MORAR SILVIU

DEONTOLOGIA
MEDICALĂ

EDITURA UNIVERSITĂŢII „LUCIAN BLAGA” DIN SIBIU

2014

1
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

MORAR, SILVIU
Deontologia medicală / Morar Silviu. - Sibiu :
Editura Universităţii „Lucian Blaga” din Sibiu, 2014
Bibliogr.
ISBN 978-606-12-0774-9

17:61
614.253

2
 CUPRINS

INTRODUCERE
RELAŢIA MORALĂ - ETICĂ - DEONTOLOGIE 7

CAPITOLUL I
DREPTURILE (ŞI OBLIGAŢIILE) PACIENŢILOR 11

CAPITOLUL II
ANALIZA PREVEDERILOR DEONTOLOGICE
REFERITOARE LA PROFESIA DE MEDIC 31

CAPITOLUL III
ANALIZA PREVEDERILOR DEONTOLOGICE
REFERITOARE LA PROFESIA DE MEDIC
DENTIST 52

CAPITOLUL IV
ANALIZA PREVEDERILOR DEONTOLOGICE
REFERITOARE LA PROFESIA DE ASISTENT
MEDICAL 69

CAPITOLUL V
RĂSPUNDEREA DISCIPLINARĂ 83
5.1. RĂSPUNDEREA DISCIPLINARĂ A
MEDICULUI 83
5.2. RĂSPUNDEREA DISCIPLINARĂ A
MEDICULUI DENTIST 96
5.3. RĂSPUNDEREA DISCIPLINARĂ A
ASISTENTULUI MEDICAL 104

3
CAPITOLUL VI
RĂSPUNDEREA CIVILĂ A PERSONALULUI
MEDICAL
108
CAPITOLUL VII
RESPONSABILITATEA SOCIALĂ A MEDICULUI
114
ÎN LOC DE CONCLUZII
123
REFERINŢE LEGISLATIVE
1. LEGEA DREPTURILOR PACIENTULUI 124
2. CODUL DE DEONTOLOGIE MEDICALĂ 124
3. CODUL DEONTOLOGIC AL MEDICULUI 133
DENTIST
4. CODUL DE ETICĂ ŞI DEONTOLOGIE AL 153
ASISTENTULUI MEDICAL
5. PREVEDERI REFERITOARE LA 162
RĂSPUNDEREA DISCIPLINARĂ
6. PREVEDERI REFERITOARE LA 181
RĂSPUNDEREA CIVILĂ
206
BIBLIOGRAFIE
212

4
 „Conduita morală nu înseamnă pur şi simplu
exigenţa de a renunţa anume la plăcerile vieţii,
ci mai degrabă interesul plin de solicitudine
pe care-l depune cineva ca să făurească
o soartă mai bună pentru toţi oamenii.”

Albert Einstein

5
6
 INTRODUCERE

RELAŢIA
MORALĂ - ETICĂ - DEONTOLOGIE
Umanitatea a fost pusă dintotdeauna în faţa opţiunii
între „bine” şi „rău”, fiind binecunoscut dualismul alb - negru,
personaj pozitiv - personaj negativ, yin - yang, drept - nedrept,
echitabil - inechitabil etc., ca o coordonată constantă a firii
noastre umane. Totalitatea conceptelor referitoare la această
dualitate este sintetizată de morală. Avându-şi izvorul în
negura timpurilor, cu punct de plecare în obiceiuri ancestrale
(cutume), morala vine să facă o sinteză a părerilor individuale
(conştiinţă individuală) şi colective (opinia publică)
referitoare la aceste aspecte.

Vom putea defini morala ca fiind „ansamblul

convingerilor, atitudinilor, deprinderilor, sentimentelor,
reflectate şi fixate în principii, norme, reguli determinate istoric
şi social, care reglementează comportarea şi raporturile
indivizilor între ei, precum şi dintre aceştia şi colectivitate
(familie, grup, clasă, naţiune, patrie, popor, societate), în
funcţie de categoriile specifice ale moralei (bun/rău, datorie,
dreptate/nedreptate) şi a căror respectare se întemeiază pe
conştiinţă şi pe forţa opiniei publice.” (11). Spre deosebire de
regulile stipulate legislativ (prin Codul Penal, prevederi penale
speciale, normative din alte ramuri de drept etc.), care sunt
impuse prin forţa de constrângere a statului, pentru

7
nerespectarea regulilor morale nu există constrângere juridică;
sancţionarea atitudinilor nepotrivite din punct de vedere moral
este făcută prin prisma propriei conştiinţe şi, mai ales, prin
oprobriul public la care se expun cei ce încalcă normele
morale.

Etica reprezintă disciplina filozofică al cărei obiect de

studiu este morala (cu toate aspectele ei practice şi teoretice), o
doctrină/teorie filozofică despre esenţa moralei. Cu alte
cuvinte, etica se constituie într-un sistem de norme, valori,
categorii şi principii morale - un veritabil cod moral.
Deşi cele două noţiuni sunt adesea folosite ca sinonime,
fiind practic interşanjabile în limbajul curent, morala se referă
la convingeri bazate pe practici sau la învăţături cu privire la
modul în care oamenii se comportă în mod concret în relaţiile
personale şi în societate, în timp ce etica se referă la un set sau
un sistem de principii, sau la filozofia sau teoria care le
obiectivează. Atunci când se compară morala cu etica, „etică”
este cuvântul cel mai adesea folosit pentru a desemna o analiză
filozofică a unui anumit gen de moralitate.

Deontologia (denumită şi etică profesională)

constituie un domeniu restrâns al moralei/eticii, cu
aplicabilitate strictă la exercitarea unei anumite profesii. În
această accepţiune, putem spune că deontologia cuprinde
aspectele teoretice şi practice referitoare la datoriile şi
obligaţiile morale derivate din exercitarea unei profesii.
Etimologia termenului este greacă: „deon, deontos” - care s-
ar putea traduce prin „ceea ce trebuie făcut”, „ceea ce se
cuvine”, „datorie”, „obligaţie”, respectiv „logos” - care are
înţelesul de „discurs”, „ştiinţă”.
Prima utilizare a termenului „deontologie” aparţine
juristului şi moralistului englez Jeremy Bentham (1748-1832)

8
- părintele utilitarismului modern. În lucrarea sa „Deontologia
sau ştiinţa moralităţii” (1832), el afirma: „Baza deontologiei
este principiul după care o acţiune este bună sau rea, demnă
sau nedemnă, merituoasă sau blamabilă, în raport cu tendinţa ei
de a spori sau diminua suma fericirii publice.” Această
concepţie implică, aşadar, o evaluare primară, preliminară,
ante factum, a consecinţelor unei acţiuni, stabilind dacă aceasta
merită sau nu să fie îndeplinită din punct de vedere moral, în
funcţie de cantitatea de plăcere sau durere care decurge din
această acţiune.
Într-un înţeles mai apropiat de perspectiva actuală,
deontologia constituie ansamblul de reguli ce formează codul
moralei profesionale, ansamblul principiilor şi normelor morale
specifice pe care le implică exercitarea unei anumite
profesiuni. În acest înţeles, noţiunea „deontologie” se confundă
cvasitotal cu sintagma „etică profesională”.
Vom putea, deci, defini deontologia ca fiind
ansamblul de reguli care precizează îndatoririle unei
anumite profesiuni; aceste reguli au în vedere conduita
celor care exercită o anumită profesie, atât în raporturile
dintre ei, cât şi în raporturile cu clienţii lor şi/sau cu
publicul (societatea).
Toate profesiile impun anumite îndatoriri celor care le
exercită. Însă în cazul unor profesii liberale, cu înalt grad de
independenţă profesională (avocatură, jurnalism, medicină,
medicină dentară, asistenţă medicală etc.), a fost necesară o
codificare internă, de tip „autoreglementare”, a acestor reguli
morale, îmbrăcând forma codurilor deontologice. Acestea nu
se mulţumesc să puncteze îndatoririle membrilor acestor
corpuri profesionale, ci stabilesc şi modalităţi de sancţionare
disciplinară în cazul abaterilor de la principiile morale ale
profesiei - un veritabil „drept disciplinar”. Astfel, deşi Codul
muncii (21) are prevederi generale referitoare la ceea ce

9
înseamnă şi în ce constă o abatere disciplinară: „este o faptă
în legătură cu munca şi care constă într-o acţiune sau inacţiune
săvârşită cu vinovăţie de către salariat, prin care acesta a
încălcat normele legale, regulamentul intern, contractul
individual de muncă sau contractul colectiv de muncă aplicabil,
ordinele şi dispoziţiile legale ale conducătorilor ierarhici” (art.
247 alin. 2), tot în cuprinsul acestui act normativ (21) se admite
că regimul sancţionator poate fi şi trebuie să fie particularizat
în anumite situaţii: „În cazul în care, prin statute profesionale
aprobate prin lege specială, se stabileşte un alt regim
sancţionator, va fi aplicat acesta.” (art. 248 alin. 2). Codurile
deontologice sunt exemple tipice de aplicare practică a acestor
prevederi legislative derogatorii.

10
 CAPITOLUL I

DREPTURILE
(ŞI OBLIGAŢIILE) PACIENŢILOR
Relaţia medic-pacient a cunoscut o continuă transfor-
mare în timpurile recente, de la o relaţie de „subordonare”,
de dependenţă a pacientului de medic (relaţie de tip
paternalist), la una de egalitate, de colaborare, de
parteneriat. În lumina acestei relaţii de tip nou, s-a impus
necesitatea afirmării (şi statuării prin acte legislative
adecvate) a drepturilor pacienţilor.
Un prim pas în acest sens l-a constituit elaborarea (în
1994, la Amsterdam - Olanda) a „Declaraţiei pentru
promovarea drepturilor pacienţilor în Europa”, sub egida
Biroului Regional pentru Europa al Organizaţiei Mondiale a
Sănătăţii. La principiile acestei declaraţii au aderat 36 de state
europene, între care şi România. Temele principale la care se
referea această declaraţie au fost:
- drepturile omului şi valorile în îngrijirea sănătăţii;
- dreptul la informare;
- consimţământul informat (ca o condiţie preliminară
obligatorie pentru orice intervenţie medicală);
- dreptul la confidenţialitate;
- dreptul la îngrijire şi tratament de calitate, fără niciun
fel de discriminare.

11
 Ulterior (la Bali, în septembrie 1995), Asociaţia
Medicală Mondială a adoptat o „Declaraţie asupra drepturilor
pacientului”, cu caracter complet, universal.

Politica de promovare a drepturilor pacienţilor s-a

materializat în România prin elaborarea Legii drepturilor
pacientului (Legea nr. 46/21 ianuarie 2003) (19). Ulterior,
prevederile acestei legi au fost completate prin norme specifice
de aplicare, printr-un Ordin al Ministrului Sănătăţii şi Familiei
(nr. 386/2004), care statuează obligaţiile concrete ale
instituţiilor de sănătate vizavi de necesitatea respectării unor
drepturi ale pacienţilor prevăzute de lege.
Legea drepturilor pacienţilor nr. 46/2003 stipulează
dreptul acestora la informare medicală, cuprinde prevederi
referitoare la consimţământul pacientului privind inter-
venţia medicală, are în vedere dreptul la confidenţialitatea
informaţiilor şi viaţă privată a pacientului, drepturile
pacientului în domeniul reproducerii, precum şi drepturile
pacientului la tratament şi îngrijiri medicale.

Importanţa recunoaşterii acestor drepturi reiese cu

claritate dacă trecem în revistă următorul caz, care relevă
necesitatea absolută a informării pacientului despre toate
manoperele medicale la care este supus, cu respectarea
principiului bioetic fundamental al autodeterminării persoanei:

Un bărbat în vârstă de 72 de ani, de profesie

agricultor, tată a trei copii, suferea de cancer de colon. El
descria boala sa ca o „masă intestinală”, dar nu cunoştea ce
tip de modalitate terapeutică urma să fie folosită.
În ziua de după intervenţia chirurgicală, chirurgul-
mâna a doua, aflat de gardă, a vizitat pacientul pentru
inspecţia de rutină şi tratarea inciziei chirurgicale. Pacientul,
12
aşteptându-se să vadă o rană închisă, s-a speriat când a văzut
orificiul de colostomie. A întrebat chirurgul despre „gaura din
abdomenul său”. Chirurgul, într-o manieră foarte serioasă, i-
a răspuns: „Capătul intestinului operat a fost suturat la
abdomen. De acum vei defeca prin această gaură în punga pe
care o voi plasa la capătul intestinului.”
Surprins şi furios de răspuns, pacientul a întrebat: „Pe
cine aţi întrebat înainte de a deschide gaura aceasta?”.
Chirurgul a spus pacientului că i-au informat fiul despre
procedură. Pacientul a strigat furios: „Cine urma să fie operat
şi să aibă o gaură în abdomen? Eu sau fiul meu? Cum aţi
îndrăznit să faceţi asta fără să mă întrebaţi? Vă voi da în
judecată pe toţi!” Chirurgul, nepregătit pentru o astfel de
reacţie, a început să explice pe îndelete raţiunea pentru care a
fost efectuată colostomia şi a calificat boala pacientului ca
fiind una „rea”. După explicaţie, pacientul a spus: „Dacă
mi-aţi fi spus asta mai devreme, nu aş fi strigat la
dumneavoastră. Nu sunt atât de ignorant, să ştiţi! Aş fi
înţeles.”
(Conf. dr. Nermin Ersoy, Turcia - în „Informed
Consent”, editor prof. Amnon Carmi, UNESCO Chair in
Bioethics, The International Center for Health, Law and
Ethics, University of Haifa, Israel, 2003)

Trebuie remarcat că aceste drepturi au şi obligaţii

corelative.
Pe de o parte, pentru concretizarea acestor drepturi este
necesară o atitudine deontologică bine precizată din partea
personalului medical; aceste norme de etică profesională se
regăsesc în codurile deontologice ale medicilor, medicilor
dentişti şi asistenţilor medicali.
Pe de altă parte, însă, existenţa acestor drepturi ale
pacienţilor se corelează (sau ar trebui să se coreleze) cu
13
anumite responsabilităţi ce cad în sarcina pacienţilor, ca de
exemplu obligaţia de autoîngrijire (de menţinere a igienei
orale şi corporale), obligaţia de complianţă terapeutică,
respectarea recomandărilor medicului, prezentarea la
controalele periodice, obligaţia de a avea o atitudine
decentă faţă de personalul medical etc.

Pacienţii au drepturi şi în calitate de asigurat în

sistemul naţional de asigurări sociale de sănătate (Legea nr.
95/2006, titlul VIII) (20):

Art. 217
Asiguraţii au dreptul la un pachet de servicii de bază
în condiţiile stabilite pe baza contractului-cadru care se
elaborează anual.

Art. 218
(1) Asiguraţii beneficiază de pachetul de servicii de
bază în caz de boală sau de accident, din prima zi de
îmbolnăvire sau de la data accidentului şi până la vindecare,
în condiţiile stabilite de prezenta lege.
(2) Asiguraţii au următoarele drepturi:
a) să aleagă furnizorul de servicii medicale, precum şi
casa de asigurări de sănătate la care se asigură, în condiţiile
prezentei legi şi ale contractului-cadru;
b) să fie înscrişi pe lista unui medic de familie pe care
îl solicită, dacă îndeplinesc toate condiţiile prezentei legi,
suportând cheltuielile de transport dacă opţiunea este pentru
un medic din altă localitate;
c) să îşi schimbe medicul de familie ales numai după
expirarea a cel puţin 6 luni de la data înscrierii pe listele
acestuia;

14
 d) să beneficieze de servicii medicale, medicamente,
materiale sanitare şi dispozitive medicale în mod
nediscriminatoriu, în condiţiile legii;
e) să efectueze controale profilactice, în condiţiile
stabilite prin contractul-cadru;
f) să beneficieze de servicii de asistenţă medicală
preventivă şi de promovare a sănătăţii, inclusiv pentru
depistarea precoce a bolilor;
g) să beneficieze de servicii medicale în ambulatorii şi
în spitale aflate în relaţie contractuală cu casele de asigurări
de sănătate;
h) să beneficieze de servicii medicale de urgenţă;
i) să beneficieze de unele servicii de asistenţă
stomatologică;
j) să beneficieze de tratament fizioterapeutic şi de
recuperare;
k) să beneficieze de dispozitive medicale;
l) să beneficieze de servicii de îngrijiri medicale la
domiciliu;
m) să li se garanteze confidenţialitatea privind datele,
în special în ceea ce priveşte diagnosticul şi tratamentul;
n) să aibă dreptul la informaţie în cazul tratamentelor
medicale;
o) să beneficieze de concedii şi indemnizaţii de
asigurări sociale de sănătate în condiţiile legii.

Art. 220
Persoanele care nu fac dovada calităţii de asigurat
beneficiază de servicii medicale numai în cazul urgenţelor
medico-chirurgicale şi al bolilor cu potenţial endemo-
epidemic şi cele prevăzute în Programul naţional de
imunizări, monitorizarea evoluţiei sarcinii şi a lăuzei, servicii

15
de planificare familială (...), în cadrul unui pachet minimal de
servicii medicale, stabilit prin contractul-cadru.

Dar pacienţii au şi obligaţii corelative în aceeaşi

calitate de asigurat:

Art. 219
Obligaţiile asiguraţilor pentru a putea beneficia de
drepturile prevăzute la art. 218 sunt următoarele:
a) să se înscrie pe lista unui medic de familie;
b) să anunţe medicul de familie ori de câte ori apar
modificări în starea lor de sănătate;
c) să se prezinte la controalele profilactice şi periodice
stabilite prin contractul-cadru;
d) să anunţe în termen de 15 zile medicul de familie şi
casa de asigurări asupra modificărilor datelor de identitate
sau a modificărilor referitoare la încadrarea lor într-o
anumită categorie de asiguraţi;
e) să respecte cu stricteţe tratamentul şi indicaţiile
medicului;
f) să aibă o conduită civilizată faţă de personalul
medico-sanitar;
g) să achite contribuţia datorată fondului şi suma
reprezentând coplata, în condiţiile stabilite prin contractul-
cadru;
h) să prezinte furnizorilor de servicii medicale
documentele justificative care atestă calitatea de asigurat.

Insist pe conduita de respect reciproc pe care şi-o

datorează pe de o parte furnizorii de servicii de sănătate
(stipulate în prevederile deontologice specifice) şi pe de altă
parte pacientul. O conduită civilizată a pacienţilor permite o
colaborare optimă cu cadrele medicale, în vederea atingerii

16
obiectivului comun: starea de sănătate a pacientului.
Dimpotrivă, în situaţiile în care pacienţii nu respectă această
condiţie elementară şi de bun simţ, cadrului medical i se oferă
posibilitatea legală de a întrerupe relaţia cu pacientul:

Art. 653 (Legea nr. 95/2006, titlul XV)(20)

(1) Atunci când medicul, medicul dentist, asistentul
medical/moaşa au acceptat pacientul, relaţia poate fi
întreruptă:
a) odată cu vindecarea bolii;
b) de către pacient;
c) de către medic, în următoarele situaţii:
(i) atunci când pacientul este trimis altui medic,
furnizând toate datele medicale obţinute, care justifică
asistenţa altui medic cu competenţe sporite;
(ii) pacientul manifestă o atitudine ostilă şi/sau
ireverenţioasă faţă de medic.

De altfel, nerespectarea obligaţiilor din partea

pacienţilor poate atrage şi alte consecinţe legale. Cel mai
semnificativ exemplu mi se pare cel al sancţionării
nerespectării obligaţiei de complianţă terapeutică prin
prevederile Legii nr. 95/2006, titlul XII (20):

Art. 376
(1) Cu excepţia cazurilor de forţă majoră, de urgenţă
ori când pacientul sau reprezentanţii legali ori numiţi ai
acestuia sunt în imposibilitate de a-şi exprima voinţa sau
consimţământul, medicul acţionează respectând voinţa
pacientului şi dreptul acestuia de a refuza ori de a opri o
intervenţie medicală.

17
 (2) Responsabilitatea medicală încetează în situaţia în
care pacientul nu respectă prescripţia sau recomandarea
medicală.

Deşi multe dintre aceste obligaţii nu se regăsesc explicit

în acte normative, respectarea şi de către pacienţi (alături,
evident, de cadrele medicale) a unui pachet minimal de
reguli morale şi de conduită reprezintă o coordonată
esenţială a unei relaţii sănătoase, bazată pe încredere
reciprocă, dintre pacienţi şi personalul medical.

ANALIZA DREPTURILOR PACIENŢILOR

PRIN PRISMA LEGISLAŢIEI SPECIFICE

Înainte de a analiza prevederile Legii nr. 46/2003 (19),

detaliind care sunt drepturile pacienţilor, trebuie să facem
precizarea noţiunii de „pacient”. În conformitate cu textul de
lege (art. 1 lit. a): „prin pacient se înţelege persoana sănătoasă
sau bolnavă care utilizează serviciile de sănătate”.
Aşadar, nu numai persoana bolnavă este pacient, ci şi
persoana sănătoasă, care beneficiază de programe de
promovare a sănătăţii, de profilaxie a unor îmbolnăviri (de
exemplu controalele medicale profilactice, depistarea preococe
a proceselor neoplazice, fluorizarea apei pentru prevenţia
apariţiei cariilor, controlul periodic stomatologic de depistare
precoce a unor afecţiuni specifice - parodontopatii, procese
carioase etc.).

Art. 1 lit. d prevede ce se înţelege prin termenul general

de „intervenţie medicală”: „orice examinare, tratament sau
alt act medical în scop de diagnostic preventiv, terapeutic ori
de reabilitare”. Este, deci, important de avut în vedere că sub
incidenţa Legii drepturilor pacientului intră nu doar actele
18
medicale curative uzuale, ci şi ansamblul investigaţiilor care
conduc la precizarea diagnosticului, precum şi manoperele de
postvenţie/reabilitare (urmărirea evoluţiei bolilor cronice,
protezarea, implantele dentare etc.)

Atunci când vorbim de drepturile pacienţilor trebuie

făcută, de asemenea, distincţia între drepturile sociale şi
drepturile individuale.
Drepturile sociale sunt corelative obligaţiilor asumate
de societate pentru asigurarea sănătăţii populaţiei (asigurarea
unui nivel optim de servicii medicale, la un anumit standard,
pentru întreaga populaţie), având un caracter general. Acestea
sunt, evident, direct dependente de nivelul de dezvoltare a
societăţii respective (ţările dezvoltate putând asigura aceste
drepturi la un nivel superior, comparativ cu cele
subdezvoltate). Sunt legate şi de noţiunea de „accesibilitate”
la serviciile de sănătate, pentru că implementarea (punerea în
practică) a acestor drepturi depinde de asigurarea unei
infrastructuri medicale corespunzătoare, echitabil poziţionată
geografic, fără dezechilibre între urban şi rural, dar şi de
asigurarea resursei umane (a cadrelor medicale) necesare
pentru deservirea facilităţilor medicale.
Drepturile individuale au caracter personal (după cum
le spune şi numele), concretizat la o anumită persoană. Atunci
când vorbim de „dreptul la sănătate” al unui individ, aceasta
este accepţiunea pe care o dăm termenului. Datorită
caracterului lor subiectiv, sunt intim legate de noţiunea de
„adresabilitate” - ca termen de sănătate publică ce are în
vedere voinţa/dorinţa pacientului de a apela cu încredere la
serviciile de sănătate. Acestea sunt drepturile pacientului
despre care vom vorbi în detaliu în cele ce urmează.

19
 Legea drepturilor pacienţilor nr. 46/2003 este
structurată după cum urmează:
Cap. I - Dispoziţii generale
Cap. II - Dreptul la informaţia medicală
Cap. III - Consimţământul pacientului privind interven-
ţia medicală
Cap. IV - Dreptul la confidenţialitatea informaţiilor şi
viaţă privată a pacientului
Cap. V - Drepturile pacientului în domeniul reprodu-
cerii
Cap. VI - Drepturile pacientului la tratament şi îngrijiri
medicale
Cap. VII - Sancţiuni
Cap. VIII - Dispoziţii tranzitorii şi finale

Cap. I - Dispoziţii generale

Acest capitol introductiv defineşte pentru început

noţiunile de „pacient”, „discriminare”, „îngrijiri de sănătate”,
„intervenţie medicală”, „îngrijri terminale”.

Articolul 3 are în vedere două principii importante de

esenţă bioetică, cel al recunoaşterii individualităţii şi unicităţii
fiecărui individ şi cel al nediscriminării, statuând dreptul
pacientului „de a fi respectat ca persoană umană, fără nici o
discriminare.”

Definiţia legală a discriminării este cuprinsă în art. 1

lit b: „distincţia care se face între persoane aflate în situaţii
similare, pe baza rasei, sexului, vârstei, apartenenţei etnice,
originii naţionale sau sociale, religiei, opţiunilor politice sau
antipatiei personale”.

20
 Lipsa oricărei discriminări în domeniul asistenţei
medicale este o reflectare a principiului conform căruia orice
persoană are dreptul la opinie, la păreri proprii, dreptul de a
adera la anumite valori morale şi culturale proprii, dreptul de
a-i fi respectate convingerile filozofice sau religioase; în ultimă
instanţă este o reflectare a egalităţii între fiinţele umane ca
indivizi unici.

În cuprinsul articolului 2 este prevăzut „dreptul la

îngrijiri medicale de cea mai înaltă calitate de care societatea
dispune, în conformitate cu resursele umane, financiare şi
materiale”. Este o reflectare a principiului general al dreptului
fiecăruia la viaţă, la integritate fizică şi psihică a persoanei,
precum şi a dreptului la o protecţie corespunzătoare a sănătăţii,
asigurată prin mijloace preventive şi curative adecvate, care
urmăresc atingerea nivelului optim de sănătate personală.

Cap. II - Dreptul pacientului la informaţia medicală

Articolul 4 prevede dreptul de a fi informat cu

privire la serviciile medicale disponibile, precum şi la
modul de a le utiliza. Acest drept este pus în practică prin
publicitatea serviciilor medicale, care oferă acces egal pentru
toţi cei interesaţi (instituţiile medicale sunt servicii publice, nu
„organizaţii clandestine”).

Dreptul de fi informat asupra identităţii (nume,

prenume) şi statutului profesional al furnizorilor de servicii
de sănătate (gradul profesional şi didactic, funcţia în cadrul
sistemului de sănătate) este prevăzut de art. 5 alin. 1. Purtarea
de ecusoane cu aceste date, dar şi prezentarea personală a
cadrelor medicale sunt corelative acestui drept al pacienţilor.

21
 Pentru pacientul internat este prevăzut dreptul de a fi
informat asupra regulilor şi obiceiurilor pe care trebuie să
le respecte pe durata spitalizării (art. 5 alin. 2) (regimul
vizitelor, accesul aparţinătorilor, regulamentul de ordine
interioară etc.).

Articolul 6 sumarizează cele mai importante aspecte

care trebuie aduse la cunoştinţa pacientului în legătură cu
statusul său medico-biologic, astfel încât acesta să poată lua
decizii în cunoştinţă de cauză referitor la intervenţiile medicale
la care va fi supus. În absenţa acestor date exhaustive,
consimţământul exprimat de pacient va fi viciat, pentru că nu
este satisfăcută cerinţa ca acest consimţământ să fie „informat”
pentru a fi valid.
În acest sens, legea prevede dreptul pacientului de a fi
informat:
- asupra stării sale de sănătate;
- a intervenţiilor medicale propuse;
- a riscurilor potenţiale ale fiecărei proceduri;
- a alternativelor existente la procedurile propuse;
- despre riscurile determinate de neefectuarea trata-
mentului şi de nerespectarea recomandărilor medicale;
- asupra datelor despre diagnostic şi prognostic.

Pacientul are dreptul de a refuza să-i fie aduse la

cunoştinţă anumite informaţii care îi cauzează suferinţă (ca
de exemplu o suferinţă incurabilă în stadiu terminal), în
conformitate cu articolul 8. Pacientul poate cere în mod expres
să nu fie informat, putând alege o persoană care să fie
informată în locul său (art. 9). Aceste prevederi legale oferă o
alternativă acceptabilă la situaţia delicată în care este pus
medicul care trebuie să comunice un prognostic infaust, cu
efecte psihologice potenţial severe pentru pacient.

22
 Rudele şi prietenii pot fi informaţi despre evoluţia
cazului (investigaţii, diagnostic, tratament), dar numai cu
acordul pacientului (art. 10). Deşi în practica uzuală această
prevedere este adeseori încălcată, trebuie manifestată deosebită
prudenţă pentru respectarea obligaţiei deontologice de păstrare
a secretului profesional. Încălcarea dreptului la confiden-
ţialitate al pacientului îl poate expune pe medic/medicul
dentist/asistentul medical unor acuze de abatere disciplinară.
De altfel, lectura atentă, ad literam, a acestui articol de lege ne
duce la concluzia că nu există nicio obligaţie de a informa
aparţinătorii despre starea medicală a pacientului; doar dacă
acesta doreşte în mod expres, legea ne oferă aceast drept
facultativ.

Ca expresie a principiului autodeterminării, dar şi a

dreptului de a cunoaşte toate aspectele referitoare la starea sa
de sănătate, din mai multe puncte medicale de vedere, articolul
11 stipulează dreptul pacientului de a cere şi de a obţine o
altă opinie medicală. O informare completă asupra datelor
medicale care îl privesc, venită de la mai multe surse, este de
natură a facilita pacientului luarea unei decizii în deplină
cunoştinţă de cauză asupra intervenţiilor medicale la care va fi
supus.

Modul în care sunt comunicate informaţiile

medicale este de o importanţă crucială. Conform articolului 8,
„informaţiile se aduc la cunoştinţa pacientului într-un limbaj
respectuos, clar, cu minimalizarea terminologiei de
specialitate”. Scopul final este ca datele medicale să fie
înţelese pe deplin de către pacient; de aceea se recomandă
utilizarea limbajului curent, nu a celui de specialitate (ex.
„plombă” - nu „obturaţie”; „operaţie” - nu intervenţie

23
chirurgicală, „proteză” - nu „dispozitiv protetic” etc.), adaptat
nivelului intelectual şi cultural al pacientului. Încercarea
medicului de a epata prin folosirea de termeni supraspecializaţi
poate avea drept consecinţă, mai ales în contextul unei relaţii
paternaliste cu pacientul, neînţelegerea realităţii medicale şi,
implicit, luarea unei decizii pe baza unui consimţământ formal,
insuficient informat.
Tot cu acest scop în minte, dacă pacientul nu
cunoaşte limba română, comunicarea se va putea face „în
limba maternă ori în limba pe care pacientul o cunoaşte” sau
se va căuta orice altă formă de comunicare ce garantează
înţelegerea informaţiilor (art. 8).

Comunicarea se va face şi în formă scrisă (conform

prevederilor articolului 12) pentru pacientul externat, care
poate cere şi are dreptul să primească la externare un rezumat
al investigaţiilor, diagnosticului, tratamentului, îngrijirilor
din timpul spitalizării.

Cap. III - Consimţământul pacientului

privind intervenţia medicală

Înainte de orice manoperă medicală trebuie obţinut

acceptul pacientului.
Pentru manopere uzuale, cu risc medical minim, se
poate lua în considerare un consimţământ implicit, constând,
de exemplu, în suflecarea mânecii pentru a fi luată tensiunea
sau pentru recoltare de sânge de la plica cotului sau, în cazul
consultaţiei medico-dentare, în plasarea voluntară a pacientului
pe scaunul de consultaţii şi deschiderea gurii.
De regulă, însă, este necesar un consimţământ în
formă explicită: verbal sau (preferabil) în scris; acesta din
urmă devine în mod absolut obligatoriu atunci când riscurile

24
intervenţiei medicale sunt crescute, dacă este vorba de
intervenţii medicale mutilante sau dacă pacientul este subiect al
unei cercetări ştiinţifice.
Acest consimţământ, pentru a fi valid, trebuie să
îndeplinească cumulativ mai multe condiţii:
- să fie liber exprimat (fără constrângere morală, fizică
sau de altă natură; fără ca acesta să rezulte în urma unei
atitudini paternaliste din partea medicului);
- să fie valabil exprimat (adică să fie dat de un pacient
capabil, cu capacitate de exerciţiu păstrată; sunt excluşi în acest
sens minorii şi bolnavii psihic incapabili să înţeleagă
consecinţele medicale ale deciziilor lor, precum şi, evident, cei
a căror stare de conştienţă este abolită sau marcat alterată);
- să fie informat (ceea ce presupune cunoaşterea
amănunţită a realităţii medicale şi în special a beneficiilor şi a
riscurilor procedurii medicale, pentru a le putea pune în balanţă
în luarea deciziei finale).
Necesitatea obţinerii consimţământului informat al
pacientului pentru procedurile medicale la care este supus
constituie o expresie a principiului autodeterminării.
Tendinţa modernă în relaţia medic-pacient este spre construirea
unei relaţii de colaborare (de parteneriat), iar obţinerea
consimţământului este o coordonată moral-etică esenţială în
acest sens, care contribuie semnificativ la creşterea încrederii
pacientului în medicul curant.
Totuşi, deşi pacientul participă la adoptarea deciziilor
medicale, el nu se poate substitui în totalitate poziţiei
medicului. Acesta din urmă va trebui să ia decizia terapeutică
finală (în funcţie de conştiinţa sa, bazat pe pregătirea şi
cunoştinţele sale profesionale şi, fireşte, în interesul
pacientului).

25
 Cu toate acestea, o manoperă medicală nu va putea fi
impusă cu forţa, pentru că, aşa cum statuează articolul 13,
pacientul „are dreptul să refuze sau să oprească o intervenţie
medicală”, dacă îşi asumă, în scris, răspunderea pentru
decizia sa. Consecinţele neintervenţiei medicale trebuie să-i fie
explicate pacientului; vorbim, aşadar, de un „refuz informat”.

În situaţii de excepţie, când pacientul nu-şi poate

exprima voinţa (ex. comă), iar o intervenţie medicală este
necesară de urgenţă, acordul pacientului poate fi dedus
dintr-o exprimare anterioară a voinţei acestuia (art. 14); cu
alte cuvinte, se poate prezuma acceptul pacientului, dacă
anterior nu s-a pronunţat pentru refuzul tratamentului.

Pentru persoanele incapabile (minori, bolnavi psihic)

care necesită intervenţie medicală de urgenţă, consimţă-
mântul reprezentantului legal (părinţi, tutore) nu mai este
necesar (art. 15). Aceată situaţie este asimilabilă, din punct de
vedere juridic, cu starea de necesitate, intervenţia medicală,
consimţită sau nu, fiind absolut necesară pentru a salva viaţa
persoanei în pericol.

Pentru persoanele incapabile (conform art. 16), pe

lângă consimţământul reprezentanţilor legali, este important ca
pacientul incapabil să fie implicat (atât cât permite
capacitatea lui de a înţelege) în procesul de luare a deciziei
medicale. Atât în cazul minorilor care au împlinit o anumită
vârstă (convenţional stabilită la 10 ani), cât şi în cazul
persoanelor cu deficienţe psihice, există un grad de înţelegere a
realităţii medicale în care se află (chiar dacă aceasta nu poate fi
percepută plenar). De aceea este necesar să informăm aceşti
pacienţi despre manoperele medicale la care vor fi supuşi,
pentru a obţine încrederea şi cooperarea lor. Obţinerea

26
acordului informat al ocrotitorilor legali ramâne însă
obligatorie, chiar şi în aceste condiţii. Practic, consimţământul
părinţilor sau tutorilor este absolut necesar, dar se recomandă
să fie dublat de cel al pacienţilor incapabili.

Articolul 17 analizează o potenţială situaţie de

conflict: între medici (care consideră necesară o intervenţie
medicală în interesul pacientului incapabil) şi reprezentanţii
legali (care refuză, din variate motive, să-şi dea acordul pentru
intervenţia medicală propusă). Rezolvarea propusă de leguitor
este în sensul luării deciziei de intervenţie/non-intervenţie de
către o comisie de arbitraj de specialitate (alcătuită din trei
medici pentru pacienţii internaţi, respectiv din doi medici
pentru pacienţii din ambulator).

