MODULUL 13

COOPERAREA ECONOMICĂ INTERNAŢIONALĂ

Obiective educaţionale
Acestă temă are ca obiectiv cunoaşterea şi înţelegerea conceptului de
cooperare economică internaţională, şi implicit a faptului că nici o firmă - ţară a lumii
contemporane, indiferent de gradul de dezvoltare economic şi tehnologic, nu poate
evolua fără conlucrări cu parteneri externi

Cuvinte cheie:

Cooperarea economică internaţională

Cooperarea în cercetare dezvoltare
Cooperarea industrială

Cuprinsul Modulului:
13.1 Cooperarea în cercetare dezvoltare
13.2 Cooperarea industrială

EXPUNEREA DETALIATĂ A TEMEI

13.1 COOPERAREA ÎN CERCETARE DEZVOLTARE

În prezent, la nivelul economiei mondiale asistăm la o adevărată revoluţie
tehnico – ştiinţifică care antrenează noi trăsături şi mutaţii de ordin calitativ în tot ce
înseamnă cercetare – dezvoltare. Această revoluţie reprezintă motorul dezvoltării
economice la nivel mondial, având ca finalitate creşterea interdependenţelor economice
mondiale. Principalele obiective urmărite în acest domeniu sunt: diversificarea
producţiei şi exportului, sporirea gradului de valorificare a resurselor, introducerea unor
noi tehnologii şi reducerea consumului de materii prime, creşterea productivităţii şi
reducerea costurilor, realizarea unor cercetări cu grad mare de complexitate,accesul la
tehnologiile de vârf, dezvoltarea sistemului naţional de cercetare, optimizarea procesului
de transport etc.
Această cooperare în cercetare se manifestă prin :
 programe şi instituţii comune de cercetare
 schimbul de informaţii şi asistenţă de specialitate.

Programe şi instituţii comune de dezvoltare

a) Programele comune de cercetare – se manifestă între parteneri din ţări
diferite, care convin să realizeze în comun activităţi de cercetare – dezvoltare pentru un
anumit domeniu sau pentru o anumită temă, pentru o anumită durată de timp. Aceste
programe se pot realiza între unităţi specializate cu profil similar, cu profil diferit sau
între unităţi de cercetare şi firme de producţie. În practică, programele de cercetare –
dezvoltare se pot concretiza în următoarele formule organizatorice:
- cercetări efectuate separat pe faze sau părţi ale proiectului, diferenţele de
contribuţie ale cooperanţilor fiind lichidate în valută
- cercetări comune, realizate pe diferite căi.
Principalele avantaje pe care le oferă aceste programe sunt: reducerea relativă a
 cheltuielilor de cercetare – dezvoltare, reducerea timpului de realizare a investiţiilor
şi reducerea efectelor uzurii morale, realizarea unor cercetări cu grad mare de
complexitate care presupun conjugarea eforturilor, obţinerea unor informaţii tehnico
– ştiinţifice în timp util, reducerea cheltuielilor valutare pentru obţinerea de
informaţii utile, perfecţionarea cercetării – dezvoltării în funcţie de capacitatea de
absorţie a pieţei acestor bunuri.

Programele comune de cercetare - dezvoltare pot îmbrăca trei forme:

Antrepriza de lucrări tehnico – ştiinţifice - în care antreprenorul realizează
cercetări la comandă pentru ordonator; impulsul este dat de ordonator care lansează
cererea de ofertă datorită unor nevoi ale sale şi a lipsei de lichidităţi pentru realizarea
unei cercetări proprii.

