Ministerul Educaţiei al Republicii Moldova

Universitatea Tehnică a Moldovei

Facultatea Inginerie Economică și Business

Alianţe strategice

Studenta: gr. AA-171M

Salamandîc Olga

Chişinău 2017
 Aliante strategice

Fiind considerate modalităţi rapide şi flexibile de a câştiga resurse

complementare, alianţele strategice se numără printre cele mai populare
strategii de dezvoltare a noilor produse şi de extindere pe noi pieţe.
Termenul de alianta strategica (parteneriat strategic) este folosit
pentru a descrie multitudinea formelor de intelegeri intre firme, universitati si
institute prin care acestea, in calitate de parteneri, isi impart raspunderea de a
atinge un obiectiv (rezultat) comun prin formarea si utilizarea unui fond
comun de resurse si prin coordonarea activitatilor.
Alianţele strategice se dezvoltă într-un mediu concurenţial, ajungându-
se la crearea de reţele de alianţe strategice, ca urmare a faptului că firmele
creează alianţe cu diverşi parteneri, care la rândul lor, au realizat alianţe cu
alţi parteneri. Prin urmare, partenerii beneficiază nu numai de pe urma alianţei
încheiate între ei, dar şi de pe urma acelora încheiate de partenerul de alianţă
cu alte firme.Datorită dificultăţilor întâlnite la nivelul cultural care implică
asimilarea de noi cunoştinţe şi vitezei de schimbare a pieţei competitive,
alianţele strategice au devenit un mecanism important în afacerile
internaţionale.
Caracteristicile principale ale acestor tipuri de asocieri sunt
următoarele:
 două sau mai multe entităţi, ce deţin resurse şi forţe comparabile, se unesc
pentru a îndeplini un set de obiective importante, stabilite de comun
acord, în timp ce într-un grad mai mare sau mai mic rămân independente
după formarea alianţei;
 partenerii împart beneficiile alianţei şi controlul asupra realizării sarcinilor
desemnate,;
  partenerii contribuie în mod regulat la una sau mai multe zone-cheie

strategice: de exemplu tehnologie, produse sau altele de acest gen;

 alianţele se încheie de obicei între societăţi cu putere economică apropiată
şi care fac parte din ţări industrializate, fiind partenere şi competitoare pe
anumite pieţe.
Tipuri
În funcţie de sfera de activitate a alianţelor se pot distinge alianţe
totale – apar atunci când firmele participante convin să participe împreună la
mai multe stadii ale lanţului creator de valoare: cercetare-dezvoltare,
proiectare, producţie, marketing şi distribuţie - şi alianţe funcţionale – se
referă la un singur domeniu funcţional al afacerilor şi au scopuri limitate
(alianţe de producţie, de marketing, financiare şi cercetare-dezvoltare).
În funcţie de gradul de formalizare se disting alianţele
neinstituţionalizate şi alianţele instituţionalizate. Cele neinstituţionalizate se
referă la relaţii de-a lungul lanţului creator de valoare între firme din două
ţări. Fiecare dintre acestea pot implica grade diferite de cooperare între părţile
semnatare ale acestui aranjament. Astfel, acestea se împart în alianţe non-
echitabile, (cooperarea se realizează direct prin contracte, fără a crea fonduri
comune; de exemplu contractele de licenţiere, contractele de distribuţie,
colaborările de cercetare-dezvoltare, etc.) şi alianţe echitabile (contactele de
cooperare sunt suplimentate de investiţii reciproce; prin programe de
privatizare multe firme occidentale au intrat în alianţe cu firme din centrul şi
estul Europei prin achiziţia de acţiuni în concernele de afaceri existente).
Principalele forme ale aranjamentelor contractuale sunt reprezentate de:
contractele de licenţiere, contractele de franchising, contractele de
management, contractele de uzină la cheie şi subcontractarea.
 Alianţele strategice instituţionalizate se regăsesc sub forma de societăţi
mixte (joint venture), care reprezintă un parteneriat între două sau mai multe
firme care creează o entitate separată, fiecare partener luând parte la procesul
decizional. Firmele partenere constituente îşi păstrează autonomia şi
partajează riscurile şi beneficiile rezultate din activitatea societăţii comune.
Reprezintă cel mai vechi tip de alinaţă şi este practicat în special de firmele
multinaţionale sau de cele care vor să se concentreze doar pe pieţele lor
domestice.
Alianţele strategice mai pot fi de două tipuri: verticale şi orizontale.
Alianţele strategice verticale apar când firmele aparţin aceleiaşi ramuri, dar
realizând faze diferite ale producţiei şi/sau vânzării. Prin acest tip de alianţe,
se urmăreşte asigurarea masei critice de resurse pentru o activitate eficientă şi
diminuarea costurilor unitare. Alianţele strategice orizontale reunesc firmele
din diferite ramuri, care sunt sau pot deveni concurenţi şi care intră într-o
relaţie specială de colaborare, pentru a-şi coordona activităţile şi resursele,
valorificându-le împreună, cu o profitabilitate superioară.
În funcţie de scopul urmărit, alianţele strategice se împart în1:
alianţe constituite în scopul dezvoltării producţiei, ce urmăresc creşterea
eficienţei producţiei, valorificare avantajelor fiecărei companii. Spre exemplu
cazul celor de la General Motors şi Toyota, prin care prima companie a avut
acces la cunoştinţele şi experienţa japoneză, iar Toyota şi-a facilitat
pătrunderea în SUA. Alianţe încheiate în scopul dezvoltării distribuţiei
(piggy-back), prin care se foloseşte sistemul de distribuţie a unaia din firme.
Alianţe în scopul dezvoltării tehnologiei care permit reducerea costurilor şi
riscurilor de cercetare ştiinţifică. De exemplu cazul societăţilor Philips şi

1
AT&T, care în urma unui astfel de aranjament, au realizat un transfer de
tehnologie, care a avut ca scop creşterea pieţelor de desfacere.