Consimţământul pacientului este obligatoriu şi pentru

recoltarea, păstrarea sau folosirea tuturor produselor
biologice prelevate din corpul său în vederea stabilirii
diagnosticului sau a tratamentului cu care pacientul este de
acord (art. 18).

Consimţământul este necesar şi pentru participarea sa

la învăţământul medical clinic şi la cercetarea ştiinţifică
(art. 19). Nu vor fi incluse în cercetarea ştiinţifică
persoanele incapabile sau care nu pot să-şi exprime voinţa,
cu excepţia cazurilor în care s-a obţinut consimţământul de la
reprezentantul legal, iar cercetarea este făcută şi în interesul
pacientului incapabil.

De asemenea, consimţământul trebuie obţinut şi pentru

fotografierea sau filmarea pacientului într-o unitate
medicală, excepţie făcând cazurile în care imaginile sunt

27
necesare pentru diagnostic, pentru tratament sau pentru
evitarea suspectării unei culpe medicale (art. 20).

Cap. IV – Dreptul la confidenţialitatea informaţiilor şi

viaţă privată a pacientului

Aspectele legate de sănătatea persoanei sunt

considerate în ziua de azi o componentă a vieţii intime a
acesteia. Dezvăluirea unor informaţii cu caracter medical poate
prejudicia viaţa socială a individului, cu potenţial impact
asupra locului de muncă, vieţii de familie, statusului social etc.
Obligaţia corelativă a medicului este cea de păstrare a
secretului profesional.

Conform articolului 21: „Toate informaţiile privind

starea pacientului, rezultatele investigaţiilor, diagnosticul,
prognosticul, tratamentul, datele personale sunt confiden-
ţiale, chiar şi după decesul acestuia.”
Excepţiile de la această regulă sunt prevăzute de
articolul 22. Informaţiile confidenţiale pot fi relevate:
- doar dacă pacientul îşi dă consimţământul explicit
sau
- dacă legea o cere în mod expres (ca de exemplu
pentru prevenirea unei epidemii, prevenirea răspândirii bolilor
venerice, existenţa unei fapte penale - obligatoriu de relevat
organelor abilitate etc.).
De asemenea, datele necesare altor furnizori de servicii
medicale, implicaţi în tratamentul pacientului, pot fi furnizate
acestora fără consimţământul expres al acestuia (art. 23).

Ca expresie şi a dreptului la informare, „pacientul are

acces la datele medicale personale.” (art. 24).

28
 „Amestecul în viaţa privată, familială a pacientului
este interzis.” (art. 25). Sunt considerate excepţii de la această
regulă generală:
- când această imixtiune influenţează pozitiv
diagnosticul, tratamentul, ori îngrijirile acordate (dar numai
dacă există acordul pacientului pentru această imixtiune);
- când pacientul prezintă pericol pentru sine sau pentru
sănătatea publică.

Cap. VI - Drepturile pacientului la tratament

şi îngrijiri medicale

Sunt egale pentru toţi pacienţii, fără discriminare,

după cum am văzut deja (conform art. 2 şi 3 din Dispoziţiile
generale ale legii).
Când totuşi este necesară o selectare a pacienţilor
pentru anumite tipuri de tratament (disponibile în număr
limitat), selectarea se va face numai pe baza criteriilor
medicale, nu pe alte considerente - susceptibile a crea
discriminări (art. 29, alin. 1).

„Intervenţiile medicale se pot efectua numai dacă

există condiţiile de dotare necesare şi personal acreditat” (art.
30), cu excepţia cazurilor de urgenţă apărute în situaţii
extreme.

Pacienţii terminali, incurabili, au dreptul la îngrijiri

medicale care să le permită a muri cu demnitate, nu în
suferinţă (art. 31).

Este prevăzut, de asemenea, dreptul la sprijinul

familiei, al prietenilor, dreptul la suport spiritual, material
şi de sfaturi; în măsura posibilităţilor, mediul de îngrijire şi

29
de tratament va fi creat (la solicitarea pacientului) cât mai
apropiat de cel familial (art. 32).

Personalul medical sau nemedical din unitatea sanitară

nu are dreptul să preseze pacientul în vreun fel, pentru a
determina „să îl recompenseze altfel decât prevăd
reglementările de plată legale din cadrul unităţii respective.”
Totuşi, „pacientul poate oferi angajaţilor sau unităţii
unde a fost îngrijit, plăţi suplimentare sau donaţii, cu
respectarea legii” (art 34).

Art. 35 prevede dreptul la îngrijiri medicale continue

- până la ameliorarea stării de sănătate sau până la vindecare.
Tot în acest sens sunt prevederile art. 36, referitoare la dreptul
pacientului de a beneficia de asistenţă medicală de urgenţă, de
asistenţă medico-dentară de urgenţă, de servicii farmaceutice în
program continuu.

Cap. VII - Sancţiuni

În cazul nerespectării prevederilor Legii nr. 46/2003 şi

a drepturilor prevăzute în contul pacienţilor, personalul
medico-sanitar aflat în culpă în acest sens răspunde
disciplinar, contravenţional sau chiar penal, conform
prevederilor legale (art. 37).
Voi analiza aceste coordonate sancţionatorii în
capitolele subsecvente ale lucrării.
Înainte de aceasta, însă, este necesară trecea în revistă a
regulilor deontologice aplicabile medicului, medicului dentist
şi asistentului medical (16, 17, 18), cuprinzând, alături de alte
norme moral-etice ale profesiilor respective, şi obligaţiile
corelative acestor drepturi ale pacienţilor.

30
 CAPITOLUL II

ANALIZA PREVEDERILOR
DEONTOLOGICE REFERITOARE LA
PROFESIA DE MEDIC
Simpla statuare a drepturilor pacienţilor nu este
suficientă pentru aplicarea efectivă a acestora în practica
medicală. La fel de necesară este şi precizarea, în paralel, a
obligaţiilor corelative care revin cadrelor medicale, astfel
încât drepturile analizate în capitolul precedent să nu rămână
doar concepte teoretice. Codurile deontologice ale profesiilor
medicale includ, după cum vom vedea, astfel de reglementări,
menite a oferi necesara aplicabilitate practică a drepturilor
pacienţilor.

Mă voi referi pentru început la normele deontologice

specifice profesiei de medic, aşa cum sunt prevăzute de
actualul Cod de deontologie medicală din 30 martie 2012 al
Colegiului Medicilor din România (16), publicat în
Monitorul Oficial, partea I, nr. 298 din 7 mai 2012 şi intrat în
vigoare, conform art. 61, „în termen de 30 de zile de la data
publicării lui în Monitorul Oficial al României.”

PRINCIPIILE FUNDAMENTALE
31
 ALE EXERCITĂRII PROFESIEI DE MEDIC

Chiar din primul capitol al Codului sunt formulate

regulile generale de esenţă moral-deontologică ce trebuie să
caracterizeze profesia de medic. Prin precizarea „Principiilor
fundamentale ale exercitării profesiei de medic” se
delimitează cadrul general căruia trebuie să i se conformeze
orice prevedere subsecventă referitoare la modul de derulare a
activităţii medicului.

Referindu-se la „Scopul şi rolul profesiei medicale”,

articolul 1 impune ca regulă deontologică primordială
dedicarea întregii activităţi a medicului unui scop apostolic:
acela de a apăra viaţa, sănătatea şi integritatea fizică şi
psihică a fiinţei umane; orice manoperă medicală trebuie să
fie dedicată în exclusivitate acestei finalităţi nobile.

Principiul nediscriminării este statuat de articolul 2 al

Codului, care impune ca orice activitate a medicului să fie
exercitată „fără nici un fel de discriminare, inclusiv în ceea ce
priveşte starea de sănătate sau şansele de vindecare ale
pacientului.”

Un alt principiu fundamental este cel referitor la

respectarea cu stricteţe a demnităţii fiinţei umane. Articolul
3 arată că, în toate situaţiile, actul profesional medical,
indiferent de formă sau modalitate de desfăşurare, trebuie să se
deruleze cu respectarea strictă a acestei coordonate
fundamentale a corpului profesional medical.

În aceeaşi notă de respect datorat pacientului ca fiinţă

umană se înscrie şi imperativul deontologic formulat de
articolul 4 („Primordialitatea interesului şi a binelui fiinţei
32
umane”). În cadrul luării oricărei decizii profesionale, medicul
se va asigura că „interesul şi binele fiinţei umane prevalează
interesului societăţii ori al ştiinţei.”

Pentru fiecare caz în parte, medicul este obligat să

respecte normele profesionale şi de conduită, adaptându-şi
acţiunile la specificul cazului respectiv, astfel încât să asigure o
asistenţă medicală optimă pentru fiecare pacient (art. 5 –
„Obligativitatea normelor profesionale şi a celor de
conduită”).

În cursul activităţii sale, medicul se bucură de

independenţă profesională, garantată prin lege. Nicio
ingerinţă nu este permisă în ceea ce priveşte decizia medicală.
De aceea articolul 6 impune medicului o atitudine activă în
sensul apărării acestei independenţe profesionale („Medicul
este dator să stăruie şi să-şi apere independenţa sa
profesională...”). În acest sens este interzisă „orice
determinare a actului medical ori a deciziei profesionale de
raţiuni de rentabilitate economică sau de ordin
administrativ”; acceptarea de către medic a unor astfel de
ingerinţe ar reprezenta o încălcare a regulilor deontologice.

Specificul umanist al profesiei medicale transpare din

formularea articolului 7 al Codului, referitor la „Caracterul
relaţiei medic-pacient”. Această relaţie va sta sub semnul
profesionalismului şi va avea la bază respectul faţă de fiinţa
umană, dar şi înţelegerea şi compasiunea în faţa suferinţei –
ca trăsătură definitorie a profesiilor medicale.

Obligaţia diligenţei de mijloace (art. 8) este o regulă

deontologică ce impune medicului să pună în slujba pacientului
său toate cunoştinţele profesionale şi toată priceperea sa, astfel

33
încât decizia medicală să fie cea corectă, iar pacientul să
beneficieze de „maximum de garanţii în raport de condiţiile
concrete, astfel încât starea sa de sănătate să nu aibă de
suferit.”

Respectarea/nedepăşirea competenţei profesionale

este nu doar o necesitate legală, ci şi un imperativ deontologic.
Conform articolului 9 („Principiul specializării profesionale”),
medicului nu îi este permis să acţioneze în afara specialităţii,
competenţelor şi practicii pe care le are, în raport cu condiţiile
concrete. Singura excepţie în acest sens este cea a situaţiilor
de urgenţă vitală, cazuri în care este primordială salvarea
vieţii pacientului, iar medicului îi este permis să acţioneze şi în
afara competenţei sale profesionale.

Last, but not least, articolul 10 punctează ultimul

principiu fundamental al Codului, cel referitor la respectul
datorat confraţilor de-a lungul întregii activităţi profesionale.
Medicul este dator să se ferească/abţină să-şi denigreze
colegii sau să critice activitatea lor profesională. Este un
principiu de bun simţ, care ţine de solidaritatea profesională, de
spiritul apartenenţei la o elită respectată, de imaginea pe care o
proiectează corpul nostru profesional în ochii pacienţilor şi ai
societăţii. Din păcate, din considerente subiective (orgoliu
profesional, invidie etc.) sau obiectiv-materiale (concurenţă,
dorinţă de câştig etc.) acest principiu trece uneori pe planul al
doilea sau este uitat cu desăvârşire de unii dintre medici. Iar
consecinţele unor astfel de atitudini se resimt din plin,
materializându-se în acuze de malpraxis sau în plângeri
adresate Colegiului Medicilor în legătură cu abateri
disciplinare, de multe ori nefondate, dar alimentate tocmai de
aceste acuze nedeontologice, care vin „din interiorul” corpului
medical.

34
 CONSIMŢĂMÂNTUL

Un întreg capitol (al doilea) al Codului de deontologie

medicală este dedicat obligaţiilor care cad în sarcina medicului
vizavi de necesitatea obţinerii unui consimţământ informat
al pacientului în legătură cu intervenţia medicală la care va fi
supus.
Conform art. 11 alin. 1: „Nicio intervenţie în
domeniul sănătăţii nu se poate efectua decât după ce
persoana vizată şi-a dat consimţământul liber şi în cunoştinţă
de cauză.”, iar la alin. 2 al aceluiaşi articol se prevede: „(...)
consimţământul se poate retrage în orice moment de
persoana vizată.”

În cazul persoanelor incapabile (minori, persoane fără

capacitatea de a consimţi), funcţionează decizia prin
substituţie.

- Conform articolului 650 din Legea nr. 95/2006 (20),

„Vârsta legală pentru exprimarea consimţământului
informat este 18 ani.” În cazul minorilor (persoane sub 18
ani), Codul de deontologie medicală (art. 12) instituie
obligativitatea obţinerii consimţământului informat de la
ocrotitorul legal al minorului - părinte, tutore sau altă
autoritate prevăzută de lege (alin. 1: „Atunci când, conform
legii, un minor nu are capacitatea de a consimţi la o
intervenţie, aceasta nu se poate efectua fără acordul
reprezentantului său, autorizarea unei autorităţi sau a unei
alte persoane ori instanţe desemnate prin lege.”).
De asemenea, Codul oferă medicului posibilitatea de a
lua în considerare şi opinia minorului referitoare la actul
medical – acordul informat al minorului (alin. 2: „Medicul,
35
în funcţie de vârsta şi gradul de maturitate a minorului, şi
numai strict în interesul acestuia, poate lua în considerare şi
părerea minorului.”).
Este extrem de important ca minorul să fie implicat în
procesul decizional de obţinere a consimţământului informat,
în limita capacităţii sale de înţelegere (să se obţină acordul
informat din partea minorului în ceea ce priveşte intervenţia
medicală propusă). Oportunitatea unui astfel de accept reiese
cu claritate nu doar din art. 12 alin. 2 din Codul de deontologie
medicală, ci şi din prevederile art. 16 din Legea nr. 46/2003
(19): „În cazul în care se cere consimţământul
reprezentantului legal, pacientul trebuie să fie implicat în
procesul de luare a deciziei atât cât permite capacitatea lui de
înţelegere.”
Acest acord informat nu înlocuieşte, ci dublează
decizia prin substituţie (astfel că un consimţământ informat
şi din partea reprezentantului legal este obligatoriu în
această situaţie).
În situaţii de urgenţă, când viaţa minorului este în
pericol imediat, atitudinea recomandată este nuanţată. Astfel,
reamintesc că, în conformitate cu articolul 15 din Legea nr.
46/2003 (19): „În cazul în care pacientul necesită o intervenţie
medicală de urgenţă, consimţământul reprezentantului legal
nu mai este necesar.”, iar articolul 15 al Codului de
deontologie medicală prevede: „Atunci când, din cauza unei
situaţii de urgenţă, nu se poate obţine consimţământul adecvat,
se va putea trece imediat la orice intervenţie indispensabilă
din punct de vedere medical în folosul sănătăţii persoanei
vizate.”
De asemenea, potrivit articolului 650 din Legea nr.
95/2006 (20), minorii îşi pot exprima consimţământul în
absenţa reprezentantului legal în „situaţii de urgenţă, când
părinţii sau reprezentantul legal nu pot fi contactaţi, iar

36
minorul are discernământul necesar pentru a înţelege situaţia
medicală în care se află.”
Cadrele medicale răspund în faţa legii „atunci când nu
obţin consimţământul informat al pacientului sau al
reprezentanţilor legali ai acestuia, cu excepţia cazurilor în
care pacientul este lipsit de discernământ, iar reprezentantul
legal sau ruda cea mai apropiată nu poate fi contactat,
datorită situaţiei de urgenţă.” (art. 651 alin 1 din Legea nr.
95/2006).

Regim derogatoriu de la regula generală a validităţii

exprimării consimţământului doar începând cu vârsta de 18 ani
regăsim în situaţiile medicale legate de diagnosticul şi/sau
tratamentul problemelor sexuale şi reproductive. În astfel
de cazuri, minorii în vârstă de peste 16 ani îşi pot exprima
consimţământul în absenţa părinţilor sau a reprezentantului
legal, la solicitarea lor expresă (art. 650 lit. b din Legea nr.
95/2006).

- În cazul altor persoane incapabile (persoane

majore fără capacitate de a consimţi – ca, de exemplu, cei
bolnavi psihic, puşi sub interdicţie sau cei aflaţi în stare de
comă) intervine, de asemenea, mecanismul deciziei prin
substituţie.
Astfel, conform art. 13 al Codului (16): „Atunci când,
conform legii, un major nu are, datorită unui handicap mintal,
unei boli sau dintr-un motiv similar, capacitatea de a consimţi
la o intervenţie, aceasta nu se poate efectua fără acordul
reprezentantului său ori fără autorizarea unei autorităţi sau
a unei persoane ori instanţe desemnate prin lege.”

Obţinerea unui consimţământ formal, bazat pe date

insuficiente, sub forma unei simple consemnări în documentul

37
medical sub care se află semnătura pacientului, nu satisface
cerinţele deontologice ale aplicării valide a teoriei
consimţământului. Pentru a se putea vorbi de o relaţie medic-
pacient de calitate, de tip parteneriat şi nu de subordonare/
paternalism, este absolut necesar să avem în vedere caracterul
informat al consimţământului – ceea ce presupune cunoaşterea
de către pacient a tuturor beneficiilor, dar şi a riscurilor
intervenţiei medicale.
Articolul 14 din Codul de deontologie medicală
(„Informarea prealabilă şi adecvată a persoanei”) instituie în
sarcina medicului obligaţia deontologică de a aduce la
cunoştinţa pacientului toate informaţiile relevante pentru a
lua o decizie în deplină cunoştinţă de cauză: „Medicul va
solicita şi va primi consimţământul numai după ce, în
prealabil, persoana respectivă sau cea îndreptăţită să-şi dea
acordul cu privire la intervenţia medicală a primit informaţii
adecvate în privinţa scopului şi naturii intervenţiei, precum şi
în privinţa consecinţelor şi a riscurilor previzibile şi în general
acceptate de societatea medicală.” Această cerinţă reprezintă
în acelaşi timp şi o obligaţie corelativă dreptului pacientului
la informaţia medicală.
Maniera în care se face transmiterea datelor medicale
trebuie adaptată la pacient, pentru a asigura înţelegerea
tuturor informaţiilor (art. 14 alin. 2: „Pe cât posibil, medicul
va urmări ca informarea să fie adecvată şi raportată la
persoana care urmează să-şi manifeste consimţământul.”)

În situaţii de urgenţă, consimţământul nu mai este

necesar, după cum se prevede în mod explicit la articolul 15
din Cod: „Atunci când, datorită unei situaţii de urgenţă, nu se
poate obţine consimţământul adecvat, se va putea proceda
imediat la orice intervenţie indispensabilă din punct de vedere
medical în folosul sănătăţii persoanei vizate.”

38
 Referitor la acceptabilitatea caracterului implicit al
consimţământului, Codul de deontologie medicală (16) dă
acestei noţiuni o dublă accepţiune:
- cea de autorizare anterioară sau dorinţe exprimate
anterior de către un pacient care nu mai poate să îşi exprime
voinţa la momentul intervenţiei, dar şi
- cea referitoare la acte medicale de rutină (cu „o
succesiune şi o repetabilitate specifică”), caz în care anumite
atitudini/posturi ale pacientului pot semnifica acceptarea
implicită a manoperei medicale (de exemplu răsfrângerea
mânecii şi dezvelirea plicii cotului în cazul recoltării de sânge
de la acest nivel).
Astfel, conform articolului 16 al Codului: „În interesul
pacientului, sunt valabile şi vor fi luate în considerare
autorizările şi dorinţele exprimate anterior cu privire la o
intervenţie medicală de către un pacient care, în momentul
noii intervenţii, nu este într-o stare care să îi permită să îşi
exprime voinţa sau dacă prin natura sa actul medical are o
succesiune şi o repetabilitate specifică.”

SECRETUL PROFESIONAL ŞI ACCESUL LA

DATELE REFERITOARE LA STAREA DE
SĂNĂTATE

Păstrarea secretului profesional este o obligaţie

deontologică fundamentală a medicului (art. 17 din Cod),
corelativă dreptului pacientului la confidenţialitatea infor-
maţiilor şi la respectarea vieţii sale private (informaţiile
referitoare la sănătatea persoanei fiind considerate în mod
unanim ca o componentă a vieţii intime şi private).
Întinderea acestei obligaţii este detaliată în cuprinsul
art. 18: „Obligaţia medicului de a păstra secretul profesional
39
este opozabilă inclusiv faţă de membrii familiei persoanei
respective.” (alin. 1); această obligaţie „persistă şi după ce
persoana respectivă a încetat să-i fie pacient sau a decedat.”
(alin. 2).

Datele referitoare la sănătatea persoanei pot fi transmise

pacientului sau unei alte persoane desemnate de pacient (dar
doar la solicitarea expresă a acestuia) (art. 19).

Regula păstrării secretului profesional nu este imuabilă;

în situaţii prevăzute expres de lege (şi numai atunci!) sunt
permise derogări de la această regulă (art. 20), cu scopul de
a proteja terţii sau societatea în ansamblu.

REGULI GENERALE DE COMPORTAMENT

ÎN ACTIVITATEA MEDICALĂ

Medicul trebuie să aibă o pregătire profesională

impecabilă şi să respecte cu orice prilej regulile moral-etice;
va trebui să manifeste o permanentă preocupare pentru
dezvoltarea sa profesională, dar şi pentru creşterea
prestigiului profesiunii medicale (art. 21 alin. 1). În acest sens,
Codul impune în sarcina medicului obligaţia de a fi
permanent la curent cu evoluţia cunoştinţelor din domeniul
medical (inclusiv prin intermediul variatelor forme de
educaţie medicală continuă), pentru a putea pune la dispoziţia
pacienţilor săi cele mai noi descoperiri, procedee şi tehnici
medicale (art. 21 alin. 2).

Codul consideră a fi contrare principiilor fundamentale

ale profesiei de medic, considerându-le fapte şi acte
nedeontologice, următoarele activităţi (art. 22):
a) practicarea eutanasiei şi eugeniei;
40
 b) cu excepţia situaţiilor prevăzute de lege sau de
normele profesiei, refuzul acordării serviciilor medicale;
c) abandonarea unui pacient fără asigurarea că
acesta a fost preluat de o altă unitate medicală sau un alt medic
ori că beneficiază de condiţii adecvate situaţiei în care se află şi
stării sale de sănătate;
d) folosirea unor metode de diagnostic sau
tratament nefundamentate ştiinţific sau neacceptate de
comunitatea medicală, cu risc pentru pacient;
e) cu excepția urgenţelor vitale, exercitarea
profesiei medicale în condiţii care ar putea compromite
actul profesional sau ar putea afecta calitatea actului
medical;
f) emiterea unui document medical de
complezenţă sau pentru obţinerea unui folos nelegal sau
imoral;
g) emiterea unui document medical pentru care
nu există competenţă profesională;
h) atragerea clientelei profitând de funcţia
ocupată sau prin intermediul unor promisiuni oneroase şi
neconforme cu normele publicităţii activităţilor medicale;
i) folosirea, invocarea sau lăsarea impresiei
deţinerii unor titluri profesionale, specialităţi ori
competenţe profesionale neconforme cu realitatea;
j) încălcarea principiilor fundamentale ale
exercitării profesiei de medic.

De asemenea, Codul de deontologie medicală consideră

a fi grave încălcări ale principiului fundamental al
indepenţei profesionale următoarele (art. 23):
a) cu excepţia situaţiilor prevăzute de lege şi cu
anunţarea prealabilă a organelor profesiei, asocierea sau
colaborarea, sub orice formă şi orice modalitate, directă ori
41
indirectă, dintre un medic şi o persoană care produce sau
distribuie medicamente;
b) reclama, în orice mod, la medicamente,
aparatură medicală sau alte produse de uz medical;
c) implicarea, direct sau indirect, în distribuţia
de medicamente, dispozitive medicale, aparatură medicală
sau de alte produse de uz medical;
d) încălcarea principiului transparenţei în rela-
ţia cu producătorii şi distribuitorii de medicamente şi produse
medicale;
e) primirea unor donaţii sub forma de cadouri
în bani sau în natură ori alte avantaje, a căror valoare le face
să-şi piardă caracterul simbolic şi care influenţează actul
medical, de la una dintre entităţile prevăzute la lit. a)-c).

Relaţia medic-pacient trebuie să aibă caracter

nemediat (art 24); examinarea personală, nemediată a
pacientului de către medic este esenţială pentru a putea lua
decizii medicale de calitate şi pentru a stabili o relaţie de
încredere, personalizată, cu pacientul, Doar în situaţii de
excepţie (ex. localităţi izolate, intemperii, catastrofe, platforme
petroliere sau nave aflate în largul mării etc.) se poate deroga
de la această regulă.
Aceste prevederi se completează cu cele ale articolului
31 din Cod („Actul medical de la distanţă”), care permite
intervenţia medicală de la distanţă doar cu titlu de excepţie, în
condiţii strict controlate: „numai în situaţia în care pacientul
este asistat nemijlocit de către medicul său, iar scopul
investigaţiei şi procedurilor la care este supus pacientul este
acela de a ajuta medicul să determine diagnosticul, să
stabilească tratamentul sau să întreprindă orice altă măsură
medicală necesară finalizării actului medical sau a intervenţiei

42
medicale în cazul operaţilor. Excepţie fac situaţiile de
urgenţă.”

Angajamentul profesional al medicului trebuie să fie

limitat la capacitatea şi competenţele sale profesionale, dar
şi la capacitatea tehnică şi de dotare a unităţii medicale în
care îşi desfăşoară activitatea (art. 25 alin. 1). Efectuarea de
acte medicale în condiţii improprii, cu încălcarea regulii de mai
sus, poate pune în pericol sănătatea sau chiar viaţa pacientului.
Astfel, conform art. 25, alin. 2: „Dacă medicul nu are
suficiente cunoştinţe ori experienţă necesară pentru a asigura
o asistenţă medicală corespunzătoare, acesta va solicita un
consult adecvat situaţiei sau va îndruma bolnavul către un
astfel de consult la o altă unitate medicală. Aceleaşi dispoziţii
se vor aplica şi în cazul în care dotarea tehnică şi materială a
unităţii în care are loc consultul sau intervenţia medicală nu
este adecvată consultului, stabilirii diagnosticului sau
intervenţiei medicale.”

Diligenţa de claritate, la care face referire articolul 26

al Codului, reprezintă acea îndatorire deontologică a medicului
care constă în explicarea detaliată a recomandărilor
medicale – o cerinţă preliminară esenţială pentru asigurarea
complianţei terapeutice: „Medicul care a răspuns unei
solicitări cu caracter medical se va asigura că persoana
respectivă a înţeles pe deplin prescripţia, recomandarea sau
orice altă cerinţă a medicului, precum şi cu privire la faptul
că pacientul este, după caz, preluat de o altă unitate medicală
ori în supravegherea altui specialist în domeniu.”

Activitatea profesională medicală nu mai este (şi nu

mai poate fi, în condiţiile actuale) una individualistă; este
necesară cooperarea medicului cu alţi specialişti şi/sau cu

43
alţi colegi. Derularea optimă a acestei munci în echipă se poate
realiza doar în condiţiile respectării prevederilor art. 27-29 din
Cod. Astfel, „în situaţia în care pacientul a fost preluat sau
îndrumat către un alt specialist, medicul va colabora cu
acesta, punându-i la dispoziţie orice fel de date sau
informaţii cu caracter medical referitoare la persoana în
cauză şi informându-l cu privire la orice altă chestiune
legată de starea de sănătate a acesteia.” (art. 27).
De asemenea, consultul medical efectuat în echipă
trebuie să respecte reguli deontologice clare:
- se poate realiza doar cu acordul pacientului (sau al
persoanei/instituţiei abilitate să decidă în locul pacientului);
- va urmări întotdeauna luarea celor mai adecvate
măsuri în interesul pacientului (art. 28);
- luarea şi comunicarea deciziei finale aparţine
medicului care a organizat consultul;
- în caz de divergenţă de opinie între medicii
participanţi la consult, pacientul (sau reprezentantul său legal)
trebuie informat despre acest aspect (art. 29).

În toate situaţiile se va respecta dreptul pacientului

de a obţine o a doua opinie medicală (art. 30) – ca şi corolar
al dreptului său la informaţia medicală.

Odată ce un medic a acceptat un anumit pacient şi a

început să îi acorde îngrijiri medicale, acesta are obligaţia de a
se asigura că pacientul „a înţeles natura şi întinderea relaţiei
medic-pacient, că are o aşteptare corectă cu privire la
rezultatele actului medical şi la serviciile medicale pe care
acesta urmează să le primească”; de asemenea, medicul este
dator să ducă la îndeplinire obligaţiile asumate, „aşa cum
rezultă ele din înţelegerea părţilor sau din obiceiurile şi

44
cutumele profesiei medicale” (art. 32 – „Finalizarea obigaţiei
asumate”).

Refuzul acordării serviciilor medicale poate avea loc

doar în condiţii strict prevăzute de lege sau „dacă prin
solicitarea formulată persoana în cauză îi cere medicului acte
de natură a-i ştirbi independenţa profesională, a-i afecta
imaginea sau valorile morale ori solicitarea nu este conformă
cu principiile fundamentale ale exercitării profesiei de medic,
cu scopul şi rolul social al profesiei medicale.” (art. 33 alin. 1).
Chiar şi în aceste situaţii de refuz justificat, medicul este dator
să explice pacientului motivele care au stat la baza
refuzului; în plus, medicul se va asigura că pacientul va
beneficia totuşi de servicii medicale şi că pacientului nu îi va fi
pusă în pericol sănătatea sau viaţa. Dacă refuzul are la bază
încălcarea convingerilor morale ale medicului (de exemplu în
cazul refuzului efectuării unui avort), acesta va îndruma
pacientul spre alt coleg sau la o altă unutate medicală (art. 33
alin. 2).

ACTIVITĂŢI CONEXE ACTULUI MEDICAL

O serie de activităţi care nu ţin strict de intervenţia

medicală, dar au legătură cu actul medical, sunt supuse unor
reglementări deontologice, care se regăsesc în cuprinsul
capitolului al V-lea din Codul de deontologie medicală.

Documentele medicale elaborate de către medic cu

ocazia exercitării profesiei (foi de observaţie clinică,
documente de evidenţă primară etc.) vor putea fi redactate
doar „în limita specialităţii şi competenţelor profesionale ale
medicului respectiv.” (art. 35 alin. 1).

45
 De asemenea, trebuie punctată o obligaţie deontologică
destul de frecvent nerespectată în practică, din considerente de
comoditate sau din lipsă de timp - aceea de a consemna orice
activitate medicală în documente specifice: „Orice activitate
medicală se va consemna în documente adecvate înregistrării
activităţii respective.” (art. 35 alin. 2).

Medicul va putea elibera doar documentele prevăzute

de lege, în limita competenţelor sale, iar în cuprinsul acestora
se va atesta realitatea medicală „aşa cum rezultă aceasta din
datele şi informaţiile pe care medicul le deţine în mod legal ori
aşa cum a rezultat ea în urma exercitării profesiei cu privire la
persoana respectivă.” (art. 34).
Încălcarea acestor imperative deontologice poate avea
urmări serioase, atât pe planul răspunderii disciplinare, cât şi în
ceea ce priveşte răspunderea penală a medicului în cauză. În
plus, consemnările incomplete, eronate sau chiar false în
documentele medicale pot duce la compromiterea unei
examinări medico-legale, cu consecinţe negative asupra
înfăptuirii corecte a actului de justiţie.

Pe lângă obligaţiile asumate faţă de pacienţii săi,

medicul are şi îndatoriri ce exced relaţia medic-pacient şi intră
în sfera relaţiei medic-societate (vezi şi capitolul VII –
„Responsabilitatea socială a medicului”). În acest sens sunt şi
prevederile articolului 36 („Obligaţii referitoare la sănătatea
publică”), care pun în sarcina medicului:
- să se îngrijească de respectarea regulilor de igienă şi
profilaxie;
- să atenţioneze persoanele care nu respectă aceste
reguli asupra responsabilităţii ce le revine faţă de ei înşişi, dar
şi faţă de comunitate şi colectivitate;

46
 - să sesizeze organele competente în legătură cu orice
situaţie care reprezintă un pericol pentru sănătatea publică.

Similar, în spiritul responsabilităţii sale sociale,

medicul este dator să ia atitudine atunci când află despre
fapte care, în opinia lui, pot constitui erori profesionale (art.
37). Modul corect de abordare, din punct de vedere
deontologic, a unor astfel de cazuri este următorul:
- medicul va informa (printr-o scrisoare medicală)
medicul-autor al erorii;
- dacă eroarea nu este corectată sau nu s-au luat
măsurile necesare în acest sens, va fi informat cât mai
detaliat organismul profesional teritorial (Colegiul
Medicilor din judeţul respectiv sau din Municipiul Bucureşti);
datele nu vor fi făcute publice (cu excepţia cazurilor
prevăzute de lege) decât după ce organismul profesional s-a
pronunţat.

În activitatea de zi de zi, în relaţiile cu ceilalţi colegi

pot să apară divergenţe profesionale, situaţii litigioase sau
conflictuale. Modul corect de rezolvare a acestor situaţii
neplăcute este prin procedura de conciliere din cadrul
corpului profesional (comisii special desemnate în acest sens
de către Colegiile Medicilor teritoriale, care au ca scop
medierea conflictului). Această cale trebuie aleasă înainte de
exercitarea oricărui demers public (art. 38 – „Primordiali-
tatea concilierii”).
De altfel, astfel de conflicte regretabile nici nu ar trebui
să apară, în contextul în care, conform articolului 39, „în toate
situaţiile şi împrejurările legate de exercitarea obligaţiilor
profesionale medicii îşi vor acorda sprijin reciproc şi vor
acţiona cu loialitate unul faţă de celălalt.” Această obligaţie

47
de sprijin şi loialitate subzistă şi faţă de corpul profesional şi
organismele sale.

PUBLICITATEA ACTIVITĂŢILOR MEDICALE

Modul în care medicul îşi face reclamă este supus unor

prevederi deontologice specifice, regăsite în cuprinsul
capitolului al VII-lea al Codului (16). Această modalitate de a
intra în contact cu publicul larg – cu societatea în general –
poate suferi cu uşurinţă derapaje moral-etice, în cadrul
concurenţei existente în economia de piaţă. În acest context,
evitarea reclamei deşănţate şi înşelătoare este o îndatorire
deontologică de bază, menită să protejeze imaginea profesiei
medicale în rândul populaţiei. Atragerea pacienţilor trebuie
să se bazeze strict pe competenţa profesională şi renumele
medicului, fără a se apela la mijloace nedemne sau imorale de
recrutare a acestora.

Scopul publicităţii este să asigure publicului

informaţiile necesare cu privire la activitatea desfăşurată
de diversele forme de exercitare a profesiei (cabinete
medicale, spitale etc.). Publicitatea trebuie să fie veridică,
neînşelătoare, să respecte secretul profesional şi să fie
realizată cu demnitate şi prudenţă (art. 48 alin. 2). Toate
menţiunile laudative sau comparative şi toate indicaţiile
referitoare la identitatea pacienţilor sunt interzise.

Mijloacele de publicitate care pot fi utilizate sunt:

- plasarea unei firme;
- anunţuri de publicitate (care respectă regulile Codului
de deontologie medicală);
- anunţuri şi menţiuni în anuare şi cărţi de telefon;

48
 - invitaţii, broşuri şi anunţuri de participare la diverse
manifestări ştiinţifice (conferinţe, colocvii etc.) profesionale şi
de specialitate;
- corespondenţă profesională şi cărţi de vizită profe-
sionale;
- adresă de internet (art. 49 alin. 1).

Nu este permisă utilizarea următoarelor mijloace de

publicitate:
- oferirea serviciilor prin prezentare proprie sau prin
intermediar la domiciliul sau reşedinţa unei persoane sau
într-un loc public;
- propunerea personalizată de prestări de servicii
efectuată de o formă de exercitare a profesiei, fără ca aceasta să
fi fost în prealabil solicitată în acest sens, indiferent dacă
aceasta este făcută sau nu în scopul racolării de pacienţi;
- acordarea de consultaţii medicale realizate pe orice
suport material, precum şi prin orice alt mijloc de comunicare
în masă, inclusiv prin emisiuni radiofonice sau televizate, cu
excepţia acelora avizate de Colegiul Medicilor din România
sau de alte organisme acreditate de acesta în acest scop (art. 49
alin. 2).