Cercetări în comun - în care ambii partenerii au un rol activ, unul fiind

inventatorul, celălalt dispunând de resursele necesare pentru dezvoltarea şi aplicarea
invenţiei; în cadrul acestei forme apar probleme legate de stabilirea locului şi rolului
fiecăruia în afacere, modul de repartizare a cheltuielilor şi de reglementarea dreptului de
proprietate individuală.
Consorţiile tehnico – ştiinţifice - au la bază contractul dintre parteneri cu un
mare potenţial de cercetare, în vederea realizării unor comenzi primite de la terţi;
această formă ridică probleme de natura reglementărilor legislative precare, de poziţiile
partenerilor cooperanţi care trebuie să fie sensibil egale şi de libertatea deplină de intrare
şi ieşire din consorţiu.
La baza acestei afaceri stă contractul de afacere comun în care apar drepturile şi
obligaţiile cooperanţilor. Problemele ce apar la contractare ţin de dificultăţile rezultate
din natura creaţiei ştiinţifice; astfel, nu se pot oferi garanţii ferme de realizare a
obiectivului şi obligaţiile părţilor nu pot fi riguros măsurate / determinate (părţile se
obligă să facă tot ce pot pentru realizarea descoperirii respective). Cu toate acestea, este
absolut necesar un control reciproc şi un schimb de informaţii permanent, astfel încât
împărţirea rezultatelor să se facă în funcţie de contribuţia efectivă a fiecăruia la
realizarea obiectivului.
Aceste programe de cercetare sunt larg răspândite, fiind încurajate de
organismele internaţionale, printre care ONU prin Conferinţa pentru Securitate şi
Cooperare Economică; dintre cele mai importante proiecte amintim: Euraka (Programul
european de cooperare în domeniul cercetării), Esprit (Programul stratregic european de
cercetare – dezvoltare în domeniul tehnologiilor informaticii), Erasmus (Programul
Comunităţilor Europene privind schimburile universitare cu studenţii) etc.
b) Instituţiile comune de cercetare - ca expresie a unei cooperări organice,
îmbracă forma unor laboratoare, centre, instituţii, filiale, etc, care au ca obiectiv de bază
realizarea unor acte de cercetare, la nivel micro sau macro – economic, în forma bi- sau
multilaterală. Avantajele posibile rezultă din reunirea potenţialelor de cercetare, a
specialiştilor din domenii diferite, astfel putându-se rezolva anumite discrepanţe în
repartiţia teritorială a resurselor. Formele concrete pe care le îmbracă aceste instituţii
sunt:
Instituţiile sucursale – sunt constituite prin contribuţia unor firme care
cooperează în anumite domenii; ele nu au personalitate juridică şi nici gestiune proprie.
Instituţie autonomă – este constituită prin vărsămintele de capital ale
cooperanţilor, având personalitate juridică proprie, fiind înregistrată în una dintre ţări;
acest tip de instituţie îşi desfăşoară activitatea pe bază de comenzi.
Desfăşurarea cercetării în formele prezentate anterior a început să capete o
importanţă tot mai mare odată cu dezvoltarea de ansamblu a societăţii umane.
Schimbul de informaţii şi asistenţă de specialitate
a) Schimbul de informaţii tehnico-ştiinţifice - reprezintă o formă de cooperare
deosebit de răspândită între instituţiile specializate şi cu activităţi înrudite, fiind legată
de formele de cooperare din alte domenii, mai ales din producţie. Aceasta îmbracă două
variante:
Schimb bilateral de informaţii – este o formă care se realizează treptat şi în care
alegerea partenerului are o importanţă decisivă, la baza sa aflându-se un contract
preliminar (în care clauza de păstrare a secretului are o importanţă majoră). Schimbul de
informaţii poate fi legat de planul şi direcţia de cercetare – dezvoltare, de îndeplinirea
graficului cercetării, de domeniile de aplicare ale descoperirilor, de organizarea practică
a cercetării şi de formele de finanţare a acesteia. Eficienţa acestui act de cooperare este
ridicată, fiind reflectarea faptului că dacă productivitatea muncii creşte, sporeşte şi
competitivitatea, se extinde producţia etc.
Schimbul multilateral – se realizează prin organisme colective specializate în
culegerea şi transmiterea informaţiilor, cu efecte benefice pentru fiecare membru; dintre
aceste organisme amintim câteva: Federaţia Internaţională de Documentare, Institutul
Internaţional al Patentelor, Centrul European de Cercetări Cosmice etc
b) Asistenţa tehnică de specialitate - este o variantă a cooperării în cercetare
dezvoltare ce se poate practica în următoarele forme:
- prin sistemul de organisme ale ONU
- pe plan bilateral, la nivel guvernamental sau microeconomic.
Cooperarea desfăşurată în domeniul cercetării dezvoltării a cunoscut o
dezvoltare fără precedent după anii 80 ca urmare a intereselor comune a părţilor
implicate, a creşterii competitivităţii internaţionale şi a creşterii concurenţei pentru noi
pieţe. Ca urmare a acestui fapt asistăm tot mai mult la desfăşurarea de activităţi comune
pentru dezvoltarea bazei materiale a cercetării.

