Particularitățile contabilității în Spania

Evoluția sistemului contabil spaniol În Spania, contabilitatea a evoluat încet datorită

economiei de tip individual şi familial.
De-abia integrarea acesteia în Comunitatea Europeană ameliorează economia şi
implicit contabilitatea. Prima reglementare contabilă spaniolă este reprezentată de
Codul de Comerţ din 1829. Acesta obligă întreprinderile să aibă o contabilitate fără a
le pretinde publicarea de informaţii,solicitarea acestora facîndu-se abia după anul
1885. Planul general de conturi se introduce numai în 1973, fiind unul de inspiraţie
franceză. Ulterior au fost adoptate directivele europene, iar din 1989 se introduce un
nou plan contabil. Acesta cuprinde principiile contabile, nomenclatorul conturilor,
definiţii şi relaţiile contabile, conturile anuale şi normele de evaluare. Reglementările
contabile spaniole sunt influenţate puternic de fiscalitate. Impozitul pe profit este de
20-35%, iar taxa pe valoare adăugată este de 3-15%. Economia spaniolă s-a bazat
multă vreme pe întreprinderile individuale, ostile la deschiderea de capital. De aceea
pe plan contabil, s-a recurs foarte puţin la tehnici evoluate, asta deoarece nu existau
utilizatori externi ai informaţiei financiare, iar proprietarii puteau recurge la o
evaluare simplă.
Gestionarea profesiei contabile spaniole
Gestionarea profesiei contabile spaniole se face de către Institutul de contabilitate şi
audit al conturilor care depinde de Ministerul Economiei şi Finanţelor. Acesta emite
norme contabile, controlează profesia, întocmeşte Registrul Oficial al auditorilor.
Există, de asemenea şi trei organizaţii private care au tangenţe cu organizarea şi
gestionarea profesiei contabile:
 Institutul de auditori-cenzori de conturi;
 Registrul economiştilor auditori;
 Registrul auditorilor comerciali calificaţi.
Caracteristicie principale ale contabilităţii spaniole
Există două caracteristici principale la care se rezumă contabilitatea Spaniei:
 este integrată în sistemul european de contabilitate, aplicînd definiţiile şi
normele stabilite de acest sistem;
 constituie o schemă deschisă de contabilitate, renunţînd la principiul partidei
duble şi concentrîndu-se pe cuantificarea activităţii productive totale.
Dispoziţii generale privind situaţiile financiare
Dezvoltarea exponenţială a turismului în anul 1960 a marcat o însănătoşire financiară
a întreprinderilor, cît şi o lansare masivă de investiţii. Toate societăţile comerciale, cît
şi alte persoane juridice întocmesc situaţii financiare anuale care cuprind: bilanţ, cont
de profit şi pierdere, modificările capitalului propriu, situaţia fluxurilor trezoreriei,
note explicative. Situaţiile anuale oferă o imagine fidelă a activelor, datoriilor,
poziţiei financiare, ele constituind un tot unitar.
Particularităţi
În Spania lipsesc standardele naţinale de raportare financiară şi drept bază este
considerat
SIRF 1 ” Prezentarea rapoartelor financiare”. Dările de seamă au devenit obligatorii
din momentul intrării în vigoare a Legii cu privire la reforma comercială şi reflectă
starea financiară a grupului de întreprinderi. Toate rapoartele financiare spaniole
trebuie înregistrate la un organ special - Registrul Companiilor. În Spania
contabilitatea are un caracter conservativ şi se află în strânsă legătură cu legislaţia
fiscală. Aceasta se explică prin faptul că în economie predomină întreprinderile de
business mic şi mijlociu. Majoritatea companiilor sunt închise pentru investitorii
potenţiali şi cu atât mai mult pentru a transmite controlul asupra activităţiilor . Din
această cauză, utilizatorii externi principali ai dărilor de seamă sunt organele fiscale şi
băncile care efectuează finanţarea. Pentru bănci, darea de seamă contabilă nu este un
factor determinant la luarea deciziei cu privire la creditare, de aceea utilizatorii
principali ai dărilor de seamă sunt, de fapt, organele fiscale, ce determină constituirea
sistemului de evidenţă şi principiile lui metodologice. Reflectarea în evidenţa
Spaniei:
 Mijloace fixe - se iau la evidenţă conform valorii iniţiale, totodată ea poate să
conţină cheltuieli financiare legate de procurarea activelor;
 Amortizarea - se calculează prin metoda liniară, în acelaşi timp normele de
amortizare nu coincid cu cele prevăzute de legislaţia fiscală;
 Investiţii financiare pe termen lung - se estimează conform costului cu
reevaluare privind regula estimării mai mici.