În cadrul apariţiilor în mediile de informare,

medicul va putea prezenta procedee de diagnostic şi tratament,
tehnici medicale specifice ori alte procedee şi mijloace de
investigare, dar nu va putea folosi acest prilej pentru a-şi
face reclamă pentru sine sau pentru o firmă implicată în
producţia de medicamente sau dispozitive medicale.

Firma instituţiei medicale trebuie să aibă dimensiunile

maxime de 40 x 80 cm; va fi amplasată la intrarea imobilului
şi/sau a spaţiului ocupat.

49
 Firma va cuprinde următoarele menţiuni:
- Colegiul Medicilor din România;
- structura teritorială a Colegiului Medicilor din Româ-
nia;
- denumirea formei de exercitare a profesiei;
- menţiuni privind identificarea sediului (etaj, aparta-
ment);
- menţiuni privind titlurile profesionale, academice,
ştiinţifice, specialităţile şi competenţele medicale;
- menţiuni privind sediul principal şi sediul secundar
(art. 50).

Publicitatea prin mijloacele media se poate face prin

anunţuri în mica şi marea publicitate sau prin intermediul
anunţurilor publicate în anuarele profesionale (cu referire la
activitatea formelor de exercitare a profesiei, numele şi
principalele specialităţi şi competenţe în care medicii îşi
desfăşoară activitatea, precum şi programul de activitate).

Corespondenţa formei de exercitare a profesiei poate

cuprinde:
- numărul de telefon şi de fax, adresa de internet şi
adresa electronică (e-mail);
- indicarea sediului principal şi, după caz, a sediului
secundar şi/sau a altui loc de muncă;
- specialităţile şi competenţele medicale;
- titlurile academice, ştiinţifice sau profesionale;
- sigla formei respective de exercitare a profesiei (art.
52 alin. 1).

Cărţile de vizită profesionale ale medicului (art. 52

alin. 2) pot cuprinde menţiunile permise corespondenţei,

50
precum şi calitatea medicului în forma de exercitare a
profesiei.

Pagina website poate servi ca mijloc de publicitate

atât pentru medici, cât şi pentru formele de exercitare a
profesiei. Aceasta va putea cuprinde menţiuni referitoare la
activitatea desfăşurată, precum şi cele permise corespondenţei
ori publicităţii. Conţinutul şi modul de prezentare a adresei de
internet trebuie să respecte demnitatea şi onoarea profesiei,
precum şi secretul profesional.
Pagina de website nu poate cuprinde nici o intercalare
cu caracter de reclamă sau menţiune publicitară pentru un
produs sau serviciu diferit de activităţile pe care are dreptul să
le furnizeze medicul sau respectiva formă de exercitare a
profesiei; de asemenea, nu poate conţine legături către alte
adrese al căror conţinut ar fi contrar principiilor esenţiale
ale profesiei de medic.
În acest scop, medicul sau forma de exercitare a
profesiei deţinătoare a paginii de website trebuie să asigure în
mod regulat vizitarea şi evaluarea paginilor proprii şi a
paginilor la care este permis accesul pe baza legăturilor
realizate prin intermediul adresei proprii. În cazul în care
conţinutul şi forma acestora sunt contrare principiilor esenţiale
privind exercitarea profesiei de medic, trebuie să dispună
fără întârziere eliminarea lor (art. 53).

51
 CAPITOLUL III

ANALIZA PREVEDERILOR
DEONTOLOGICE REFERITOARE LA
PROFESIA DE MEDIC DENTIST
Prevederile moral-deontologice specifice profesiei de
medic dentist sunt cuprinse în Codul deontologic al medicului
dentist, elaborat conform Deciziei nr. 15/2010 a Adunării
Generale Naţionale a Colegiului Medicilor Dentişti din
România (CMDR), publicat în Monitorul Oficial, partea I, nr.
408/18.06.2010 (17).
De asemenea, am considerat necesară o trecere în
revistă a prevederilor vechiului Cod deontologic al
medicului dentist, adoptat prin Decizia nr. 1/2005 a Adunării
Generale Naţionale a Colegiului Medicilor Dentişti din
România (CMDR) şi publicat în Monitorul Oficial, partea I, nr.
767/23.08.2005. Deşi prevederile vechiului cod au fost explicit
abrogate prin art. 3 al Deciziei nr. 15/2010, consider că o
analiză comparativă a celor două coduri este utilă pentru
precizarea în detaliu a tuturor principiilor deontologice ale
profesiei de medic dentist. De altfel, între cele două izvoare
de drept medical nu există deosebiri de esenţă, noul cod fiind
rezultatul unui efort de sintetizare şi de actualizare a
prevederilor vechiului cod.

Ambele coduri deontologice cuprind „normele de

conduită morală şi profesională obligatorii, în legătură cu
52
exercitarea drepturilor şi îndatoririlor medicului ca profesio-
nist, faţă de pacienţi şi faţă de ceilalţi medici dentişti.” (17,
art. 1). Aceste norme sunt obligatorii pentru toţi membrii
CMDR, dar şi pentru toţi medicii dentişti cetăţeni ai unui stat
membru al Uniunii Europene care practică medicina dentară în
România (17, art. 3).

Rolul pe care şi-l asumă acest cod este, conform

articolului 2 (17):
- de a promova o relaţie de încredere între medicul
dentist şi pacient;
- de a promova un comportament profesional-
deontologic între membrii echipei medicale;
- de a defini abaterile de la disciplina de corp
profesional;
- de a apăra reputaţia corpului medicilor dentişti şi
libera practică a profesiei de medic dentist (sens în care
articolele 5 din ambele coduri prevăd şi obligaţia medicului
dentist „de a apăra drepturile fundamentale ale profesiei -
libertatea alegerii manoperelor diagnostice şi terapeutice,
prescripţiilor medicale - cât şi prestigiul acesteia.”);
- de a garanta secretul profesional.

RELAŢIA DINTRE
MEDICUL DENTIST ŞI PACIENŢI

Acest subiect referitor la relaţia profesionistului

medical cu „clienţii” săi (pacienţii), amplu tratat în orice cod
deontologic din lume, face obiectul capitolului al doilea al
codurilor.
Corelativ cu existenţa (prevăzută legal) a unor drepturi
ale pacienţilor, trebuie să existe din partea furnizorilor de
servicii de sănătate (inclusiv din partea medicilor dentişti)
53
anumite îndatoriri corelative, menite a garanta respectarea
drepturilor pacienţilor.

- Vizavi de dreptul fiecărui pacient de a fi respectat

ca persoană umană, fără nicio discriminare, există obligaţia
medicilor dentişti de a trata cu respect şi nediscriminatoriu
pacienţii lor.
În acest sens, articolul 15 din vechiul cod arata că
medicul dentist trebuie să aibă întotdeauna „o atitudine
corectă şi atentă faţă de pacient.”, iar articolul 14 puncta:
„Medicul dentist trebuie să asculte, să examineze şi să trateze
fără discriminare toate persoanele.” Noul cod sumarizează:
„Medicul dentist tratează fără discriminare pacienţii şi are o
atitudine corectă faţă de aceştia.” (17, art. 12 alin. 1).
Este permisă chiar acordarea de îngrijiri medicale
gratuite (art. 19 alin. 3 din vechiul Cod; 17, art. 13 alin. 3),
fără a se ridica suspiciunea de concurenţă neloială sau de
„dumping” (incriminată de art. 19 alin. 2 din vechiul Cod şi de
art. 13 alin. 2 din noul Cod, care arată că „este interzisă
reducerea onorariilor în scopul atragerii clientelei.”).
De asemenea, în situaţia pacienţilor privaţi de
libertate (prevăzută de art. 32 din vechiul cod), medicul dentist
nu va influenţa nici direct, nici indirect („nici măcar prin
propria sa prezenţă”), integritatea fizică sau mentală a acelei
persoane sau demnitatea acesteia. Mai mult, dacă medicul
dentist constată că persoanei deţinute sau reţinute i s-au aplicat
rele tratamente, acesta trebuie să informeze autorităţile
judiciare competente (sub rezerva acordului celui interesat).
Aceste prevederi nu se mai regăsesc în codul din 2010.
Totuşi, conform articolului 16 alin. 1 din vechiul Cod,
medicul dentist are dreptul de a refuza un pacient, din
motive profesionale (de exemplu în condiţiile lipsei aparaturii
necesare pentru o anumită manoperă, lipsa competenţei

54
necesare în acest sens etc.) sau personale (refuzul sau
imposibilitatea de a plăti onorariul, mutarea praxisului în altă
localitate etc.).
Excepţie fac, însă, cazurile de urgenţă, care trebuie
tratate în limita posibilităţilor. (Codul din 2010 prevede la art.
12 alin. 2: „Cu excepţia cazurilor de urgenţă, medicul dentist
are dreptul de a refuza un pacient din motive profesionale sau
personale.”) Conform art. 12 alin. 3 (17), constituie urgenţe
medico-dentare situaţiile în care „pacientul are nevoie de
îngrijiri medicale imediate, pentru controlul durerii, infecţiei
sau sângerării.”

- Pentru realizarea „dreptului la îngrijiri medicale de

cea mai înaltă calitate de care care societatea dispune”
există anumite îndatoriri corelative ale medicului dentist:
obligaţia de tratament, obligaţia de acordare a acestor
îngrijiri.
Vechiul cod prevedea în acest sens că medicul dentist
nu va accepta exercitarea profesiei „în condiţii susceptibile
de a compromite calitatea actului medical şi securitatea
pacientului” (art. 7), recomandare preluată ad literam şi în
noul cod (17, art. 7). Medicii dentişti salariaţi (angajaţi ai unei
instituţii medicale publice sau private) nu vor accepta un
contract care prevede retribuirea bazată pe norme de
productivitate (un anumit număr de pacienţi de tratat într-o
oră) sau alte dispoziţii ce pot afecta calitatea tratamentelor
medico-dentare (art. 8 din vechiul Cod). Noul cod extinde
această obligaţie la toate formele de exercitare a profesiei şi
la toate actele medico-dentare (17, art.8).
Tot în scopul asigurării unor îngrijiri stomatologice de
calitate este instituită obligaţia deontologică a medicului
dentist de perfecţionare continuă („pe tot parcursul
activităţii sale profesionale”) a cunoştinţelor sale

55
profesionale, prin diverse forme de educaţie medicală
continuă (17, art. 6). Prin aceste activităţi formative, medicul
dentist rămâne în contact cu noutăţile în domeniu (materiale
dentare noi, manopere superioare calitativ, metode noi de
ţinere sub control a durerii etc.), ceea ce este benefic atât
pentru pacient, cât şi pentru însuşi medicul dentist în cauză,
care îşi va creşte astfel prestigiul profesional şi adresabilitatea.
În nicio situaţie medicul dentist nu are voie să
efectueze tratamente şi/sau să formuleze prescripţii
medicale în domenii ce depăşesc competenţa sa profesio-
nală (17, art. 9). Articolul 13 din vechiul cod întărea această
idee: „Medicul dentist nu va aplica decât metodele de
diagnostic şi tratament pentru care are competenţă. În caz
contrar, va colabora cu un coleg care are competenţa
necesară sau va dirija pacientul către un alt specialist.”
Derularea tratamentului se va face cu respectarea
normelor profesionale medico-dentare recunoscute de
CMDR, incluse în ghidurile de practică medicală (art. 10 din
vechiul Cod). Noul cod introduce şi posibilitatea luării în
calcul a normelor profesionale cuprinse în „tratatele de
specialitate recunoscute de societăţile ştiinţifice de profil.”
(17, art. 10).

Din momentul în care medicul dentist a acceptat un

pacient, începând un tratament de specialitate, nu va putea
(fără un motiv legitim) să întrerupă tratamentul în curs fără
a lua măsurile necesare asigurării continuităţii tratamentului de
către un coleg având competenţele necesare (art. 17 din vechiul
Cod). Exemple de „motive legitime” care pot justifica
întreruperea tratamentului sunt:
- mutarea cabinetului în altă localitate;

56
 - încetarea activităţii de practician medico-dentar (prin
pensionare, ivirea unei situaţii de incompatibilitate sau
nedemnitate etc.);
- refuzul sau imposibilitatea pacientului de a plăti
onorariul;
- lipsa de complianţă terapeutică - refuzul pacientului
de a urma tratamentul recomandat etc.
Deşi nepreluată în noul cod deontologic, această
prevedere constituie o obligaţie legală (regăsită, de altfel, în
Legea nr. 95/2006, la art. 653); nerespectarea acestei norme
referitoare la obligativitatea asigurării asistenţei medicale
antrenează răspunderea civilă a medicului dentist (20).

Tot pentru a asigura accesibilitatea la serviciile medico-

dentare, vechiul Cod deontologic făcea referire şi la onorariile
practicate, care „trebuie fixate cu tact şi măsură” (art. 19
alin. 1). Este preferabil ca, înainte de începerea tratamentului,
să-i fie prezentate pacientului costurile estimative; după
cum recomandă noul cod (17, art. 13 alin. 1): „Este indicat ca
medicul dentist să prezinte pacientului în prealabil un deviz
estimativ.”

Pe parcursul manoperelor terapeutice, investigaţiilor şi

intervenţiilor de orice fel, medicul dentist nu va expune
pacientul unui risc nejustificat (17, art. 21); pe primul plan
trebuie să fie interesul pacientului, cu o cântărire atentă a
raportului risc/beneficiu pentru fiecare manoperă medico-
dentară.

În cadrul cercetării medicale care implică pacientul,

există reguli deontologice speciale:
- medicul dentist nu va lua parte la cercetări
biomedicale asupra persoanelor decât în condiţiile legii,

57
asigurându-se de pertinenţa cercetărilor respective şi de
obiectivitatea concluziilor studiului (art. 27 alin. 1 din vechiul
Cod);
- studiul nu trebuie să lezeze încrederea pacientului
în medicul său curant şi nici continuitatea tratamentului (17,
art. 19).

Medicul dentist trebuie să fie pregătit să îşi asume

responsabilitatea pentru tratamentele efectuate - şi pentru
eventualele eşecuri terapeutice. Nu trebuie să garanteze -
direct sau indirect - reuşita tratamentelor, a actului medical în
general (17, art. 18).

- O regulă deontologică importantă este cea prevăzută

de articolul 25 din vechiul Cod: „Medicul dentist este obligat
să respecte dreptul pacientului de a-şi alege liber medicul
dentist.” Astfel este respectat dreptul pacientului de a obţine
şi o altă opinie medicală şi, evident, principiul autonomiei
persoanei-pacient. Din păcate, această prevedere nu se mai
regăseşte în noul cod.

- În relaţia medic dentist - pacient, comunicarea (în

dublu sens, atât de la pacient la medic, în cadrul anamnezei
şi/sau pe parcursul tratamentului, cât şi de la medic la pacient)
este esenţială. Este o condiţie absolut necesară pentru
realizarea consimţământului informat, aspect cheie în etica
medicală actuală. Prin trecerea de la o relaţie medic-pacient de
tip paternalist la una de colaborare se realizează o mai largă
implicare a pacientului în sfera decizională terapeutică.
Codul deontologic vechi prevedea în acest sens
următoarele:
„Pentru orice manoperă de diagnostic şi tratament, se
va cere consimţământul pacientului.” (art. 12). Dacă riscul

58
procedurii este înalt, codul recomanda obţinerea
consimţământul explicit, în formă scrisă, pe documentul de
evidenţă primară.

De asemenea, „nicio intervenţie mutilantă nu poate fi

practicată fără un motiv medical foarte serios, fără a informa
şi a cere consimţământul pacientului. Excepţie fac cazurile
de urgenţă sau când medicul este în imposibilitate de a lua
consimţământul pacientului ori al reprezentantului său legal.”
(art. 30 alin. 2 din vechiul Cod).

În situaţiile în care este imposibil de obţinut în timp

util consimţământul pacientului sau al reprezentantului său
legal, medicul dentist trebuie totuşi să acorde îngrijirile
medicale de urgenţă, prezumându-se acordul pacientului/
reprezentantului legal pentru manoperele care previn apariţia
de complicaţii sau chiar decesul (art. 21 alin. 1 din vechiul
Cod).
Dacă pacientul nu-şi poate exprima voinţa
(inconştient, comatos, incapabil) şi totuşi este necesară o
intervenţie medicală de urgenţă, personalul medical are
dreptul să deducă acordul pacientului dintr-o exprimare
anterioară a voinţei acestuia (art. 21 alin. 2 din vechiul Cod).
Noul cod este foarte laconic în acest sens: „Pentru
investigaţiile paraclinice şi planul de tratament, medicul este
obligat să ceară consimţământul informat al pacientului sau
al reprezentantului legal al acestuia.” (17, art. 11), iar „în
situaţia în care este imposibil să se obţină consimţământul
pacientului sau al reprezentantului legal al acestuia, medicul
dentist poate să acorde numai îngrijirile medico-dentare de
urgenţă.” (17, art. 15).

59
 Comunicarea este delicată, plină de încărcătură etic-
deontologică, în cazul bolilor cu prognostic infaust, neplăcut,
fatal. Acest prognostic trebuie comunicat cu prudenţă, pentru
că dezvăluirea brutală, fără menajamente, în totalitate, a
informaţiei medicale poate cauza suferinţă emoţională,
psihologică şi chiar fizică. Conceptul tradiţional al
„privilegiului terapeutic” poate fi invocat de către medic
atunci când se teme că o comunicare abruptă a realităţii
medicale (diagnostic, prognostic, necesitatea unor tratamente
invazive sau mutilante etc.) ar putea induce suferinţă
suplimentară pacientului. Chiar şi în condiţiile recurgerii la
privilegiul terapeutic, rudele/aparţinătorii trebuie să cunoască
adevărul, oricât de brutal ar fi acesta. „Familia sau
aparţinătorii trebuie să cunoască realitatea.” puncta art. 31
din vechiul Cod.

Consimţământul este obligatoriu pentru participarea la

învăţământul medical clinic şi la cercetarea ştiinţifică (art.
21 alin. 3 din vechiul Cod). Nu pot fi folosite pentru
cercetarea ştiinţifică persoanele incapabile să-şi exprime
voinţa. Excepţie fac situaţiile în care s-a obţinut
consimţământul de la reprezentanţii lor legali şi, cumulativ,
cercetarea este făcută şi în interesul acestor subiecţi (art. 21
alin. 4 din vechiul Cod).

Articolul 22 din Codul vechi avea în vedere situaţia

„conflictului” dintre medicii dentişti (care consideră
necesară o intervenţie medicală) şi reprezentanţii legali ai
pacientului incapabil (care refuză să consimtă la această
intervenţie). Soluţia este, după cum am văzut, constituirea
unei comisii de arbitraj de specialitate, alcătuită din trei
medici pentru pacienţii internaţi, respectiv din doi medici
pentru cazurile din ambulator, care va decide asupra

60
oportunităţii/necesităţii intervenţiei medicale, ţinând cont de
criteriile profesionale medico-dentare şi, mai ales, de interesul
pacientului incapabil.
Aceste prevederi, deşi utile, nu se mai regăsesc în noul
cod, considerându-se, poate, că sunt redundante (avându-se în
vedere prevederile similare existente în Legea drepturilor
pacienţilor nr. 46/2003).

- Comunicarea eficientă dintre medicul dentist şi

pacient este necesară şi pentru punerea în practică a
„dreptului la informare” pe care îl are pacientul.
În acest sens, conform articolului 20 (17), medicul
dentist este obligat să întocmească, pentru fiecare pacient, un
document de evidenţă primară (fişă, registru de consultaţii,
foaie de observaţie clinică, document în format electronic etc.),
conţinând:
- antecedentele medicale şi dentare;
- constatările clinice;
- diagnosticul şi
- tratamentul aplicat,
document care va fi arhivat pentru minimum 5 ani.
O copie după acest document poate fi cerută de
către pacient sau de către reprezentantul său legal (după
caz) sau de către instanţele de judecată. Sau, în formularea
din noul cod: „O copie a acestor documente se poate elibera
conform prevederilor legale în vigoare.” (17, art. 20 alin 2).

De asemenea, vechiul Cod nota: „medicul dentist

trebuie să informeze periodic pacientul asupra derulării
tratamentului.” (art. 29), prevedere care nu a fost menţinută în
noul cod din 2010.

61
 - O comunicare medic dentist-pacient nu va fi niciodată
eficientă dacă nu este dublată de încredere reciprocă. Pacientul
nu va avea încredere în medic şi nu-i va comunica toate datele
necesare pentru stabilirea unui diagnostic şi a unui plan
terapeutic corect, dacă nu va avea garanţia că aceste date (unele
confidenţiale) vor rămâne secrete, fără a ajunge la „urechi
străine”. Pentru respectarea dreptului la confidenţialitate
asupra datelor medicale aflate în cursul relaţiei medic dentist -
pacient, codurile instituie obligaţia deontologică a medicului
dentist de a păstra cu stricteţe secretul profesional (art. 23 şi
24 din vechiul Cod; 17, art. 16).
În vechiul cod din 2005 această obligaţie se extindea şi
în contul personalului care îl asistă pe medic în derularea
procesului terapeutic (asistent medical, registrator etc.):
„Medicul dentist şi persoanele care îl asistă vor respecta cu
stricteţe secretul profesional.”
Secretul profesional, instituit în interesul pacientului,
este impus tuturor medicilor, în condiţiile legii - cu menţiunea
că tot legea poate prevedea situaţii derogatorii de la regula
respectării secretului profesional. Extinderea acestei obligaţii
era detaliată de art. 23 alin. 3 din vechiul Cod, care arata că
prin secret profesional se înţelege „tot ceea ce medicului i se
aduce la cunoştinţă prin exercitarea profesiunii, şi anume nu
numai ceea ce i s-a spus, ci şi ceea ce a văzut, auzit sau a
înţeles.”
Conform codului din 2005, cădea tot în sarcina
medicului dentist să vegheze ca persoanele care îl asistă în
exerciţiul profesiei să fie instruite şi să se conformeze în
ceea ce priveşte păstrarea secretului profesional. Medicul
dentist trebuia să asigure ca „nicio persoană din anturajul său
să nu aducă prejudicii secretului profesional sau asociat
corespondenţei medicale.” (art. 23 alin. 4). Nici această
prevedere nu a fost menţinută în codul nou din 2010.

62
 Dacă se vor folosi fotografii în publicaţii ştiinţifice,
identificarea pacientului nu trebuie să fie posibilă (art. 23
alin. 1 din vechiul Cod).

În ceea ce priveşte relaţia cu mass media,

reprezentanţii acesteia aveau dreptul să intre în cabinetul de
medicină dentară, conform art. 24 din vechiul Cod, „doar cu
acceptul medicului coordonator, al medicului curant şi al
pacientului.”. Noul cod este mai permisiv din acest punct de
vedere: „Mass media nu are dreptul să intre în cabinetul de
medicină dentară decât cu acordul medicului.” (17, art. 17).
Excluderea acordului pacientului în acest sens poate părea
nepotrivită din punct de vedere deontologic, dar probabil s-au
avut în vedere prevederi normative complementare (ex. Legea
drepturilor pacienţilor), care protejează confidenţialitatea şi
viaţa intimă a pacientului faţă de o atitudine nepotrivită a mass
media.

RELAŢIILE ÎNTRE MEDICII DENTIŞTI

Capitolul al III-lea al Codurilor deontologice ale

medicului dentist punctează regulile care trebuie să
caracterizeze relaţia între colegii medici dentişti, dar şi cele cu
alţi medici.

Articolul 32 din vechiul cod şi articolul 22 alin. 1 din

noul cod impun medicului dentist obligaţia deontologică de a
trata confraţii „aşa cum ar dori el însuşi să fie tratat de
ceilalţi”. Colegii din această profesie îşi datorează respect
reciproc şi trebuie să aibă relaţii colegiale; mai mult, aceştia au
datoria de a lua apărarea unui coleg acuzat pe nedrept (17,
art. 22 alin. 2).
63
 În eventualitatea apariţiei unor divergenţe inter-
colegiale, articolul 33 din vechiul Cod, respectiv articolul 23
alin. 1 din noul Cod recomandă rezolvarea acestora prin
„eforturi de reconciliere” (dialog, compromis, înţelegerea
situaţiei etc.); dacă rezolvarea conflictului nu este astfel
posibilă, se propune medierea prin organizaţia profesională
a medicilor dentişti (CMDR). Noul cod recomandă ca medicii
în conflict să se adreseze „conducerii colegiului din care fac
parte.” (17, art. 23 alin. 1).
Codul deontologic din 2010 include pe lista abaterilor
disciplinare faptul că medicul dentist „se va adresa mass
mediei înainte de a fi soluţionată problema la nivelul
colegiului.” (17, art. 23 alin. 2).

Medicului dentist nu îi este permis să se pronunţe

asupra tratamentului efectuat de un coleg. Dacă însă va
constata că un tratament incorect efectuat pune în pericol
sănătatea pacientului, este obligat să avertizeze pacientul în
acest sens (17, art. 24 alin. 1).
Noul cod consideră abatere disciplinară „blamarea şi
defăimarea colegilor în faţa pacientului, a personalului
sanitar, precum şi orice expresie sau act capabil să zdruncine
încrederea pacientului în medicul curant şi autoritatea
acestuia.” (17, art. 22 alin. 3).

Atunci când mai mulţi medici dentişti colaborează la

examinarea sau tratamentul unui pacient, fiecare îşi va
asuma responsabilitatea manoperelor medicale proprii (art.
36 alin. 2 din vechiul Cod); pe parcursul intervenţiilor
medicale făcute în colaborare, fiecare medic dentist participant
are obligaţia de informare reciprocă asupra datelor medico-
biologice relevante (art. 36 alin. 1 din vechiul Cod). Aceste

64
prevederi au fost preluate sintetic în cuprinsul articolului 26 din
noul cod (17).
De asemenea, „medicii dentişti care consultă împreună
un pacient au datoria de a evita, în timpul sau ca urmare a
unei consultaţii, să discute în contradictoriu ori să se
denigreze reciproc în faţa pacientului sau a familiei
acestuia.” (17, art. 23 alin. 3).

Deturnarea pacienţilor sau chiar tentativa de a

deturna pacienţii altui coleg sunt declarate nedeontologice de
articolul 25 (17).

„Medicul dentist trebuie să-şi încurajeze colegii mai

tineri, susţinându-i (...) în activitatea profesională.”, conform
articolului 37 al Codului vechi şi articolului 27 din noul Cod.

În cadrul relaţiilor profesionale cu medicii din alte

specialităţi, medicul dentist este obligat să respecte
independenţa profesională a acestora (17, art. 28).

RECLAMA ŞI PUBLICITATEA

Medicul dentist trebuie să se conformeze şi unor reguli

moral-deontologice referitoare la modul de atragere a
pacienţilor. Reputaţia sa trebuie să se bazeze exclusiv pe
competenţă şi demnitate, fără a utiliza reclama în niciun fel
(17, art. 29 alin. 1). În niciun caz medicina dentară nu va fi
practicată ca o activitate comercială (17, art. 29 alin. 2), ci ca
una medicală, sub semnul independenţei profesionale.

Cu scopul informării pacienţilor, vor fi făcute publice

doar următoarele date în cuprinsul anuarelor sau altor

65
publicaţii (inclusiv pe site-ul web - conform art. 30 din noul
Cod):
- nume, prenume;
- adresă (sediu), număr de telefon, fax;
- program de consultaţii;
- specialitatea/competenţa;
- gradul profesional.
Orice alte date sunt considerate publicitate, iar
publicarea lor este nedeontologică (17, art. 29 alin. 2).

În vechiul cod existau prevederi referitoare la firma

cabinetului de medicină dentară (art. 41), care era considerată
obligatorie (pentru realizarea dreptului la informare a
pacienţilor) şi trebuia să cuprindă următoarele elemente:
- nume, prenume;
- societatea;
- gradul profesional;
- specialitatea/competenţa;
- program de consultaţii;
- număr de telefon.
Puteau fi, de asemenea, menţionate:
- originea diplomei şi
- asociaţiile profesionale din care face parte titularul
cabinetului.
Dimensiunile şi aspectul firmei trebuiau să fie
standardizate, unice pentru toată ţara (art. 41 alin. 3).
În noul Cod, din 2010, aceste prevederi nu mai se
regăsesc.

Reclama realizată prin editare şi distribuire de

broşuri, precum şi cea comercială sunt interzise (17, art. 31
alin. 1 şi 2); de asemenea, nu este permisă publicitatea/
reclama personală şi nici cea în interesul unor terţi (pentru

66
medicamente sau bunuri medicale de consum - cu excepţia
situaţiilor în care acestea sunt menţionate în cuprinsul unor
articole sau studii de specialitate).

Consultaţiile se vor derula doar în cabinetul medico-

dentar legal autorizat (17, art. 32).

Medicul dentist va putea participa la educaţia sanitară a

populaţiei, susţinând programele profilatice de promovare a
sănătăţii („programe/acţiuni cu caracter de educaţie pentru
sănătate, iniţiate de Ministerul Sănătăţii şi Colegiul Medicilor
Dentişti din România sau alte organisme autorizate în acest
sens”), însă cu ocazia acestor activităţi va evita orice formă de
reclamă (17, art. 33).

Va fi evitată orice acţiune partinică, menită a atrage

în mod nedeontologic pacienţii.
În acest sens, nu vor fi percepute sume de bani de la
un alt medic în vederea obţinerii de pacienţi şi se interzice
orice acord neprincipial între medici, farmacişti sau
personal auxiliar, încheiat cu scopul creşterii numărului de
pacienţi (17, art. 34).

Medicul dentist care participă la acţiuni de informare a

publicului cu caracter educativ sanitar nu va utiliza decât date
confirmate ştiinţific; acesta va evita orice atitudine publici-
tară, fie în scop personal, fie în favoarea instituţiei în cadrul
căreia îşi desfăşoară activitatea (art. 46 din vechiul Cod).

Medicului dentist care îndeplineşte o funcţie

administrativă îi era interzis, în vechiul Cod, a uza de
aceasta pentru a-şi spori numărul de pacienţi (art. 49) -
prevedere care nu mai există în noul cod.

67
 Colaborarea cu presa scrisă şi audio-vizuală trebuie
facută doar în scopul informării publicului în legatură cu
problemele medicinii dentare, acordând prioritate subiecte-
lor de interes public şi nu persoanei medicului dentist (17,
art. 35).

Articolul 50 din vechiul Cod cuprindea o regulă

deontologică extrem de importantă, menită a ţine sub control
atât potenţiala atragere neloială a pacienţilor, cât şi
repercusiunile judiciare ale unor astfel de gesturi: „La
eliberarea de documente medicale, orice act va oglindi
realitatea obiectivă, fiind interzisă eliberarea de certificate de
complezenţă, care ar duce la obţinerea ilegală de către
pacient a unor avantaje materiale sau sociale.” Probabil că
aceste prevederi nu se mai regăsesc în noul cod din 2010
pentru că s-a considerat că există un regim sancţionator mai
aspru, în Codul Penal, al unor astfel de fapte.

În codul din 2010 au fost introduse (17, art. 36)

prevederi legate de atitudinea deontologic corectă a medicului
dentist în momentul expunerii profesionale în mediul web.
Se arată că „(1) medicii dentişti pot furniza informaţii
profesionale prin internet, situaţie în care trebuie să dea
dovadă de sinceritate, corectitudine şi demnitate. (2) La
publicarea unui site web, medicii dentişti trebuie să se asigure
că respectivul conţinut nu cuprinde informaţii de natură
înşelătoare sau comparativă. (3) Toate informaţiile de pe
site-ul web trebuie să fie reale, obiective şi uşor verificabile.”
Nerespectarea oricăreia dintre aceste reguli constituie abatere
disciplinară.

68
 CAPITOLUL IV

ANALIZA PREVEDERILOR
DEONTOLOGICE REFERITOARE
LA PROFESIA DE ASISTENT MEDICAL
Regulile deontologice referitoare la exercitarea
profesiei de asistent medical sunt cuprinse în Codul de etică şi
deontologie al asistentului medical generalist, al moaşei şi al
asistentului medical din România, adoptat prin Hotărârea
nr. 2 din 9 iulie 2009 a Ordinului Asistenţilor Medicali
Generalişti, Moaşelor şi Asistenţilor Medicali din România
(OAMGMAMR), publicată în Monitorul Oficial, partea I, nr.
560 din 12 august 2009 (18) şi intrată în vigoare, conform art.
68, la data publicării în Monitorul Oficial.

PRINCIPII GENERALE

Primul capitol al Codului este dedicat delimitării

principiilor generale care stau la baza exercitării profesiilor
de asistent medical generalist, moaşă şi asistent medical, a
ansamblului de principii şi reguli care reprezintă valorile
fundamentale ale acestor profesii (art. 1).

Scopul declarat al acestui Cod deontologic este de a

asigura:
a) ocrotirea drepturilor pacienţilor;

69
 b) respectarea obligaţiilor profesionale de către
asistenţii medicali generalişti, moaşe şi asistenţii medicali;
c) apărarea demnităţii şi a prestigiului profesiunii de
asistent medical generalist, de moaşă şi de asistent medical;
d) recunoaşterea profesiei, a responsabilităţii şi
încrederii conferite de societate, precum şi a obligaţiilor
interne ce derivă din această încredere (art. 2).

Principiile fundamentale sunt enumerate în cadrul

articolului 3:
a) exercitarea profesiei se face exclusiv în respect faţă
de viaţa şi de persoana umană;
b) în orice situaţie primează interesul pacientului şi
sănătatea publică;
c) respectarea în orice situaţie a drepturilor
pacientului;
d) colaborarea, ori de câte ori este cazul, cu toţi
factorii implicaţi în asigurarea stării de sănătate a
pacientului;
e) acordarea serviciilor se va face la cele mai înalte
standarde de calitate posibile, pe baza unui nivel înalt de
competenţe, aptitudini practice şi performanţe profesionale,
fără niciun fel de discriminare;
f) în exercitarea profesiei asistenţii medicali generalişti,
moaşele şi asistenţii medicali trebuie să dovedească loialitate
şi solidaritate unii faţă de alţii în orice împrejurare, să îşi
acorde colegial ajutor şi asistenţă pentru realizarea
îndatoririlor profesionale;
g) asistenţii medicali generalişti, moaşele şi asistenţii
medicali trebuie să se comporte cu cinste şi demnitate
profesională şi să nu prejudicieze în niciun fel profesia sau
să submineze încrederea pacientului.

70
 RESPONSABILITATEA PERSONALĂ,
INTEGRITATEA ŞI INDEPENDENŢA
PROFESIONALĂ

Al doilea capitol al Codului are în vedere precizarea

caracterului independent al profesiei de asistent medical, dar şi
a responsabilităţii care decurge din asumarea acestei profesii
liberale.

În acest sens, asistentul medical este dator să aibă o

conduită ireproşabilă faţă de bolnav, respectând demnitatea
acestuia (art. 5); în caz de pericol public nu are dreptul să îşi
abandoneze bolnavii, decât în situaţii excepţionale - ca urmare
a unui ordin formal al unei autorităţi legal competente (art. 6).

În exercitarea profesiei trebuie evitate atitudinile care

aduc atingere onoarei profesionale, precum şi tot ceea ce
este incompatibil cu demnitatea şi moralitatea individuală
şi profesională (art. 4).

Asistentul medical răspunde personal pentru fiecare

din actele sale profesionale (art. 7), iar delegarea atribuţiilor
proprii unor persoane lipsite de competenţă reprezintă o
greşeală deontologică (art. 9).

Comunicarea cu pacientul trebuie să fie adecvată,

utilizând un limbaj respectuos; în acelaşi timp se va urmări
(inclusiv prin minimalizarea terminologiei de specialitate)
adaptarea comunicării la nivelul de înţelegere al pacientului,
astfel încât acesta să primească toate informaţiile medicale
necesare, la care are dreptul conform Legii drepturilor
pacientului (art. 10).

71
 Ca o componentă esenţială a integrităţii profesionale,
asistentul medical va evita „orice modalitate de a cere
recompense, altele decât formele legale de plată.” (art. 11).