13.2 COOPERAREA INDUSTRIALĂ

Cooperarea industrială este una din cele mai avansate forme ale cooperării între
firme / state care beneficiază de complementaritatea potenţialului productiv şi de un
înalt grad de specializare. Principalele forme ale cooperării industriale sunt: coproducţia,
subproducţia şi producţia la comandă.

COPRODUCŢIA
Coproducţia este una din cele mai avansate forme ale cooperării industriale între
firme care beneficiază de un înalt grad de complementaritate a potenţialului productiv şi
de un înalt grad de specializare; aceasta a apărut în consens cu diviziunea mondială a
muncii. În practică, coproducţia se poate realiza :
a) între parteneri egali, în întreprinderi separate
b) în societăţi de tip mixt.
a) Coproducţia în întreprinderi separate – este varianta cea mai răspândită până
acum, variantă care presupune egalitatea relativă a poziţiilor partenerilor şi a aportului
pe care îl aduc. Se mai numeşte şi “coproducţie şi specializare” deoarece are la bază
specializarea şi complementaritatea tehnică, fiind deci o cooperare de tip structural.
Formele concrete de realizare în practică sunt: coproducţia organică şi programul comun
de producţie.
Coproducţia organică – implică două firme din ţări diferite care fabrică în mod
independent componente, subansamble, piese pe care şi le livrează reciproc, în scopul
asamblării produsului finit (are la bază specializarea organologică). În ceea ce priveşte
obiectul coproducţiei, acesta poate fi un bun imobil sau mobil. În aceste condiţii,
asamblarea bunului imobil se va face la locul amplasării acestuia, iar în cazul celui
mobil se poate face în ţara fiecărui partener, la unul singur sau într-o terţă ţară. La baza
oricărui act de coproducţie stă acordul de coproducţie, prin care sunt reglementate
aspecte precum: responsabilitatea partenerilor pentru procedurile tehnice şi know-how –
ul utilizat, reglementarea comercializării produselor rezultate prin reţeaua fiecăruia,
printr-o reţea comună sau sub marcă comună.
Programul comun de producţie – se realizează prin înţelegerea privind partajarea
gamei de produse, fiecare cooperant fabricând un anume nomenclator; aceast program
are la bază diviziunea de tip intraramură (de exemplu chimie – industria farmaceutică).
Astfel, tehnologia şi cunoştinţele folosite pot aparţine fiecărui cooperant, pot fi furnizate
de unul dintre ei sau pot fi rezultatul unei cercetări comune.
Coproducţia organică poate fi combinată cu programul comun de producţie,
rezultând acordul de program comun care va prevede: cantitatea de bunuri, graficul
livrărilor reciproce, recepţia şi condiţiile de livrare, desfacerea produselor sub marcă
proprie sau comună etc. Dintre avantajele coproducţiei în întreprinderi separate,
rezultate din potenţarea productivităţii muncii, reducerea costurilor şi creşterea
competitivităţii de preţ amintim:
 calitatea superioară a produselor rezultate, fiecare partener va executa
acele componente sau produse finite pentru care deţin avantaj comparativ
 surmontarea unor dificultăţi legate de creşterea capacităţilor de producţie
şi a gradului de complexitate a produselor
 autonomia cooperanţilor nu este afectată
 pentru cooperanţii cu monedă neconvertibilă, avantajele sunt legate de
obţinerea de aport valutar şi diminuarea efortului valutar.
Dificultăţile şi inconvenientele apărute în această formă de cooperare sunt legate
