A EXISTAT O EPISCOPIE DE RIT LA DIBISKOS, LA ÎNCEPUTUL SECOLULUI AL XI-LEA?

Dr. Vasile MĂRCULEŢ, Colegiul Tehnic

„Mediensis”, Mediaş

Victoria asupra Ţaratului Bulgar în anul 1018, obţinută de împăratul Basileios II (976-1025), la capătul
unui conflict întins pe durata a peste patru decenii, a condus la desfiinţarea statului bulgar şi la includerea
teritoriilor sale în hotarele Imperiului Bizantin. Din punct de vedere religios, dispariţia Ţaratului Bulgar în 1018 a
condus la desfiinţarea Patriarhiei Bulgare şi la subordonarea Bisericii fostului stat bulgar Patriarhiei Ecumenice de
Constantinopol.
Paralel cu organizarea militar-administrativă a teritoriilor bulgare intrate în stăpânirea imperiului, Basileios
II a dat o nouă organizare Bisericii bulgare. Teritoriile fostului Ţarat Bulgar, au fost puse sub jurisdicţia ecleziastică
a nou înfiinţatei Arhiepiscopii autocefale de la Ochrida. Organizarea marii eparhii bisericeşti, numărul scaunelor
episcopale sufragane, aria de jurisdicţie a aehiepiscopului de Ochrida au fost stabilite de Basileios II prin trei edicte
imperiale emise între 1019 şi mai 10201.
În primul din cele trei chrysoboule emis în 1019, între scaunele episcopale sufragane Arhiepiscopiei de
Ochrida, la poziţia 11 este menţionat cel de Branitza (Βράνιτζα) sau de Braničevo. Referindu-se la juriasdicţia
Epicopiei de Branitza (Braničevo), diploma imperială precizează că „episcopul de Branitza să aibă în Branitza,
Morobiskos, Sphenteromon, Groston, Dibisiskos (Διβίσισκος), Istraaglaggam şi Brodarisko 15 klerikes şi 15
paroikes”2.
Statutul celor şase localităţi dependente de Episcopia de Branitza (Braničevo), implicit al Dibiskosului,
rămâne unul controversat. Istoricul ungur Mathias Gyóni identifica Dibiskos cu un kastru episcopal dependent de
Episcopia de Branitza (Braničevo)3. Răzvan Thodorescu vedea în Dibiskos un important centru cu „atribuţii de
control spiritual al vieţii religioase” din regiune4. Alexandru Madgearu consideră localitatea Dibiskos ca fiind doar
o parohie sufragană respectivei eparhii5. Stelian Brezeanu este de părerea că la Dibiskos funcţiona o episcopie
românească „asupra căreia se întindea autoritatea bisericii episcopale din Braničevo”6.
Majoritatea istoricilor care au studiat această problemă au văzut în numele Dibisiskos o formă coruptă a
celui de Dibiskos şi, plecând de la această constatare, au identificat în respectivul kastru episcopal reşedinţa unei
eparhii de rit oriental, care funcţiona pe malul stâng al Dunării inferioare. În ceea ce ne priveşte, considerăm că
funcţionarea unei episcopii în subordinea celei de Branitza (Braničevo) s-ar justifica numai dacă rangul ultimei ar fi
fost unul mitropolitan. Pentru epoca respectivă, un scaun mitropolitan subordonat unei arhiepiscopii este însă puţin
probabil. În consecinţă, având în vedere, statutul său de centru religios subordonat Episcopiei de Branitza
(Braničevo) avem serioase rezerve în a identifica în Dibiskos un scaun episcopal. Considerăm deci că în regiunile
dependente de el a funcţionat o structură ecleziastică inferioară episcopiei, probabil un arhidiaconat (protopopiat)
sau un exarhat.
Localizarea kastrului episcopal de la Dibisckos rămâne o problemă încă neelucidată. Unii istorici se
pronunţă pentru Jupa-Tibiscum (jud. Timiş), alţii pentru Timişoar, iar alţii pentru Cuvin-Kewe-Kovin (Serbia)7. În
opinia noastră, localizarea kastrului episcopal de la Dibiskos are puţină însemnătate. Important rămâne faptul că
nominalizarea lui confirmă existenţa unei organizări ecleziastice de rit răsăritean, situată pe malul nordic al
Dunării, în arealul Banatului actual, fără îndoială, anterioară momentului atestării.
Funcţionarea unei organizări băsericeşti în spaţiul bănăţean a fost consecinţa directă a intensei vieţi
religioase care pulsa aici la începutul secolului al XI-lea, realitate confirmată de sursele literare. Potrivit sursei
hagiografice Legenda Vita Sancti Gerardi, în epoca menţionată au fost întemeiate în regiunea Banatului cel puţin
două aşezăminte monahale de rit oriental, organizate pe principiile monahismului bizantin. Primul dintre cele două