Pentru a se asigura în faţa riscurilor care decurg din

exercitarea profesiei, asistenţii medicali au datoria de a încheia
o asigurare de răspundere civilă pentru greşeli în activitatea
profesională (art. 8).

RAPORTURILE PROFESIONALE CU ALŢI

PROFESIONIŞTI MEDICO-SANITARI ŞI CU
INSTITUŢIILE

Relaţia cu alţi profesionişti ai sănătăţii va fi una de

colaborare, în interesul pacientului, cu respectarea demnităţii
şi onoarei profesionale (art. 16).

În relaţia cu alţi colegi asistenţi medicali (sau moaşe),

datoria moral-deontologică este de sprijin reciproc, în baza
spiritului de echipă (art. 12). Jignirea şi calomnierea
profesională, blamarea şi defăimarea profesională sau orice
alt act ce aduce atingere demnităţii profesionale a unui
coleg sunt considerate încălcări ale regulilor etice ale
profesiei (art. 13).

În cazul în care apar neînţelegeri sau disensiuni cu alţi

colegi, atitudinea corectă din punct deontologic este de a se
încerca, înainte de orice demers public, medierea conflictului
în cadrul organizaţiei profesionale, de către Biroul
consiliului judeţean sau al municipiului Bucureşti sau, în
cauzele de interes naţional, de Biroul executiv al Ordinului
Asistenţilor Medicali Generalişti, Moaşelor şi Asistenţilor
Medicali din România (art. 14 alin. 1).
72
 În cazul în care conflictul nu poate fi rezolvat în acest
mod, cei implicaţi se pot adresa Comisiei de etică şi
deontologie sau justiţiei, însă fără ca prin aceste demersuri
să fie perturbată activitatea profesională (art. 14 alin. 2).

Dacă în cadrul unei activităţi profesionale (de

examinare, tratament sau îngrijire a aceluiaşi pacient)
colaborează mai mulţi asistenţi medicali, fiecare în parte îşi
va asuma responsabilitatea în mod individual, prin aplicarea
parafei profesionale în dreptul fiecărei manopere medicale
efectuate personal (art. 15).

În relaţia lor cu instituţiile, asistenţii medicali sunt

datori să încunoştiinţeze persoanele sau autorităţile
competente despre orice împrejurare care poate prejudicia
îngrijirea pacientului sau calitatea tratamentelor (art. 18).

O altă îndatorire deontologică este aceea de a

participa, în raport cu diferitele niveluri de responsabilitate, la
orientarea politicilor de sănătate şi la dezvoltarea
sistemului de sănătate (art. 19).

În relaţia cu angajatorul, asistenţii medicali trebuie să

se asigure că beneficiază din partea acestuia de condiţii optime
de exercitare a profesiei (art. 17).

EDUCAŢIA MEDICALĂ CONTINUĂ

Asistenţii medicali au datoria deontologică de a se

perfecţiona continuu, pentru a fi la curent cu noutăţile din
domeniul medical şi pentru a putea astfel acorda tratament la
cel mai înalt nivel pacienţilor pe care îi au în îngrijire. În acest
sens, articolul 20 al Codului prevede obligativitatea urmării
73
de cursuri şi de alte forme de educaţie medicală continuă,
creditate de OAMGMAMR sau prevăzute de lege, în vederea
îndeplinirii numărului minim de credite necesar anual
pentru reautorizarea exercitării profesiei.

OBLIGAŢII ETICE ŞI DEONTOLOGICE

Codul instituie în sarcina asistentului medical o serie de

îndatoriri deontologice, corelativ drepturilor pe care le au
pacienţii.

Vizavi de dreptul pacientului de a beneficia de

tratament şi îngrijiri medicale, există obligaţia asistentului
medical de a acorda aceste îngrijiri medicale (inclusiv
obligaţia de a acorda primul ajutor, conform art. 22), în
mod nediscriminatoriu, fără a face diferenţieri între pacienţi
pe criterii care ţin de rasă, sex, vârstă, apartenenţă etnică,
origine naţională sau socială, religie, opţiuni politice, condiţie
socială sau antipatie personală (art. 21). Aceste îngrijiri vor fi
acordate fără depăşirea competenţei profesionale (art. 23).

În caz de calamităţi naturale (cutremure, inundaţii,

epidemii, incendii etc.) sau accidentări în masă (naufragii,
accidente rutiere sau aviatice, accidente nucleare etc.), există
obligaţia asistentului medical de a răspunde la chemare sau
chiar de a-şi oferi voluntar serviciile, imediat ce a luat la
cunoştinţă de eveniment (art. 24).

În cadrul intervenţiei sale, asistentul medical va

respecta voinţa pacientului în alegerea asistentului medical
care îl va îngriji (art. 25 alin. 1). Dacă pacientul nu-şi poate
exprima în mod valabil voinţa, din motive fizice sau psihice
(pacient incapabil), se va respecta decizia aparţinătorilor sau
74
a celor apropiaţi pacientului, care sunt în măsură să decidă,
după o informare adecvată, ce fel de intervenţie medicală va fi
aplicată pacientului (prin mecanismul deciziei prin substi-
tuţie); singurele excepţii sunt situaţiile de urgenţă sau cazurile
în care este imposibil a se identifica aceşti aparţinători, dacă nu
se poate comunica cu aceştia sau nu este posibilă deplasarea lor
la locul intervenţiei medicale (art. 25 alin. 2).

Pentru a respecta dreptul la viaţă intimă şi privată a

pacientului, asistentul medical va păstra o atitudine de strictă
neutralitate şi neamestec în problemele familiale (morale
sau materiale) ale pacientului; se poate interveni în acest sens
doar dacă există consimţământul expres al pacientului, iar
intervenţia este motivată de interesul sănătăţii acestuia (art.
27).

Refuzul acordării de îngrijiri medicale unui pacient este

justificat doar dacă este în interesul sănătăţii pacientului – cu
excepţia situaţiilor de urgenţă (art. 28).

În orice circumstanţă, asistentul medical va trebui să

respecte drepturile pacientului, aşa cum sunt statuate în
Legea drepturilor pacientului sau în alte reglementări: dreptul
la informaţia medicală, dreptul la consimţământ, dreptul la
confidenţialitatea informaţiilor şi viaţa privată, drepturile în
domeniul reproducerii, drepturile la tratament şi îngrijiri
medicale (art. 29).

Codul deontologic acordă o atenţie specială consimţă-

mântului pe care trebuie să îl dea pacientul (sau
reprezentantul său legal) pentru orice intervenţie medicală;
acest accept trebuie să aibă caracter informat, fiind dat în
deplină cunoştinţă de cauză (art. 30). De asemenea, este

75
stipulat dreptul pacientului de a refuza sau chiar de a opri o
intervenţie medicală în curs, cu condiţia ca acest refuz să fie
asumat în scris, iar consecinţele refuzului să fie explicate
pacientului (refuz informat).

Consimţământul pacientului este obligatoriu,

conform art. 31:
a) pentru recoltarea, păstrarea, folosirea tuturor
produselor biologice prelevate din corpul său, în vederea
stabilirii diagnosticului sau a tratamentului cu care acesta este
de acord;
b) în cazul supunerii la orice fel de intervenţie
medicală;
c) în cazul participării sale la învăţământul medical
clinic şi la cercetarea ştiinţifică;
d) în cazul fotografierii sau filmării sale într-o unitate
medicală;
e) în cazul donării de sânge în condiţiile prevăzute de
lege.
Nu este obligatoriu să se obţină consimţământul
pacientului sau reprezentantului său legal în următoarele
situaţii:
a) când pacientul nu îşi poate exprima voinţa, dar
este necesară o intervenţie medicală de urgenţă;
b) în cazul în care furnizorii de servicii medicale
consideră că intervenţia este în interesul pacientului, iar
reprezentantul legal refuză să îşi dea consimţământul; în
acest caz asistentul medical este obligat să anunţe medicul
curant/de gardă (decizia fiind declinată unei comisii de
arbitraj de specialitate) (art. 32).

La fel de importante sunt prevederile deontologice

referitoare la obligativitatea păstrării secretului profesional

76
(art. 33-38) – ca un corolar al dreptului pacientului la
confidenţialitate asupra informaţiilor cu caracter medical.
Acest secret profesional trebuie păstrat şi faţă de aparţinători,
colegi sau alte persoane din sistemul sanitar, neinteresate în
tratament, chiar şi după terminarea tratamentului sau
decesul pacientului.
Obiectul secretului profesional este reprezentat de
„tot ceea ce asistentul medical (...), în calitatea sa de
profesionist, a aflat direct sau indirect în legătură cu viaţa
intimă a pacientului, a familiei, a aparţinătorilor, precum şi
problemele de diagnostic, prognostic, tratament, circumstanţe
în legătură cu boala şi alte diverse fapte, inclusiv rezultatul
autopsiei.” (art. 34).
Chiar şi în cazul comunicărilor ştiinţifice trebuie luate
toate măsurile pentru a nu permite identificarea pacientului
(art. 37).

Încălcarea regulii deontologice referitoare la păstrarea

secretului profesional atrage răspunderea disciplinară a
asistentului medical. Această regulă generală cunoaşte doar
puţine excepţii:
- situaţia în care există un consimţământ expres din
partea pacientului pentru divulgarea informaţiilor respective,
în tot sau în parte (art. 36)
sau
- dacă interesul general al societăţii primează faţă de
cel personal al pacientului – ca de exemplu pentru prevenirea
şi combaterea epidemiilor, a bolilor venerice, a bolilor infecto-
contagioase (art. 36) sau dacă este vorba de o infracţiune care
trebuie semnalată organelor în drept.

77
 SITUAŢII SPECIALE DE EXERCITARE A
PROFESIEI DE ASISTENT MEDICAL

Situaţia bolnavului psihic

Codul prevede obligativitatea acordării şi pentru

persoanele cu tulburări psihice de îngrijiri medicale de
aceeaşi calitate cu cele aplicate altor categorii de bolnavi,
adaptate nevoilor lor de sănătate.
Aceşti pacienţi trebuie protejaţi de orice abuz sau
daună care ar putea rezulta din administrarea nejustificată a
unui medicament psihotrop, din manopere sau tehnici de
îngrijire sau tratament, din maltratarea lor de către alţi pacienţi
cu tulburări psihice sau de către alte persoane, din alte acte ce
pot genera suferinţă fizică sau psihică (art. 40).

În luarea deciziei medicale referitoare la aceşti pacienţi,

aceştia trebuie implicaţi atât cât permite capacitatea lor de
înţelegere (acord informat); dacă aceşti pacienţi nu îşi pot
exprima liber voinţa (pacienţi incapabili), trebuie obţinut
consimţământul scris al reprezentantului legal al acestora.
Acest consimţământ nu este necesar în situaţii de urgenţă.

Orice pacient bolnav psihic trebuie tratat cu omenie,

fără nicio discriminare bazată pe suferinţa psihică,
respectându-se demnitatea sa umană; acesta trebuie apărat
de orice formă de exploatare economică, sexuală sau de altă
natură şi trebuie protejat împotriva tratamentelor
vătămătoare sau degradante (art. 42).

78
 Reţete medicale; prescrierea drogurilor

Prescrierea sau eliberarea unei reţete medicale sau

administrarea drogurilor în alte condiţii decât cele legale
constituie nu doar o abatere deontologică, ci şi infracţiune,
pedepsită de legislaţia penală specială.

Pacientul privat de libertate

Cu ocazia îngrijirii unui astfel de pacient, asistentul

medical nu are voie să aducă atingere integrităţii sale fizice,
psihice sau demnităţii acestuia. Mai mult, dacă asistentul
medical constată maltratarea unui astfel de pacient, are
obligaţia deontologică de a anunţa organele competente.

Pacienţii infectaţi cu HIV sau bolnavi de SIDA

Aceşti pacienţi au dreptul la îngrijire şi tratament

medical nediscriminatoriu, de aceeaşi calitate cu cel aplicat
altor pacienţi (art. 46 alin. 1).
Păstrarea secretului profesional trebuie respectată cu
maximă rigurozitate (art. 46 alin. 2), în contextul în care aceşti
pacienţi sunt extrem de expuşi stigmatizării sociale din cauza
bolii de care suferă. Totuşi, între specialiştii din domeniul
medical informaţiile referitoare la statusul HIV/SIDA
trebuie să fie comunicate (art. 46 alin. 3), pentru a evita riscul
de contaminare.

Practicarea profesiei de asistent medical în sistem

privat. Îngrijirile la domiciliu.

Asistenţii medicali pot profesa nu doar în regim

salarial, ci şi independent, în privat. În cazul în care sunt

79
autorizaţi, pot acorda şi îngrijiri medicale la domiciliu, în
conformitate cu prevederile legale. În acest caz, asistentul
medical este obligat să ţină la curent medicul care a
recomandat aceste servicii cu evoluţia stării de sănătate a
pacientului respectiv.

Probleme ale îngrijirii minorilor

În cazul minorilor, consimţământul pentru orice

manoperă sau tehnică medicală trebuie obţinut de la
reprezentantul legal (părinte, tutore, instituţii abilitate în acest
sens etc.), cu excepţia situaţiilor de urgenţă (art. 53).

În situaţia în care asistentul medical constată că minorul

este victima unei agresiuni sau privaţiuni, este dator să
încerce să îl protejeze, iar la nevoie să anunţe autoritatea
competentă (art. 51). Asistentul trebuie să fie apărătorul
copilului bolnav, dacă apreciază că starea de sănătate a
acestuia este periclitată în vreun fel.

Probleme ale experimentării pe om

Impunerea (cu forţa sau prin inducere în eroare) a

experimentului pe om reprezintă o abatere deontologică
gravă pentru orice asistent medical care participă în mod
voluntar şi conştient la o asemenea faptă (art. 55).
De asemenea, articolul 54 interzice provocarea de
îmbolnăviri artificiale unor oameni sănătoşi, din raţiuni
experimentale.

80
 DISPOZIŢII SPECIALE

La primirea în OAMGMAMR, asistentul medical va

depune următorul jurământ (art. 56), de esenţă hippocratică:

„În numele Vieţii şi al Onoarei, jur să îmi exercit

profesia cu demnitate, să respect fiinţa umană şi drepturile sale
şi să păstrez secretul profesional.
Jur că nu voi îngădui să se interpună între datoria mea
şi pacient consideraţii de naţionalitate, rasă, religie, apartenenţă
politică sau stare socială.
Voi păstra respectul deplin pentru viaţa umană chiar
sub ameninţare şi nu voi utiliza cunoştinţele mele medicale
contrar legilor umanităţii.
Fac acest jurământ în mod solemn şi liber!"

Dovedirea calităţii de membru al OAMGMAMR se

face cu certificatul de membru, eliberat de OAMGMAMR
(art. 57).

Actele medicale şi de îngrijire efectuate de asistenţii

medicali vor purta parafa şi semnătura acestora, pentru
asumarea răspunderii individuale şi probarea responsabilităţii
profesionale (art. 58).

DISPOZIŢII FINALE / SANCŢIUNI

Nerespectarea prevederilor Codului de etică şi

deontologie constituie abatere şi atrage răspunderea
disciplinară, conform art. 60. Răspunderea disciplinară a
membrilor OAMGMAMR nu exclude răspunderea civilă,
penală, administrativă sau materială (art. 61).

81
 În aprecierea răspunderii disciplinare a asistentului
medical (care va fi tratată într-un capitol subsecvent) trebuie
ţinut cont de faptul că, în conformitate cu articolul 65,
prevederile Codului de etică şi deontologie se completează
corespunzător cu dispoziţiile Legii nr. 46/2003 privind
drepturile pacientului, cu prevederile Ordonanţei de urgenţă
a Guvernului nr. 144/2008 privind exercitarea profesiei de
asistent medical generalist, a profesiei de moaşă şi a profesiei
de asistent medical, ale Statutului Ordinului Asistenţilor
Medicali Generalişti, Moaşelor şi Asistenţilor Medicali din
România, ale Regulamentului de organizare şi funcţionare
al Ordinului Asistenţilor Medicali Generalişti, Moaşelor şi
Asistenţilor Medicali din România, precum şi cu normele
legale în materie pe specialităţi, cu modificările ulterioare.

82
 CAPITOLUL V

RĂSPUNDEREA DISCIPLINARĂ

5.1. RĂSPUNDEREA DISCIPLINARĂ A

MEDICULUI

Regulile deontologice ale profesiei de medic, prezentate

într-un capitol anterior, nu reprezintă doar un ghid orientativ.
Încălcarea prevederilor Legii drepturilor pacienţilor şi/sau ale
Codului de deontologie medicală are consecinţe, care îmbracă
haina răspunderii disciplinare.
În situaţia existenţei unei plângeri referitoare la o
atitudine nedeontologică a medicului, instituţia abilitată prin
lege să verifice temeinicia plângerii şi, dacă este cazul, să ia
măsuri este Colegiul Medicilor din România (CMR).

Conform art. 404 alin. 1 al Legii nr. 95/2006 privind

reforma în domeniul sănătăţii (20): „Colegiul Medicilor din
România este organism profesional, apolitic, fără scop
patrimonial, de drept public, cu responsabilităţi delegate de
autoritatea de stat, în domeniul autorizării, controlului şi
supravegherii profesiei de medic ca profesie liberală, de
practică publică autorizată.”
Colegiul Medicilor din România are autonomie
instituţională în domeniul său de competenţă, normativ şi
jurisdicţional profesional, şi îşi exercită atribuţiile fără
posibilitatea vreunei imixtiuni (art. 404 alin. 2).
83
 Pentru realizarea acestui rol, CMR are o serie de
atribuţii, dintre care reţinem:
- atestă onorabilitatea şi moralitatea profesională ale
membrilor săi (art. 406 lit. c);
- asigură respectarea de către medici a obligaţiilor ce
le revin faţă de pacient şi de sănătatea publică (art. 406 lit. e);
- elaborează şi adoptă Statutul Colegiului Medicilor
din România şi Codul de deontologie medicală (art. 406 lit.
f);
- organizează judecarea cazurilor de abateri de la
normele de etică profesională, de deontologie medicală şi de la
regulile de bună practică profesională, în calitate de organ de
jurisdicţie profesională (art. 406 lit. k).

Legea nr. 95 din 2006 (20) cuprinde prevederi de esenţă

deontologică şi în cadrul secţiunii a 4-a a capitolului 3, titlul
XII, referitoare la „Drepturile şi obligaţiile membrilor
Colegiului Medicilor din România”.
Astfel, articolul 411, litera f, stipulează, între
drepturile membrilor CMR, acela de a contesta eventualele
sancţiuni primite.
Iar obligaţiile generale ale membrilor Colegiului
Medicilor din România (art. 412) cuprind mai multe reiterări
legale ale unor norme cuprinse în Codul de deontologie
medicală, punând în sarcina medicilor membri ai CMR
următoarele:
a) să facă dovada cunoaşterii normelor de
deontologie profesională şi a celor care reglementează
organizarea şi funcţionarea corpului profesional; modalitatea
de testare a cunoştinţelor de deontologie şi a legislaţiei
profesionale se stabileşte de Consiliul Naţional al Colegiului
Medicilor din România;

84
 b) să respecte dispoziţiile Statutului Colegiului
Medicilor din România, ale Codului de deontologie medicală,
hotărârile organelor de conducere ale Colegiului Medicilor din
România şi regulamentele profesiei;
h) să păstreze secretul profesional;
j) să respecte normele, principiile şi îndatoririle
deontologiei medicale;
k) să aibă un comportament demn în exercitarea
profesiei ori a calităţii de membru al Colegiului Medicilor din
România;
l) să achite, în termenul stabilit, cotizaţia datorată în
calitate de membru al Colegiului Medicilor din România;
m) să rezolve litigiile cu alţi membri în primul rând
prin mediere de către comisiile organizate în acest scop în
cadrul Colegiului Medicilor din România.
De asemenea, articolul 413, referitor la obligaţiile
membrilor Colegiului Medicilor din România care decurg din
calitatea lor specială de medici, pune în seama medicilor
următoarele îndatoriri de esenţă deontologică:
a) să respecte şi să aplice, în orice împrejurare,
normele de deontologie medicală;
b) să nu aducă prejudicii reputaţiei corpului medical
sau altor membri, respectând statutul de corp profesional al
Colegiului Medicilor din România;
c) să acorde, cu promptitudine şi necondiţionat,
îngrijirile medicale de urgenţă, ca o îndatorire fundamentală
profesională şi civică;
d) să acţioneze, pe toată durata exercitării profesiei, în
vederea creşterii gradului de pregătire profesională;
e) să aplice parafa, cuprinzând numele, prenumele,
gradul, specialitatea şi codul, pe toate actele medicale pe care
le semnează;
f) să respecte drepturile pacienţilor.

85
 În completarea obligaţiei prevăzute mai sus la litera d,
articolul 414 din Legea nr. 95 din 2006 (20) face următoarele
precizări:
- În vederea creşterii gradului de pregătire profesională
şi asigurării unui nivel ridicat al cunoştinţelor medicale,
medicii sunt obligaţi să efectueze un număr de cursuri de
pregătire şi alte forme de educaţie medicală continuă şi
informare în domeniul ştiinţelor medicale, pentru
cumularea numărului de credite stabilite în acest sens de
către Colegiul Medicilor din România. Sunt creditate
programele, precum şi celelalte forme de educaţie medicală
continuă avizate de Colegiul Medicilor din România.
- Medicii care nu realizează pe parcursul a 5 ani
numărul minim de credite de educaţie medicală continuă,
stabilit de Consiliul Naţional al Colegiului Medicilor din
România, sunt suspendaţi din exerciţiul profesiei până la
realizarea numărului de credite respectiv.

Răspunderea disciplinară este definită legal astfel:

„Medicul răspunde disciplinar pentru nerespectarea legilor şi
regulamentelor profesiei medicale, a Codului de deontologie
medicală şi a regulilor de bună practică profesională, a
Statutului Colegiului Medicilor din România, pentru
nerespectarea deciziilor obligatorii adoptate de organele de
conducere ale Colegiului Medicilor din România, precum şi
pentru orice fapte săvârşite în legătură cu profesia, care sunt
de natură să prejudicieze onoarea şi prestigiul profesiei sau
ale Colegiului Medicilor din România.” (art. 442 alin. 1).
Aliniatul 2 al acestui articol precizează, de asemenea,
faptul că „răspunderea disciplinară a membrilor Colegiului
Medicilor din România (...) nu exclude răspunderea penală,

86
contravenţională, civilă sau materială, conform prevederilor
legale.”

În cadrul fiecărui colegiu teritorial (judeţean sau din

Municipiul Bucureşti) se organizează şi funcţionează câte o
comisie de disciplină, independentă de conducerea colegiului,
alcătuită din 5-9 membri, care judecă în complete de 3
membri abaterile disciplinare săvârşite de medicii înscrişi în
acel colegiu.
Membrii comisiilor de disciplină la nivel teritorial sunt
aleşi de Adunarea generală a colegiului local, prin vot secret,
pe baza candidaturilor depuse. Candidaţii trebuie să fie din
rândul medicilor primari cu o vechime în profesie de peste 7
ani şi care nu au avut abateri disciplinare în ultimii 5 ani.
Mandatul lor este de 6 ani. Funcţia de membru al comisiei de
disciplină este incompatibilă cu orice altă funcţie în cadrul
Colegiului Medicilor din România. Unul dintre membrii
comisiilor de disciplină este desemnat de Direcţia de sănătate
publică a judeţului respectiv.
Membrii comisiilor de disciplină îşi vor alege un
preşedinte, care conduce activitatea administrativă a
comisiilor de disciplină. Între atribuţiile sale se află şi aceea de
a prezenta Adunării generale raportul anual al activităţii
comisiei de disciplină.

La nivel naţional, se organizează şi funcţionează

Comisia superioară de disciplină, independentă de
conducerea Colegiului Medicilor din România, alcătuită din 13
membri, aleşi de Adunarea generală naţională a CMR, care
judecă în complete de 5 membri. Membrii Comisiei
superioare de disciplină trebuie să fie medici primari cu o
vechime în profesie de peste 7 ani şi care nu au avut abateri
disciplinare în ultimii 5 ani. Mandatul lor este, de

87
asemenea, de 6 ani. Unul dintre membrii Comisiei superioare
de disciplină este desemnat de Ministerul Sănătăţii Publice.
Membrii Comisiei superioare de disciplină îşi vor alege
un preşedinte, care conduce activitatea administrativă a
acestei comisii. Între atribuţiile sale se află şi aceea de a
prezenta Adunării generale naţionale a CMR raportul anual al
activităţii Comisiei superioare de disciplină.
Calitatea de membru al comisiilor de disciplină
înceteaza prin deces, demisie, pierderea calităţii de membru al
Colegiului Medicilor Dentişti din România ori prin numirea
unui alt reprezentant - în cazul membrilor desemnaţi de către
Ministerul Sănătăţii Publice sau de Direcţiile de sănătate
publică (art. 444-445).

Plângerea/sesizarea împotriva unui medic se

adresează colegiului teritorial al cărui membru este
respectivul medic. Aceasta va fi înregistrată numai dacă va
conţine elemente de identificare (nume, prenume, loc de
munca) ale medicul împotriva căruia se face reclamaţia,
precum şi numele, prenumele, adresa şi semnătura în original
ale petentului (cu alte cuvinte, nu se acceptă plângerile/
sesizările anonime). Plângerea se va depune personal sau
poate fi trimisă prin scrisoare recomandată cu confirmare de
primire.
Biroul executiv al colegiului teritorial poate dispune
începerea anchetei disciplinare şi din oficiu, putând să se
autosesizeze în cazurile de notorietate publică.

Plângerea va fi înaintată biroului executiv al colegiului

teritorial, care, după o primă analiză, va hotarî:
a) respingerea plângerii ca vădit nefondată sau tardiv
introdusă (conform art. 449 alin.1 din Legea nr. 95/2006,
„acţiunea disciplinară poate fi pornită în termen de cel mult 6

88
luni de la data săvârşirii faptei sau de la data cunoaşterii
consecinţelor prejudiciabile”)
sau
b) declanşarea procedurii disciplinare.

Plângerea, împreuna cu decizia biroului executiv al

colegiului teritorial de începere a anchetei disciplinare, se
înaintează iniţial comisiei de jurisdicţie profesională („Ancheta
disciplinară se exercită prin persoane desemnate în acest
scop” - art. 450 alin. 1), iar ulterior, după documentarea
cazului şi elaborarea unei propuneri de sancţionare/de stingere
a acţiunii disciplinare, comisiei de disciplină.

Anchetarea abaterii disciplinare se face cu imparţia-

litate. Cercetările se efectuează după încunoştinţarea
medicului cu privire la obiectul anchetei disciplinare, prin
luarea la cunoştinţă de conţinutul plângerii ori al sesizării şi
după convocarea în scris, prin scrisoare recomandată cu
confirmare de primire, a medicului cercetat, trimisă la sediul
profesional al acestuia ori la domiciliu.
Medicul cercetat va da explicaţii scrise. Refuzul de a da
curs convocării în faţa comisiei nu împiedică desfaşurarea
anchetei.
Persoana care a făcut sesizarea va fi audiată în cauza
respectivă.
În cursul cercetărilor, comisia va lua declaraţii
persoanei care a făcut plângerea, precum şi oricăror altor
persoane ale căror declaraţii pot elucida cazul, va face
verificări de înscrisuri şi copii ale documentelor ce au
legatură cu cauza şi va culege informaţiile necesare. Pentru
realizarea acestui scop, „unităţile sanitare sau cele de
medicină legală au obligaţia de a pune la dispoziţia comisiilor
de disciplină sau a persoanelor desemnate cu investigarea

89
abaterilor disciplinare documentele medicale solicitate,
precum şi orice alte date şi informaţii necesare soluţionării
cauzei.” (art. 450 alin. 2).

Pe parcursul anchetei disciplinare, trebuie ţinut cont de

prevederile Codului de deontologie medicală, care dedică un
întreg capitol (capitolul VIII – „Judecarea cauzelor
deontologice”) regulilor moral-etice şi procedurale care trebuie
respectate cu acest prilej (16).
Se recomandă, în primul rând, ca aceste cauze să fie
cercetate şi analizate cu celeritate. În acest sens, Codul
prevede ca „persoanele desemnate cu cercetarea faptei ori cei
cărora le-au fost solicitate date în legătură cu soluţionarea
sesizării (...) să acţioneze cu maximă diligenţă, netergiversând
sau prelungind realizarea atribuţiilor, respectiv comunicarea
datelor solicitate.” (art. 54 al Codului de deontologie
medicală).
Evaluarea acestor plângeri va sta sub semnul
prezumţiei de nevinovăţie a medicului cercetat disciplinar. De
aceea, „persoanele desemnate cu cercetarea sesizării ori
membrii comisiei de disciplină vor acţiona cu tact şi
moderaţie, fără a se antepronunţa sau a emite opinii personale
în nici un mod şi în nici un sens pe timpul soluţionării
sesizării.” (art. 55 din Cod).
Respectarea imparţialităţii este esenţială; nu este
permis ca vreun interes propriu, personal sau material, sau
relaţia de rudenie cu medicul cercetat ori cu persoana care a
depus plângerea, sau o situaţie conflictuală cu aceştia să
influenţeze decizia celor desemnaţi în vederea derulării
anchetei disciplinare. În cazul în care persoana desemnată cu
cercetarea faptei reclamate ori membrii comisiei de disciplină
se află într-o astfel de situaţie, îl va/vor informa pe preşedintele

90
comisiei de disciplină, care va decide, după caz, menţinerea
sau substituirea persoanei în cauză.
Nicio persoană implicată în cercetarea sau soluţionarea
cauzei disciplinare nu va avea voie să facă declaraţii publice
cu privire la cauza respectivă până la soluţionarea ei definitivă
(art. 56 din Cod).
Regula de bază în derularea anchetei disciplinare este
contradictorialitatea scrisă. „Comisia de disciplină va stărui
pentru obţinerea în scris a poziţiei fiecărei părţi implicate în
cauza disciplinară.” (art. 57 alin. 1 din Cod). Contradicto-
rialitatea orală directă (punerea faţă în faţă a părţilor) va avea
loc doar în condiţiile în care aceasta este strict necesară pentru
soluţionarea cauzei. În acest caz, preşedintele şedinţei va
acţiona cu tact şi înţelegere, fiind interzise adresările directe
între persoanele implicate sau emiterea de către membrii
comisiei de disciplină a unor aprecieri sau opinii în legătură cu
cauza respectivă.
Pe parcursul audierilor, membrii comisiilor se vor
adresa persoanelor audiate exclusiv prin intermediul
preşedintelui comisiei sau solicitând acestuia permisiunea. Se
vor adresa exclusiv întrebări utile şi relevante soluţionării
cauzei. Pe timpul audierii este interzisă emiterea de către
membrii comisiei de judecată a unor opinii personale sau
aprecieri de orice natură. În caz de nevoie, preşedintele
comisiei poate inteveni şi restabili cadrul decent al audierilor,
inclusiv prin suspendarea şedinţei comisiei (art. 59 din Cod).
La nevoie, comisia de disciplină poate solicita o
expertiză de specialitate de la medici specialişti cu reputaţie
în domeniu. Aceşti referenţi trebuie să respecte regulile
referitoare la imparţialitate (să nu fie rude cu vreuna din părţi,
să nu aibă vreun interes în cauză, să nu fie în stare de conflict
cu medicul intimat sau cu persoana care a depus plângerea)
(art. 58 din Cod).

91
 După ascultarea medicului împotriva căruia s-a pornit
acţiunea disciplinară, precum şi (eventual) a martorilor şi a
persoanei care a făcut plângerea, şi după administrarea tuturor
probelor considerate necesare, comisia de disciplina stabileşte
printr-o decizie una dintre următoarele soluţii:
a) stinge acţiunea disciplinară, dacă fapta nu
constituie abatere disciplinară;
b) aplică una dintre sancţiunile prevăzute de lege.

Conform art. 447 alin. 1 (20), aceste sancţiuni

disciplinare sunt:
a) mustrare;
b) avertisment;
c) vot de blam;
d) amendă de la 100 lei (RON) la 1.500 lei (RON);
(Plata amenzii se va face în termen de 30 de zile de la data
rămânerii definitive a hotărârii disciplinare. Neachitarea în
acest termen atrage suspendarea de drept din exerciţiul
profesiei, până la achitarea sumei. Sumele provenite din plata
amenzilor se fac venit integral la bugetul Colegiului Medicilor
din România.)
e) interdicţia de a exercita profesia ori anumite
activităţi medicale pe o perioadă de la o lună la un an;
f) retragerea calităţii de membru al Colegiului
Medicilor din România (ceea ce echivalează cu imposi-
bilitatea exercitării profesiei de medic, conform prevederilor
legale).
Conex acestor sancţiuni, se poate prevedea, după caz,
obligarea celui sancţionat la efectuarea unor cursuri de
perfecţionare sau de educaţie medicală ori alte forme de
pregătire profesională (art. 447 alin. 3).

92
 Retragerea calităţii de membru al Colegiului Medicilor
din România operează de drept pe durata stabilită prin
hotărâre definitivă de instanţele judecătoreşti cu privire la
interzicerea exercitării profesiei (art. 447 alin. 2).

Decizia adoptată în soluţionarea cauzei va fi

comunicată medicului în cauză şi Biroului executiv al
Colegiului Medicilor din România.
Deciziile privind aplicarea sancţiunilor care se soldează
cu suspendarea sau interzicerea exercitării profesiei se
comunică şi Ministerului Sănătăţii Publice şi, respectiv,
angajatorului.
Persoana fizică/juridică ce a făcut sesizarea va fi
informată cu privire la soluţionarea cauzei de către comisia de
disciplină (art. 448).

Deciziile de sancţionare pronunţate de comisiile de

disciplină de la nivelul colegiilor teritoriale pot fi contestate
de medicul sancţionat, de persoana care a făcut sesizarea, de
Ministerul Sănătăţii Publice, de preşedintele colegiului
teritorial sau de preşedintele Colegiului Medicilor din
România, în termen de 15 zile de la comunicare. Forul
competent a soluţiona contestaţia este Comisia superioară de
disciplină. Contestaţia se depune la comisia de disciplină
teritorială, care, în termen de 3 zile, este obligată ca, împreună
cu dosarul cauzei, să o trimită Comisiei superioare de
disciplină. Sunt nule contestaţiile depuse direct la Comisia
superioară de disciplină.
Procedura de anchetă disciplinară la nivelul Comisiei
superioare de disciplină este similară cu cea din teritoriu.
Împotriva deciziei Comisiei superioare de disciplină,
în termen de 15 zile de la comunicare, medicul sancţionat
poate formula o acţiune în anulare la secţia de contencios

93
administrativ a tribunalului în raza căruia îşi desfăşoară
activitatea (art. 451).

Potrivit art. 449 alin. 2 din Legea nr. 95/2006,

sancţiunile prevăzute la art. 447 alin. 1 lit. a - d (mustrare,
avertisment, vot de blam, amendă) se radiază în termen de 6
luni de la data executării lor, iar cea prevăzută la lit. e
(interdicţia de a exercita profesia ori anumite activităţi
medicale pe o perioadă de la o lună la un an) în termen de un
an de la data expirării perioadei de interdicţie.
În cazul aplicării sancţiunii prevăzute la art. 447 alin. 1
lit. f (retragerea calităţii de membru al Colegiului Medicilor din
România), medicul poate face o nouă cerere de redobândire
a calităţii de membru al colegiului după 2 ani de la data
aplicării sancţiunii de comisiile de disciplină sau după
expirarea perioadei stabilite prin hotărâre judecătorească
definitivă de interdicţie a exercitării profesiei. Redobândirea
calităţii de membru al Colegiului Medicilor din România se
face în condiţiile legii.
În situaţia în care, prin decizia comisiei de disciplină,
au fost dispuse şi măsurile prevăzute la art. 447 alin. 3
(obligarea celui sancţionat la efectuarea unor cursuri de
perfecţionare sau de educaţie medicală ori alte forme de
pregătire profesională), radierea sancţiunii se va face numai
după prezentarea dovezii ducerii la îndeplinire a măsurii
dispuse de comisia de disciplină (art. 449 alin. 4).