Formarea unei aliante strategice se face in trei pasi:

1. Selectia partenerului potrivit, in functie de motivele constituirii aliantei;

2. Negocieri bazate pe nevoile fiecarei parti;

3. Stabilirea formei de parteneriat si implicit a managementului, prin care

sa se asigure beneficiu pentru toate partile implicate.

Succesul aliantelor strategice care presupun transfer de tehnologie depinde

de urmatorii factori: capabilitatea tehnologica; capacitatea de absorbtie;
potentialul de invatare.

Alianţele strategice sunt utile pentru creşterea multinaţională din mai

multe motive. Concurenţa a înregistrat o creştere semnificativă în ultimul
timp. Datorită creşterii, satisfacerea acestor cereri din ce în ce mai mari
necesită capacităţi noi, resurse, legături multinaţionale, acces la furnizori şi
pieţe, cunoştinţe. Un alt motiv pentru care alianţele sunt oportune este
concentrarea resurselor în comun şi controlarea acestora, activitatea
companiilor fiind îngreunată în mod normal de resursele limitate pe care le
au acestea. Magnitudinea şi viteza de schimbare a lumii este în creştere, mai
ales pe măsură ce se schimbă gusturile clienţilor şi tehnologia avansează, iar
astfel de alianţe permit reacţii rapide la aceste schimbări. Alianţele se dezvoltă
ca o necesitate, pentru a creea şi exploata noi oportunităţi, pentru a împărţi
riscul şi pentru o mai bună apărare împotriva concurenţilor. Alianţele mai
permit ca factorii multinaţionali diverşi să fie integraţi şi controlaţi, iar
costurile de producţie să fie reduse (Teoria consturilor tranzacţionale,
Williamson 1975, Hennart 1988). Totodată, scopul alianţelor este de a prelua
un nou management şi de a face schimb de cunoştinţe şi experienţă cu
partenerul de afaceri, odată cu exploatarea oportunităţilor de pe piaţă
( Newman, Chaharbaghi, 1996). Conform Explicaţiei Interacţiunilor
(Hakansson, 1982), încrederea, siguranţa şi adaptabilitatea devin vitale, iar
schimburile sociale între raţiuni pur economice sunt accentuate. Un alt aspect
important al alianţelor strategice este reprezentat de faptul că sunt obligatorii
prin lege şi prin urmare sunt o metodă obligatorie de a intra şi de a face
afaceri în mai multe ţări.
Alianţele strategice reprezintă o modalitate-cheie de a satisface
cerinţele mondiale ale unei pieţe concurenţiale în continuă schimbare. Ele pot
ajuta o companie să dezvolte legături multiple pe teritoriul multor ţări repede
şi simultan. Fiecare firmă are nevoi specifice care dictează dacă sau cum pot
fi utile alianţele strategice la implementarea schemei sale strategice.

Concluzii
Se pot identifica o serie de avantaje ce susţin formarea de alianţe
strategice. Un prim avantaj major ce poate fi exploatat pe o perioadă
indelungată de timp, este acela că se permite pătrunderea pe noi pieţe.
Firmele formează alianţe strategice deoarece ele reprezintă o modalitate mai
ieftină şi mult mai eficientă de a pătrunde pe piaţa de origine a partenerului
sau pe o piaţă terţă, unde partenerul are o poziţie puternică.
Pe partea financiară, împărţirea costurilor şi riscurilor din activitatea
de cercetare dezvoltare precum şi concentrarea în comun a resurselor
globale reprezintă beneficiile firmelor afiliate alianţelor. Deasemenea, prin
fuziunea firmelor în scopul constituirii de alianţe se realizează desprinderea
de cunoştinţe de la parteneri, prin accesul şi schimbul de tehnologie.
 Un important avantaj este reprezentat de obţinerea de economii de
scală -un fenomen în care volumele mari de producţie reduc costul pe unitate
prin distribuirea costurilor fixe unei cantităţi mai mari. Alianţele strategice au
mai multe şanse de reuşită dacă aptitudinile şi resursele partenerilor sunt
complementare. Firma ar trebui să fie capabilă să selecteze un partener
compatibil, cu care să poată lucra eficient şi în care să poată avea încredere.
Cei mai mulţi specialişti consideră că o firmă ar trebui să se alieze cu un
partener ale cărui produse sau servicii să fie complementare cu ale ei, dar nu
concurente.
Dezavantejele alianţelor strategice apar în unele situaţii cand
incompatibilitatea partenerilor care formează alianţa duc la eşecul acestui
aranjament. Această incompatibilitate poate apărea ca urmare a diferenţelor în
privinţa culturii corporatiste, a scopurilor şi obiectivelor acestora.
Când alianţele trec de graniţele naţionale, multe aspecte multiculturale
complexe au impact asupra eficienţei lor. Succesul depinde de deschiderea
spre neprevăzut şi de abilităţile antreprenoriale, precum şi de capacitatea
personală pentru a putea rezolva problemele inevitabile variate care se ivesc.
Conceptul esenţial de împărţire a controlului şi a managementului pe termen
lung este ceea ce face din conducerea alianţelor strategice o sarcină atât de
critică, dificilă şi provocatoare.