Prezentarea aparatelor de respirat

Definiție:

Aparatul de respiraţie izolant, cu aer comprimat este destinat protejării

personalului de intervenţie pe timpul desfăşurării misiunilor în zone în care
atmosfera este viciată de prezenţa unor substanţe toxice sau concentraţia de oxigen
este sub cea normalã.

Aparatele pentru protecţia căilor respiratorii pot fi considerate ca o parte

constitutivă a aparatului respirator, motiv pentru care la analiza modului de
protecţie trebuie să se ţină seama atât de mecanismul acestuia cât şi de factorii
fiziologici. Respiraţia este un proces fiziologic complex în a cărui desfăşurare sunt
implicate trei sisteme funcţionale diferite: sistemul respirator, cel cardiovascular şi
sistemul nervos. Sistemul respirator este alcătuit în principal din plămâni şi căile
respiratorii extrapulmonare.
Inspiraţia şi expiraţia reprezintă timpul activ, respectiv pasiv al respiraţiei.
Aceste două procese generează ventilaţia pulmonară. În stare de repaus, în
respiraţie normală mişcările respiratorii au loc cu o frecvenţă de 16 – 18 mişcări pe
minut. Volumul de aer vehiculat într-o respiraţie normală, numit aer curent sau aer
respirator, variază între 0,4-0,6 litri, dar cantitatea de aer inspirată forţat poate
ajunge până la 1,8 litri.
Cantitatea de aer care trece prin plămâni într-un minut reprezintă debitul
respirator, care în repaus are valoarea de 5-10 litri/minut, iar în timpul unui efort
fizic poate atinge valori cuprinse între 120 şi 150 litri/minut. Să nu uităm însă că
există mari deosebiri în ceea ce priveşte modul de adaptare al diferitelor persoane
la efort, un rol important avându-l antrenamentul şi stresul.

Respiraţia este un proces fiziologic complex a cărei disfuncţionare poate

provoca accidente grave sau chiar mortale. În acest context, pătrunderea oamenilor
în medii care conţin substanţe toxice sau cu conţinut scăzut de oxigen este deosebit
de periculoasă, în măsura în care aceasta se face fără de protecţie corespunzătoare.
Aerul atmosferic are următoarea componenţă normală:
 azot 79%
 oxigen 20,95%
 alte gaze 0,05%
 În condiţiile desfăşurării diferitelor activităţi, poluanţii atmosferici ai
spaţiilor de lucru care acţionează asupra căilor respiratorii variază în limite foarte
largi, de la agenţi relativ nepericuloşi dar “supărători”, la agenţi foarte periculoşi
generatori de intoxicaţii grave.
Gradul de nocivitate al poluanţilor atmosferici pentru aparatul respirator
diferă de la un agent la altul, fiind determinat de o serie de factori care se referă la
cantitatea şi concentraţia activă a substanţei, la acţiunea cumulativă în organism, la
timpul de expunere, la temperatura mediului de lucru, la particularităţi fiziologice.
Principalii poluanţi întâlniţi se pot clasifica în trei categorii distincte:
 poluanţi solizi;
 poluanţi gazoşi;
 insuficienţa de oxigen în aerul respirabil.

Ultima categorie de atmosferă nocivă poate rezulta în spaţii închise prin

arderea sau oxidarea lentă a materialelor organice sau deversarea masivă de alte
gaze (CO2, N2, agenţi inergenţi de stingere, etc.). În asemenea condiţii, la
sărăcirea în oxigen se adaugă şi gazele toxice (oxid şi dioxid de carbon) ce rezultă
din ardere.

În anumite condiţii omul poate trăi într-o atmosferă care conţine mai puţin
oxigen decât în mod normal, astfel:
 până la 18% oxigen, omul respiră în mod normal;
 între 18 şi 15% oxigen, la muncile mai intense survin accidente de respiraţie;
 sub 15% nu se pot desfăşura activităţi fizice;
 la 8-9% oxigen, omul nu mai poate trăi decât culcat, evitând orice mişcare care
poate duce la un consum uplimentar de oxigen;
 sub 8% oxigen, survine paralizia membrelor, pierderea cunoştinţei şi apoi moartea.

Este important de semnalat ca omul nu-şi poate da seama de scăderea concentraţiei

de oxigen, deoarece respiraţia nu este reglată de oxigen, ci de dioxidul de carbon,
care este excitant al centrului nervos respirator.

În general, omul suportă bine o concentraţie de până la 4% dioxid de carbon

în aerul de respirat.
 la 4-5% dioxid de carbon se observă o accelerare a respiraţiei;
 la 8% dioxid de carbon se produc ameţeli şi dureri de cap;
 la 9-10% dioxid de carbon survine pierderea cunoştinţei;
 peste 10% dioxid de carbon survine moartea.