Repetarea unei abateri disciplinare până la radierea

sancţiunii aplicate constituie o circumstanţă agravantă, care
va fi avută în vedere la aplicarea noii sancţiuni (art. 449 alin.
5).

94
 Poate că este oportun de amintit, la acest moment, că,
deşi nu constituie în sine o abatere disciplinară, neplata
cotizaţiei datorate Colegiului Medicilor din România pe o
perioada de 6 luni, chiar şi după atenţionarea scrisă din partea
consiliului colegiului teritorial, se sancţioneaza cu suspenda-
rea calităţii de membru, pâna la plata cotizaţiei datorate şi a
penalităţilor aferente.
Sancţiunea se aplică de către comisia de disciplină,
la sesizarea comisiei administrative şi financiar-contabile a
colegiului teritorial (art. 454).

95
 5.2. RĂSPUNDEREA DISCIPLINARĂ A
MEDICULUI DENTIST

Regulile deontologice ale profesiei de medic dentist,

prezentate într-un capitol anterior, nu reprezintă doar un ghid
orientativ. Încălcarea prevederilor Legii drepturilor pacienţilor
şi/sau ale Codului deontologic al medicului dentist are
consecinţe, care îmbracă haina răspunderii disciplinare.
În situaţia existenţei unei plângeri referitoare la o
atitudine nedeontologică a medicului dentist, instituţia
abilitată prin lege (20) să verifice temeinicia plângerii şi, dacă
este cazul, să ia măsuri este Colegiul Medicilor Dentişti din
România (CMDR).
Conform art. 500 al Legii nr. 95/2006 privind reforma
în domeniul sănătăţii (20): „Colegiul Medicilor Dentişti din
România este organism profesional, apolitic, fără scop
patrimonial, de drept public, cu responsabilităţi delegate de
autoritatea de stat, în domeniul autorizării, controlului şi
supravegherii profesiei de medic dentist ca profesie liberală,
de practică publică autorizată.”

Pentru realizarea acestui rol, CMDR are o serie de

atribuţii, dintre care reţinem:
- asigură respectarea de către medicii dentişti a
obligaţiilor ce le revin faţă de pacient şi de sănătatea publică
(art. 502 lit. c);
- atestă onorabilitatea şi moralitatea profesională ale
membrilor săi (art. 502 lit d);
- organizează judecarea cazurilor de abateri de la
normele de etică profesională şi de deontologie medico-dentară
şi a cazurilor de greşeli în activitatea profesională, în calitate de
organ de jurisdicţie profesională (art. 502 lit. o).

96
 Răspunderea disciplinară este definită legal (20)
astfel: „Medicul dentist răspunde disciplinar pentru neres-
pectarea legilor şi regulamentelor profesiei de medic dentist,
a Codului deontologic al medicului dentist, a regulilor de
bună practică profesională, a Regulamentului de organizare şi
funcţionare al Colegiului Medicilor Dentişti din România,
pentru nerespectarea deciziilor obligatorii adoptate de
organele de conducere ale Colegiului Medicilor Dentişti din
România, precum şi pentru orice fapte săvârşite în legătură
cu profesia sau în afara acesteia, care sunt de natură să
prejudicieze onoarea şi prestigiul profesiei sau ale instituţiei
Colegiului Medicilor Dentişti din România.” (art. 530 alin. 1).
Aliniatul 2 al acestui articol precizează, de asemenea,
faptul că „răspunderea disciplinară a membrilor Colegiului
Medicilor Dentişti din România (...) nu exclude răspunderea
penală, contravenţională, civilă sau materială, conform
prevederilor legale.”

În cadrul fiecărui colegiu teritorial se organizează şi

funcţionează câte o comisie de disciplină, alcătuită din 5-7
membri, care judecă în complete de 3 membri abaterile
disciplinare săvârşite de medicii dentişti înscrişi în acel colegiu
(20).
Membrii comisiilor de disciplină sunt propuşi de Biroul
executiv local şi sunt votaţi de Consiliul judeţean al colegiului
teritorial. Mandatul lor este de 4 ani. Unul dintre membrii
comisiilor de disciplină este desemnat de Direcţia de sănătate
publică a judeţului respectiv.
La nivel naţional, se organizează şi funcţionează
Comisia superioară de disciplină, alcătuită din 7 membri,
propuşi de Biroul executiv naţional şi votaţi de Consiliul
naţional, care judecă în complete de 5 membri. Membrii
Comisiei superioare de disciplină trebuie să aibă o vechime de

97
peste 7 ani în profesie. Mandatul lor este, de asemenea, de 4
ani. Unul dintre membrii Comisiei superioare de disciplină este
desemnat de Ministerul Sănătăţii Publice (20).
Calitatea de membru al comisiilor de disciplină
înceteaza prin deces, demisie, pierderea calităţii de membru al
Colegiului Medicilor Dentişti din România ori prin numirea
unui alt reprezentant - în cazul membrilor desemnaţi de către
Ministerul Sănătăţii Publice sau de Direcţiile de sănătate
publică (20).

Plângerea/sesizarea împotriva unui medic dentist se

adresează colegiului teritorial al cărui membru este medicul
dentist. Aceasta va fi înregistrată numai dacă va conţine
elemente de identificare (nume, prenume, loc de munca) ale
medicului dentist împotriva căruia se face reclamaţia, precum
şi numele, prenumele, adresa şi semnătura în original ale
petentului. Plângerea se va depune personal sau poate fi trimisă
prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire. Nu se vor
înregistra plângerile trimise prin fax sau e-mail.

Plângerea va fi înaintată biroului consiliului local, care,

după o primă analiză, va hotarî:
a) respingerea plângerii ca vădit nefondată sau tardiv
introdusă (conform art. 534 alin.1 din Legea nr. 95/2006,
„acţiunea disciplinară poate fi pornită în termen de cel mult 6
luni de la data săvârşirii faptei sau de la data cunoaşterii
consecinţelor prejudiciabile”)
sau
b) declanşarea procedurii disciplinare.

Plângerea, împreuna cu decizia biroului consiliului

local de începere a anchetei disciplinare, se înaintează comisiei
de disciplină.

98
 Biroul consiliului poate dispune începerea anchetei
disciplinare şi din oficiu, autosesizându-se.

Anchetarea abaterii disciplinare se face cu imparţia-

litate. Cercetările se efectuează după încunoştinţarea medicului
dentist cu privire la obiectul anchetei disciplinare, prin luarea
la cunoştinţă de conţinutul plângerii ori al sesizării şi după
convocarea în scris, prin scrisoare recomandată cu confirmare
de primire, a medicului dentist cercetat, trimisă la sediul
profesional al acestuia ori la domiciliu.
Medicul dentist cercetat va da explicaţii scrise. Refuzul
de a da curs convocării în faţa comisiei nu împiedică desfaşu-
rarea anchetei.
Ancheta disciplinară va fi efectuată direct de către
comisia de disciplină sau prin intermediul unui referent
împuternicit dintre membrii comisiei sau de un alt medic
dentist în specialitatea medicului în cauză. Faţă de natura
cauzei, comisia de disciplină poate consulta o comisie de
specialitate formata din 3 personalităţi în domeniu, acceptate
de cel acuzat.
Persoana care a făcut sesizarea va fi audiată şi
examinată în cauza respectivă. Refuzul petentului de a se
prezenta la audierea stabilită de comisie duce la suspendarea
cauzei. Suspendarea cauzei disciplinare va fi comunicată şi
petentului.
În cursul cercetărilor, comisia sau referentul numit va
lua declaraţii persoanei care a făcut plângerea, precum şi
oricăror alte persoane ale căror declaraţii pot elucida cazul, va
face verificări de înscrisuri şi copii ale documentelor ce au
legatură cu cauza şi va culege informaţiile necesare. Pentru
realizarea acestui scop, „unităţile sanitare sau cele de
medicină legală au obligaţia de a pune la dispoziţia comisiilor
de disciplină sau a persoanelor desemnate cu investigarea

99
abaterilor disciplinare documentele medicale solicitate,
precum şi orice alte date şi informaţii necesare soluţionării
cauzei.” (20, art. 533).

După ascultarea medicului dentist împotriva căruia s-a

pornit acţiunea disciplinară, precum şi (eventual) a martorilor
şi a persoanei care a făcut plângerea, comisia de disciplină
stabileşte printr-o decizie una dintre următoarele soluţii:
a) stinge acţiunea disciplinară, dacă fapta nu
constituie abatere disciplinară
sau
b) aplică una dintre sancţiunile prevăzute de lege.

Conform art. 531 alin. 1 (20), aceste sancţiuni

disciplinare sunt:
a) mustrarea;
b) avertismentul;
c) votul de blam;
d) interdicţia de a exercita profesia ori anumite
activităţi medico-dentare pe o perioadă de la o lună la 6
luni;
e) retragerea calităţii de membru al Colegiului
Medicilor Dentişti din România.
Conex acestor sancţiuni, se poate prevedea, după caz,
obligarea celui sancţionat la efectuarea unor cursuri de
perfecţionare sau de educaţie medico-dentară ori alte
forme de pregătire profesională (20, art. 531 alin. 3).
Retragerea calităţii de membru al Colegiului Medicilor
Dentişti din România operează de drept pe durata stabilită prin
hotărâre definitivă de instanţele judecătoreşti cu privire la
interzicerea exercitării profesiei (20, art. 531 alin. 2).

100
 Decizia adoptată în soluţionarea cauzei va trebui să
cuprindă:
a) numărul deciziei şi data pronunţării;
b) componenţa completului de judecată;
c) descrierea pe scurt a faptei;
d) prezentarea măsurilor de cercetare a faptei (decla-
raţiile părţilor, martorii care au fost audiaţi, înscrisurile,
documentele cercetate şi reţinute în soluţionarea cauzei etc.);
e) soluţia pronunţată;
f) temeiul legal al adoptării ei;
g) termenul de contestare şi instanţa competentă;
h) semnătura preşedintelui comisiei şi ştampila colegiu-
lui local.

Decizia pronunţată se comunică medicului dentist în

cauză şi Biroului executiv al Colegiului Medicilor Dentişti din
România.
Deciziile privind aplicarea sancţiunilor care se soldează
cu suspendarea sau interzicerea exercitării profesiei se
comunică şi Ministerului Sănătăţii Publice şi, respectiv,
angajatorului.
Persoana fizică/juridică ce a făcut sesizarea va fi
informată cu privire la soluţionarea cauzei de către comisia de
disciplină.

Deciziile de sancţionare pronunţate de comisiile de

disciplină de la nivelul colegiilor teritoriale pot fi contestate
de medicul dentist sancţionat, în termen de 15 zile de la
comunicare (20), forul competent a soluţiona contestaţia fiind
Comisia superioară de disciplină. Contestaţia se depune la
comisia de disciplină teritorială, care, în termen de 3 zile, este
obligată ca, împreună cu dosarul cauzei, să o trimită Comisiei

101
superioare de disciplină. Sunt nule contestaţiile depuse direct la
Comisia superioară de disciplină.

Împotriva deciziei Comisiei superioare de disciplină, în

termen de 15 zile de la comunicare, medicul dentist sancţionat
poate formula o acţiune în anulare la secţia de contencios
administrativ a tribunalului în raza căruia îşi desfăşoară
activitatea (20).

Potrivit art. 534 din Legea nr. 95/2006 (20), sancţiunile

prevăzute la art. 531 alin. 1 lit. a - c (mustrare, avertisment, vot
de blam) se radiază în termen de 6 luni de la data executării
lor, iar cea prevăzută la lit. d (interdicţia de a exercita profesia
ori anumite activităţi medico-dentare pe o perioadă de la o lună
la 6 luni) în termen de un an de la data expirării perioadei
de interdicţie.
În cazul aplicării sancţiunii prevăzute la art. 531 alin. 1
lit. e (retragerea calităţii de membru al Colegiului Medicilor
Dentişti din România), medicul dentist poate face o nouă
cerere de redobândire a calităţii de membru al colegiului
după un an de la data aplicării sancţiunii de comisiile de
disciplină. Redobândirea calităţii de membru al Colegiului
Medicilor Dentişti din România se face în condiţiile legii (20).
În situaţia în care, prin decizia comisiei de disciplină,
au fost dispuse şi măsurile prevăzute la art. 531 alin. 3
(obligarea celui sancţionat la efectuarea unor cursuri de
perfecţionare sau de educaţie medico-dentară ori alte forme de
pregătire profesională), radierea sancţiunii se va face numai
după prezentarea dovezii ducerii la îndeplinire a măsurii
dispuse de comisia de disciplină.

Repetarea unei abateri disciplinare până la radierea

sancţiunii aplicate constituie o circumstanţă agravantă, care

102
va fi avută în vedere la aplicarea noii sancţiuni (20, art. 534
alin. 5).

Poate că este oportun de amintit şi faptul că, deşi nu

constituie în sine o abatere disciplinară, neplata cotizaţiei
datorate Colegiului Medicilor Dentişti din România pe o
perioada de 6 luni, chiar şi după atenţionarea scrisă din partea
consiliului local, se sancţioneaza cu suspendarea dreptului
de liberă practică, pâna la plata cotizaţiei datorate şi a
penalităţilor aferente.
Sancţiunea se aplică de către comisia de disciplină,
la sesizarea comisiei financiar-contabile a colegiului teritorial
(20).

103
 5.3. RĂSPUNDEREA DISCIPLINARĂ A
ASISTENTULUI MEDICAL

Ca şi în cazul medicilor şi al medicilor dentişti, şi în

situaţia asistenţilor medicali există consecinţe ale încălcării
regulilor deontologice ale profesiei, prezentate într-un capitol
anterior. Nerespectarea prevederilor Legii drepturilor
pacienţilor şi/sau ale Codului de etică şi deontologie al
asistentului medical generalist, al moaşei şi al asistentului
medical din România poate antrena răspunderea disciplinară.

În situaţia existenţei unei plângeri referitoare la o

atitudine nedeontologică a asistentului medical/moaşei,
instituţia abilitată prin lege să verifice temeinicia plângerii şi,
dacă este cazul, să ia măsuri este Ordinul Asistenţilor
Medicali Generalişti, Moaşelor şi Asistenţilor Medicali din
România (OAMGMAMR).
Prevederile referitoare la exercitarea acestor profesii, la
modul de organizare şi funcţionare a organismului profesional
specific (OAMGMAMR), dar şi la răspunderea disciplinară se
regăsesc în Ordonanţa de urgenţă nr. 144 din 28 octombrie
2008, emisă de Guvernul României şi publicată în Monitorul
Oficial nr. 785 din 24 noiembrie 2008 (22).

Conform art. 38 alin. 1 al acestui izvor de drept

medical: „Ordinul Asistenţilor Medicali Generalişti,
Moaşelor şi Asistenţilor Medicali din România se
organizează şi funcţionează ca organizaţie profesională, cu
personalitate juridică, neguvernamentală, de interes public,
apolitică, fără scop patrimonial, cu responsabilităţi delegate
de autoritatea de stat, având ca obiect de activitate controlul
şi supravegherea exercitării profesiei de asistent medical
generalist, a profesiei de moaşă şi, respectiv, a profesiei de
104
asistent medical, ca profesii liberale de practică publică
autorizate.”
Pentru realizarea atribuţiilor sale, OAMGMAMR are
autonomie instituţională în domeniul său de competenţă,
normativ şi jurisdicţional profesional, şi îşi exercită
atribuţiile fără posibilitatea vreunei imixtiuni (art. 38 alin.
2).

OAMGMAMR este organizat atât la nivel naţional,

cât şi pe plan local, unde există filiale în fiecare judeţ şi în
Municipiul Bucureşti. Aceste filiale nu au personalitate
juridică, dar beneficiază de autonomie organizatorică şi
funcţională - în limitele prevăzute de Statutul OAMGMAMR.
Consiliul naţional al OAMGMAMR include Comisia
naţională de etică şi deontologie a OAMGMAMR, iar pe plan
local, în cadrul consiliilor judeţene ale OAMGMAMR
structura organizatorică este similară (conform art. 38 alin. 4).

Răspunderea disciplinară este definită legal (art. 62)

astfel: „Asistenţii medicali generalişti, moaşele şi asistenţii
medicali răspund disciplinar pentru nerespectarea legislaţiei
din domeniul profesiei, a Codului de etică şi deontologie al
asistentului medical generalist, al moaşei şi al asistentului
medical din România, a regulilor de bună practică
profesională, a Statutului Ordinului Asistenţilor Medicali
Generalisti, Moaşelor şi Asistenţilor Medicali din România,
pentru nerespectarea deciziilor obligatorii adoptate în
conformitate cu dispoziţiile legale în vigoare de organele de
conducere ale Ordinului Asistenţilor Medicali Generalişti,
Moaşelor şi Asistenţilor Medicali din România, precum şi
pentru orice fapte săvârşite în legătură cu profesia, care sunt
de natură să prejudicieze onoarea şi prestigiul profesiei sau

105
ale Ordinului Asistenţilor Medicali Generalişti, Moaşelor şi
Asistenţilor Medicali din România.”
Articolul 66 (22) precizează că „Răspunderea
disciplinară a membrilor OAMGMAMR nu exclude
răspunderea civilă, contravenţională şi penală.”

Aliniatul 2 al articolului 62 arată, de asemenea, faptul

că angajarea răspunderii disciplinare este proporţională cu
gravitatea faptei. Cu cât abaterea deontologică este mai
serioasă şi are consecinţe mai grave, cu atât sancţiunea aplicată
va trebui să fie mai severă.

Conform art. 62 alin. 3, aceste sancţiuni disciplinare

sunt:
a) mustrarea;
b) avertismentul;
c) suspendarea calităţii de membru al Ordinului
Asistenţilor Medicali Generalisti, Moaşelor şi Asistenţilor
Medicali din România şi informarea Ministerului Sănătăţii
Publice cu privire la retragerea dreptului de exercitare a
profesiei pe perioada respectivă;
d) retragerea calităţii de membru al Ordinului
Asistenţilor Medicali Generalisti, Moaşelor şi Asistenţilor
Medicali din România şi informarea Ministerului Sănătăţii
Publice cu privire la retragerea dreptului de exercitare a
profesiei.
Primele două sancţiuni, pentru abateri deontologice de
gravitate mai mică, sunt aplicate de consiliul judeţean al
OAMGMAMR (art. 62 alin. 4), iar celelalte două, mai severe,
sunt decise doar de Consiliul naţional al OAMGMAMR, în
urma unei anchete efectuate de Comisia naţională de etică şi
deontologie a OAMGMAMR, care întocmeşte un raport în
acest sens (art. 62 alin. 5).

106
 Concluziile anchetei şi sancţiunile aplicate se
comunică în scris persoanei în cauză, consiliului judeţean al
OAMGMAMR, respectiv Consiliului Municipiului Bucureşti
al OAMGMAMR, persoanei juridice cosemnatare a
contractului individual de muncă şi, în cazul retragerii calităţii
de membru al OAMGMAMR, Ministerului Sănătăţii Publice.

Decizia adoptată în soluţionarea cauzei poate fi

contestată, în condiţiile art. 65:
- contestaţiile împotriva sancţiunilor cu mustrare şi
avertisment se adresează Biroului executiv al
OAMGMAMR, în termen de 30 de zile de la comunicare;
- cele împotriva suspendării sau retragerii calităţii de
membru al OAMGMAMR se pot depune la judecătoria în a
cărei circumscripţie teritorială îşi desfăşoară activitatea
asistentul medical generalist, moaşa sau asistentul medical
sancţionat, în termen de 30 de zile de la comunicarea sancţiunii
(22).

107
 CAPITOLUL VI

RĂSPUNDEREA CIVILĂ
A PERSONALULUI MEDICAL
După cum am văzut, o faptă care constituie abatere
disciplinară poate atrage nu doar răspunderea disciplinară, ci şi
alte forme de răspundere, inclusiv cea civilă, care presupune
repararea prejudiciului cauzat prin plata de daune materiale.
Reglementarea modului de antrenare a răspunderii
civile a personalului medical se regăseşte în Legea nr. 95 din
2006 privind reforma în domeniul sănătăţii (20), în cuprinsul
Titlului XV.

Prin „personal medical” legiuitorul înţelege „medicul,

medicul dentist, farmacistul, asistentul medical şi moaşa care
acordă servicii medicale” (art. 642 alin.1 lit. a).

Răspunderea civilă este antrenată în mai multe

circumstanţe, conform prevederilor art. 642 alin. 2-4:
- pentru prejudiciile produse din eroare - care includ
şi neglijenţa, imprudenţa sau cunoştinţe medicale insuficiente
în exercitarea profesiunii, prin acte individuale în cadrul
procedurilor de prevenţie, diagnostic sau tratament; practic este
vorba de situaţiile de malpraxis, în care există „o eroare
profesională săvârşită în exercitarea actului medical sau
medico-farmaceutic, generatoare de prejudicii asupra

108
pacientului, implicând răspunderea civilă a personalului
medical” (art. 642 alin1 lit. b);
- pentru prejudiciile care decurg din nerespectarea
reglementărilor Titlului XV privind confidenţialitatea,
consimţământul informat şi obligativitatea acordării
asistenţei medicale (care vor fi analizate mai jos);
- pentru prejudiciile produse în exercitarea profesiei
atunci când cadrul medical îşi depăşeşte limitele
competenţei, cu excepţia cazurilor de urgenţă în care nu este
disponibil personal medical care are competenţa necesară.
De menţionat este şi faptul că răspunderea civilă astfel
reglementată nu înlătură angajarea răspunderii penale, dacă
fapta care a cauzat prejudiciul constituie infracţiune conform
legii (art. 642 alin. 5).

Răspunderea este angajată pentru toate persoanele

implicate în actul medical, în mod proporţional cu gradul de
vinovăţie al fiecăreia.

Articolul 643 alin. 2 (20) prevede situaţiile care

exonerează personalul medical de răspunderea civilă
(situaţiile în care personalul medical nu poate fi ţinut
răspunzător pentru daunele şi prejudiciile cauzate):
a) când acestea se datorează condiţiilor de lucru,
dotării insuficiente cu echipament de diagnostic şi tratament,
infecţiilor nosocomiale, efectelor adverse, complicaţiilor şi
riscurilor în general acceptate ale metodelor de investigaţie
şi tratament, viciilor ascunse ale materialelor sanitare,
echipamentelor şi dispozitivelor medicale, substanţelor
medicale şi sanitare folosite;
b) când acţionează cu bună-credinţă în situaţii de
urgenţă, cu respectarea competenţei acordate.

109
 Pe lângă situaţiile de malpraxis şi situaţiile în care
pacientul este prejudiciat printr-un act medical derulat prin
depăşirea competenţei, răspunderea civilă este angajată şi
atunci când sunt încălcate reguli deontologice: încălcarea
secretului profesional, ignorarea prevederilor referitoare la
consimţământul informat, precum şi nerespectarea obligativi-
tăţii acordării asistenţei medicale.
Titlul XV cuprinde reguli detaliate referitoare la
ultimele două aspecte, în cadrul capitolului al 3-lea („Acordul
pacientului informat”) şi al 4-lea („Obligativitatea asigurării
asistenţei medicale”).

Astfel, referitor la necesitatea obţinerii consim-

ţământului, articolul 649 alin. 1 prevede: „Pentru a fi supus
la metode de prevenţie, diagnostic şi tratament, cu potenţial de
risc pentru pacient, după explicarea lor de către medic, medic
dentist, asistent medical/moaşă (...), pacientului i se solicită
acordul scris.”
Pentru ca acest consimţământ să fie valid, este necesar
ca acesta să aibă un caracter informat. Această necesitate
rezultă din prevederile alin. 2 al acestui articol („În obţinerea
acordului scris al pacientului, medicul, medicul dentist,
asistentul medical/moaşa sunt datori să prezinte pacientului
informaţii la un nivel ştiinţific rezonabil pentru puterea de
înţelegere a acestuia.”) şi ale alin. 3 („Informaţiile trebuie să
conţină: diagnosticul, natura şi scopul tratamentului, riscurile
şi consecinţele tratamentului propus, alternativele viabile de
tratament, riscurile şi consecinţele lor, prognosticul bolii fără
aplicarea tratamentului.”).

Vârsta legală pentru exprimarea consimţământului

informat este de 18 ani.

110
 Minorii îşi pot exprima consimţământul în absenţa
părinţilor sau reprezentantului legal, în următoarele cazuri:
a) situaţii de urgenţă, când părinţii sau reprezentantul
legal nu pot fi contactaţi, iar minorul are discernământul
necesar pentru a înţelege situaţia medicală în care se află;
b) situaţii medicale legate de diagnosticul şi/sau
tratamentul problemelor sexuale şi reproductive, la
solicitarea expresă a minorului în vârstă de peste 16 ani (art.
650).

Articolul 651 stipulează în mod explicit faptul că

nerespectarea acestor reguli privind consimţământul
informat antrenează răspunderea civilă a personalului
medical („medicul curant, asistentul medical/moaşa răspund
atunci când nu obţin consimţământul informat al pacientului
sau al reprezentanţilor legali ai acestuia”), cu excepţia
cazurilor când este vorba de un pacient incapabil („lipsit de
discernământ”), iar reprezentantul legal sau ruda cea mai
apropiată nu poate fi contactat, datorită situaţiei de urgenţă.
Atunci când reprezentantul legal sau ruda cea mai
apropiată nu poate fi contactat, medicul, asistentul
medical/moaşa pot solicita autorizarea efectuării actului
medical autorităţii tutelare sau pot acţiona fără acordul acesteia
în situaţii de urgenţă, când intervalul de timp până la
exprimarea acordului ar pune în pericol, în mod ireversibil,
sănătatea şi viaţa pacientului (art. 651 alin. 2).

Obligaţia de acordare a serviciilor medicale unei

persoane cade în sarcina medicului, medicului dentist sau
asistentului medical/moaşei „doar dacă au acceptat-o în
prealabil ca pacient” (art. 652 alin. 1). Însă personalul medical
nu poate refuza acordarea asistenţei medicale sau a
îngrijirilor medicale bazat pe criterii discriminatorii legate

111
de etnie, religie, orientare sexuală sau pe alte criterii de
discriminare interzise prin lege.
În situaţii de urgenţă, când lipsa asistenţei medicale
poate pune în pericol, în mod grav şi ireversibil, sănătatea sau
viaţa pacientului, acordarea îngrijirilor medicale este
obligatorie.

Odată acceptat pacientul, relaţia dintre acesta şi

personalul medical poate fi întreruptă doar odată cu
vindecarea bolii sau la iniţiativa pacientului (care,
reamintesc, are dreptul la o a doua opinie medicală).
Medicul poate decide desfacerea acestei relaţii doar
în condiţiile limitativ prevăzute de lege (art. 653 alin. 1):
- când pacientul este trimis altui medic, furnizând
toate datele medicale obţinute, care justifică asistenţa altui
medic cu competenţe sporite;
- pacientul manifestă o atitudine ostilă şi/sau
ireverenţioasă faţă de medic.
În această din urmă situaţie, este necesar ca medicul să
notifice dorinţa întreruperii relaţiei cu minimum 5 zile înainte
(pentru ca pacientul să poată găsi alt medic) – şi doar dacă
acest fapt nu pune în pericol starea sănătăţii pacientului.

Cu ocazia acordării serviciilor medicale, personalul

medical are obligaţia „aplicării standardelor terapeutice,
stabilite prin ghiduri de practică în specialitatea respectivă,
aprobate la nivel naţional, sau, în lipsa acestora, a
standardelor recunoscute de comunitatea medicală a
specialităţii respective.” (art. 655 alin. 1).

La finalul acestor considerente legate de răspunderea

civilă a personalului medical, reamintesc necesitatea
încheierii unei asigurări de malpraxis pentru cazurile de

112
răspundere civilă profesională pentru prejudicii cauzate prin
actul medical (20, art. 656 alin. 1).
La încheierea unui contract de muncă, o copie după
această asigurare va trebui să fie prezentată angajatorului, fiind
o condiţie obligatorie pentru angajare, conform art. 656
alin. 2 (20). De asemenea, asigurarea de malpraxis pentru
cazurile de răspundere civilă profesională, reînnoită anual, va
trebui să fie prezentată organismului profesional teritorial,
pentru reautorizarea exercitării profesiei.

113
 CAPITOLUL VII

RESPONSABILITATEA SOCIALĂ
A MEDICULUI
Sub cupola termenului de „profesionalism medical”
sunt cuprinse numeroase valori, comportamente şi relaţii în
continuă schimbare, care, prin modul lor concret de
manifestare în viaţa de zi cu zi, vin să consolideze fundamentul
încrederii pe care o au pacienţii individuali şi publicul larg în
profesia medicală (15). De nenumărate ori, însă, pretenţiile
societăţii vizavi de corpul medical şi de sistemul de sănătate
apar excesive, medicina fiind ridicată la rang de veritabilă
religie (8), în special în contextul recentelor progrese din
domeniul biotehnologiilor. Acest nivel prea înalt (uneori
nerealist) al aşteptărilor pe care le au faţă de profesioniştii
sănătăţii pacientul, familia acestuia, superiorii ierarhici,
politicienii - societatea în general (3), este de natură a supune
medicii unui veritabil stres indus de condiţiile în care se
exercită această profesie în zilele noastre (8). Trebuie arătat, de
asemenea, că există o discrepanţă evidentă între posibilităţile
tot mai largi de obţinere a unor rezultate terapeutice superioare
şi costul înalt al acestora (care reduce mult accesibilitatea
publicului larg la noile tehnologii medicale). În acest context,
devine explicabil paradoxul conform căruia membrii societăţii,
deşi au încredere în medicii lor curanţi, tind să-şi piardă
încrederea în corpul medical şi în sistemul de sănătate (6).

114
 Unul din pilonii esenţiali care stă la baza
profesionalismului medical îl constituie atitudinea moral-
etică inerentă acestei profesii. Cum este şi firesc, codurile de
deontologie medicală au acordat cea mai mare atenţie
delicatelor relaţii medic-pacient şi medic-medic (10, 14, 16),
ignorând adesea o altă coordonată esenţială: aceea a responsa-
bilităţii morale pe care o are medicul faţă de societate în
ansamblu. Mai mult, studii recente au relevat că înşişi medicii
resimt o responsabilitate mai mare faţă de pacienţii lor decât
pentru binele societăţii, iar această atitudine generează
maximum de satisfacţie profesională (1). Socialul pare a fi
important în cadrul relaţei medic-pacient doar în măsura în care
influenţează modul cum sunt consultaţi pacienţii. Un studiu
norvegian demonstrează că buna cunoaştere de către medicul
de familie a problemelor sociale cu care se confruntă pacienţii
săi este de natură să prelungească durata consultaţiei, să
conducă la eliberarea mai facilă a certificatelor de concediu
medical sau să îl facă pe medic un sfătuitor mai atent (2).

Cu toate acestea, nu trebuie uitat că medicina actuală

este o activitate din ce în ce mai mult socializată. Aceasta se
desfăşoară într-un context guvernamental bine definit şi
necesită instituţii profesionale sau ale statului specializate în
acest domeniu. Furnizarea serviciilor de sănătate presupune
existenţa unor unităţi medicale a căror funcţionare optimă nu
poate fi realizată fără un cadru organizatoric asigurat de
societate. De asemenea, o serie de afecţiuni au o etiologie mai
degrabă de natură socială decât biologică.
Medicii înşişi sunt în permanentă interacţiune cu
societatea, în domenii ca sănătatea publică, educaţia pentru
sănătate, managementul instituţiilor medicale, protecţia
mediului înconjurător, medicina muncii, justiţia sau chiar
politica.

115
 Iată de ce se impune o lărgire a discursului pe marginea
coodonatelor deontologice ale activităţii medicale, astfel încât
acesta să includă şi relaţia medic-societate. În cele ce urmează
voi prezenta cele mai importante domenii în care medicul este
pus în faţa unor decizii de natură moral-etică, fie pentru a putea
rezolva conflictul dintre interesele contrare ale pacientului şi
ale societăţii, fie pentru a promova interesul general al
societăţii.

LOIALITATEA DUBLĂ

Situaţiile de loialitate dublă survin atunci când medicul

are o responsabilitate duală, atât faţă de pacient, cât şi faţă
de un terţ, iar între aceste două categorii există
incompatibilitate (14). Regula formulată de Codul interna-
ţional de etică medicală al Asociaţiei Medicale Mondiale (23),
conform căreia „Medicul datorează pacientului loialitate
totală”, poate şi chiar trebuie să fie încălcată în anumite
circumstanţe.

Tranşarea dilemei etice este uneori simplă:

- fie în favoarea pacientului - ca în cazul medicului
căruia i se ordonă de către cadre militare sau poliţieneşti
represive să efectueze sau să ia parte la acte care violează
drepturile omului (tortura fiind cel mai la îndemână exemplu);
în astfel de situaţii loialitatea medicului trebuie să fie în mod
inechivoc de partea pacientului său;
- fie în favoarea terţilor, protejând interesele gene-
rale ale societăţii - ca de exemplu în situaţia pacienţilor care
au o boală transmisibilă al cărei tratament îl refuză, în cazurile
de maltratare a copiilor minori, în cazul depistării unor boli
care îl fac pe pacientul-şofer inapt pentru a conduce în
siguranţă un autovehicul pe drumurile publice, în eventuali-
116
tatea luării la cunoştinţă de săvârşirea unei infracţiuni etc.; în
astfel de situaţii încălcarea dreptului la confidenţialitate al
pacientului este permisă (fiind chiar etică), cu condiţia ca răul
potenţial să fie iminent şi real, iar ameninţarea să nu poată
fi prevenită în alt mod (23).

În alte situaţii, însă, deciziile de natură etică impuse

de loialitatea dublă sunt mult mai dificil de luat. În această
veritabilă „zonă gri” se pot afla medicii legişti, medicii militari,
psihiatrii, medicii din cadrul Direcţiei Generale a Penitencia-
relor, cei din medicina muncii sau din medicina sportivă etc.
(9).

O situaţie particulară este aceea a medicilor prinşi

într-un veritabil conflict de interese în momentul în care
acceptă sponsorizări, daruri sau alte beneficii din partea
unor firme care comercializează medicamente (sau diverse
dispozitive medicale), în schimbul promisiunii de a utiliza
produsele respectivelor firme. Conflictul etic este generat de
faptul că aceste produse pot să nu fie cele de elecţie pentru
tratamentul propriilor pacienţi sau sunt mai scumpe decât
medicamentele (dispozitivele medicale) uzuale, încărcând
astfel în mod inutil nota de plată a pacientului şi/sau a
societăţii. Singura rezolvare morală a acestei situaţii
problematice este aceea care pune interesele pacienţilor
înaintea celor proprii (14).

ALOCAREA RESURSELOR

Literatura de specialitate face adesea referire la faptul

că, în special în ţările sărace, dar chiar şi în cele bogate, există
o disproporţie vădită între resursele medicale (limitate pe

117
criterii economico-sociale) şi nevoile de sănătate ale popu-
laţiei (aflate în continuă creştere) (14).

Din punct de vedere etic interesează, pe de o parte,

impactul pe care îl poate avea asupra relaţiei medic-pacient
raţionalizarea (pe criterii de eficienţă economică) a resurselor
medicale (4).
În egală măsură se pune şi problema criteriilor pe baza
cărora sunt aleşi cei care vor beneficia de resursele existente,
ţinând cont că cei excluşi vor suferi sau chiar vor muri. Având
în vedere că, mai nou, accentul este pus din ce în ce mai mult
pe principiul echităţii (justice), apare ca justificată
preocuparea pentru distribuţia cât mai echilibrată a
resurselor medicale.
În eventualitatea dureroasă a necesităţii selectării
pacienţilor care vor beneficia de o anumită procedură
terapeutică în dauna altora, este esenţial să se aibă în vedere
strict criteriile medicale, fără a se recurge la nici un fel de
discriminare (14, 19). În acest sens apare ca profund inetică
decizia unor spitale din Occident de a-i scoate pe fumători de
pe listele de aşteptare ale secţiilor chirurgicale (pe motiv că
tabagismul creşte riscul complicaţiilor intra- şi postoperatorii,
crescând astfel cheltuielile şi irosind resurse de care ar putea
beneficia nefumătorii). Acest refuz de a trata, care încalcă
grosolan principiul echităţii, constituie o discriminare
inacceptabilă, cu o certă condiţionare economică (7). Soluţia
etică în acest exemplu ar putea fi suportarea de către pacienţii
fumători a cheltuielilor ocazionate de eventualele complicaţii
(7) sau impunerea unor contribuţii suplimentare la bugetul
sănătăţii - ca „taxe pe viciu” (5, 20), dar în nici un caz
încălcarea dreptului legal de a beneficia de îngrijiri de sănătate
(19).