de două aspecte:
 realizarea unei sincronizări riguroase a livrărilor, care dacă nu este
respectată conduce la dificultăţi pentru parteneri, ajungându-se până la
imposibilitatea producerii şi comercializării produselor
  fluxul informaţional, transferul de tehnologie şi documente este relativ
redus, fiecare fiind specializat pe cercetarea şi producerea unor părţi
importante din produsul finit (uneori partenerii se obligă să păstreze
secretul pe toată durata relaţiei dintre ei).
b) Coproducţia în societăţi de tip mixt - caracterul mixt al coproducţiei poate fi
privit atât din punctul de vedere al participanţilor (firme naţionale şi firme străine), cât şi
din punctul de vedere al participării firmelor private şi a celor cu capital de stat. Firmele
mixte se deosebesc de cele transnaţionale prin organizare (nu există relaţii de
subordonare), obiective (obiectivele sunt pur economice, şi nu strategice sau de altă
natură), relaţiile dintre cooperanţi şi prin modul de constituire şi funcţionare.
Elementele distinctive constau în: liberul consimţământ la constituirea lor, aportul în
natură, bani şi muncă, concordanţa cu legislaţia ţării unde îşi au sediul şi acordul care
reglementează raportul dintre cooperanţi. Mecanismul de constituire a firmelor mixte, ca
formă a cooperării, are o serie de particularităţi specifice fiecărei ţări, dar şi elemente
comune legate de:
- transferul de tehnologie
- acces la noi resurse
- penetrarea pe pieţe externe noi.
Acest mecanism, prin instrumentele şi mijloacele sale trebuie să ofere răspunsuri
la anumite întrebări legate de:
 Eficienţa estimată sau rentabilitatea (r) societăţii mixte, exprimată ca raport
între beneficiul net şi investiţia făcută; comparând-o cu rata medie a
dobânzii (d) se obţin trei situaţii: r mai mare decât d, r egal cu d sau r mai
mic decât d. pentru partener este mai avantajos să investeasă în prima
situaţie, mai ales dacă i se oferă şi alte avantaje, cum ar fi: garanţii din
partea statului, termen redus de recuperare a investiţiei, transferul
beneficiilor etc. În anumite situaţii (capital uzat moral, tentativă de intrare
pe o nouă piaţă) se poate accepta varianta doi sau trei, cu condiţia ca într-un
timp optim să se poată transforma în varianta unu.
 Relaţia cu piaţa, care presupune efectuarea unor studii conjuncturale legate
de: studii de piaţă referitoare la partener, cunoaşterea tendinţelor de evoluţie
 a preţurilor, situaţia concurenţilor, regimul politic şi economic al ţării
partenerilor şi alte date referitoare la piaţă.
 Situaţia partenerului, care implică obţinerea unor date cât mai exacte pe
baza unor surse de informare directă şi indirectă pornind de la statutul
juridic, relaţia cu alţi parteneri, nivelul tehnic şi tehnologic pe care îl
posedă, modul de organizare şi conducere, relaţiile pe plan extern ale firmei.
 Riscurile activităţii, care pot potenţa succesul sau insuccesul societăţii
mixte. Aceste riscuri pot fi: comerciale (conjuncturale – legate de preţuri, de
costuri de producţie, de valută sau administrative – legate de neexecutarea
obligaţiilor sau de insolvabilitate) şi necomerciale (determinate de factori
socio – politici sau naturali)
 Legislaţia ţării partenerului, care prezintă un interes major în cazul
societăţilor mixte cu sediul în străinătate.

SUBPRODUCŢIA

Subproducţia este o formă de cooperare în care participanţii deţin poziţii diferite,

