Oraşul muntenesc – un spaţiu al ambiţiilor politice

Muntenia, a fost denumirea care apare pentru prima dată în cronicile primilor
domnitori moldoveni. Prin Muntenia se ȋnțelegea întregul teritoriu al Țării Românești,
probabil datorită faptului că în regiunile învecinate cu Moldova, densitatea populației era mult
mai mare în zona de deal și de munte.
Zonele de câmpie din Muntenia fiind foarte puțin populate datorită vastelor păduri ale
Teleormanului și ale Vlăsiei care se ȋntindeau de la râul Olt până pe teritoriul Bucureștiului de
astăzi și a Bărăganului, în care predomina la acea vreme vegetația de stepă, care se termina
brusc spre sud cu întinderi de nisipuri mișcătoare apoi mlaștinoase în jurul Dunării.
Muntenia este regiunea din sudul României care a format împreună cu Oltenia
principatul medieval al Țării Românești, începând cu domnia lui Basarab I sau după alți
istorici, a lui Vladislav I (Vlaicu Voda) și până la unirea principatelor (1859). (C.C. Giurescu,
Dinu C, 1976 )
Teritoriul Munteniei era locuit în antichitate de triburile Geților (getae), care erau
popor de neam tracic.
Istoricul antic Strabo susținea că "dacii și geții vorbesc aceeași limbă". Herodot îi
introduce în istorie cu următoarea mențiune: "Geții sunt cei mai bărbați, și mai drepți dintre
traci". (C.C. Giurescu, Dinu C, 1976)
În jurul anului 340 î.e.n. deoarece geții din dreapta Dunării au devenit dependenți de
Macedonia, regii macedoneni formulează pretenții de supremație și asupra geților din nordul
Dunării, însă, încercările lui Alexandru cel Mare (335 î.e.n. și 327 î.e.n. ) și Lisimah (310
î.e.n. ) de a-i supune, rămân fără rezultat. ( Leonid Boicu, 1986 )
Mai târziu, geții duc lupte cu bastarnii (popor germano-celtic), care între anii 200 și
100 î.e.n. ocupă poalele nord-estice ale Munților Carpați și malurile Nistrului.
Evenimentele mai însemnate în evoluţia domniei munteneşti au fost marcate şi prin
monumente, dar în care fastul nu a avut un evident sens programatic, cum s-a întâmplat în
lumea balcanică, datorită condiţiilor istorice şi politice diferite; monumentele care adăposteau
instituţiile statelor balcanice - arhiepiscopii, biserici de curte, necropole - au fost construite
astfel încât să reprezinte simboluri ale convertirii poporului la creştinism şi ale întemeierii de
stat prin supunerea unor teritorii imperiale. (C.C. Giurescu, Dinu C, 1976)
 Monarhii balcanici şi cei unguri primiseră coroane de la Papă, odată cu dreptul
acordat Bisericilor locale de a crea episcopate, cu scopul de a consolida creştinismul în aceste
proaspăt-convertite naţiuni.
Epitetele superlative utilizate de patriarh pentru a-l caracteriza pe domnul muntean:
eugenēstatos, eudoxotatos, eutyhēstatos, phronēmostatos, andrikotatos, au fost răsunătoare,
reflectând nivelul înalt al etichetei instituţiei voievodale în Muntenia, ele constituind parte din
protocolul general ce îi era adresat, de cancelaria bizantină, unui principe creştin autocrat.
Adresarea patriarhului Constantinopolului către voievodul muntean, numindu-l „întru
Duhul Sfânt prea adevărat fiu” arată cu certitudine credinţa ortodoxă a acestuia din urmă.
( Leonid Boicu, 1986 )
Formula se regăseşte, de pildă, şi la Patriarhul Paisie al Ierusalimului în adresarea
către Matei Basarab: „fiu preaiubit şi preadorit întru Duhul Sfânt al smereniei noastre “.
Ori, ţările române, la momentul constituirii lor, nu se aflau în situaţia unei recente
convertiri.
De altfel, neprimind titluri monarhice şi coroane, în mod oficial, de la vreo putere
suverană politică sau religioasă, ele nu şi-au putut dezvolta un cult monarhic tipic, ci cultul
domnitorului s-a bazat pe autonomia şi autocraţia recunoscute prin victorii militare, ca şi pe
tradiţia bizantină adoptată ca model instituţional şi menţinută în special datorită afilierii
Bisericilor române la Patriarhia Constantinopolului.
Odată cu înfiinţarea, ratificată de către Patriarhia constantinopolitană, a Mitropoliei
Ungrovlahiei şi în urma căderii majorităţii formaţiunilor statale balcanice sub turci, Ţara
Românească a dobândit o întâietate în ierarhia federaţilor imperiului bizantin, statut pe care
Moldova nu îl avea încă, în anii 1391-1397, interval în care Bizanţul nu l-a recunoscut pe
mitropolitul moldovean ales prin intervenţia voievodului Petru Muşat. ( Elisabeta Negrău,
2011)
Momentul de apogeu al acestei perioade de afirmare a Valahiei l-ar constitui
„despotia” autointitulată a lui Mircea cel Bătrân pe care voievodul o uzurpase după acelaşi
principiu de care se folosiseră şi slavii balcanici, acela al cuceririi unui teritoriu imperial, în
cazul nostru, al unuia federat imperiului, despotatul dobrogean al bulgarului Dobrotici.
Titlul lui Mircea nu a fost consemnat nicăieri în Bizanţ; de altfel, el a fost utilizat,
abil, numai în acte interne sau adresate unor suverani occidentali şi evocat misterios în ctitoria
sa, Cozia, sub forma stemei Paleologilor în decoraţia sculptată a bisericii şi pe propriile sale
veşminte (fig. 1). ( Elisabeta Negrău,2011)
 Fig.1 Reprezentarea acvilei bicefale pe veşminte, portretul ctitorului mănăstirii Cozia, voievodul Mircea cel Bătrân

În Ţara Românească după momentul domniei lui Mircea cel Bătrân, urmează, pentru
o jumătate de secol, o perioadă relativ neutră din punctul de vedere al evoluţiei instituţiei
domniei; luptele dese pentru ocuparea tronului şi efemeritatea domnitorilor, dintre care unii
Basarabi nelegitimi sau uzurpatori, sunt întâmpinate de un context politic general mult agravat
de creşterea hegemoniei otomane în Balcani, culminată de momentul cuceririi integrale a
Bizanţului.
Mulţi domnitori munteni ai acestui interval aleg să accepte condiţiile hegemoniei
impuse de noul constituit Imperiu otoman.
Cu toate acestea, sunt numeroase cazurile documentelor interne în care se pretinde că
voievodul valah ar conduce o „împărăţie”. ( Elisabeta Negrău, 2011)
Bibliografie

1. C.C. Giurescu, Dinu C., „ Istoria românilor” , vol. II, Bucureşti, 1976
2. Elisabeta Negrău, „ Cultul suveranului sud-est european şi cazul Ţării Româneşti. O
perspectivă artistică „Editura Lumen, Iaşi, 2011
3. Leonid Boicu, „ Principatele Române ȋn raporturile politice internaţionale. Secolul al
XVIII-lea”, Iaşi, 1986