118
 Medicul are o responsabilitate deosebită şi în
domeniul economisirii resurselor, dacă avem în vedere că în
circa 80% din cazuri modul de angajare a cheltuielilor este
decis la nivelul relaţiei medic-pacient, cu ocazia recomandării
unui anumit plan de investigaţii şi/sau de tratament (14). [De
altfel, unele studii sugerează că medicii au absorbit deja
considerentele economice în cadrul a ceea ce ei consideră a fi
propria judecată clinică (13)]. Evitarea abuzului de investigaţii
de laborator, a internărilor nejustificate/prelungite sau a unor
practici ineficiente (cum ar fi, de exemplu, prescrierea inutilă a
antibioticelor) constituie un prim şi important pas pe calea
reducerii cheltuielilor pentru sănătate.
În acest sens se impune o mai bună cunoaştere şi o
aplicare pe scară largă a ghidurilor investigative şi terapeutice
(14), fără a vedea în acestea un mijloc mascat de încălcare a
autonomiei profesionale. Chiar respectând aceste ghiduri,
medicul poate şi trebuie să rămână stăpânul deciziilor pe care
le ia cu privire la pacienţii săi.

Medicii implicaţi în activităţi manageriale (conduce-

rea unităţilor sanitare) au responsabilităţi suplimentare în
domeniul alocării echilibrate a resurselor, ţinând cont de
nevoile reale ale diferitelor specialităţi. O atitudine etică
exclude, bineînţeles, alocarea preferenţială de resurse către
secţia şi specialitatea medicală proprie, abuzând de poziţia de
conducere în care se află medicul respectiv (14).

SĂNĂTATEA PUBLICĂ

Noţiunea de „sănătate publică” are un dublu înţeles: pe

de o parte cel referitor la starea de sănătate a unei colectivităţi
(comunitate locală, naţiune); pe de altă parte cel care are în

119
vedere specialitatea medicală corelativă, care studiază
distribuţia şi determinanţii sănătăţii/bolilor într-o colectivitate.
Deşi cunoaşterea în acest domeniu este obiectul de
activitate al medicilor specialişti (epidemiologi, medici de
sănătate publică), este datoria morală a fiecărui medic,
indiferent de specialitatea sa, să cunoască factorii de risc de
natură socială (condiţiile de locuit, alimentaţia, statutul
ocupaţional etc.) sau mezologică (poluare, expunere la toxici
profesionali etc.) care pot influenţa starea de sănătate a
pacienţilor săi.

De asemenea, o serie de acte medicale aparent banale

au un impact major la nivel populaţional - imunoprofilaxia,
răspunsul prompt în cazul depistării unei boli infecto-
contagioase, depistarea precoce a unor îmbolnăviri, activităţile
igieno-profilactice etc. Dând dovadă de profesionalism în
exercitarea acestor activităţi, medicul are simultan o profundă
atitudine etică în raport cu starea de sănătate populaţională.

După cum am văzut deja mai sus, există cazuri de

loialitate dublă în care medicul trebuie să ia în considerare
interesul general al societăţii în detrimentul intereselor
individuale ale pacientului.

Alteori medicul trebuie să reziste tentaţiei de a-şi

„ajuta” pacientul să obţină drepturi necuvenite prin falsa
atestare a unei anumite stări de fapt (de exemplu, cu ocazia
eliberării certificatelor de concediu medical, a documentaţiei
pentru pensionarea de boală sau pentru obţinerea diferitelor
grade de handicap etc.). Datoria morală a medicului este să
certifice strict realitatea; altminteri conduita sa devine inetică
sau chiar ilegală (16, 23).

120
 SĂNĂTATEA GLOBALĂ

Interdependenţa crescândă dintre indivizii şi naţiunile

lumii, în contextul actualei globalizări, face ca şi în domeniul
sănătăţii să existe probleme şi preocupări care transcend
graniţele naţionale. Evenimentele medicale petrecute într-o
anumită ţară pot deveni cu rapiditate de interes mondial.
Ameninţările la adresa sănătăţii globale, ca, de exemplu,
pandemiile de gripă şi, mai recent, „sabia lui Damocles”
reprezentată de SARS (12), nu pot fi contracarate decât prin
colaborare internaţională.
Aceasta nu înseamnă, însă, că răspunderea individuală a
medicului se diluează; dimpotrivă, o atitudine superficială care
are ca rezultat nediagnosticarea unui prim caz al unei epidemii
este profund inetică, putând facilita rapida difuzare a unei boli
grave, cu posibile efecte devastatoare la nivel mondial. Astfel,
răspunderea etică a medicului nu mai este limitată doar la
pacient, ci se extinde, în acest context, la comunităţi întregi sau
chiar la scară planetară.

Interesul crescând pentru sănătatea globală a readus în

atenţie existenţa unor diferenţe majore (şi profund imorale)
între sistemele de sănătate din ţările sărace şi, respectiv, din
cele bogate. Cauzele sărăciei sunt, însă, din păcate, de natură
politică şi economică, fiind astfel în afara puterii de decizie a
medicilor. Cu toate acestea, medicii sunt cei care se confruntă
cu rezultatele acestei stări de fapt, fiind obligaţi să trateze cu
resurse minimale (umane şi materiale) probleme de sănătate în
continuă creştere; în aceste condiţii, problema alocării
resurselor medicale (cu toate implicaţiile sale moral-etice)
capătă accente dramatice în ţările slab dezvoltate sau în curs de
dezvoltare.

121
 Globalizarea favorizează şi un alt fenomen: mobili-
tatea internaţională a profesioniştilor sănătăţii (14). Direcţia
migraţiei este, firesc (dar nu neapărat şi moral), dinspre ţările
mai puţin dezvoltate spre cele bogate, apte să ofere condiţii
salariale şi de muncă superioare. Deşi agreat de cadrele
medicale în cauză, precum şi de ţările beneficiare ale acestei
migraţii (care îşi completează astfel necesarul de cadre
medicale fără a investi în pregătirea lor profesională),
fenomenul favorizează accentuarea discrepanţei analizate mai
sus, adâncind criza sistemelor de sănătate din ţările sărace.

Discursurile actuale din domeniul eticii medicale sunt

axate cu precădere pe relaţia medicului cu pacientul şi, mai rar,
pe coordonatele etice ale colaborării medicului cu alţi
profesionişti ai sănătăţii. De prea puţine ori se are în vedere în
literatura de specialitate sau în cuprinsul codurilor de
deontologie medicală importanţa unei atitudini moral-etice a
medicului în raport cu societatea.
Am considerat utilă punctarea unora dintre elementele
care argumentează necesitatea unei astfel de abordări, deoarece
nu trebuie uitat că acţiunile medicului nu au efect strict limitat
la pacientul asupra căruia îşi apleacă atenţia la un moment dat,
ci au sau pot avea impact şi asupra terţilor, asupra societăţii în
general sau chiar, în contextul globalizării actuale, la nivel
planetar. În acest sens, este esenţial ca medicul, indiferent de
specialitate, să conştientizeze aceste efecte şi, implicit, să
integreze valorile moral-etice corelative în propriul sistem de
gândire şi acţiune.

122
 ÎN LOC DE CONCLUZII
Acest breviar care cuprinde aspectele actuale ale
deontologiei medicale constituie, în opinia mea, un important
pilon al pregătirii profesionale a oricărui profesionist al
sănătăţii. Nu trebuie să uităm că, atunci când este pus în faţa
unei acuze de tip abatere deontologică, medicul, medicul
dentist sau asistentul medical nu se poate prevala de
necunoaşterea prevederilor legislative şi/sau de lipsa de
informare asupra normelor deontologice ale profesiei. Dată
fiind publicarea acestor reglementări în Monitorul Oficial,
organele de jurisdicţie profesională sunt obligate să prezume
faptul că aceste izvoare de drept sunt cunoscute şi că trebuie
respectate. Principiul de drept roman „Nemo censetur ignorare
legem” operează din plin, subliniind realitatea juridică a
faptului că nimeni nu se poate apăra invocând ignoranţa sau
eroarea sa în drept. Cu atât mai puţin poate recurge la o astfel
de scuză un furnizor de servicii de sănătate - membru al unei
elite profesionale. Iată de ce cunoaşterea informaţiilor
sumarizate în această carte este esenţială pentru dezvoltarea
profesională a oricărui profesionist al sănătăţii.

123
 REFERINŢE LEGISLATIVE

1. LEGEA DREPTURILOR PACIENTULUI

Legea nr. 46/2003 din 21/01/2003

(Legea drepturilor pacientului)

Emitent: Parlamentul României

Publicată în: Monitorul Oficial, Partea I, nr. 51 din 29/01/2003

CAPITOLUL I 
Dispoziţii generale

Art. 1. - În sensul prezentei legi:

a) prin pacient se înţelege persoana sănătoasă sau
bolnavă care utilizează serviciile de sănătate;
b) prin discriminare se înţelege distincţia care se face
între persoane aflate în situaţii similare pe baza rasei, sexului,
vârstei, apartenenţei etnice, originii naţionale sau sociale,
religiei, opţiunilor politice sau antipatiei personale;
c) prin îngrijiri de sănătate se înţelege serviciile
medicale, serviciile comunitare şi serviciile conexe actului
medical;
d) prin intervenţie medicală se înţelege orice
examinare, tratament sau alt act medical în scop de diagnostic
preventiv, terapeutic ori de reabilitare;

124
 e) prin îngrijiri terminale se înţelege îngrijirile acordate
unui pacient cu mijloacele de tratament disponibile, atunci
când nu mai este posibilă îmbunătăţirea prognozei fatale a
stării de boală, precum şi îngrijirile acordate în apropierea
decesului.

Art. 2. - Pacienţii au dreptul la îngrijiri medicale de cea

mai înaltă calitate de care societatea dispune, în conformitate
cu resursele umane, financiare şi materiale.

Art. 3. - Pacientul are dreptul de a fi respectat ca

persoană umană, fără nici o discriminare.

CAPITOLUL II 
Dreptul pacientului la informaţia medicală

Art. 4. - Pacientul are dreptul de a fi informat cu privire

la serviciile medicale disponibile, precum şi la modul de a le
utiliza.

Art. 5. - (1) Pacientul are dreptul de a fi informat asupra

identităţii şi statutului profesional al furnizorilor de servicii de
sănătate.
(2) Pacientul internat are dreptul de a fi informat asupra
regulilor şi obiceiurilor pe care trebuie să le respecte pe durata
spitalizării.

Art. 6. - Pacientul are dreptul de a fi informat asupra

stării sale de sănătate, a intervenţiilor medicale propuse, a
riscurilor potenţiale ale fiecărei proceduri, a alternativelor
existente la procedurile propuse, inclusiv asupra neefectuării
tratamentului şi nerespectării recomandărilor medicale, precum
şi cu privire la date despre diagnostic şi prognostic.

125
 Art. 7. - Pacientul are dreptul de a decide dacă mai
doreşte să fie informat în cazul în care informaţiile prezentate
de către medic i-ar cauza suferinţă.

Art. 8. - Informaţiile se aduc la cunoştinţă pacientului

într-un limbaj respectuos, clar, cu minimalizarea terminologiei
de specialitate; în cazul în care pacientul nu cunoaşte limba
română, informaţiile i se aduc la cunoştinţă în limba maternă
ori în limba pe care o cunoaşte sau, după caz, se va căuta o altă
formă de comunicare.

Art. 9. - Pacientul are dreptul de a cere în mod expres

să nu fie informat şi de a alege o altă persoană care să fie
informată în locul său.

Art. 10. - Rudele şi prietenii pacientului pot fi informaţi

despre evoluţia investigaţiilor, diagnostic şi tratament, cu
acordul pacientului.

Art. 11. - Pacientul are dreptul de a cere şi de a obţine o

altă opinie medicală.

Art. 12. - Pacientul are dreptul să solicite şi să

primească, la externare, un rezumat scris al investigaţiilor,
diagnosticului, tratamentului şi îngrijirilor acordate pe perioada
spitalizării.

CAPITOLUL III 
Consimţământul pacientului privind intervenţia medicală

Art. 13. - Pacientul are dreptul să refuze sau să oprească

o intervenţie medicală asumându-şi, în scris, răspunderea

126
pentru decizia sa; consecinţele refuzului sau ale opririi actelor
medicale trebuie explicate pacientului.

Art. 14. - Când pacientul nu îşi poate exprima voinţa,

dar este necesară o intervenţie medicală de urgenţă, personalul
medical are dreptul să deducă acordul pacientului dintr-o
exprimare anterioară a voinţei acestuia.

Art. 15. - În cazul în care pacientul necesită o

intervenţie medicală de urgenţă, consimţământul
reprezentantului legal nu mai este necesar.

Art. 16. - În cazul în care se cere consimţământul

reprezentantului legal, pacientul trebuie să fie implicat în
procesul de luare a deciziei atât cât permite capacitatea lui de
înţelegere.

Art. 17. - (1) În cazul în care furnizorii de servicii

medicale consideră că intervenţia este în interesul pacientului,
iar reprezentantul legal refuză să îşi dea consimţământul,
decizia este declinată unei comisii de arbitraj de specialitate.
(2) Comisia de arbitraj este constituită din 3 medici
pentru pacienţii internaţi în spitale şi din 2 medici pentru
pacienţii din ambulator.

Art. 18. - Consimţământul pacientului este obligatoriu

pentru recoltarea, păstrarea, folosirea tuturor produselor
biologice prelevate din corpul său, în vederea stabilirii
diagnosticului sau a tratamentului cu care acesta este de acord.

Art. 19. - Consimţământul pacientului este obligatoriu

în cazul participării sale în învăţământul medical clinic şi la
cercetarea ştiinţifică. Nu pot fi folosite pentru cercetare

127
ştiinţifică persoanele care nu sunt capabile să îşi exprime
voinţa, cu excepţia obţinerii consimţământului de la
reprezentantul legal şi dacă cercetarea este făcută şi în interesul
pacientului.

Art. 20. - Pacientul nu poate fi fotografiat sau filmat

într-o unitate medicală fără consimţământul său, cu excepţia
cazurilor în care imaginile sunt necesare diagnosticului sau
tratamentului şi evitării suspectării unei culpe medicale.

CAPITOLUL IV 
Dreptul la confidenţialitatea informaţiilor şi viaţa privată
a pacientului

Art. 21. - Toate informaţiile privind starea pacientului,

rezultatele investigaţiilor, diagnosticul, prognosticul,
tratamentul, datele personale sunt confidenţiale chiar şi după
decesul acestuia.

Art. 22. - Informaţiile cu caracter confidenţial pot fi

furnizate numai în cazul în care pacientul îşi dă
consimţământul explicit sau dacă legea o cere în mod expres.

Art. 23. - În cazul în care informaţiile sunt necesare

altor furnizori de servicii medicale acreditaţi, implicaţi în
tratamentul pacientului, acordarea consimţământului nu mai
este obligatorie.

Art. 24. - Pacientul are acces la datele medicale

personale.

Art. 25. - (1) Orice amestec în viaţa privată, familială a

pacientului este interzis, cu excepţia cazurilor în care această

128
imixtiune influenţează pozitiv diagnosticul, tratamentul ori
îngrijirile acordate şi numai cu consimţământul pacientului.
(2) Sunt considerate excepţii cazurile în care pacientul
reprezintă pericol pentru sine sau pentru sănătatea publică.

CAPITOLUL V 
Drepturile pacientului în domeniul reproducerii

Art. 26. - Dreptul femeii la viaţă prevalează în cazul în

care sarcina reprezintă un factor de risc major şi imediat pentru
viaţa mamei.

Art. 27. - Pacientul are dreptul la informaţii, educaţie şi

servicii necesare dezvoltării unei vieţi sexuale normale şi
sănătăţii reproducerii, fără nici o discriminare.

Art. 28. - (1) Dreptul femeii de a hotărî dacă să aibă sau

nu copii este garantat, cu excepţia cazului prevăzut la art. 26.
(2) Pacientul, prin serviciile de sănătate, are dreptul să
aleagă cele mai sigure metode privind sănătatea reproducerii.
(3) Orice pacient are dreptul la metode de planificare
familială eficiente şi lipsite de riscuri.

CAPITOLUL VI 
Drepturile pacientului la tratament şi îngrijiri medicale

Art. 29. - (1) În cazul în care furnizorii sunt obligaţi să

recurgă la selectarea pacienţilor pentru anumite tipuri de
tratament care sunt disponibile în număr limitat, selectarea se
face numai pe baza criteriilor medicale.
(2) Criteriile medicale privind selectarea pacienţilor
pentru anumite tipuri de tratament se elaborează de către
Ministerul Sănătăţii şi Familiei în termen de 30 de zile de la

129
data intrării în vigoare a prezentei legi şi se aduc la cunoştinţa
publicului.

Art. 30. - (1) Intervenţiile medicale asupra pacientului

se pot efectua numai dacă există condiţiile de dotare necesare
şi personal acreditat.
(2) Se exceptează de la prevederile alin. (1) cazurile de
urgenţă apărute în situaţii extreme.

Art. 31. - Pacientul are dreptul la îngrijiri terminale

pentru a putea muri în demnitate.

Art. 32. - Pacientul poate beneficia de sprijinul familiei,

al prietenilor, de suport spiritual, material şi de sfaturi pe tot
parcursul îngrijirilor medicale. La solicitarea pacientului, în
măsura posibilităţilor, mediul de îngrijire şi tratament va fi
creat cât mai aproape de cel familial.

Art. 33. - Pacientul internat are dreptul şi la servicii

medicale acordate de către un medic acreditat din afara
spitalului.

Art. 34. - (1) Personalul medical sau nemedical din

unităţile sanitare nu are dreptul să supună pacientul nici unei
forme de presiune pentru a-l determina pe acesta să îl
recompenseze altfel decât prevăd reglementările de plată legale
din cadrul unităţii respective.
(2) Pacientul poate oferi angajaţilor sau unităţii unde a
fost îngrijit plăţi suplimentare sau donaţii, cu respectarea legii.

Art. 35. - (1) Pacientul are dreptul la îngrijiri medicale

continue până la ameliorarea stării sale de sănătate sau până la
vindecare.

130
 (2) Continuitatea îngrijirilor se asigură prin colaborarea
şi parteneriatul dintre diferitele unităţi medicale publice şi
nepublice, spitaliceşti şi ambulatorii, de specialitate sau de
medicină generală, oferite de medici, cadre medii sau de alt
personal calificat. După externare pacienţii au dreptul la
serviciile comunitare disponibile.

Art. 36. - Pacientul are dreptul să beneficieze de

asistenţă medicală de urgenţă, de asistenţă stomatologică de
urgenţă şi de servicii farmaceutice, în program continuu.

CAPITOLUL VII 
Sancţiuni

Art. 37. - Nerespectarea de către personalul

medicosanitar a confidenţialităţii datelor despre pacient şi a
confidenţialităţii actului medical, precum şi a celorlalte
drepturi ale pacientului prevăzute în prezenta lege atrage, după
caz, răspunderea disciplinară, contravenţională sau penală,
conform prevederilor legale.

CAPITOLUL VIII 
Dispoziţii tranzitorii şi finale

Art. 38. - (1) Autorităţile sanitare dau publicităţii,

anual, rapoarte asupra respectării drepturilor pacientului, în
care se compară situaţiile din diferite regiuni ale ţării, precum
şi situaţia existentă cu una optimă.
(2) Furnizorii de servicii medicale sunt obligaţi să
afişeze la loc vizibil standardele proprii în conformitate cu
normele de aplicare a legii.
(3) În termen de 90 de zile de la data intrării în vigoare
a prezentei legi, Ministerul Sănătăţii şi Familiei elaborează

131
normele de aplicare a acesteia, care se publică în Monitorul
Oficial al României, Partea I.

Art. 39. - Prezenta lege intră în vigoare la 30 de zile de

la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Art. 40. - La data intrării în vigoare a prezentei legi se

abrogă art. 78, 108 şi 124 din Legea nr. 3/1978 privind
asigurarea sănătăţii populaţiei, publicată în Buletinul Oficial,
Partea I, nr. 54 din 10 iulie 1978, precum şi orice alte dispoziţii
contrare.
Această lege a fost adoptată de Senat în şedinţa din 19
decembrie 2002, cu respectarea prevederilor art. 74 alin. (2)
din Constituţia României.

PREŞEDINTELE SENATULUI 
NICOLAE VĂCĂROIU
Această lege a fost adoptată de Camera Deputaţilor în şedinţa
din 19 decembrie 2002, cu respectarea prevederilor art. 74 alin.
(2) din Constituţia României.
p. PREŞEDINTELE CAMEREI DEPUTAŢILOR, 
VIOREL HREBENCIUC
Bucureşti, 21 ianuarie 2003. 
Nr. 46.

132
 2. CODUL DE DEONTOLOGIE MEDICALĂ

Codul de deontologie medicală din 30 martie 2012

al Colegiului Medicilor din România

Emitent: Colegiul Medicilor din România

Publicat în: Monitorul Oficial, partea I, nr. 298 din 7 mai 2012

CAPITOLUL I
Principiile fundamentale ale exercitării profesiei de medic

Art. 1. Scopul şi rolul profesiei medicale

Întreaga activitate profesională a medicului este
dedicată exclusiv apărării vieţii, sănătăţii şi integrităţii fizice şi
psihice a fiinţei umane.

Art. 2. Nediscriminarea
Actul profesional şi întreaga activitate a medicului se
va exercita, respectiv desfăşura, fără nici un fel de discriminare
inclusiv în ceea ce priveşte starea de sănătate sau şansele de
vindecare ale pacientului.

Art. 3. Respectul demnităţii fiinţei umane

În toate situaţiile actul profesional, în oricare formă sau
modalitate s-ar desfăşura, se va face cu respectarea strictă a
demnităţii umane ca valoare fundamentală a corpului
profesional.

Art. 4. Primordialitatea interesului şi a binelui

fiinţei umane
În toate deciziile cu caracter medical, medicul va trebui
să se asigure că interesul şi binele fiinţei umane prevalează
interesului societăţii ori al ştiinţei.
133
 Art. 5. Obligativitatea normelor profesionale şi a
celor de conduită
Medicul trebuie să depună toate diligenţele şi să se
asigure că orice intervenţie cu caracter medical pe care o
execută sau decizie profesională pe care o ia respectă normele
şi obligaţiile profesionale şi regulile de conduită specifice
cazului respectiv.

Art. 6. Independenţa profesională

Medicul este dator să stăruie şi să-şi apere independenţa
sa profesională, fiind interzisă orice determinare a actului
medical ori a deciziei profesionale de raţiuni de rentabilitate
economică sau de ordin administrativ.

Art. 7. Caracterul relaţiei medic - pacient

Relaţia medicului cu pacientul va fi una exclusiv
profesională şi se va clădi pe respectul acestuia faţă de
demnitatea umană, pe înţelegere şi compasiune faţă de
suferinţă.

Art. 8. Obligaţia diligenţei de mijloace

Medicul îşi va dedica întreaga ştiinţă şi pricepere în
interesul pacientului său şi va depune toată diligenţa pentru a
se asigura că decizia luată este corectă, iar pacientul
beneficiază de maximum de garanţii în raport de condiţiile
concrete, astfel încât starea sa de sănătate să nu aibă de suferit.

Art. 9. Principiul specializării profesionale

Cu excepţia unor cazuri de urgenţă vitală, medicul
acţionează potrivit specialităţii, competenţelor şi practicii pe
care o are.

134
 Art. 10. Respectul faţă de confraţi
De-a lungul întregii sale activităţi, medicul îşi va
respecta confraţii, ferindu-se şi abţinându-se să-i denigreze ori
să aducă critici cu privire la activitatea profesională a acestora.

CAPITOLUL II
Consimţământul

Art. 11. – Acordarea şi retragerea consimţămân-

tului
(1) Orice intervenţie în domeniul sănătăţii nu se poate
efectua decât după ce persoana vizată şi-a dat consimţământul
liber şi în cunoştinţă de cauză.
(2) În aceleaşi condiţii, consimţământul se poate retrage
în orice moment de persoana vizată.
(3) Dispoziţiile privind retragerea consimţământului
sunt valabile şi în ceea ce priveşte consimţământul exprimat, în
condiţiile legii, de altă persoană sau instituţie decât persoana
respectivă.

Art. 12. – Consimţământul în cazul minorilor

(1) Atunci când, conform legii, un minor nu are
capacitatea de a consimţi la o intervenţie, aceasta nu se poate
efectua fără acordul reprezentantului său, autorizarea unei
autorităţi sau a unei alte persoane ori instanţe desemnate prin
lege.
(2) Medicul, în funcţie de vârsta şi gradul de maturitate
a minorului, şi numai strict în interesul acestuia, poate lua în
considerare şi părerea minorului.

135
 Art. 13. – Consimţământul persoanelor fără capaci-
tatea de a consimţi
Atunci când, conform legii, un major nu are, datorită
unui handicap mintal, unei boli sau dintr-un motiv similar,
capacitatea de a consimţi la o intervenţie, aceasta nu se poate
efectua fără acordul reprezentantului său ori fără autorizarea
unei autorităţi sau a unei persoane ori instanţe desemnate prin
lege.

Art. 14. – Informarea prealabilă şi adecvată a

persoanei
(1) Medicul va solicita şi va primi consimţământul
numai după ce, în prealabil, persoana respectivă sau cea
îndreptăţită să-şi dea acordul cu privire la intervenţia medicală
a primit informaţii adecvate în privinţa scopului şi naturii
intervenţiei, precum şi în privinţa consecinţelor şi a riscurilor
previzibile şi în general acceptate de societatea medicală.
(2) Pe cât posibil, medicul va urmări ca informarea să
fie adecvată şi raportată la persoana care urmează să-şi
manifeste consimţământul.

Art. 15. Lipsa consimţământului în situaţii de

urgenţă
Atunci când, datorită unei situaţii de urgenţă, nu se
poate obţine consimţământul adecvat, se va putea proceda
imediat la orice intervenţie indispensabilă din punct de vedere
medical în folosul sănătăţii persoanei vizate.

Art. 16. Consimţământul implicit

În interesul pacientului, sunt valabile şi vor fi luate în
considerare autorizările şi dorinţele exprimate anterior cu
136
privire la o intervenţie medicală de către un pacient care, în
momentul noii intervenţii, nu este într-o stare care să îi permită
să îşi exprime voinţa sau dacă prin natura sa actul medical are
o succesiune şi o repetabilitate specifică.

CAPITOLUL III
Secretul profesional şi accesul la datele referitoare la starea
de sănătate

Art. 17. Secretul profesional

Medicul va păstra secretul profesional şi va acţiona în
acord cu dreptul legal al fiecărei persoane la respectul vieţii
sale private din punct de vedere al informaţiilor referitoare la
sănătatea sa.

Art. 18. Întinderea obligaţiei de păstrare a secretu-

lui profesional
(1) Obligaţia medicului de a păstra secretul profesional
este opozabilă inclusiv faţă de membrii familiei persoanei
respective.
(2) Obligaţia medicului să păstreze secretul profesional
persistă şi după ce persoana respectivă a încetat să-i fie pacient
sau a decedat.

Art. 19. Transmiterea datelor referitoare la

sănătatea persoanei
Medicul, la solicitarea persoanei în cauză, o va informa
pe aceasta sau pe persoana desemnată de aceasta, cu privire la
orice informaţie pe care o deţine referitoare la starea de
sănătate a persoanei în cauză.
137
 Art. 20. Derogări de la regula păstrării secretului
profesional
Derogările de la dreptul fiecărei persoane la respectul
vieţii sale private din punct de vedere al informaţiilor
referitoare la sănătate sunt numai cele prevăzute în mod expres
de lege.
CAPITOLUL IV
Reguli generale de comportament în activitatea medicală

Art. 21. Comportamentul profesional şi etic

(1) Medicul trebuie să fie un model de comportament
profesional şi etic, fiind în permanenţă preocupat de creşterea
nivelului său profesional şi moral, a autorităţii şi prestigiului
profesiunii medicale.
(2) Comportamentul profesional implică, fără a se
limita, preocuparea constantă şi permanentă a medicului pentru
aflarea, pe orice cale, inclusiv prin intermediul formelor de
educaţie medicală continuă, a celor mai noi descoperiri,
procedee şi tehnici medicale asimilate şi agreate de
comunitatea medicală.

Art. 22. Fapte şi acte nedeontologice

Sunt contrare principiilor fundamentale ale exercitării
profesiei de medic, în special, următoarele acte:
a) practicarea eutanasiei şi eugeniei;
b) cu excepţia situaţiilor prevăzute de lege sau de
normele profesiei, refuzul acordării serviciilor
medicale;
c) abandonarea unui pacient fără asigurarea că acesta a

138
 fost preluat de o altă unitate medicală sau un alt
medic ori că beneficiază de condiţii adecvate situaţiei
în care se află şi stării sale de sănătate;
d) folosirea unor metode de diagnostic sau tratament
nefundamentate ştiinţific sau neacceptate de
comunitatea medicală, cu risc pentru pacient;
e) cu excepţia urgenţelor vitale, exercitarea profesiei
medicale în condiţii care ar putea compromite actul
profesional sau ar putea afecta calitatea actului
medical;
f) emiterea unui document medical de complezenţă sau
pentru obţinerea unui folos nelegal sau imoral;
g) emiterea unui document medical pentru care nu există
competenţă profesională;
h) atragerea clientelei profitând de funcţia ocupată sau
prin intermediul unor promisiuni oneroase şi
neconforme cu normele publicităţii activităţilor
medicale;
i) folosirea, invocarea sau lăsarea impresiei deţinerii
unor titluri profesionale, specialităţi ori competenţe
profesionale neconforme cu realitatea;
j) încălcarea principiilor fundamentale ale exercitării
profesiei de medic.

Art. 23. Atingeri ale independenţei profesionale

Constituie o atingere gravă adusă caracterului
independent al profesiei medicale următoarele acte:
a) cu excepţia situaţiilor prevăzute de lege şi cu
anunţarea prealabilă a organelor profesiei, asocierea sau
colaborarea, sub orice formă şi orice modalitate, directă
ori indirectă, dintre un medic şi o persoană care
produce sau distribuie medicamente;
139
 b) reclama, în orice mod, la medicamente, aparatură
medicală sau alte produse de uz medical;
c) implicarea direct sau indirect în distribuţia de
medicamente, dispozitive medicale, aparatură medicală
sau de alte produse de uz medical;
d) încălcarea principiului transparenţei în relaţia cu
producătorii şi distribuitorii de medicamente şi produse
medicale;
e) primirea unor donaţii sub forma de cadouri în bani
sau în natură ori alte avantaje, a căror valoare le face
să-şi piardă caracterul simbolic şi care influenţează
actul medical, de la una dintre entităţile prevăzute la
lit. a)-c).

Art. 24. Caracterul nemediat al relaţiei medic-

pacient
Cu excepţia unor situaţii obiectiv excepţionale şi
imposibil de înlăturat, orice decizie medicală se va baza în
primul rând pe examinarea personală şi nemediată a
pacientului de către medicul respectiv.

Art. 25. Limitele angajamentului profesional

(1) În orice situaţie, angajamentul profesional al
medicului nu poate depăşi competenţa profesională, capacitatea
tehnică şi de dotare a cabinetului sau a unităţii sanitare, ori
baza materială afectată, inclusiv prin convenţii sau colaborări
ferme cu alte unităţi sanitare.
(2) Dacă medicul nu are suficiente cunoştinţe ori
experienţa necesara pentru a asigura o asistenţă medicală
corespunzătoare, acesta va solicita un consult adecvat situaţiei
sau va îndruma bolnavul către un astfel de consult la o altă
unitate medicală. Aceleaşi dispoziţii se vor aplica şi în cazul în
140
care dotarea tehnică şi materială a unităţii în care are loc
consultul sau intervenţia medicală nu este adecvată consultului,
stabilirii diagnosticului sau intervenţiei medicale.

Art. 26. Diligenţa de claritate

Medicul care a răspuns unei solicitări cu caracter
medical se va asigura că persoana respectivă a înţeles pe deplin
prescripţia, recomandarea sau orice altă cerinţă a medicului,
precum şi cu privire la faptul că pacientul este, după caz,
preluat de o altă unitate medicală ori în supravegherea altui
specialist în domeniu.

Art. 27. – Colaborarea cu alţi specialişti

În situaţia în care pacientul a fost preluat sau îndrumat
către un alt specialist, medicul va colabora cu acesta punându-i
la dispoziţie orice fel de date sau informaţii cu caracter medical
referitoare la persoana în cauză şi informându-l cu privire la
orice altă chestiune legată de starea de sănătate a acesteia.

Art. 28. – Consultul în echipă

În situaţia în care este necesar, medicul, cu
consimţământul pacientului sau, după caz, a persoanei,
respectiv instituţiei abilitate, va solicita părerea unuia sau mai
multor medici, cu care se poate consulta, pentru luarea celor
mai adevate măsuri în interesul pacientului.

Art. 29. Luarea deciziei şi comunicarea ei

(1) În cazul unui consult organizat de către medicul
curant în condiţiile art. 27, luarea şi comunicarea deciziei finale
aparţine medicului care l-a organizat.
141
 (2) Dacă opinia majorităţii medicilor participanţi la un
consult organizat în condiţiile art. 27 diferă de a medicului care
a organizat consultul, pacientul ori, după caz, instituţia sau
persoana abilitată vor fi informaţi.

Art. 30. Dreptul la o a doua opinie medicală

În toate situaţiile medicul va respecta dreptul
pacientului de a obţine o a doua opinie medicală.

Art. 31. Actul medical de la distanţă

Investigaţia ori intervenţia medicală la distanţă, în
oricare dintre formele şi modalităţile existente, este permisă
numai în situaţia în care pacientul este asistat nemijlocit de
către medicul său, iar scopul investigaţiei şi procedurilor la
care este supus pacientul este acela de a ajuta medicul să
determine diagnosticul, să stabilească tratamentul sau să
întreprindă orice altă măsură medicală necesară finalizării
actului medical sau a intervenţiei medicale în cazul operaţilor.
Excepţie fac situaţiile de urgenţă.

Art. 32. – Finalizarea obligaţiei asumate

(1) Medicul se va asigura că pacientul a înţeles natura şi
întinderea relaţiei medic-pacient, că are o aşteptare corectă cu
privire la rezultatele actului medical şi la serviciile medicale pe
care acesta urmează să le primească.
(2) Odată încheiată înţelegerea medic-pacient, medicul
este ţinut să aducă la îndeplinire toate obligaţiile asumate aşa
cum rezultă ele din înţelegerea părţilor sau din obiceiurile şi
cutumele profesiei medicale.

Art. 33. – Refuzul acordării serviciilor medicale

(1) Refuzul acordării asistenţei medicale poate avea loc
strict în condiţiile legii sau dacă prin solicitarea formulată

142
persoana în cauză îi cere medicului acte de natură a-i ştirbi
independenţa profesională, a-i afecta imaginea sau valorile
morale ori solicitarea nu este conformă cu principiile
fundamentale ale exercitării profesiei de medic, cu scopul şi
rolul social al profesiei medicale.
(2) În toate cazurile, medicul va explica persoanei
respective motivele care au stat la baza refuzului său, se va
asigura că prin refuzul acordării serviciilor medicale viaţa sau
sănătatea persoanei în cauză nu sunt puse în pericol şi, în
măsura în care refuzul este bazat pe încălcarea convingerilor
sale morale, va îndruma persoana în cauză spre un alt coleg sau
o altă unitate medicală.
CAPITOLUL V
Activităţile conexe actului medical

Art. 34. Legalitatea şi realitatea conţinutului

documentelor medicale
Medicul va elibera persoanelor îndreptăţite numai
documentele permise de lege şi care atestă realitatea medicală
aşa cum rezultă aceasta din datele şi informaţiile pe care
medicul le deţine în mod legal ori aşa cum a rezultat ea în urma
exercitării profesiei cu privire la persoana respectivă.