Prezenţa în mediul respirator a unor compuşi chimici (ce pot rezulta şi din
ardere) cum ar fi cianurile, amoniacul, hidrogenul sulfurat şi multe altele, chiar în
procente relativ reduse, pot duce la intoxicări grave sau pot cauza chiar moartea.

Pentru protecţia respiraţiei se pot utiliza două tipuri de dispozitive de

protectie respiratorie, denumite si aparate de protectie respiratorie (APR):
 APR filtrante, a căror utilizare este limitată în principal de concentraţia de oxigen,
concentraţia noxelor şi natura noxelor din mediul ambiant;
 APR izolante care pot fi autonome sau neautonome.

Aparatele de respiraţie (izolante) se utilizează în următoarele situaţii:

 când noxele depăşesc puterea de absorbţie a cartuşelor filtrante;
 când nu se cunosc cu exactitate noxele – caz frecvent întâlnit la incendii;
 când există risc de deficit de oxigen (incendii, instalaţii de stingere a
incendiilor, deversări de gaze: amoniac, azot, etc.)

Folosirea aparatelor de respiraţie în condiţiile critice respiraţiei apare deci ca

o necesitate vitală. Din cauza faptului că insăşi intervenţia într-un mediu ostil
vieţii reprezintă un stres, este necesar ca utilizatorul aparatului să aibă
încredere deplină în acest echipament pentru ca atenţia sa să fie orientată în
special asupra lucrărilor ce trebuie efectuate. Această încredere este dată de
caracteristicile constructive şi de fiabilitate. De asemenea utilizatorul trebuie
să fie într-o stare fizică şi psihică foarte bună şi trebuie să se antreneze cu
aparatul de respiraţie, întrucât consumul de aer este în funcţie de capacitatea
pulmonară, dar şi de antrenament şi de gradul de efort.

Pentru calculul teoretic al duratei de utilizare a aparatului de respiratie autonom cu

circuit deschis, de către un om în activitate, se poate aplica următoarea formulă:
T = (p - t) V /C
unde:
T - este durata de utilizare rămasă până la consumarea întregii rezerve de aer
p - presiunea medie existentă în rezervorul de aer la un moment dat (ex. 200 bari)
t - presiunea de rezerva (de exemplu 55 bari)
V- volumul total al buteliilor ( ex.: 4 litri.x 2 = 8 litri )
C - consumul de aer, în litri pe minut, necesar respiraţiei şi corespunzător
categoriei de efort.
Autonomia de funcţionare a aparatului de respiraţie depinde strict de consumul de
aer, în litri pe minut. Astfel, pentru diferite activităţi, orientativ se poate considera
consumul de aer din tabelul următor:
 
Numărul Volumul unei Consum
Natura poziţiei sau
de respiraţii în de aer
efortului
resp./min. litri litri/min.
Culcat 14 0,35 4,9
Sezând 18 0,40 7,2
Mars, 85 paşi/min. 20 0,75 15,0
Mars, 125 paşi/min. 23 1,4 32,0
Alergare 165
paşi/min. sau urcare pe
24 1,7 40,8
scara cu 111 trepte în
80 sec.
Alergare 220 paşi/min. 40 2,0 80,0
Alergare pe scară
40 2,6 104,0
cu 111 trepte în 28 sec.
Valorile pot fi influenţate considerabil de particularităţile fiziologice ale
subiectului, antrenamentul şi starea psihică a acestuia.

Performanţa aparatelor de protecţie respiratorie poate fi exprimată în funcţie

de concentraţia substanţei nocive din interiorul cavităţii piesei faciale (C1) şi de
concentraţia substanţei nocive din afara piesei faciale (C0).
Relaţia dintre C1 şi C0 poate fi exprimată ca factor de penetraţie (C1/C0),
factor de eficienţă (C0 – C1)/C0 sau factor de protecţie (C0/C1). Factorul de
protecţie este stabilit prin relaţia dintre penetraţie (p%) şi eficienţă (e%) după cum
urmează:
Factor de protecţie = C0/C1 = 100/p(%) = 100/100-e(%)
În general, termenul C1 al factorului de protecţie ia în considerare fuga totală din
interiorul piesei faciale. Atunci când se verifică diferite surse ale fugii în interiorul
aparatului sau se utilizează diferite tehnici pentru a determina şi C0 şi C1,
exprimările raportului rezultat prezintă descrieri distincte, cum ar fi factorul de
etanşeitate sau factorul de protecţie de laborator. Toate măsurătorile de
performanţă, utilizând raportul dintre concentraţiile dinăuntrul şi din afara piesei
faciale se bazează pe ecuaţia de mai sus, deosebirea fiind limitele şi condiţiile
impuse măsurărilor concentraţiei, în special C1.

Tipuri de aparate de respirat

În dotarea inspectoratelor pentru situații de urgență, sunt întâlnite, în funcție

de perioada și tipul de programe prin care au fost achiziționate, diferite tipuri de
aparate de respirat. Printre cele mai comune reamintim cele produse de ProSalv,
Drager sau Interspiro.