lăcaşuri fusese întemeiat de ducele Achtum care, după ce „fusese botezat după credinţa grecească”, ridică în
reşedinţa sa de la Morisena „o mănăstire întru slava fericitului Ioan Botezătorul, punând acolo un stareţ şi
călugări greci, după rânduiala şi obiceiul acelora” 8. Al doilea lăcaş de cult a fost ctitorit de Chanadinus-Csanád,
care deşi fusese botezat de Ştefan I în rit apusean, ridică chiar pe locul biruinţei asupra lui Achtum, localizat la
Maidan9, o mănăstire închinată Sfântului Mucenic Gheorghe, punând acolo pe deja amintiţii monahi greci din
Mănăstirea Fericitului Ioan Botezătorul, împreună cu stareţul lor10. Pe acest fond religios, organizarea unei structuri
ecleziastice proprii nu mai reprezintă o surpriză.
Începuturile organizării bisericeşti în ducatul bănăţean trebuie legate indisolubil de adoptarea
creştinismului de Achtum. Conform Legendei Vita Sancti Gerardi, Acthum „fusese botezat după credinţa grecilor
în cetatea Vidinului” şi „primise puterea de la Greci (accepit autem potestatem a Graecis)”11.
Pasajul incriminat din Legenda Vita Sancti Gerardi a primit interpretări diferite din partea specialiştilor.
Unii dintre aceştia consideră că ducele bănăţean Achtum a primit creştinismul după cucerirea Vidinului de către
Basileios II, act datat în 1002, 1003 sau 1004, prilej cu care a primit şi legitimarea statutului său politic şi a puterii
sale din partea Bizanţului12. Alţi istorici susţin că sursa hagiografică în discuţie face o confuzie între bizantini şi
bulgari din cauza ritului lor oriental, şi, în baza acestei constatări consideră că Achtum s-a botezat în timpul
1
stăpânirii bulgare asupra Vidinului, respectiv anterior anilor 1001-1002, primindu-şi legitimarea puterii din partea
Ţaratului Bulgar13. În opinia unora dintre ei, alianţa Imperiului Bizantin cu Ungaria, încheiată prin anul 1000 şi
îndreptată împotriva Bulgariei, ar fi făcut imposibilă o alianţă a împăratului Basileios II cu Achtum, adversarul
regelui Ştefan I14.
Din punctul nostru de vedere, o creştinare a lui Achtum în timpul stăpânirii bulgare asupra Vidinului şi
gravitarea lui în orbita politică a Ţaratului Bulgar nu se susţine. Legenda Vita Sancti Gerardi face o distincţie clară
între ritul grecilor, adică ortodoxie, şi greci ca etnie, fapt care exclude posibilitatea unei confuzii făcută de autorul
lucrării între greci, respectiv bizantini, şi bulgari, aşa cum afirmă susţinătorii teoriei. În altă ordine de idei, Bizanţul,
chiar şi în epocile în care nu ajunsese marea putere din timpul lui Basileios II, a fost perceput drept centrul
Ortodoxiei şi de legitimare a puterii de către diverşi potentaţi din apropierea hotarelor sale. Creştinarea şefilor
unguri Termoutzes, Bulscu şi Gylas, sunt exemple grăitoare. Pe de altă parte, faptul că Imperiul Bizantin i-a
legitimat lui Achtum puterea în pofida alianţei sale cu Ungaria nu trebuie să surprindă. Asemenea demers politic nu
este unul singular în istoria diplomaţiei imperiale, ci dimpotrivă, el se înscrie între metodele consacrate ale acesteia.
În calitate de vasal al Bizanţului, ducatul bănăţean devenea un stat tampon la hotarul imperiului, dar şi un eventual
factor de presiune la adresa Ungariei. În sfârşit, ne punem întrebarea, cât de folositoare i-ar fi fost lui Achtum
alianţa cu Bulgaria, aflată din ultimii ani ai secolului al X-lea într-o defensivă continuă în conflictul cu Bizanţul şi
într-un proces de disoluţie teritorial-statală sub loviturile acestuia?
Momentul creştinării lui Achtum este dificil de stabilit. În ceea ce ne priveşte, pe baza celor precizate
suntem de părere că ducele bănăţean s-a creştinat la Vidin după cucerirea cetăţii de către Basileos II. În opinia
noastră, momentul convertirii lui Achtum s-a consumat la o dată cuprinsă între post 1002/1004, cea a cuceririi
Vidinului de bizantini, şi ante 1019, a atestării organizării ecleziastice de la Dibiskos, cel mai probabil, mai
apropiată de ultimul an al intervalului. Ne bazăm această opinie pe o informaţie cuprinsă în aceeaşi sursă
hagiografică, Legenda Vita Sancti Gerardi, care relatând evenimentele din prin anii 1028-1030 consemnează faptul
