EU ȘI COPILUL MEU

De multe ori deficiențele care apar în relația părinte-copil sau profesor-elev/elevi sunt
datorate unor perspective lipsite de armonie între ceea ce are nevoie educatorul și cerințele
copilului/elevului. Concret este vorba despre cum asigurăm un echilibru bun în relație.
Helene Renaud și Jean-Pierre Gagne spun clar că „trebuie să mă ocup de mine fără a uita
de celălalt și să mă ocup de celălalt fără a uita de mine”. De câte ori nu am văzut în
practică părinți care „fac totul” pentru copiii lor, sunt extenuați, dar continuă să răspundă
la TOATE cerințele acestora? De multe ori o astfel de atitudine ascunde o stare tensională
trecută nerezolvată (de exemplu părinții au fost privați de dragoste atunci când au fost mici
și acum, ajunși adulți și părinți, încearcă să compenseze această lipsă printr-un exces în
viața copiilor lor).

Dar care este rezultatul? Un părinte care are grijă doar de nevoile copilului său, dar nu are
grijă și de propriile nevoi o să ajungă la extenuare și la frustrare. Extenuarea o să conducă
la tendința de a reacționa mai repede negativ la un moment dat. De fapt, un părinte
extenuat stă pe un butoi cu pulbere: din cauza oboselii o să facă greșeli și o să reacționeze
exagerat la un moment dat. Apoi o să aibă sentimente de vinovăție pentru „ieșirea” pe care
a avut-o și o să devină și mai protectiv/dăruit cerințelor care provin de la copilul lui.

Frustrarea o să-și arate și ea „colții” în curând. Un părinte care a dat „totul” copilului
poate să aibă impresia că micuțul lui nu îi „întoarce” recunoștința pe măsura efortului
făcut. Ca urmare o să fie stresat, dezamăgit, trist sau nemulțumit. Este o perspectivă pe
care nu o dorim în relația dintre părinte și copilul său.

Iată câteva motive care ne fac să credem că Renaud și Gagne au dreptate când vorbesc
despre echilibru. Autorii spun că principiul echilibrului în relația cu copilul nostru se poate
ușor compara cu rolul fiecărui picior în a asigura stabilitatea noastră. Dacă nu o să îmi
distribui, în mod egal, greutatea pe ambele picioare  – o să mă dezechilibrez. Mai mult
decât atât, Renaud și Gagne ne oferă și două exemple ilustrative:

 atunci când ceva din comportamentul copilului mă deranjează trebuie să-i spun
despre ce este vorba (am grijă de propriile nevoi astfel). Dar dacă o să fac acest lucru
pe un ton nervos, dacă o să țip la el, dacă o  să-l pedepsesc nejustificat o să am grijă
doar de nevoile mele fără să țin cont de cele pe care copilul meu le are (să primească
respect și încurajare din partea mea, spre exemplu).
 la polul opus, dacă aleg să nu-i spun nimic – deși comportamentul lui mă deranjează –
înseamnă că am ținut cont doar de nevoile lui și le-am ignorat pe ale mele (la fel se
întâmplă dacă îi consacru tot timpul meu și nu îmi mai rămâne timp și pentru mine).
Este un alt tip de dezechilibru, dar tot dezechilibru este!

În concluzie trebuie să fim mereu într-un echilibru între nevoile copilului și  nevoile mele
(fie că sunt părinte, bunic, profesor…) Nu trebuie să uităm că orice dezechilibru (chiar cel
care are la bază bune intenții!) este nociv pentru educația lui.