unul deţine poziţia principală (ordonator), iar celălalt poziţia secundară (subproducător).
Această variantă s-a realizat de obicei pe direcţia N – S, V – E sau ţări dezvoltate – ţări
subdezvoltate, având ca scop real producerea de componente sau subansamble. În
practică subproducţia îmbracă trei forme: subproducţia de capacitate, subproducţia de
specialitate şi subproducţia comunitară.
a) Subproducţia de capacitate – este o variantă relativ răspândită, având atât
caracter conjunctural, fiind determinată de evoluţia conjuncturii economice şi mai ales a
conjuncturii pieţelor, cât şi caracter concurenţial, fiind însoţită de multe ori de o
concurenţă directă pe pieţele de desfacere între ordonaotr şi subproducător. Obiectul
acestei subproducţii este realizarea unui produs finit, executat de subproducător conform
normelor tehnice şi condiţiilor de execuţie fixate de ordonator prin caietul de sarcini;
acesta reprezintă o cerere de ofertă pentru subproducător, fixând prototipul bunului,
condiţiile şi graficele de livrare, suportarea cheltuielilor de transport, având rolul decisiv
în stabilirea preţului. Expansiunea acestei variante poate fi explicată prin evoluţia
decalajelor dintre cerere şi ofertă (în sensul că “cei mai mici” se adaptează mai rapid),
prin necesitatea adaptării rapide la modificările cantitative şi calitativ – structurale ale
cererii şi prin unele erori ce pot apare în prognoza de pe o anumită piaţă.
Această variantă prezintă o serie de avantaje pentru cooperanţi:
 pentru ordonator
- poate satisface mai rapid cererea de pe piaţa externă
- este scutit de noile investiţii şi riscurile ce le însoţesc
- poate obţine profit din diferenţele de preţ, între cel de vânzare de pe piaţa
externă şi cel de cumpărare de la subproducător
 pentru subproducător
- este aprovizionat cu materii prime şi materiale de către partener
- beneficiază de asistenţă tehnică şi financiară din partea ordonatorului
- are garanţia vânzării bunurilor produse.
Pe lângă aceste avantaje, subproducţia de capacitate determină apariţia unor
avantaje şi pentru ţările celor doi parteneri; astfel ţara subordonatorului va beneficia de
pătrunderea pe pieţele externe cu produse manufacturate realizând încasări valutare, de
creşterea nivelului profesional al forţei de muncă, toate acestea putând modifica locul
ţării respective în comerţul mondial.
În practică, varianta aceasta poate conduce şi la inconveniente, în situaţii cum ar
fi: ordonatorul este nemulţumit de calitatea bunurilor executate de subcontractant, care
nu dispune de personal calificat şi condiţii tehnice optime, subproducătorul nu respectă
graficele de livrare, ordonatorul nu poate respecta condiţiile contractuale referitoare la
aprovizionarea cu materii prime, la plata produselor, la acordarea de asistenţă tehnică.
De obicei, cele mai multe consecinţe sunt suportate de subcontractant pe toată durata
cooperării, dar mai ales în cazul încetării acestei relaţii.
b) Subproducţia de specialitate – este o subproducţie structurală şi
complementară care afectează structura internă a producţiei cooperanţilor, presupunând
complementaritate tehnică şi calitativă între aceştia. La baza acestei forme stau
decalajele dintre firmele cooperante; ea înseamnă realizarea de către subproducători, în
urma unei specializări mai accentuate a unor piese componente, subansamble ce
urmează a fi integrate în produsul finit la ordonator. Expansiunea subproducţiei de
specialitate este legată de următoarele avantaje: reducerea cheltuielilor pentru ordonator,
sporirea calităţii bunurilor obţinute în condiţii de rentabilitate, posibilitatea specializării
tehnologice şi organologice a subproducătorilor, favorizarea transferului de tehnologie
către subproducător, simplificarea structurii întreprinderilor executante etc.
Dacă are caracter durabil această formă a subproducţiei poate afecta structura
întreprinderilor implicate prin faptul că, între parteneri există complementaritate tehnică,
substituire, interreciprocitate, ordonatorul nefiind interesat să înghită subproducătorul.
c) Subproducţia comunitară – este o formă a subproducţiei de specialitate, cu
deosebirea că firmele cooperante sunt de proporţii mari; în această variantă există un
număr mai mare de ordonatori pe care subproducătorul îi deserveşte. Principalele
avantaje pe care le generează sunt: îl scuteşte pe ordonator de eforturi suplimentare
legate de producerea subansamblelor respective, subproducătorul se specializează pe un
anumit tip de activitate, pe care o realizează la scară mare, cu efecte favorabile,
ocuparea forţei de muncă pentru subordonator, subproducătorul îşi poate planifica
producţia, astfel încât să diminueze riscurile comerciale.
Această variantă are caracter comunitar deoarece conduce la realizarea
intereselor reciproce ale cooperanţilor, ce are la bază o largă asistenţă financiară în
ambele sensuri. De asemenea, trebuie subliniat caracterul marginal care apare datorită
faptului că subproducătorul fabrică elemente auxiliare ce sunt încorporate de ordonator
în produsul finit.