 Particularitățile contabilității în Italia
Instituțiile de normalizare contabilă din Italia Astăzi, profesia contabilă italiană este
organizată de două institute:
1. Consiglio Nazionale dei Ragionieri e Periti Commerciali;
2. Consiglio Nazionale dei Dottori Commercialisti e Esperti Contabili
(CNDCEC).
Organismul Italian de Contabilitate (OIC) Pe 27 noiembrie 2001 s-a înfiintat o nouă
instituție mandatată cu normalizarea contabilității: „Organismul Italian de
Contabilitate” (L’Organismo Italiano di Contabilità: OIC). Acest organism este o
autoritate administrativă neguvernamentală, cu statutul juridic al unei fundații, în care
sunt reprezentați toti actorii interesați de informa ția contabilă: profesia contabilă,
preparatorii de conturi (sindicatele profesionale), analiștii financiari, bursa,
administrația publică etc. OIC s-a născut din necesitatea, resimțită de principalele
partide italiene publice și private, să stabilească un organism national standard
reprezentativ, capabil să-și exprime în mod coeziv organismele naționale în
contabilitate. În desfășurarea activităților sale, OIC prevede:
 adoptarea standardelor de contabilitate pentru întocmirea situațiilor financiare
ale companiilor private, non-profit și publice pentru care nu se aplică IAS;
 oferirea sprijinului în legatura cu aplicarea standardelor internaționale de
contabilitate în Italia, lucrând în stransă colaborare cu EFRAG, IASB și alte
organisme standard europene;
 asistarea legiuitorului la emiterea reglementarilor privind serviciile de
contabilitate și servicii conexe;
 promovarea culturii contabile.
Misiunea Organismului Italian de Contabilitate OIC este conceput pentru a pregăti
principiile contabile pentru întocmirea situa țiilor financiare și al conturilor
consolidate ale companiilor, precum și a bugetelor și conturilor finale ale companiilor
non-profit și ale administrațiilor publice, naționale și locale. OIC coordonează
activitațile sale cu activitațile altor "organisme de standardizare" în Europa, în
conformitate cu legile și reglementările contabile, ofera de asemenea suport tehnic în
Italia în legatura cu aplicarea standardelor internaționale de contabilitate și directivele
de contabilitate. OIC, de asemenea, își propune să ofere colaborare pentru legiuitorul
național atunci când adoptă standarde de contabilitate, în scopul de a facilita ajustarea
rapidă și precisaă a disciplinei în materie bugetară cu directivele europene și
standardele internaționale de contabilitate aprobate prin Comisia Europeană și
propune promovarea culturii, prin adoptarea unor documente contabile și de cercetare
în acest domeniu și prin organizarea de conferințe, seminarii și întâlniri de studiu.
Cadrul contabil general din Italia În mediul de afaceri al fiecărei țări se regăsesc două
funcții de bază, respectiv funcția comercială care realizează conexiunea dintre
întreprinderi și mediul extern, prin activități precum vânzarea și achiziționarea de
bunuri și servicii și funcția industrială sau tehnica care se regăse ște în activită țile din
interiorul întreprinderilor și anume producția. Sistemul contabil italian adoptă cele
două metode contabile, specifice celor două funcții împărțindu-se în contabilitatea
generală și contabilitatea de gestiune. Contabilitatea generală înregistrează toate
evenimentele administrative care au avut loc între entitate și mediul extern. Datele
colectate doar cele acceptate, în conformitate cu reguli stricte formale. Contabilitatea
de gestiune sau analitică înregistrează doar faptele de management intern. Datele pot
fi analitice, reclasificând costurile și veniturile recunoscute în conturile generale și
pot fi calculate sau prestabilite.
Întocmirea situațiilor financiare anuale Situațile financiare sunt un document
contabil, elaborat și semnat de către administratori, la sfarșitul fiecărui an fiscal, care
determină rezultatul economic al exercițiului financiar și scoate în evidența situația
patrimonială și financiară a întreprinderii. Întocmirea situațiilor financiare conform
Codului Civil Codul civil spune că administratorii trebuie să întocmească situațiile
financiare, fiind constituit din bilanț (stato patrimoniale), contul de profit și pierdere
(Conto economico), și nota. Situațiile financiare trebuie redate cu claritate și trebuie
să reprezinte în mod real și corect situația patrimonială ți financiară a întreprinderii și
rezultatul exercițiului. Dacă informațiile cerute prin dispozițiile legale nu sunt
suficiente, trebuie furnizate informații suplimentare. Situațiile financiare trebuie să fie
redate în euro, fără zecimale, cu excepția notei. La redactarea situațiilor financiare
trebuie să se țină cont, conform codului civil, de:
 evaluarea elementelor trebuie să se facă după principiul prudenței și principiul
continuității activității, dar și ținând cont de funcția economică al elementului,
de activ sau de pasiv
 se poate indica exclusiv profitul realizat la data închiderii exercițiului
Bilanțul (STATO PATRIMONIALE) Bilanțul este unul dintre documentele de
constituire ale situațiilor financiare. Acesta define ște activele unei societăți la un
moment identificat ca inchiderea exercițiului. Schema bilanțului este organizată
astfel: Activul bilanțului este divizat în 4 clase principale: A. CAPITAL NEVĂRSAT
(CREDITI VERSO SOCI), B. IMOBILIZĂRI (IMOBILIZZAZIONI), C. ACTIV
CIRCULANT (ATTIVO CIRCULANTE), D. REGULARIZĂRI (RATEI E
RISCONTI). Clasificarea valorilor patrimoniale de activ se face după destinație.