că la data respectivă, Achtum „nu era încă îndeajuns de întărit în credinţa creştină”15, informaţie care permite
concluzia următoare: convertirea acestuia avusese loc doar cu puţin timp în urmă.
Odată devenit vasal al Bizanţului, ducelui bănăţean i se recunoştea un statut politico-juridic asemănător
celui al omologilor săi din principatele Diocleea (Zeta), Rascia, Zachlumia, Croaţia şi Bosnia, vasale ale imperiului
din 1018. Printr-o asemenea măsură, Basileios II securiza frontiera imperiului cu Ungaria, creând un adevărat
cordon strategic, care se întindea din nordul Dunării bănăţene până pe coasta dalmaţiei, alcătuit din formaţiuni
politice vasale Constantinopolului dispuse între hotarul acestuia şi regatul arpadian.
Cu titlu de ipoteză, considerăm că odată cu creştinarea lui Achtum, nu este exclus ca patriarhul ecumenic să
fi hirotonisit şi un ierarh ortodox care să organizeze Biserica locală. Informaţii certe în acest sens nu avem însă, dar
existenţa unei reşedinţe episcopale presupune şi funcţionarea unui titular al scaunului respectiv.
Nu cunoaştem cât timp a funcţionat prezumtiva Episcopie de Dibiskos. Credem că existenţa sa a fost una
foarte scurtă. Foarte probabil, odată cu organizarea Arhiepiscopiei de Ochrida scaunul episcopal de la Dibiskos a
fost coborât într-o structură de rang inferior şi pusă sub jurisdicţia Episcopiei de Branitza (Braničevo). Nu este
exclus ca măsura să fi avut ca scop şi menajarea susceptibilităţilor Ungariei.
Nici cât a funcţionat structura ecleziastică, ce a succedat eparhiei bănăţene, nu putem preciza cu exactitate,
ci doar formula o serie de ipoteze. Unii istorici stabilesc un raport de determinare directă între încetarea funcţionării
sale şi expansiunea maghiară în Banat, soldată cu suprimarea lui Achtum, acţiune datată prin 1028-103016.
Argumentul invocat de unii dintre aceştia este dispariţia după această dată a centrului ecleziastic de la Dibiskos din
sursele patriarhale.
Câteva precizări considerăm că se impun însă în legătură cu acest aspect. În primul rând, argumentul
dispariţiei din sursele patriarhale a centrului ecleziastic bănăţean după 1028-1030 nu poate fi invocat, întrucât
singura sa menţionare nu este decât cea din 1019. Nici cucerirea maghiară a Banatului nu poate fi invocată drept un
argument irefutabil. Cunoaştem din Legenda Vita Sancti Gerardi că în această fază a ofensivei maghiare s-a produs
doar o substituire de conducători, a lui Achtum, ostil lui Ştefan I, cu Chanadinus (Csanád), fidel suveranului
maghiar, context în care confesiunea orientală nu a avut de suferit. Singura măsură luată în plan religios de
Chanadinus (Csanád) a fost transferarea călugărilor de rit oriental din Mănăstirea Sfântul Ioan Botezătorul din
Morisena într-un alt lăcaş de cult, acum ridicat, Mănăstirea Sfântul Gheorghe din Oroszlamos (Maidan-Serbia),
acţiune datată de unii istorici prin anii 1030-103517.
După părerea noastră, sfârşitul centrului religios de rit oriental de la Dibiskos, dacă el se va fi produs într-
adevăr în această epocă şi în conjunctura arătată, trebuie pus în legătură directă cu organizarea în rit apusean a
Bisericii locale o dată cu constiturea Episcopiei catolice de la Cenad prin 1030-1035, care îşi va fi extins jurisdicţia
asupra tuturor teritoriilor ale fostului ducat. Nu putem exclude însă nici posibilitatea ca organizarea ecleziastică de
la Dibiskos să fi fost subordonată Mitropoliei ortodoxe a Tourkiei (Ungariei), care tocmai în această epocă îşi face
apariţia în sursele patriarhale18. În sfârşit, cea mai simplă posibilitate este aceea ca centrul de la Dibiskos să fi
rămas în continuare sub jurisdicţia Episcopiei de Branitza (Braničevo), absenţa lui din actele patriarhale fiind pur şi
simplu consecinţa faptului ca acestea nu au mai înregistat structurile ecleziastice subordonate marilor eparhii.
2
 *
Finalizarea prezentului demers ne permite concluzia că la începutul secolului al XI-lea în Banat a
funcţionat un centru ecleziastic la Dibiskos. Subordonarea acestuia faţă de Episcopia de Branitza (Braničevo),
exclude posibilitatea ca el să fi funcţionat ca o episcopie.

