărilor ăn cadrul exerciţiilor de respiraţie se
adaptează stării organismului. Cele mai utile exerciţii sunt cele în care fazele respiraţiei sunt asociate
cu mişcări active la nivelul trunchiului, membrelor superioare sau membrelor inferioare, mişcări
executate simetric sau asimetric.
Exerciţiile au fost executate cu pacienţii fie în imersie totală fie în imersie parţială. Imersiile totale
constau în scufundarea întregului corp în bazine, căzi, piscine, la diverse temperaturi ale
fluidului:
 imersiile totale la temperaturi reci durează 10-20 secunde, şi sunt precedate de o
procedură caldă;
 imersiile totale la temperaturi calde se aplică pornindu-se de la temperatura de
confort pentru acomodarea subiectului, se menţine aproximativ 5 minute.
 Imersiile parţiale constau în scufundarea parţială a corpului în special a
extremităţilor.

Imersiile cuprind: proceduri reci, calde, alternante şi ascendente Hauffe.

 procedurile reci au efecte antiinflamatorii când durata este de 5-10 minute şi efecte
decongestivecerebrale şi viscerale când se aplică pe o durată de 1-2 minute;
 procedurile calde produc vasodilataţie periferică şi relaxarea spasmului vascular;
 procedurile alternante acţionează prin alternarea procedurilor calde cu cele reci. Astfel
imersia la temperatura de 38-40 grade celsius se menţine 2-3 minute, până la apariţia
hiperemiei, după care extremităţile se menţin 20-30 secunde în apă rece;
 procedurile ascendente Hauffe au acelaşi mod de aplicare ca şi imersiile totale la
temperaturi calde.

Programe cu exerciții kinetice în periatrită scapulo-humerală

Programul de reeducare în apă:

 Durata imersiei totale: 25 minute;

 Durata exerciţiilor: 25 minute;
 Programele sunt alcătuite din 4 exerciţii, fiecare exerciţiu fiind repetat de trei ori. O
serie cuprinde 20 de repetări timp de 1 minut, pauza între serii este de 1 minut, între
exerciţii 1minut şi 30 de secunde.

 Exerciţiul 1:

Poziţia iniţială: aşezat pe scăunel cu faţa la perete, spatele drept, umerii scufundaţi,
membrele superioare cu coatele extinse şi mâinile pe bară. Comandă: se desprinde mâna stângă de
pe bară; membrul superior stâng cu cotul extins se orientează posterior; mâna în poziţie
intermediară ( pronosupinaţie) „taie apa”.

 Exerciţiul 2 :

Poziţia iniţială: aceeaşi ca pentru exerciţiul anterior.

Comandă: membrul superior stâng cu mâna intermediar (pronosupinaţie) „taie” apa în sens
posterior. Se revine în poziţia iniţială dupa ce oasele antebraţului se derotează orientând mâna
în supinaţie.
 Exerciţiul 3:

Poziţia iniţială: aşezat pe scăunel cu faţa la perete şi mâna dreaptă în sprijin pe bară,
membrul superior stâng extins pe lângă trunchi, mâna cu degetele abduse.Comandă: se execută
cu antebraţul stâng alternativ pronaţii şi supinaţii orientând faţa palmară intern şi extern.

 Exerciţiul 4 :

Poziţia iniţială: aşezat pe scăunel cu braţele pe lângă trunchi cu faţa la oglindă, mişcări de
respiraţie, pe inspiraţie ridicarea braţelor prin lateral până la nivelul umerilor, pe expiraţie
revenirea la poziţia iniţială.

 Exerciţiul 5:

Poziţia iniţială: aşezat pe scăunel cu faţa la bară, umerii sub apă, membrul superior stâng,
extins din cot pride bara, membrul superior drept este abdus şi rotat intern din umăr, antebraţul
în pronaţie , orientat în jos, cotul şi articulaţia pumnului uşor flectate. Comandă: se execută rotaţia
internă a umărului, mişcare prin care antebraţul se orienteză în sus.
 Exerciţiul 6:

Poziţia iniţială: aşezat pe scăunel lateral faţă de peretele piscinei cu antebraţul stâng sprijin
pe bară. Membrul superior drept este abdus din umăr şi flectat din cot la 90 grade, antebraţul
în poziţie intermediară. Comandă: se rotează extern umărul, orientând antebraţul vertical în sus.

 Exercițiul 7:

Poziţia iniţială: aşezat pe scăunel, membrele superioare pe lângă trunchi, ridicarea lor prin
înainte sus în supinaţie, se răsucesc şi coborârea prin pronaţie.

CONCLUZII FINALE
Hidroterapia este ramură a medicinei naturiste care se bazează pe utilizarea externă a apei
în scop profilactic şi terapeutic. Apa este cunoscută ca factor adjuvant în tratarea afecţiunilor
musculare, afecţiunilor articulare, afecţiunilor reumatismale.
Terapia cu apă este o formă de tratament nespecifică, reacţiile obţinute având caracter
individual şi variabil în funcţie de intensitatea excitantului respectiv temperatura apei, durata
de aplicare a acestuia, proprietăţile apei şi reactivitatea individului.
Mediul acvatic oferă avantaje incontestabile procesului recuperator, prin acţiunea
factorilor mecanici, chimici şi termici ai apei.
Hidrokinetoterapia permite efectuarea reeducării neuromotorii prin utilizarea şi folosirea cu
mai multă uşurinţă a tehnicilor de facilitare neuromusculară.
Hidrokinetoterapia presupune individualitatea tratamentului. Este obligatorie
adaptarea programelor de hidrokinetoterapie pentru fiecare pacient, chiar dacă au aceleaşi
afecţiuni.Programul de hidrokinetoterapie presupune participarea conştientă şi activă a
pacientului.Kinetoterapeutul trebuie să fie sigur că pacientul a înţeles modul în care se
efectuează fiecare exerciţiu fizic şi cum îl poate ajuta hidrokinetoterapia în afecţiunea respectivă.
Alegerea programului de hidrokinetoterapie trebuie sa ţină cont de particularităţile
individuale ale organismului, de constelaţia neuro-endocrino-metabolică specifică fiecărui individ,
identificată prin date anamnestice, clinice şi teste paraclinice.
Reeducarea în apă se desfăşoară analitic şi în general, în succesiune inversă reeducării
practice pe uscat. Programul de reeducare în apă va respecta un principiu de bază şi anume
progresivitatea atât ca îngreunare cât şi ca durată.
 În programul de reeducare în apă nu se vor trata mai mult de două articulaţii
concomitent.Terapia de grup se va folosi în cazul afecţiunilor omogene, cu
simptomatologie asemănătoare.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

1. Elena Mureşan, Cristina Jellascov, Doina Mureşan – Corectarea deficienţelor fizice.

Mijloace utilizate în apă şi pe uscat., Universitatea Spiru Haret, Editura Fundaţiei
România de Mâine.
2. Baciu, Cl – Kinetoterpia pre- şi post- operatorie, Editura Sport – Turism, Bucureşti, 1981
3. Biro, V – Automasajul, hidroterapia şi zooterapia, Editura Polirom, Iaşi, 2006
4. Buzescu, A – Anatomie şi biomecanică, Editura ANEFS, Bucureşti, 2002
5. Cordun, M, Cirlă, L – Hidrokinetoterapia în afecţiuni reumatismale, Editura Printech,
Bucureşti, 1999 Dail, C, Thomas C – Hidroterapie. Tratamente simple pentru afecţiuni
obişnuite, Casa de Editură Viaţă şi sănătate, Bucureşti, 2005