PRODUCŢIA LA COMANDĂ
Producţia la comandă este o formă de cooperare industrială în care o firmă
comandă altei firme executarea unui produs, în conformitate cu documentaţia tehnică
pusă la dispoziţie, urmând ca produsul rezultat să se comercializeze pe piaţa proprie sau
pe terţe pieţe. Acestă producţie poate fi realizată cu materii prime şi materiale
aparţinând executantului, ordonatorului sau combinarea celor două. În timp producţia la
comandă a evoluat în ambele sensuri, cunoscând atât perioade de expansiune, cât şi de
regres. Cu toate acestea, ea cunoaşte o mare dezvoltare în anii 60, în raportul dintre
ţările dezvoltate şi cele mai puţin dezvoltate. De multe ori a fost considerată ca o formă
simplă, rudimentară de cooperare, iar alteori ca o formă de cooperare cu perspective
largi.
Producţia la comandă are avantaje ce rezultă din: riscul redus al comercializării,
stabilitatea de durată a producţiei executantului, reducerea costului şi implicit obţinerea
unui profit suplimentar în condiţiile în care preţul este fixat între cei doi parteneri pe o
perioadă lungă, creşterea nivelului profesional al forţei de muncă aparţinând
executantului, este un mijloc suplimentar de creştere a exportului de produse
manufacturate pentru executant, obţinerea unui profit comercial de către ordonator ca
diferenţă între preţul de cumpărare şi cel de vânzare, procurarea de bunuri finite de către
ordonator realizate din materii prime şi materiale ale executantului şi care sunt deficitare
în ţara ordonatorului, ameliorarea asimetriei în repartizarea factorilor de producţie dintre
ţări.
Cu toate aceastea, producţia la comandă este însoţită şi de unele dezavantaje:
neparticiparea executantului la acte şi fapte de comerţ pe pieţe externe, şi implicit
pierderea profitului comercial; în cazul întreruperii contractului de cooperare,
executantul nu mai are imediat pieţe de desfacere pentru produsele sale; în unele cazuri
producţia la comandă presupune doar angajarea parţială a capacităţilor de producţie ale
executantului; dublarea taxelor vamale când materia primă este a ordonatorului, fapt ce
determină creşterea preţului de vânzare, reducerea competitivităţii produselor şi ca
urmare reducerea profitului. Pentru a se apăra de aceste efecte negative, executantul
poate angaja comenzi pentru mai mulţi ordonatori sau să-şi dezvolte în timp o marcă de
fabrică sau de comerţ pe pieţele externe.
Toate aceste forme de cooperare au căpătat o importanţă tot mai mare, mai ales
pentru ţările mai puţin dezvoltate a căror acces cu produse pe pieţele externe este mult
limitat datorită concurenţei acerbe care există şi la care produsele din aceste ţări nu pot
face faţă.

Intrebari de autoevaluare:
1. Obiectivele cooperării în cercetare – dezvoltare.

2. Care sunt formele organizatorice ale programelor comune de cercetare?

 3. Prezentaţi coproducţia în întreprinderi separate.

4. Avantajele subproducţiei de capacitate.

5. Producţia la comandă.

Rezumatul acestei sectiuni:

Importanţa cooperării internaţionale este reflectată de faptul că nici o ţară a lumii
contemporane, indiferent de gradul de dezvoltare economic şi tehnologic, nu poate
evolua fără conlucrări cu parteneri externi. Principalele forme ale cooperării, care au
fost dezbătute sunt:
 Cooperarea în cercetare dezvoltare
- programe şi instituţii comune de cercetare
- schimbul de informaţii şi asistenţă de specialitate
 Cooperarea industrială
- coproducţia
- subproducţia
- producţia la comandă.