Tipuri de relații între părinți și copiii adulți

Noi, oamenii, ne naștem în familii. Acestea reprezintă fundația primelor noastre experiențe de viață,
a primelor legături pe care le construim și a primelor sentimente de apartenență la un grup.

Pe măsură ce avansează în vârstă, copiii ajunși adulți pot avea diferite tipologii de relații cu părinții
lor, legături care se împart în trei mari categorii:

Relațiile sănătoase – definite de nivelul de maturitate emoțională a copilului ajuns adult, care și-a
dobândit libertatea de a simți, gândi, acționa și planifica în funcție de valorile personale, care poate
rămâne prezent alături de părinți, dând dovadă de disponibilitate afectivă, de limite clare și de
granițe psihologice flexibile.

Relațiile fuzionate (sau difuze) – definite de o imaturitate emoțională și psihologică, dar și de faptul
că fie copilul, fie părintele (sau ambii – atât copilul, cât și părintele) renunță la „sine“ de dragul
legăturii interpersonale.

Relațiile distante și pierdute – definite de luni sau ani de zile în care între copil și părinte nu există
comunicare (sau comunică doar pe marginea unor subiecte superficiale), nici interacțiune și nici
speranța că s-ar mai putea schimba ceva. Genul acesta de comportament e menit să nege
conexiunea psihologică dintre cei care aparțin aceluiași sistem familial.

Ultimele două tipologii de relații ascund multă durere și dezamăgire; drept urmare, reprezintă tipare
disfuncționale de interacțiune care blochează comunicarea deschisă și buna dezvoltare a persoanelor
care se află la cele două capete ale relației. Într-o relație părinte-copil sănătoasă, copilul ajuns adult
își vede de propria viață, nu este nevoit să câștige aprobarea părintească, să-și atace, respingă sau
ignore părintele, reușește să-și păstreze granițele psihologice clare – fără să recurgă la diferite
strategii de manipulare, șantaj sau violență pentru a lua decizii în mod autonom și pentru a beneficia
de confort afectiv.

12 iulie 2022 Pagina de Psihologie BLOG

Unii oameni par să reacționeze foarte puternic la plângere și critică, făcând ca partenerilor să le fie
greu să vorbească despre acele nevoi ale lor care au rămas neîmplinite. O astfel de sensibilitate înaltă
e adesea rezultatul unui tipar instituit în copilărie.

Potrivit studiilor și cercetărilor din psihologia relațiilor, oamenii care au crescut în familii
disfuncționale – precum abuzul de substanțe, abuzul fizic sau emoțional ori sexual, de exemplu – pot
fi foarte sensibili la criticile venite din partea altora. Asta se întâmplă din cauză că cei mici sunt în
mod natural egocentrici și cred în mod fals că acțiunile lor pot cauza sau preveni instabilitatea și
necazurile din familie. („Dacă voi fi destul de bun, mama nu va mai țipa la mine!“ sau „Tata ar fi fost
și azi aici cu noi, dacă eu nu-i răspundeam urât!“).
Copiii care au crescut într-o familie de militari – în care un părinte e nevoit uneori să plece pe
neașteptate – pot întâmpina la maturitate același gen de probleme. („Dacă pot să-l fac pe tati fericit,
atunci nu va mai pleca din nou.“) Ei, și care-i rezultatul, când copilul se simte în permanență
responsabil de niște circumstanțe nefericite, aflate dincolo de controlul său? Păi, crește simțindu-se
obligat să se apere încontinuu, spunând întruna: „Nu e vina mea!“ Iar dacă aude o plângere, automat
se baricadează. Și se pregătește să lovească înapoi, fie că e atacat, fie că nu.

Acesta e un zbucium care poate clătina un cuplu sau o familie. Ce începe ca o simplă conversație
despre nevoile unuia dintre parteneri se poate transforma cu ușurință într-o bătălie în toată regula.
Să vedem un exemplu:

— Trebuie să ne echilibrăm bugetul.

— Dar nu eu sunt cea care scoate cardul pentru te miri ce!

— Credeam că tu ai fost cea care a plătit la salonul de cosmetică, ieri.

— Și ce, te așteptai să mă tund singură?!

Care-i soluția cu sensibilitatea în cuplu?

Dacă voi îl întruchipați pe partenerul exagerat de sensibil, atunci:

Ascultați cu atenție cuvintele soțului/soției, când își exprimă o nevoie sau face o solicitare. Poate că
nu conțin chiar atâta critică pe cât ați crezut voi inițial.

Fiți conștienți de momentele în care automat reacționați intrând în defensivă. În loc de asta, puteți
adopta un comportament diferit?

Vedeți ce se întâmplă când respirați adânc și cădeți de acord. („Ok, hai să facem în seara asta niște
socoteli mai echilibrate.“)

Rugați-l pe partener să vă spună mai multe despre nevoia sau nemulțumirea sa. („De ce vrei să-ți
alimentez contul la fiecare două săptămâni?“)

Dacă, însă, partenerul e cel exagerat de sensibil, atunci:

Luați-vă măsuri de precauție în plus, pentru a evita să criticați când vă prezentați nemulțumirile.

Dacă partenerul vă răspunde cu o atitudine defensivă, evitați să reacționați în aceeași manieră.

Reacționați la comportamentul defensiv clarificându-vă declarațiile prin care v-ați afirmat o nevoie.
(„Îmi place să-mi verific soldul contului, ca să mă asigur că nu ne afundăm în datorii.“)
Extras din cartea De la ceartă la dialog, de John și Julie Gottman.