Summary

Was there a diocese of eastern rite in Dibiskos, at the beginning of the 11th century?
In 1019 Emperor Basil II issued a document mentioning the castle from Dibiskos in Banat among the
castles subordinated to the Diocese of Branitza (Braničevo). Most of the historians stated there was a diocese at
Dibiskos. Its subordination to the Diocese of Branitza (Braničevo) excludes such a possibility. But we might admit
that at the beginning of the 11th century there was an ecclesiastical center at Dibiskos in Banat which was inferior to
the diocese.

NOTE

1. H. Gelzer, Ungerdruckte und wenig Bistümerverzeichnisse der orientalischen Kirche, II, „Byzantinische Zeitschrift”, II, 1893, p. 42-46; Fr. Dölger,
Regesten des Kaiserurkunden des Oströmischen Reiches von 565-1453, 1. Teil, 2. Halband: Regesten von 867-1025, zweite auflace
neu bearbeitet Andreas E. Müller, München, 2003, reg. 806-807.
2. Ibidem, p. 43; Ibidem, reg. 806; M. Gyóni, L’évêché vlaque de l’archevêché bulgare d’Achris aux XIe-XIVe siècles, „Études Slaves et Roumaines”, I, 1948,
3, p. 151; I.D. Suciu, R. Constantinescu, Documente privitoare la istoria Mitropoliei Banatului, vol. I, Timişoara, 1980, p. 18.
3. M. Gyóni, op. cit., p. 151.
4. R. Theodorescu, Byzance, Balkans, Occident dans la civilisation roumaine aux Xe-XIIe siècles; „Chaiers de la civilisation médiévale”, XV, 1972, 60, p. 268
(în continuare: Byzance, Balkans, Occident).
5. Al. Madgearu, Organizarea bisericească la Dunărea de Jos în perioada 971-1020, „Studii şi Materiale de Istorie Medie”, XIX, 2001, p. 17-19 (în
continuare: Organizarea bisericească); Al. Madgearu, The Church organization at the Lower Danube between 971 and 1020,
„Études Byzantines et Post-Byzantines”, vol. IV, Iaşi, 2001, p. 80-83 (în continuare: The Church organization).
6. S. Brezeanu, Istoria Inperiului Bizantin, Bucureşti, 2007, p. 227.
7. Gy. Székely, La Hongrie et Byzance aux Xe-XIIe siècles, „Acta Historica Academiae Scientiarum Hungaricae, XIII, 1967, 3-4, p. 302; R. Theodorescu,
Byzance, Balkans, Occident, p. 268; Al. Madgearu, Organizarea bisericească, p. 17-19; Al. Madgearu, The Church organization, p.
81-83; S. Brezeanu, op. cit., p. 227.
8. Viaţa Sfântului Gerard de Cenad (I. Legenda major. Vita Sancti Gerardi, Moresanae ecclesiae episcopi †1046), recensiune completă, cu miracula şi
translatio (1381), I.D. Suciu, R. Constantinescu, Documente privitoare la istoria Mitropoliei Banatului, vol. I, Timişoara, 1980, § 10
(în continuare, Viaţa Sfântului Gerard).
9. I. Haţegan, Ligia Boldea, D. Ţeicu, Cronologia Banatului, vol. II/1: Banatul între 934-1552, Timişoara, 2006, p. 17-18.
10. Viaţa Sfântului Gerard, § 10.
11. Ibidem.
12. N.A. Oikonomidès, À propos de relations ecclésiastiques entre Byzance et la Hongrie au XIe siècle: Le métropolite de Turquie, „Revue des Études Sud-
Est Européennes”, IX, 1971, 3, p. 532.
13. R. Theodorescu, Byzance, Balkans, Occident, p. 262, 267.
14. Al. Madgearu, Organizarea bisericească, p. 16; Al. Madgearu, The Church organization, p. 80.
15. Viaţa Sfântului Gerard, § 10.
16. S. Brezeanu, op. cit., p. 227; I. Haţegan, Ligia Boldea, D. Ţeicu, op. cit., p. 17.
17. I. Haţegan, Ligia Boldea, D. Ţeicu, op. cit., p. 18.
18. V. Grumel, Les regestes des actes du patriarcat de Constantinople, vol. I: Les actes des patriarches, fasc.2: Les regestes de 715 à 1043, Paris, 1936, reg.
835.