Acest fapt este demonstrat de separarea creditelor în: credite considerate imobilizări
financiare (deci de origine financiară) care sunt datorate în termen de un an și credite
considerate active circulante (de origine comercială) în perioada de peste un an.
Valoarea totala a investițiilor exigibile la un moment dat (active circulante + active
imobilizate) exploatate pentru o perioada scurtă de timp, deoarece, fiind destinate
unei rapide utilizări productive sau sa fie ușor vândute/colectate, se intorc sub formă
de bani pe termen scurt, în mai pu țin de un an. În cadru acestui agregat se face
distincția între: lichiditate imediată, lichiditate întarziată și stocuri. Pasivul bilanțului
este divizat în 5 clase principale: A. CAPITALUL SOCIAL (PATRIMONIO
NETTO), B. PROVIZIOANE PENTRU RISCURI ȘI CHELTUIELI (FONDO PER
RISCHI E ONERI), C. PROVIZIOANE PENTRU ÎNCETAREA CONTRACTULUI
DE MUNCA (TRATTAMENTO DI FINE RAPPORTO DI LAVORO
SUBORDINATO ), D. DATORII (DEBITI), E. REGULARIZĂRI (RATEI E
RISCONTI), iar clasificarea se face după “natura” surselor de finantare. Compania
acoperă investițiile sale, cu diferite surse de finanțare, caracterizate prin diverse
forme de "obligațiuni". Datoriile și capitalurile proprii sunt surse de investiții. Indică,
deci, de către cine (proprietar sau terța parte) și în ce măsura a fost furnizat capitalul
necesar pentru finanțarea activitaților sale. Că activele, pasivele sunt, de asemenea,
diferențiate în funcție de scadența lor (exigibilitate) în datorii curente și datorii pe
termen lung.
Contul de profit și pierdere (CONTO ECONOMICO) Contul de profit și pierdere este
”documentul component al situațiilor financiare ce pune în contrast cheltuielile și
veniturile aferente perioadei contabile, prezintă rezultatele economice ale exercitțului
finaciar, măsurând, astfel, mărirea sau micșorarea capitalului net al întreprinderii
suferit ca urmare a managementului”. În special, contul de profit și pierdere permite:
 identificarea tuturor factorilor care au participat în ciclul de gestionare și verificarea
a modului în care au contribuit la posturile de venituri de exploatare din bilanț;  sa
identifice rezultatele parțiale pe toate fazele de management în care pot fi defalcate în
activitatea întreprinderii;  identificarea, ca o prima aproximare, responsabilităților
fiecarui manager (șefii de departamente). Prezentarea contului de profit și pierdere
ține cont de faptul că structurarea se realizează după natura cheltuielilor și veniturilor,
preferându-se forma listă. Structura sa generală este prezentată în cele ce urmează :
Contul de profit și pierdere (Conto economico) A. Venituri din exploatare (Valore
della produzione)
B. Cheltuieli din exploatare (Costi della produzione) Rezultatul exploatării (A-B)
(Differenza tra valore e costi della produzione) C. Venituri și cheltuieli financiare
(Proventi e oneri finanziari) D. Corectările de valori privind imobilizările financiare
și titlurile de plasamente înscriseîn activul circulant (Rettifiche di valore di attivit
finanziarie) E. Venituri și cheltuieli excepționale (Proventi e oneri straordinari)
Rezultatul înaintea impozitării (A – B ± C ± D ± E) (Risultato prima delle imposte)
Impozitul privind rezultatul exercițiului (Imposte sul reddito dell’esercisio)
Rezultatul net al exercițiului (Risultato dell’esercizio) Corectarile de valoare din
motive fiscale (Rettifiche di valore operate esclusivamento in applicazione di norme
tributarie) Donații la fondul de rezervă, cu caracter fiscal (Accantonamenti operati
esclusivamente in applicazione di norme tributarie) Beneficiul/pierderea exercițiului
(Utile/perdita dell’esercizio).