Art. 35. Conformitatea documentului medical cu

specialitatea medicală
(1) Documente medicale referitoare la starea de
sănătate a pacientului întocmite de medic în urma exercitării
personale a profesiei vor fi în limita specialităţii şi
competenţelor profesionale ale medicului respectiv.
(2) Orice activitate medicală se va consemna în
documente adecvate înregistrării activităţii respective.

143
 Art. 36. Obligaţii referitoare la sănătatea publică
(1) Medicul are obligaţia profesională şi legală să se
îngrijească de respectarea regulilor de igienă şi de profilaxie. În
acest scop, ori de câte ori are ocazia şi este cazul, el va semnala
persoanelor respective responsabilitatea ce revine acestora faţă
de ei înşişi, dar şi faţă de comunitate şi colectivitate.
(2) Medicul are obligaţia morală de a aduce la
cunoştinţă organelor competente orice situaţie de care află şi
care reprezintă un pericol pentru sănătatea publică.

Art. 37. Semnalarea erorilor profesionale

(1) Medicul care ia cunoştință despre fapte care ar
putea, în opinia lui, constitui erori profesionale va informa prin
scrisoare medicală medicul autor al faptei.
(2) Dacă eroarea nu este corectată ori apreciază că nu
s-au întreprins toate măsurile adecvate situaţiei, medicul va
informa în mod cât mai detaliat organismele corpului
profesional şi, cu excepţia situaţiilor prevăzute de lege, nu va
face publice datele decât după ce corpul profesional s-a
pronunţat.

Art. 38. Primordialitatea concilierii

În orice situaţie litigioasă ori divergenţă profesională,
înaintea oricărui demers public este obligatorie procedura de
conciliere din cadrul corpului profesional.

Art. 39. Obligaţia de sprijin reciproc şi de loialitate

În toate situaţiile şi împrejurările legate de exercitarea
obligaţiilor profesionale, medicii îşi vor acorda sprijin reciproc
144
şi vor acţiona cu loialitate unul faţă de celălalt. Obligaţia de
sprijin şi loialitate subzistă şi faţă de corpul profesional şi
organismele sale.
CAPITOLUL VI
Cercetarea medicală

Art. 40. Principiul legalităţii şi eticii cercetării

medicale
Orice activitate de cercetare medicală va fi efectuată cu
respectarea strictă a principiilor fundamentale ale exercitării
profesiei de medic, în respect deplin faţă de fiinţa şi de specia
umană şi cu respectarea strictă a condiţiilor prevăzute de lege
şi normele profesiei.

Art. 41. Cercetarea pe fiinţa umană

Cercetarea pe fiinţa umană are caracter de excepţie şi
poate fi făcută numai dacă, în mod cumulativ, sunt întrunite
următoarele condiţii:
a) nu există nicio metodă alternativă la cercetarea pe fiinţe
umane, de eficacitate comparabilă;
b) riscurile la care se poate expune persoana nu sunt
disproporţionate în comparaţie cu beneficiile potenţiale
ale cercetării;
c) proiectul de cercetare a fost aprobat de instanţa sau
autoritatea competentă, după ce a făcut obiectul unei
examinări independente asupra pertinenţei sale
ştiinţifice, inclusiv al unei evaluări a importanţei
obiectivului cercetării, precum şi al unei examinări
pluridisciplinare a acceptabilităţii sale pe plan etic;
d) persoana pe care se fac cercetări este informată asupra

145
 drepturilor sale şi asupra garanţiilor prevăzute prin lege
pentru protecţia sa;
e) consimţământul a fost dat în mod expres, specific şi a
fost consemnat în scris. Acest consimţământ poate fi
retras în orice moment, în mod liber.

Art. 42. Cercetarea pe persoana fără capacitatea de

a consimţi
Nu poate fi desfăşurată activitate de cercetare ştiinţifică
medicală pe o persoană care nu are capacitatea de a consimţi,
decât dacă sunt întrunite cumulativ condiţiile următoare:
a) sunt îndeplinite condiţiile prevăzute la art. 41 lit. a) - d);
b) rezultatele cercetării au potenţialul de a produce
beneficii reale şi directe pentru sănătatea sa;
c) cercetarea nu se poate efectua cu o eficacitate
comparabilă pe subiecţi capabili să îşi dea
consimţământul;
d) autorizarea necesară prevăzută la art.41 lit. c) a fost
dată specific şi în scris;
e) persoana în cauză nu are obiecţii.

Art. 43. Diligenţa medicului

Medicul este dator să depună toată diligenţa şi să
stăruie pentru lămurirea tuturor împrejurărilor de fapt şi de
drept atunci când este implicat într-o activitate de cercetare
medicală. În caz de nevoie, pentru lămurirea deplină medicul
este dator să solicite sprijinul organismelor profesiei medicale.

Art. 44. Intervenţia asupra persoanei

Nicio persoană nu va putea fi supusă experienţelor,
testelor, prelevărilor, tratamentelor sau altor intervenţii în scop
146
de cercetare decât în condiţiile expres şi limitativ prevăzute de
lege.

Art. 45. – Prelevarea şi transplantul de organe,

ţesuturi şi celule de origine umană de la donatori în viaţă
(1) Prelevarea şi transplantul de organe, ţesuturi şi
celule de origine umană de la donatori în viaţă se fac exclusiv
în cazurile şi condiţiile prevăzute de lege, cu acordul scris,
liber, prealabil şi expres al acestora şi numai după ce persoana
respectivă a fost informată, în prealabil, asupra riscurilor
intervenţiei. În toate cazurile, până în momentul prelevării,
donatorul poate reveni asupra consimţământului dat.
(2) În afara cazurilor expres prevăzute de lege, este
interzisă prelevarea de organe, ţesuturi şi celule de origine
umană de la minori, precum şi de la persoane aflate în viaţă,
dar lipsite de discernământ din cauza unui handicap mintal,
unei tulburări mintale grave sau dintr-un alt motiv similar.

Art. 46. Prelevarea de organe, ţesuturi şi celule

umane de la persoane decedate
Prelevarea de organe, ţesuturi şi celule umane, în scop
terapeutic sau ştiinţific, de la persoane decedate se efectuează
numai în condiţiile prevăzute de lege, cu acordul scris,
exprimat în timpul vieţii, al persoanei decedate sau, în lipsa
acestuia, cu acordul scris, liber, prealabil şi expres dat, în
ordine, de soţul supravieţuitor, de părinţi, de descendenţi ori, în
sfârşit, de rudele în linie colaterală până la gradul al patrulea
inclusiv.

Art. 47. Limitări ale cercetării medicale

Sunt contrare scopului şi rolului profesiei de medic
147
următoarele activităţi în domeniul cercetării medicale:
a) orice intervenţie medicală asupra caracterelor genetice
prin care se urmăreşte modificarea descendenţei unei
persoane. Excepţie fac situaţiile care privesc prevenirea
şi tratamentul unor maladii genetice, situaţie în care se
vor obţine toate autorizările adecvate;
b) orice intervenţie prin care se urmăreşte crearea unei
fiinţe umane genetic identică cu altă fiinţă umană vie
sau moartă;
c) crearea de embrioni umani în scopuri de cercetare;
d) orice intervenţie de natură a determina sexul viitorului
copil. Excepţie fac situaţiile în care în mod obiectiv este
necesară determinarea sexului în scopul evitării unei
boli ereditare grave legate de sexul viitorului copil;
e) examinarea caracteristicilor genetice ale unei persoane
în alt scop decât medical şi strict în condiţiile şi
procedurile legale;
f) orice intervenţie prin care s-ar urmări sau determina
selecţia persoanelor ori s-ar aduce atingere speciei
umane;
g) participarea sau implicarea într-o activitate de
identificare a unei persoane pe baza amprentelor sale
genetice altfel decât în cadrul unei proceduri judiciare
penale sau civile sau în scopuri strict medicale ori de
cercetare ştiinţifică, ambele efectuate strict în condiţiile
legii;
h) participarea la orice fel de acte care au ca obiect
conferirea unei valori patrimoniale corpului uman,
elementelor sau produselor sale, cu excepţia cazurilor
expres prevăzute de lege.

148
 CAPITOLUL VII
Publicitatea activităţilor medicale

Art. 48. – Scopul publicităţii

(1) Publicitatea formelor de exercitare a profesiei este
destinată să asigure publicului informaţii cu privire la
activitatea desfăşurată de acestea.
(2) Publicitatea trebuie să fie veridică, neînşelătoare, să
respecte secretul profesional şi să fie realizată cu demnitate şi
prudenţă.
(3) Indiferent de mijlocul de publicitate utilizat, toate
menţiunile laudative sau comparative şi toate indicaţiile
referitoare la identitatea pacienţilor sunt interzise.
(4) Mijloacele de publicitate a formelor de exercitare a
profesiei nu pot fi folosite ca reclamă în scopul dobândirii de
clientelă.

Art. 49. – Mijloacele de publicitate

(1) Formele de exercitare a profesiei de medic pot
utiliza unul sau mai multe mijloace de publicitate, respectiv:
a) plasarea unei firme;
b) anunţuri de publicitate potrivit prezentului cod de
deontologie medicală;
c) anunţuri şi menţiuni în anuare şi cărţi de telefon;
d) invitaţii, broşuri şi anunţuri de participare la conferinţe,
colocvii etc. Profesionale şi de specialitate;
e) corespondenţă profesională şi cărţi de vizită
profesionale;
f) adresă de internet.
(2) Nu este permisă utilizarea următoarelor mijloace de
publicitate:

149
 a) oferirea serviciilor prin prezentare proprie sau prin
intermediar la domiciliul sau reşedinţa unei persoane,
sau într-un loc public;
b) propunerea personalizată de prestări de servicii
efectuată de o formă de exercitare a profesiei, fără ca
aceasta să fi fost în prealabil solicitată în acest sens,
indiferent dacă aceasta este făcută sau nu în scopul
racolării de pacienţi;
c) acordarea de consultaţii medicale realizate pe orice
suport material, precum şi prin orice alt mijloc de
comunicare în masă, inclusiv prin emisiuni radiofonice
sau televizate, cu excepţia acelora avizate de Colegiul
Medicilor din România sau de alte organisme acreditate
de acesta în acest scop.
(3) În cadrul apariţiilor în mediile de informare,
medicul va putea prezenta procedee de diagnostic şi tratament,
tehnici medicale specifice ori alte procedee şi mijloace de
investigare, dar nu va putea folosi acest prilej pentru a-şi face
reclamă pentru sine sau pentru orice altă firmă implicată în
producţia de medicamente sau dispozitive medicale.

Art. 50. – Firma

(1) Firma trebuie să aibă dimensiunile maxime de 40 x
80 cm şi va fi amplasată la intrarea imobilului şi/sau a spaţiului
ocupat în care forma de exercitare a profesiei îşi are sediul
profesional principal sau secundar, ori birou de lucru.
(2) Firma cuprinde următoarele menţiuni:
a) Colegiul Medicilor din România;
b) structura teritorială a Colegiului Medicilor din
România;
c) denumirea formei de exercitare a profesiei;
d) menţiuni privind identificarea sediului (etaj,
apartament);

150
 e) menţiuni privind titlurile profesionale, academice,
ştiinţifice, specialităţile şi competenţele medicale;
f) menţiuni privind: sediul principal, sediul secundar.

Art. 51. – Publicitatea prin mijloacele media

(1) Formele de exercitare a profesiei pot publica
anunţuri în mica sau în marea publicitate.
(2) Anunţurile publicate în anuarele profesionale
privesc activitatea formelor de exercitare a profesiei, numele şi
principalele specialităţi şi competenţe în care medicii îşi
desfăşoară activitatea, precum şi programul de activitate.

Art. 52. Corespondenţa

(1) Corespondenţa formei de exercitare a profesiei
poate cuprinde:
a) numărul de telefon, fax, adresa de internet şi adresa
electronică (e-mail);
b) indicarea sediului principal şi, după caz, a sediului
secundar şi/sau a altui loc de muncă;
c) specialităţile şi competenţele medicale;
d) titlurile academice, ştiinţifice sau profesionale;
e) sigla formei respective de exercitare a profesiei.
(2) Cărţile de vizită profesionale ale medicului ce îşi
desfăşoară activitatea în cadrul formei respective de exercitare
a profesiei pot cuprinde menţiunile permise corespondenţei,
precum şi calitatea medicului în forma de exercitare a
profesiei.

Art. 53. – Pagina website

(1) Medicii, precum şi formele de exercitare a profesiei
pot avea un website care poate cuprinde menţiuni referitoare la
activitatea desfăşurată, precum şi cele permise corespondenţei
ori publicităţii.

151
 (2) Conţinutul şi modul de prezentare a adresei de
internet trebuie să respecte demnitatea şi onoarea profesiei,
precum şi secretul profesional.
(3) Pagina de website nu poate cuprinde nici o
intercalare cu caracter de reclamă sau menţiune publicitară
pentru un produs sau serviciu diferit de activităţile pe care are
dreptul să le furnizeze medicul sau respectiva formă de
exercitare a profesiei.
(4) Pagina de website nu poate conţine legături către
alte adrese al căror conţinut ar fi contrar principiilor esenţiale
ale profesiei de medic.
(5) Pentru realizarea cerinţelor menţionate la alineatul
(4), medicul sau forma de exercitare a profesiei deţinătoare a
paginii de website trebuie să asigure în mod regulat vizitarea şi
evaluarea paginilor proprii şi a paginilor la care este permis
accesul pe baza legăturilor realizate prin intermediul adresei
proprii şi trebuie să dispună fără întârziere eliminarea lor, în
cazul în care conţinutul şi forma acestora sunt contrare
principiilor esenţiale privind exercitarea profesiei de medic.

CAPITOLUL IX
Dispoziţii finale

Art. 60. – Aplicarea codului de deontologie medicala

în timp
Cu execepţia situaţiilor mai favorabile, faptele săvârşite
până la intrarea în vigoare a prezentului cod de deontologie
medicala vor fi supuse prevederilor vechiului cod.

Art. 61. – Data intrării în vigoare

Prezentul cod de deontologie medicala intră în vigoare
în termen de 30 de zile de la data publicării lui în Monitorul
Oficial al României, Partea I.

152
153
 3. CODUL DEONTOLOGIC AL
MEDICULUI DENTIST

Codul deontologic al medicului dentist

Emitent: Colegiul Medicilor Dentişti din România

Publicat în: Monitorul Oficial nr. 408 din 18 iunie 2010

COLEGIUL MEDICILOR DENTIŞTI DIN ROMÂNIA

In temeiul art. 502 alin. (1) lit. f, art. 521 alin. (1), art.
522 lit. a) si al art. 546 din Legea nr. 95/2006 privind reforma
in domeniul sanatatii, cu modificarile si completarile ulterioare,
titlul XIII privind exercitarea profesiei de medic dentist,
organizarea si functionarea Colegiului Medicilor Dentisti din
Romania, precum si al art. 22 si art. 23 lit. a) din Regulamentul
de organizare si functionare a Colegiului Medicilor Dentisti din
Romania, adoptat prin Decizia Adunarii generale nationale a
Colegiului Medicilor Dentisti din Romania nr. 5/2007,
Adunarea generala nationala a Colegiului Medicilor Dentisti
din Romania decide:

 Art. 1 - Se adopta Codul deontologic al medicului

dentist, prevazut in anexa care face parte integranta din
prezenta decizie.

Art. 2 - Prezenta decizie se publica in Monitorul Oficial

al Romaniei, Partea I.

Art. 3 - La data publicarii prezentei decizii se abroga

Decizia Adunarii generale nationale a Colegiului Medicilor
Dentisti din Romania nr. 1/2005 privind adoptarea Codului
154
deontologic al medicului dentist si a Regulamentului de
organizare si functionare al Colegiului Medicilor Dentisti din
Romania, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I,
nr. 767 din 23 august 2005.

Codul deontologic al medicului dentist

Capitolul I - Dispozitii generale

Art. 1 - Prezentul cod deontologic cuprinde normele de

conduita morala si profesionala obligatorii, in legatura cu
exercitarea drepturilor si indatoririlor medicului ca
profesionist, fata de pacienti si fata de ceilalti medici dentisti.

Art. 2 - Prezentul cod deontologic are rolul:

a) de a promova o relatie de incredere intre medicul
dentist si pacient;
b) de a promova un comportament profesional-
deontologic intre membrii echipei medicale;
c) de a defini abaterile de la disciplina de corp
profesional;
d) de a apara reputatia corpului medicilor dentisti si
libera practica a profesiei de medic dentist;
e) de a garanta secretul profesional.

Art. 3 - Prevederile prezentului cod deontologic sunt

obligatorii pentru toti membrii Colegiului Medicilor Dentisti
din Romania si pentru toti medicii dentisti cetateni ai unui stat
membru al Uniunii Europene care practica medicina dentara in
Romania.

Art. 4 - Toti membrii Colegiului Medicilor Dentisti din

Romania au drepturi egale.
155
 Art. 5 - (1) Medicul dentist are obligatia de a apara
drepturile fundamentale ale profesiei si prestigiul acesteia.
(2) Medicul dentist are libertatea alegerii investigatiilor,
manoperelor de diagnostic si tratament si a prescriptiilor
medicale pe care urmeaza sa le aplice pacientului.

Art. 6 - Medicul dentist trebuie sa isi perfectioneze

cunostintele profesionale prin forme de educatie medicala
continua pe tot parcursul activitatii sale profesionale.

Art. 7 - Medicul dentist nu trebuie sa accepte

exercitarea profesiei in conditii susceptibile de a compromite
calitatea actului medical si securitatea pacientului.

Art. 8 - Medicul dentist angajat in una dintre formele de

exercitare a profesiei nu trebuie sa accepte un contract care
prevede retribuirea bazata exclusiv pe norme de productivitate
sau alte dispozitii, care au drept consecinta afectarea calitatii
actului medical.

Art. 9 - Medicul dentist nu trebuie sa efectueze

tratamente si/sau sa formuleze prescriptii medicale in domenii
care depasesc competenta sa profesionala.

Art. 10 - Medicul dentist are datoria de a-si trata

pacientii dupa normele profesionale medico-dentare
recunoscute de Colegiul Medicilor Dentisti din Romania si
incluse in ghidurile de practica medicala sau in tratatele de
specialitate recunoscute de societatile stiintifice de profil.

Art. 11 - Pentru investigatiile paraclinice si planul de

tratament, medicul este obligat sa ceara consimtamantul
informat al pacientului sau al reprezentantului legal al acestuia.

156
 Capitolul II - Relatia dintre medicul dentist si
pacient

 Art. 12 - (1) Medicul dentist trateaza fara discriminare

pacientii si are o atitudine corecta fata de acestia.
(2) Cu exceptia cazurilor de urgenta, medicul dentist
are dreptul de a refuza un pacient din motive profesionale sau
personale.
(3) Se considera urgenta medico-dentara situatia in care
pacientul are nevoie de ingrijiri medicale imediate pentru
controlul durerii, infectiei sau sangerarii.

 Art. 13 - (1) Este indicat ca medicul dentist sa prezinte

pacientului in prealabil un deviz estimativ.
(2) Este interzisa reducerea onorariilor in scopul
atragerii clientelei.
(3) Medicul dentist poate acorda si ingrijiri medicale
gratuite.

Art. 14 - In situatia in care se impune o consultare

interdisciplinara intre medicul dentist curant si alt medic, sunt
admisibile tarife distincte.

Art. 15 - In situatia in care este imposibil sa obtina

consimtamantul pacientului sau al reprezentantului legal al
acestuia, medicul dentist poate sa acorde numai ingrijirile
medico-dentare de urgenta.

Art. 16 - Medicul dentist va respecta secretul

profesional.

Art. 17 - Mass-media nu are dreptul sa intre in cabinetul

de medicina dentara decat cu acordul medicului.

157
 Art. 18 - Garantarea directa sau indirecta a unui act
medical este interzisa.

Art. 19 - Medicul dentist care participa la cercetari

biomedicale trebuie sa vegheze ca studiul sa nu lezeze
increderea pacientului si sa nu afecteze continuitatea
tratamentului.

Art. 20 - (1) Medicul dentist trebuie sa intocmeasca

pentru fiecare pacient documente de evidenta primara.
(2) Documentele trebuie pastrate in arhiva timp de 5
ani. O copie a acestor documente se poate elibera conform
prevederilor legale in vigoare.

Art. 21 - Medicul dentist nu trebuie sa expuna pacientul

unui risc nejustificat in investigatiile sau actele terapeutice
efectuate.

Capitolul III - Relatiile dintre medici

Art. 22 - (1) In relatiile intercolegiale medicul dentist

trebuie sa isi trateze confratii asa cum ar dori el insusi sa fie
tratat de ceilalti.
(2) Medicii dentisti trebuie sa mentina intre ei relatii
colegiale. Ei au datoria de a lua apararea unui coleg acuzat pe
nedrept.
(3) Constituie abatere disciplinara blamarea si
defaimarea colegilor in fata pacientului, a personalului sanitar,
precum si orice expresie sau act capabil sa zdruncine
increderea pacientului in medicul curant si autoritatea acestuia.

Art. 23 - (1) In cazul unor divergente aparute intre

colegi, medicii dentisti vor face eforturi pentru reconciliere.

158
Daca problemele nu se rezolva, se vor adresa conducerii
colegiului din care fac parte pentru rezolvarea acestora, in
conformitate cu dispozitiile legale in vigoare.
(2) In cazul in care medicul se va adresa mass-mediei
inainte de a fi solutionata problema la nivelul colegiului,
aceasta va constitui abatere disciplinara.
(3) Medicii dentisti care consulta impreuna un pacient
au datoria de a evita in timpul sau ca urmare a unei consultatii
sa discute in contradictoriu ori sa se denigreze reciproc in fata
pacientului sau a familiei acestuia.

Art. 24 - (1) Medicul dentist nu are dreptul sa se

pronunte cu privire la tratamentele altui coleg, decat daca
sanatatea pacientului este pusa in pericol.
(2) Face exceptie de la prevederile alin. (1) medicul
expert, in situatiile prevazute de lege.

Art. 25 - Deturnarea pacientilor sau tentativa este

interzisa.

Art. 26 - (1) Cand mai multi medici dentisti

colaboreaza la examinarea sau tratamentul unui pacient, acestia
trebuie sa se informeze reciproc.
(2) Fiecare medic dentist isi asuma responsabilitatea
manoperelor medicale efectuate.

Art. 27 - Medicul dentist trebuie sa isi incurajeze si sa

isi sustina colegii mai tineri.

Art. 28 - Medicii dentisti, in cursul raporturilor lor

profesionale cu colegi de alte specialitati, trebuie sa respecte
independenta profesionala a acestora.

159
 Capitolul IV - Reclama si publicitatea

Art. 29 - (1) Reputatia medicului dentist trebuie sa se

sprijine doar pe competenta si demnitate, fara contributia
reclamei de orice fel.
(2) Profesia de medic dentist nu trebuie practicata ca o
activitate comerciala.

Art. 30 - (1) Intr-un anuar sau in alte publicatii ori pe

site web sunt autorizate sa apara numai urmatoarele indicatii:
a) numele, prenumele medicului dentist si sediul,
numarul de telefon, numarul de fax, programul de consultatii
ale cabinetului de medicina dentara;
b) specialitatea/competenta, gradul profesional.
(2) Orice alte date si informatii publicate sunt
considerate publicitate si sunt interzise.

Art. 31 - (1) Sunt interzise editarea si distribuirea de

brosuri publicitare in legatura cu activitatea profesionala.
(2) Sunt interzise reclama comerciala si publicitatea
personala, inclusiv in interesul unor terti.
(3) Medicii dentisti nu pot face reclama si nu pot
sustine reclama de orice fel, inclusiv in interesul unor terti,
pentru medicamente sau bunuri medicale de consum, cu
exceptia situatiilor in care acestea sunt mentionate in cuprinsul
unor articole sau studii de specialitate.

Art. 32 - Orice consultatie efectuata in afara cabinetului

de medicina dentara legal autorizat este interzisa.

Art. 33 - Medicul dentist poate sa participe la

programe/ actiuni cu caracter de educatie pentru sanatate,
initiate de Ministerul Sanatatii si Colegiul Medicilor Dentisti

160
din Romania sau alte organisme autorizate in acest sens,
utilizand pentru aceasta numai date confirmate stiintific.

Art. 34 - Este interzis orice acord neprincipial cu alti

medici, farmacisti sau personal auxiliar in scopul cresterii
numarului de pacienti.

Art. 35 - Colaborarea cu presa scrisa si audiovizuala

trebuie facuta doar in scopul informarii publicului in legatura
cu problemele medicinii dentare. Prioritate se acorda
subiectelor de interes public si nu persoanei medicului dentist.

Art. 36 - (1) Medicii dentisti pot furniza informatii

profesionale prin internet, situatie in care trebuie sa dea dovada
de sinceritate, corectitudine si demnitate.
(2) La publicarea unui site web, medicii dentisti trebuie
sa se asigure ca respectivul continut nu cuprinde informatii de
natura inselatoare sau comparativa.
(3) Toate informatiile de pe site-ul web trebuie sa fie
reale, obiective si usor verificabile.
(4) Orice incalcare a acestor dispozitii constituie
abatere disciplinara.

Capitolul V - Dispozitii tranzitorii si finale

Art. 37 - (1) Medicul dentist care din diverse motive nu

mai profeseaza sau paraseste tara este obligat sa anunte in scris
in termen de 30 de zile colegiul medicilor dentisti judetean,
respectiv al municipiului Bucuresti, care va informa Colegiul

161
Medicilor Dentisti din Romania. Colegiul Medicilor Dentisti
din Romania confirma retragerea medicului din colegiu.
(2) Medicii dentisti care isi schimba domiciliul sau
orice alte date de identificare ori in cazul carora intervin
modificari in situatia profesionala sunt obligati sa anunte
colegiul din care fac parte, in caz contrar fapta constituie
abatere disciplinara.

Art. 38 - Consiliile colegiilor judetene, respectiv al

municipiului Bucuresti vor aduce la cunostinta tuturor
membrilor prezentul cod deontologic.

Art. 39 - Nerespectarea de catre medicul dentist a

obligatiilor prevazute de prezentul cod deontologic se
sanctioneaza conform legilor si regulamentelor in vigoare.

Art. 40 - Prezentul cod deontologic va intra in vigoare

la data publicarii in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I.

162
 4. CODUL DEONTOLOGIC AL
ASISTENTULUI MEDICAL

Hotărârea nr. 2 din 9 iulie 2009

privind adoptarea Codului de etică şi deontologie
al asistentului medical generalist, al moaşei şi al
asistentului medical din România

Emitent: Ordinul Asistenţilor Medicali Generalişti, Moaşelor şi

Asistenţilor Medicali din România
Publicată în: Monitorul Oficial nr. 560 din 12 august 2009

În temeiul art. 52 alin. (3) din Ordonanţa de urgenţă a

Guvernului nr. 144/2008 privind exercitarea profesiei de
asistent medical generalist, a profesiei de moaşă şi a profesiei
de asistent medical, precum şi organizarea şi funcţionarea
Ordinului Asistenţilor Medicali Generalişti, Moaşelor şi
Asistenţilor Medicali din România,

    Adunarea generală naţională a Ordinului Asistenţilor

Medicali Generalişti, Moaşelor şi Asistenţilor Medicali din
România emite următoarea hotărâre:

ART. 1 - Adunarea generală naţională a Ordinului

Asistenţilor Medicali Generalişti, Moaşelor şi Asistenţilor
Medicali din România adoptă Codul de etică şi deontologie al
asistentului medical generalist, al moaşei şi al asistentului
medical din România, prevăzut în anexa care face parte
integrantă din prezenta hotărâre.

163
 ART. 2 - Codul de etică şi deontologie al asistentului
medical generalist, al moaşei şi al asistentului medical din
România se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Preşedintele Ordinului
Asistenţilor Medicali Generalişti,
Moaşelor şi Asistenţilor Medicali din România,
Mircea Timofte

Bucureşti, 9 iulie 2009.

Nr. 2.

ANEXA 1

Codul de etică şi deontologie

al asistentului medical generalist, al moaşei şi al
asistentului medical din România

CAPITOLUL I
Principii generale

ART. 1 - Codul de etică şi deontologie al asistentului

medical generalist, al moaşei şi al asistentului medical din
România cuprinde un ansamblu de principii şi reguli ce
reprezintă valorile fundamentale în baza cărora se exercită
profesia de asistent medical generalist, profesia de moaşă şi
profesia de asistent medical pe teritoriul României.

164
 ART. 2 - Codul de etică şi deontologie al asistentului
medical generalist, al moaşei şi al asistentului medical din
România are drept principal scop:
a) ocrotirea drepturilor pacienţilor;
b) respectarea obligaţiilor profesionale de către
asistenţii medicali generalişti, moaşe şi asistenţii medicali;
c) apărarea demnităţii şi a prestigiului profesiunii de
asistent medical generalist, de moaşă şi de asistent medical;
d) recunoaşterea profesiei, a responsabilităţii şi
încrederii conferite de societate, precum şi a obligaţiilor interne
ce derivă din această încredere.

ART. 3 - Principiile fundamentale în baza cărora se

exercită profesia de asistent medical generalist, profesia de
moaşă şi profesia de asistent medical pe teritoriul României
sunt următoarele:
a) exercitarea profesiei se face exclusiv în respect faţă
de viaţa şi de persoana umană;
b) în orice situaţie primează interesul pacientului şi
sănătatea publică;
c) respectarea în orice situaţie a drepturilor pacientului;
d) colaborarea, ori de câte ori este cazul, cu toţi factorii
implicaţi în asigurarea stării de sănătate a pacientului;
e) acordarea serviciilor se va face la cele mai înalte
standarde de calitate posibile, pe baza unui nivel înalt
de competenţe, aptitudini practice şi performanţe
profesionale fără niciun fel de discriminare;
f) în exercitarea profesiei asistenţii medicali generalişti,
moaşele şi asistenţii medicali trebuie să dovedească
loialitate şi solidaritate unii faţă de alţii în orice
împrejurare, să îşi acorde colegial ajutor şi asistenţă
pentru realizarea îndatoririlor profesionale;

165
 g) asistenţii medicali generalişti, moaşele şi asistenţii
medicali trebuie să se comporte cu cinste şi demnitate
profesională şi să nu prejudicieze în niciun fel profesia
sau să submineze încrederea pacientului.

CAPITOLUL II
Responsabilitatea personală, integritatea şi independenţa
profesională a asistenţilor medicali generalişti, moaşelor şi
asistenţilor medicali

ART. 4 - Asistentul medical generalist, moaşa şi

asistentul medical trebuie să evite în exercitarea profesiei
atitudinile ce aduc atingere onoarei profesiei şi să evite tot ceea
ce este incompatibil cu demnitatea şi moralitatea individuală şi
profesională.

ART. 5 - Asistentul medical generalist, moaşa şi

asistentul medical au obligaţia să manifeste o conduită
ireproşabilă faţă de bolnav, respectând întotdeauna demnitatea
acestuia.

ART. 6 - În caz de pericol public, asistentul medical

generalist, moaşa şi asistentul medical nu au dreptul să îşi
abandoneze bolnavii, cu excepţia unui ordin formal al unei
autorităţi competente, conform legii.

ART. 7 - Asistentul medical generalist, moaşa şi

asistentul medical sunt răspunzători pentru fiecare dintre actele
lor profesionale.

ART. 8 - Pentru riscurile ce decurg din activitatea

profesională, asistenţii medicali generalişti, moaşele şi
asistenţii medicali din sistemul public sau privat încheie o

166
asigurare de răspundere civilă pentru greşeli în activitatea
profesională.

ART. 9 - Încredinţarea atribuţiilor proprii unor

persoane lipsite de competenţă constituie greşeală
deontologică.

ART. 10 - Asistentul medical generalist, moaşa şi

asistentul medical trebuie să comunice cu pacientul într-o
manieră adecvată, folosind un limbaj respectuos, minimalizând
terminologia de specialitate pe înţelesul acestora.

ART. 11 - Asistentul medical generalist, moaşa şi

asistentul medical trebuie să evite orice modalitate de a cere
recompense, altele decât formele legale de plată.

CAPITOLUL III
Raporturi profesionale cu alţi profesionişti din domeniul
medico-sanitar şi instituţii

SECŢIUNEA 1
Raporturile profesionale cu alţi profesionişti din domeniul
sanitar

ART. 12 - În baza spiritului de echipă, asistenţii

medicali generalişti, moaşele şi asistenţii medicali îşi datorează
sprijin reciproc.

ART. 13 - Constituie încălcări ale regulilor etice:

a) jignirea şi calomnierea profesională;
b) blamarea şi defăimarea profesională;

167
 c) orice alt act sau fapt care poate aduce atingere
demnităţii profesionale a asistentului medical
generalist, a moaşei şi a asistentului medical.

ART. 14 - (1) În cazul unor neînţelegeri, în

considerarea calităţii profesionale, conflictul în primă instanţă
trebuie mediat de biroul consiliului judeţean, la nivel
judeţean/municipiului Bucureşti, şi de Biroul executiv, la nivel
naţional.
(2) Dacă acesta persistă, cei implicaţi se pot adresa
Comisiei de etică şi deontologie sau justiţiei, fiind interzisă
perturbarea activităţii profesionale din aceste cauze.
(3) În cazul în care se constată încălcări ale regulilor
etice, se urmează procedura de sancţionare, conform
prevederilor Statutului Ordinului Asistenţilor Medicali
Generalişti, Moaşelor şi Asistenţilor Medicali din România,
adoptat prin Hotărârea Adunării generale naţionale a Ordinului
Asistenţilor Medicali Generalişti, Moaşelor şi Asistenţilor
Medicali din România nr. 1/2009.

ART. 15 - În cazul colaborării mai multor asistenţi

medicali generalişti, moaşe şi asistenţi medicali pentru
examinarea, tratamentul sau îngrijirea aceluiaşi pacient, fiecare
practician îşi asumă responsabilitatea individual prin aplicarea
parafei profesionale în dreptul fiecărei manevre sau tehnici
executate personal.

ART. 16 - În interesul pacienţilor, asistenţii medicali

generalişti, moaşele şi asistenţii medicali vor avea relaţii de
colaborare cu celelalte profesii din domeniul sanitar, cu
respectarea demnităţii şi onoarei profesionale.

168
 SECŢIUNEA a 2-a
Raporturile profesionale cu instituţiile

ART. 17 - Angajatorul trebuie să asigure condiţii

optime asistentului medical generalist, moaşei şi asistentului
medical în exercitarea profesiei.

ART. 18 - Asistentul medical generalist, moaşa şi

asistentul medical aduc la cunoştinţa persoanelor competente şi
autorităţilor competente orice circumstanţă care poate
prejudicia îngrijirea sau calitatea tratamentelor, în special în
ceea ce priveşte efectele asupra persoanei sau care limitează
exerciţiul profesional.

ART. 19 - Asistentul medical generalist, moaşa şi

asistentul medical, în concordanţă cu diferitele niveluri de
responsabilitate pe care le îndeplinesc, contribuie la orientarea
politicilor şi dezvoltarea sistemului de sănătate.

CAPITOLUL IV
Educaţia medicală continuă

ART. 20 - În vederea creşterii gradului de pregătire

profesională, asistenţii medicali generalişti, moaşele şi
asistenţii medicali au obligaţia să efectueze cursuri şi alte
forme de educaţie continuă creditate de Ordinul Asistenţilor
Medicali Generalişti, Moaşelor şi Asistenţilor Medicali din
România, denumit în continuare OAMGMAMR, precum şi alte
forme de educaţie continuă prevăzute de lege pentru
îndeplinirea numărului minim de credite anual necesar
reautorizării exercitării profesiei.

169
 CAPITOLUL V
Obligaţii etice şi deontologice

SECŢIUNEA 1
Obligaţia acordării îngrijirilor medicale

ART. 21 - Asistentul medical generalist, moaşa şi

asistentul medical, în exercitarea profesiei, nu pot face
discriminări pe baza rasei, sexului, vârstei, apartenenţei etnice,
originii naţionale sau sociale, religiei, opţiunilor politice sau
antipatiei personale, a condiţiei sociale faţă de pacienţi.

ART. 22 - Asistentul medical generalist, moaşa şi

asistentul medical au obligaţia de a lua măsuri de acordare a
primului ajutor.

ART. 23 - Asistentul medical generalist, moaşa şi

asistentul medical au obligaţia să acorde asistenţă medicală şi
îngrijirile necesare în limita competenţei lor profesionale.

ART. 24 - În caz de calamităţi naturale (cutremure,

inundaţii, epidemii, incendii) sau accidentări în masă
(naufragii, accidente rutiere sau aviatice, accidente nucleare
etc.), asistentul medical generalist, moaşa şi asistentul medical
sunt obligaţi să răspundă la chemare, să îşi ofere de bunăvoie
serviciile de îngrijire, imediat ce au luat cunoştinţă despre
eveniment.

ART. 25 - (1) Voinţa pacientului în alegerea

asistentului medical generalist, a moaşei şi a asistentului
medical trebuie întotdeauna respectată, indiferent care ar fi
sensul acesteia.

170
 (2) Dacă pacientul se află într-o stare fizică sau psihică
ce nu îi permite exprimarea lucidă a voinţei, aparţinătorii sau
apropiaţii celui suferind trebuie preveniţi şi informaţi corect,
pentru a hotărî în numele acestuia, cu excepţia imposibilităţii
(de identificare, de comunicare, de deplasare etc.) sau a
urgenţelor.

ART. 26 - Dacă în urma examinării sau în cursul

îngrijirilor asistentul medical generalist, moaşa şi asistentul
medical consideră că nu au suficiente cunoştinţe sau experienţă
pentru a asigura o asistenţă corespunzătoare, se vor consulta cu
alţi colegi sau vor îndruma bolnavul către alţi specialişti.

ART. 27 - Asistentul medical generalist, moaşa şi

asistentul medical vor păstra o atitudine de strictă neutralitate şi
neamestec în problemele familiale (morale, materiale etc.) ale
pacientului, exprimându-şi părerea numai dacă intervenţia este
motivată de interesul sănătăţii pacientului, cu consimţământul
prealabil al acestuia.

ART. 28 - Asistentul medical generalist, moaşa şi

asistentul medical pot refuza acordarea unor îngrijiri către
pacient atunci când refuzul este justificat de interesul sănătăţii
pacientului, cu excepţia situaţiilor de urgenţă.

SECŢIUNEA a 2-a
Respectarea drepturilor pacientului

ART. 29 - Pacientul are următoarele drepturi: dreptul la

informaţia medicală, dreptul la consimţământ, dreptul la
confidenţialitatea informaţiilor şi viaţa privată, drepturi în
domeniul reproducerii, drepturi la tratament şi îngrijiri
medicale.

171
 SECŢIUNEA a 3-a
Consimţământul

ART. 30 - O intervenţie medicală nu se poate efectua

decât după ce pacientul sau reprezentantul legal al acestuia, în
cunoştinţă de cauză, şi-a dat consimţământul. Pacientul are
dreptul să refuze sau să oprească o intervenţie medicală,
asumându-şi în scris răspunderea pentru decizia sa;
consecinţele refuzului său, al opririi actelor medicale trebuie
explicate pacientului.

ART. 31 - Consimţământul pacientului sau, după caz, al

reprezentantului legal al acestuia este obligatoriu:
a) pentru recoltarea, păstrarea, folosirea tuturor
produselor biologice prelevate din corpul său, în
vederea stabilirii diagnosticului sau a tratamentului cu
care acesta este de acord;
b) în cazul supunerii la orice fel de intervenţie
medicală;
c) în cazul participării sale la învăţământul medical
clinic şi la cercetarea ştiinţifică;
d) în cazul fotografierii sau filmării sale într-o unitate
medicală;
e) în cazul donării de sânge în condiţiile prevăzute de
lege.

ART. 32 - Consimţământul pacientului sau al

reprezentantului legal al acestuia, după caz, nu este obligatoriu
în următoarele situaţii:
a) când pacientul nu îşi poate exprima voinţa, dar este
necesară o intervenţie medicală de urgenţă;
b) în cazul în care furnizorii de servicii medicale
consideră că intervenţia este în interesul pacientului, iar

172
 reprezentantul legal refuză să îşi dea consimţământul,
asistentul medical generalist, moaşa şi asistentul
medical sunt obligaţi să anunţe medicul curant/de gardă
(decizia fiind declinată unei comisii de arbitraj de
specialitate).

SECŢIUNEA a 4-a
Secretul profesional

ART. 33 - (1) Secretul profesional este obligatoriu.

(2) Secretul profesional există şi faţă de aparţinători,
colegi sau alte persoane din sistemul sanitar, neinteresate în
tratament, chiar şi după terminarea tratamentului şi decesul
pacientului.

ART. 34 - Obiectul secretului profesional îl constituie

tot ceea ce asistentul medical generalist, moaşa şi asistentul
medical, în calitatea lor de profesionist, au aflat direct sau
indirect în legătură cu viaţa intimă a pacientului, a familiei, a
aparţinătorilor, precum şi problemele de diagnostic, prognostic,
tratament, circumstanţe în legătură cu boala şi alte diverse
fapte, inclusiv rezultatul autopsiei.

ART. 35 - Asistentul medical generalist, moaşa şi

asistentul medical răspund disciplinar pentru destăinuirea
secretului profesional, excepţie făcând situaţia în care pacientul
şi-a dat consimţământul expres pentru divulgarea acestor
informaţii, în tot sau în parte.

ART. 36 - Interesul general al societăţii (prevenirea şi

combaterea epidemiilor, a bolilor venerice, a bolilor cu
extindere în masă şi altele asemenea prevăzute de lege)
primează faţă de interesul personal al pacientului.

173
 ART. 37 - În comunicările ştiinţifice, cazurile vor fi
astfel prezentate încât identitatea pacientului să nu poată fi
recunoscută.

ART. 38 - Informaţiile cu caracter confidenţial pot fi

furnizate de către asistentul medical generalist, moaşa şi
asistentul medical numai în cazul în care pacientul îşi dă
consimţământul explicit sau dacă legea o cere în mod expres.

CAPITOLUL VI
Situaţii speciale în practicarea profesiunii în sistem
instituţionalizat

SECŢIUNEA 1
Situaţia bolnavului psihic

ART. 39 - Persoanele cu tulburări psihice beneficiază

de asistenţă medicală şi de îngrijiri de sănătate de aceeaşi
calitate cu cele aplicate altor categorii de bolnavi şi adaptate
cerinţelor lor de sănătate.

ART. 40 - Orice persoană cu tulburări psihice trebuie

apărată de daunele pe care ar putea să i le producă
administrarea nejustificată a unui medicament, tehnică sau
manevră de îngrijire şi tratament, de maltratările din partea
altor pacienţi sau persoane ori de alte acte de natură să
antreneze o suferinţă fizică sau psihică.

ART. 41 - (1) Pacientul cu tulburări psihice trebuie să

fie implicat în procesul de luare a deciziei atât cât permite
capacitatea lui de înţelegere. În cazul în care pacientul cu
tulburări psihice nu îşi poate exprima liber voinţa,

174
consimţământul în scris trebuie luat de la reprezentantul legal
al acestuia.
(2) Nu este necesară obţinerea consimţământului în
condiţiile prevăzute la alin. (1) atunci când este necesară
intervenţia de urgenţă.
(3) Pacientul are dreptul să refuze sau să oprească o
intervenţie medicală, după caz, asumându-şi în scris
răspunderea pentru decizia sa; consecinţele refuzului sau ale
opririi actelor medicale trebuie explicate pacientului, cu
informarea medicului, dacă întreruperea tratamentului sau a
îngrijirilor are drept consecinţă punerea în pericol a vieţii
pacientului.

ART. 42 - Orice persoană care suferă de tulburări

psihice trebuie tratată cu omenie şi respectul demnităţii umane
şi trebuie să fie apărată împotriva oricăror forme de exploatare
economică, sexuală sau de altă natură, împotriva tratamentelor
vătămătoare şi degradante. Nu este admisă nicio discriminare
bazată pe o tulburare psihică.

SECŢIUNEA a 2-a
Prescrierea, eliberarea pe baza unei reţete medicale şi
administrarea drogurilor

ART. 43 - Prescrierea, eliberarea pe baza unei reţete

medicale şi administrarea drogurilor, în alte condiţii decât cele
prevăzute de lege, constituie infracţiune.

SECŢIUNEA a 3-a
Pacientul privat de libertate

ART. 44 - Asistentului medical generalist, moaşei şi

asistentului medical care îngrijesc un pacient privat de libertate

175
le este interzis să aducă atingere integrităţii fizice, psihice sau
demnităţii acestuia.

ART. 45 - Dacă asistentul medical generalist, moaşa şi

asistentul medical constată că pacientul privat de libertate a
suportat maltratări, aceştia au obligaţia să informeze organele
competente.

SECŢIUNEA a 4-a
Situaţia pacienţilor infectaţi cu HIV sau bolnavi de SIDA

ART. 46 - (1) Pacienţii infectaţi cu HIV sau bolnavi de

SIDA au dreptul la îngrijire şi tratament medical în mod
nediscriminatoriu, asistentul medical generalist, moaşa şi
asistentul medical fiind obligaţi să asigure îngrijirile de
sănătate şi tratamentele prescrise acestor pacienţi.
(2) Păstrarea confidenţialităţii asupra datelor privind
persoanele infectate cu HIV sau bolnave de SIDA este
obligatorie pentru asistentul medical generalist, moaşa şi
asistentul medical care au în îngrijire, supraveghere şi/sau
tratament astfel de persoane.
(3) Între specialiştii medico-sanitari, informaţiile cu
privire la statusul HIV/SIDA al unui pacient trebuie să fie
comunicate.

CAPITOLUL VII
Practicarea profesiunii în sistem privat. Îngrijirile la
domiciliu

ART. 47 - Asistenţii medicali generalişti, moaşele şi

asistenţii medicali exercită profesia în regim salarial şi/sau
independent.

176
 ART. 48 - Asistentul medical generalist, moaşa şi
asistentul medical care îşi desfăşoară activitatea în calitate de
titular sau asociat al unui cabinet de practică medicală pot
furniza îngrijiri medicale la domiciliu, dacă sunt autorizaţi în
acest sens, în conformitate cu prevederile legale privind
organizarea şi funcţionarea îngrijirilor la domiciliu.

ART. 49 - Asistentul medical generalist, moaşa şi

asistentul medical sunt obligaţi să comunice medicului care a
recomandat aceste servicii situaţia evoluţiei stării de sănătate a
pacientului îngrijit.

ART. 50 - Asistentul medical generalist, moaşa şi

asistentul medical chemaţi într-o familie ori colectivitate
trebuie să respecte regulile de igienă şi de profilaxie, în
exercitarea profesiei.

CAPITOLUL VIII
Probleme ale îngrijirii minorilor

ART. 51 - Dacă asistentul medical generalist, moaşa şi

asistentul medical apreciază că minorul este victima unei
agresiuni sau privaţiuni, trebuie să încerce să îl protejeze,
uzând de prudenţe, şi să alerteze autoritatea competentă.

ART. 52 - Asistentul medical generalist, moaşa şi

asistentul medical trebuie să fie apărătorul copilului bolnav,
dacă apreciază că starea de sănătate nu este bine înţeleasă sau
nu este suficient de bine protejată.

ART. 53 - În vederea efectuării tehnicilor şi/sau a

manevrelor de îngrijire şi/sau de tratament asupra unui minor,

177
consimţământul trebuie obţinut de la reprezentantul legal al
minorului, cu excepţia situaţiilor de urgenţă.

CAPITOLUL IX
Probleme ale experimentării pe om

ART. 54 - (1) Se interzice provocarea de îmbolnăviri

artificiale unor oameni sănătoşi, din raţiuni experimentale.
(2) Dispoziţiile prezentului articol se completează cu
celelalte prevederi legale incidente în materie.

ART. 55 - Impunerea, cu forţa sau prin inducere în

eroare, a experimentului pe om reprezintă o abatere gravă
pentru orice asistent medical generalist, moaşă şi asistent
medical care participă în mod voluntar şi conştient la asemenea
fapte.

CAPITOLUL X
Dispoziţii speciale

ART. 56 - La primirea în OAMGMAMR, asistentul

medical generalist, moaşa şi asistentul medical vor depune
următorul jurământ:
"În numele Vieţii şi al Onoarei,
jur să îmi exercit profesia cu demnitate, să respect fiinţa
umană şi drepturile sale şi să păstrez secretul profesional.
Jur că nu voi îngădui să se interpună între datoria mea
şi pacient consideraţii de naţionalitate, rasă, religie, apartenenţă
politică sau stare socială.
Voi păstra respectul deplin pentru viaţa umană chiar
sub ameninţare şi nu voi utiliza cunoştinţele mele medicale
contrar legilor umanităţii.
Fac acest jurământ în mod solemn şi liber!"

178
 ART. 57 - Dovedirea calităţii de membru al
OAMGMAMR se face cu certificatul de membru, eliberat de
OAMGMAMR.

ART. 58 - Actele medicale şi de îngrijire efectuate de

asistenţi medicali generalişti, moaşe şi asistenţi medicali vor
purta parafa şi semnătura acestora, pentru asumarea răspunderii
individuale şi probarea responsabilităţii profesionale.

ART. 59 - Modelul certificatului de membru şi al

parafei profesionale sunt adoptate de Consiliul Naţional al
OAMGMAMR, ca anexe ale Statutului Ordinului Asistenţilor
Medicali Generalişti, Moaşelor şi Asistenţilor Medicali din
România, adoptat prin Hotărârea Adunării generale naţionale a
Ordinului Asistenţilor Medicali Generalişti, Moaşelor şi
Asistenţilor Medicali din România nr. 1/2009 şi fac parte
integrantă din acesta.

CAPITOLUL XI
Dispoziţii finale

ART. 60 - Nerespectarea prevederilor prezentului cod

de etică şi deontologie constituie abatere şi atrage răspunderea
disciplinară.

ART. 61 - Răspunderea disciplinară a membrilor

OAMGMAMR nu exclude răspunderea civilă, penală,
administrativă sau materială.

ART. 62 - Procedura de sesizare şi soluţionare a

cauzelor este prevăzută în Statutul OAMGMAMR.

179
 ART. 63 - Toţi asistenţii medicali generalişti, moaşele
şi asistenţii medicali au obligaţia de a informa consiliul
judeţean al OAMGMAMR, respectiv al municipiului Bucureşti
despre modificările survenite în situaţia lor profesională.

ART. 64 - Consiliul judeţean al OAMGMAMR,

respectiv al municipiului Bucureşti va informa Consiliul
naţional al OAMGMAMR cu privire la aceste modificări.

ART. 65 - Prevederile prezentului cod de etică şi

deontologie se completează corespunzător cu dispoziţiile Legii
nr. 46/2003 privind drepturile pacientului, cu prevederile
Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 144/2008 privind
exercitarea profesiei de asistent medical generalist, a profesiei
de moaşă şi a profesiei de asistent medical, precum şi
organizarea şi funcţionarea Ordinului Asistenţilor Medicali
Generalişti, Moaşelor şi Asistenţilor Medicali din România, ale
Statutului Ordinului Asistenţilor Medicali Generalişti,
Moaşelor şi Asistenţilor Medicali din România, adoptat prin
Hotărârea Adunării generale naţionale a Ordinului Asistenţilor
Medicali Generalişti, Moaşelor şi Asistenţilor Medicali din
România nr. 1/2009, ale Regulamentului de organizare şi
funcţionare al Ordinului Asistenţilor Medicali Generalişti,
Moaşelor şi Asistenţilor Medicali din România, adoptat prin
Hotărârea Adunării generale naţionale a Ordinului Asistenţilor
Medicali Generalişti, Moaşelor şi Asistenţilor Medicali din
România nr. 3/2009, precum şi cu normele legale în materie pe
specialităţi, cu modificările ulterioare.

ART. 66 - Completarea sau modificarea prezentului

cod de etică şi deontologie se va face de către Adunarea
generală naţională, la propunerea Consiliului naţional al
OAMGMAMR.

180
 ART. 67 - La data intrării în vigoare a prezentului cod
de etică şi deontologie se abrogă Codul de etică şi deontologie
profesională al asistentului medical şi al moaşei din România,
adoptat de Adunarea generală naţională a Ordinului
Asistenţilor Medicali şi Moaşelor din România.

ART. 68 - Prezentul cod de etică şi deontologie a fost

adoptat de Adunarea generală naţională a OAMGMAMR în
data de 9 iulie 2009 şi intră în vigoare la data publicării sale în
Monitorul Oficial al României, Partea I.

181
 5. PREVEDERI REFERITOARE
LA RĂSPUNDEREA DISCIPLINARĂ

5.1. RĂSPUNDEREA DISCIPLINARĂ A

MEDICULUI

Extras din
Legea nr. 95/14.04.2006 privind reforma în
domeniul sănătăţii

Emitent: Parlamentul
Publicată în: Monitorul Oficial, partea I, nr. 372/28.04.2006)

TITLUL XII
Exercitarea profesiei de medic. Organizarea şi funcţionarea
Colegiului Medicilor din România

CAP. 1
Exercitarea profesiei de medic

SECŢIUNEA 1
Dispoziţii generale

ART. 378
(1) La primirea în rândurile Colegiului Medicilor din
România, medicul va depune jurământul lui Hipocrate în
formularea modernă adoptată de Asociaţia Medicală Mondială
în cadrul Declaraţiei de la Geneva din anul 1975:
"Odată admis printre membrii profesiunii de medic:
Mă angajez solemn să-mi consacru viaţa în slujba
umanităţii;

182
 Voi păstra profesorilor mei respectul şi recunoştinţa care
le sunt datorate;
Voi exercita profesiunea cu conştiinţă şi demnitate;
Sănătatea pacienţilor va fi pentru mine obligaţia sacră;
Voi păstra secretele încredinţate de pacienţi, chiar şi
după decesul acestora;
Voi menţine, prin toate mijloacele, onoarea şi nobila
tradiţie a profesiunii de medic;
Colegii mei vor fi fraţii mei;
Nu voi îngădui să se interpună între datoria mea şi
pacient consideraţii de naţionalitate, rasă, religie, partid sau
stare socială;
Voi păstra respectul deplin pentru viaţa umană de la
începuturile sale chiar sub ameninţare şi nu voi utiliza
cunoştinţele mele medicale contrar legilor umanităţii.
Fac acest jurământ în mod solemn, liber, pe onoare!"

CAP. 3
Organizarea şi funcţionarea Colegiului Medicilor din
România

SECŢIUNEA 1
Dispoziţii generale

ART. 404
(1) Colegiul Medicilor din România este organism
profesional, apolitic, fără scop patrimonial, de drept public, cu
responsabilităţi delegate de autoritatea de stat, în domeniul
autorizării, controlului şi supravegherii profesiei de medic ca
profesie liberală, de practică publică autorizată.
(2) Colegiul Medicilor din România are autonomie
instituţională în domeniul său de competenţă, normativ şi

183
jurisdicţional profesional şi îşi exercită atribuţiile fără
posibilitatea vreunei imixtiuni.

SECŢIUNEA a 2-a
Atribuţiile Colegiului Medicilor din România

ART. 406
(1) Colegiul Medicilor din România are următoarele
atribuţii:
e) asigură respectarea de către medici a obligaţiilor ce le
revin faţă de pacient şi de sănătatea publică;
f) elaborează şi adoptă Statutul Colegiului Medicilor din
România şi Codul de deontologie medicală;
k) organizează judecarea cazurilor de abateri de la
normele de etică profesională, de deontologie medicală şi de la
regulile de bună practică profesională, în calitate de organ de
jurisdicţie profesională;

SECŢIUNEA a 4-a
Drepturile şi obligaţiile membrilor Colegiului Medicilor
din România

ART. 411
Membrii Colegiului Medicilor din România au
următoarele drepturi:
f) să conteste sancţiunile primite;

ART. 412
Obligaţiile membrilor Colegiului Medicilor din România
sunt următoarele:
a) să facă dovada cunoaşterii normelor de deontologie
profesională şi a celor care reglementează organizarea şi

184
funcţionarea corpului profesional; modalitatea de testare a
cunoştinţelor de deontologie şi a legislaţiei profesionale se
stabileşte de Consiliul naţional al Colegiului Medicilor din
România;
b) să respecte dispoziţiile Statutului Colegiului Medicilor
din România, ale Codului de deontologie medicală, hotărârile
organelor de conducere ale Colegiului Medicilor din România
şi regulamentele profesiei;
h) să păstreze secretul profesional;
j) să respecte normele, principiile şi îndatoririle
deontologiei medicale;
k) să aibă un comportament demn în exercitarea
profesiei ori a calităţii de membru al Colegiului Medicilor din
România;
l) să achite, în termenul stabilit, cotizaţia datorată în
calitate de membru al Colegiului Medicilor din România;
m) să rezolve litigiile cu alţi membri, în primul rând prin
mediere de către comisiile organizate în acest scop în cadrul
Colegiului Medicilor din România;

ART. 413
Obligaţiile membrilor Colegiului Medicilor din
România, ce decurg din calitatea lor specială de medici, sunt:
a) să respecte şi să aplice, în orice împrejurare, normele
de deontologie medicală;
b) să nu aducă prejudicii reputaţiei corpului medical sau
altor membri, respectând statutul de corp profesional al
Colegiului Medicilor din România;
c) să acorde, cu promptitudine şi necondiţionat,
îngrijirile medicale de urgenţă, ca o îndatorire fundamentală
profesională şi civică;
d) să acţioneze, pe toată durata exercitării profesiei, în
vederea creşterii gradului de pregătire profesională;

185
 e) să aplice parafa, cuprinzând numele, prenumele,
gradul, specialitatea şi codul, pe toate actele medicale pe care
le semnează;
f) să respecte drepturile pacienţilor.

ART. 414
(1) În vederea creşterii gradului de pregătire profesională
şi asigurării unui nivel ridicat al cunoştinţelor medicale,
medicii sunt obligaţi să efectueze un număr de cursuri de
pregătire şi alte forme de educaţie medicală continuă şi
informare în domeniul ştiinţelor medicale, pentru cumularea
numărului de credite stabilite în acest sens de către Colegiul
Medicilor din România. Sunt creditate programele, precum şi
celelalte forme de educaţie medicală continuă avizate de
Colegiul Medicilor din România.
(2) Medicii care nu realizează pe parcursul a 5 ani
numărul minim de credite de educaţie medicală continuă,
stabilit de Consiliul naţional al Colegiului Medicilor din
România, sunt suspendaţi din exerciţiul profesiei până la
realizarea numărului de credite respectiv.

SECŢIUNEA a 6-a
Răspunderea disciplinară

ART. 442
(1) Medicul răspunde disciplinar pentru nerespectarea
legilor şi regulamentelor profesiei medicale, a Codului de
deontologie medicală şi a regulilor de bună practică
profesională, a Statutului Colegiului Medicilor din România,
pentru nerespectarea deciziilor obligatorii adoptate de organele
de conducere ale Colegiului Medicilor din România, precum şi
pentru orice fapte săvârşite în legătură cu profesia, care sunt de

186
natură să prejudicieze onoarea şi prestigiul profesiei sau ale
Colegiului Medicilor din România.
(2) Răspunderea disciplinară a membrilor Colegiului
Medicilor din România, potrivit prezentei legi, nu exclude
răspunderea penală, contravenţională sau civilă, conform
prevederilor legale.

ART. 443
(1) Plângerea împotriva unui medic se depune la colegiul
al cărui membru este medicul. În cazul medicilor cetăţeni ai
unui stat membru al Uniunii Europene, ai unui stat aparţinând
Spaţiului Economic European sau ai Confederaţiei Elveţiene,
plângerea se depune la colegiul în a cărui rază medicul îşi
desfăşoară activitatea.
(2) Biroul executiv al Consiliului naţional dispune
trimiterea dosarului disciplinar la comisia de disciplină.
(3) Împotriva deciziei de respingere a plângerii persoana
care a făcut plângerea poate depune contestaţie la colegiul a
cărui decizie se contestă. Aceasta se soluţionează de către
Biroul executiv al Consiliului naţional.
(4) Plângerile împotriva unui membru al organelor de
conducere de la nivel teritorial sau naţional se înaintează
Comisiei superioare de disciplină.

ART. 444
(1) În cadrul fiecărui colegiu teritorial se organizează şi
funcţionează comisia de disciplină, independentă de
conducerea colegiului, care judecă în complete de 3 membri
abaterile disciplinare săvârşite de medicii înscrişi în acel
colegiu.
(2) La nivelul Colegiului Medicilor din România se
organizează şi funcţionează Comisia superioară de disciplină,
independentă de conducerea colegiului, care judecă în

187
complete de 5 membri contestaţiile formulate împotriva
deciziilor comisiilor de disciplină teritoriale.
(3) Unul dintre membrii comisiilor de disciplină este
desemnat de autorităţile de sănătate publică, la nivel teritorial,
şi de Ministerul Sănătăţii Publice, la nivelul Comisiei
superioare de disciplină.
(4) Procedura judecării abaterilor este prevăzută în
Statutul Colegiului Medicilor din România.

ART. 445
(1) Membrii comisiilor de disciplină de la nivelul
colegiului teritorial sunt aleşi de adunarea generală a
colegiului, iar membrii Comisiei superioare de disciplină vor fi
aleşi de Adunarea generală naţională.
(2) Membrii comisiilor de disciplină vor fi aleşi din
rândul medicilor primari cu o vechime în profesie de peste 7
ani şi care nu au avut abateri disciplinare în ultimii 5 ani.
(3) Funcţia de membru al comisiei de disciplină este
incompatibilă cu orice altă funcţie în cadrul Colegiului
Medicilor din România.
(4) Durata mandatului membrilor comisiilor de
disciplină este de 6 ani.
(5) Calitatea de membru al comisiilor de disciplină
încetează prin deces, demisie, pierderea calităţii de membru al
Colegiului Medicilor din România ori prin numirea unui alt
reprezentant în cazul membrilor desemnaţi de către Ministerul
Sănătăţii Publice sau autoritatea de sănătate publică.

ART. 446
(1) Membrii comisiilor de disciplină se aleg prin vot
secret şi pe baza candidaturilor depuse.
(2) La nivel teritorial se va alege un număr de 5 - 9
membri, iar la nivel naţional, 13.

188
 (3) Membrii comisiilor de disciplină îşi vor alege un
preşedinte care conduce activitatea administrativă a comisiilor
de disciplină.
(4) Preşedintele comisiei de disciplină prezintă adunării
generale raportul anual al activităţii comisiei de disciplină.

ART. 447
(1) Sancţiunile disciplinare sunt:
a) mustrare;
b) avertisment;
c) vot de blam;
d) amendă de la 100 lei (RON) la 1.500 lei (RON).
Plata amenzii se va face în termen de 30 de zile de la data
rămânerii definitive a hotărârii disciplinare. Neachitarea în
acest termen atrage suspendarea de drept din exerciţiul
profesiei, până la achitarea sumei. Sumele provenite din plata
amenzilor se fac venit integral la bugetul Colegiului Medicilor
din România;
e) interdicţia de a exercita profesia ori anumite activităţi
medicale pe o perioadă de la o lună la un an;
f) retragerea calităţii de membru al Colegiului Medicilor
din România.
(2) Retragerea calităţii de membru al Colegiului
Medicilor din România operează de drept pe durata stabilită
prin hotărâre definitivă de instanţele judecătoreşti cu privire la
interzicerea exercitării profesiei.
(3) La sancţiunile prevăzute la alin. (1) se poate
prevedea, după caz, obligarea celui sancţionat la efectuarea
unor cursuri de perfecţionare sau de educaţie medicală ori alte
forme de pregătire profesională.

ART. 448

189
 (1) Decizia pronunţată se comunică medicului sancţionat
şi Biroului executiv al Colegiului Medicilor din România.
(2) Deciziile privind aplicarea sancţiunilor care se
soldează cu suspendarea sau interzicerea exercitării profesiei se
comunică şi Ministerului Sănătăţii Publice şi, respectiv,
angajatorului.
(3) Persoana fizică sau juridică care a făcut sesizarea va
fi informată cu privire la soluţionarea cauzei de către comisia
de disciplină.
(4) În termen de 15 zile de la comunicare, medicul
sancţionat, persoana care a făcut sesizarea, Ministerul Sănătăţii
Publice, preşedintele colegiului teritorial sau preşedintele
Colegiului Medicilor din România poate contesta decizia
pronunţată de comisia de disciplină a colegiului teritorial.

ART. 449
(1) Acţiunea disciplinară poate fi pornită în termen de cel
mult 6 luni de la data săvârşirii faptei sau de la data cunoaşterii
consecinţelor prejudiciabile.
(2) Sancţiunile prevăzute la art. 447 alin. (1) lit. a) - d) se
radiază în termen de 6 luni de la data executării lor, iar cea
prevăzută la lit. e), în termen de un an de la data expirării
perioadei de interdicţie.
(3) În cazul aplicării sancţiunii prevăzute la art. 447 alin.
(1) lit. f), medicul poate face o nouă cerere de redobândire a
calităţii de membru al colegiului după expirarea perioadei
stabilite prin hotărâre judecătorească definitivă de interdicţie a
exercitării profesiei sau după 2 ani de la data aplicării
sancţiunii de către comisiile de disciplină. Redobândirea
calităţii de membru al Colegiului Medicilor din România se
face în condiţiile prezentei legi.
(4) În situaţia în care, prin decizia comisiei de disciplină,
au fost dispuse şi măsurile prevăzute la art. 447 alin. (3),

190
radierea sancţiunii se va face numai după prezentarea dovezii
ducerii la îndeplinire a măsurii dispuse de comisia de
disciplină.
(5) Repetarea unei abateri disciplinare până la radierea
sancţiunii aplicate constituie o circumstanţă agravantă, care va
fi avută în vedere la aplicarea noii sancţiuni.

ART. 450
(1) Ancheta disciplinară se exercită prin persoane
desemnate în acest scop de către biroul consiliului colegiului
teritorial sau, după caz, de către Biroul executiv al Colegiului
Medicilor din România.
(2) Unităţile sanitare sau cele de medicină legală au
obligaţia de a pune la dispoziţie comisiilor de disciplină sau
persoanelor desemnate cu investigarea abaterilor disciplinare
documentele medicale solicitate, precum şi orice alte date şi
informaţii necesare soluţionării cauzei.

ART. 451
Împotriva deciziei de sancţionare a Comisiei superioare
de disciplină, în termen de 15 zile de la comunicare, medicul
sancţionat poate formula o acţiune în anulare la secţia de
contencios administrativ a tribunalului în a cărui rază îşi
desfăşoară activitatea.

SECŢIUNEA a 7-a
Venituri şi cheltuieli

ART. 452
Veniturile Colegiului Medicilor din România se
constituie din:
a) taxa de înscriere;
b) cotizaţiile lunare ale membrilor;

191
 c) contravaloarea serviciilor prestate membrilor sau
persoanelor fizice şi juridice, inclusiv din organizarea de
cursuri şi alte forme de educaţie medicală continuă;
d) donaţii şi sponsorizări de la persoane fizice şi juridice;
e) legate;
f) drepturi editoriale;
g) încasări din vânzarea publicaţiilor proprii;
h) fonduri rezultate din manifestările culturale şi
ştiinţifice;
i) alte surse.

ART. 453
(1) Cotizaţiile datorate şi neplătite în termenul fixat de
consiliul colegiului teritorial de către membrii Colegiului
Medicilor din România determină plata unor majorări de
întârziere în cuantumul prevăzut de dispoziţiile legale
aplicabile instituţiilor publice.
(2) Aceeaşi penalitate se va aplica şi colegiilor teritoriale
care nu varsă partea de cotizaţie datorată.

ART. 454
(1) Neplata cotizaţiei datorate de membrii Colegiului
Medicilor din România pe o perioadă de 6 luni şi după
atenţionarea scrisă a consiliului colegiului teritorial se
sancţionează cu suspendarea calităţii de membru până la plata
cotizaţiei datorate.
(2) Sancţiunea se aplică de către comisia de disciplină a
colegiului teritorial, la sesizarea comisiei administrative şi
financiar-contabile a colegiului teritorial.

CAP. 5
Dispoziţii tranzitorii şi finale

192
 ART. 464
Statutul Colegiului Medicilor din România, Codul de
deontologie medicală, cu modificările şi completările
ulterioare, precum şi deciziile Consiliului naţional care privesc
organizarea şi funcţionarea Colegiului Medicilor din România
sau drepturile şi obligaţiile acestora ca membri ai Colegiului
Medicilor din România se publică în Monitorul Oficial al
României, Partea I.

193
 Extras din
Codul de deontologie medicală din 30 martie 2012
al Colegiului Medicilor din România

Emitent: Colegiul Medicilor din România

Publicat în: Monitorul Oficial, partea I, nr. 298 din 7 mai 2012

CAPITOLUL VIII
Judecarea cauzelor deontologice

Art. 54. – Celeritatea

(1) Cercetarea şi analiza oricărei sesizări privind
existenţa unei posibile încălcări a dispoziţiilor prezentului cod
de deontologie medicala se fac cu celeritate de către personale
desemnate cu cercetarea faptei ori de către cei cărora le-au fost
solicitate date în legătură cu soluţionarea sesizării, fiind
obligate să acţioneze cu maximă diligenţă netergiversând sau
prelungind realizarea atribuţiilor respectiv comunicarea datelor
solicitate.
(2) În adresa de solicitare a unor date şi informaţii
necesare soluţionării cauzei disciplinare se va indica data până
la care urmează să se facă comunicarea datelor sau
informaţiilor solicitate.

Art. 55. – Prezumţia de nevinovăţie

(1) Cercetarea şi analiza oricărei sesizări se vor face
având în vedere şi respectând prezumţia de nevinovăţie a
medicului.
(2) Persoanele desemnate cu cercetarea sesizării ori
membrii comisiei de disciplină vor acţiona cu tact şi moderaţie,
fără a se antepronunţa sau a emite opinii personale în nici un
mod şi în nici un sens pe timpul soluţionării sesizării.

194
 Art. 56. – Imparţialitatea
(1) Persoana desemnată cu cercetarea faptei reclamate
ori membrii comisiei de disciplină care are/au vreun interes
personal în cauză, în ori ce mod, ori are/au legături de rudenie
cu medicul care face obiectul cercetării sau cu persoana care a
făcut reclamaţia îl va/vor informa pe preşedintele comisiei de
disciplină care va decide după caz, menţinerea sau substituirea
persoanei în cauză.
(2) Dispoziţiile aliniatului 1) se aplică şi în situaţia
existenţei unor situaţii conflictuale.
(3) Nici o persoană implicată în cercetarea sau
soluţionarea cauzei disciplinare nu va putea face declaraţii
publice cu privire la cauza respectivă până la soluţionarea ei
definitivă.

Art. 57. – Contradictorialitatea scrisă

(1) Comisia de disciplină va starui pentru obţinerea în
scris a poziţiei fiecărei părţi implicate în cauza disciplinară.
(2) Contradictorialitatea orală directă se va desfăşura
doar în condiţiile în care pentru soluţionarea cauzei este strict
necesară, neputându-se soluţiona cauza altfel. În acest caz,
preşedintele şedinţei va acţiona cu tact şi înţelegere, fiind
interzise adresările directe între persoanele implicate sau
emiterea de către membrii comisiei de disciplină a unor
aprecieri sau opinii în legătură cu cauza respectivă.

Art. 58. – Expertiza

(1) În funcţie de cauza supusă cercetării disciplinare
comisia de disciplină poate solicita o expertiză de specialitate
de la medici specialişti cu reputaţie în domeniu.
(2) Dispoziţiile art. 55 se aplică şi în ceea ce priveşte
experţii.

195
 Art. 59. – Desfăşurarea audierilor
(1) În cauza supusă soluţionării, membrii comisiilor se
vor adresa persoanelor audiate exclusiv prin intermediul
preşedintelui comisiei sau solicitând acestuia permisiunea, şi
exclusiv pentru a pune persoanei în cauză întrebări utile şi
relevante soluţionării cauzei.
(2) Pe timpul audierii este interzisa emiterea de către
membrii comisiei de judecată a unor opinii personale sau
aprecieri de orice natură. În caz de nevoie, preşedintele
comisiei poate inteveni şi restabili cadrul decent al audierilor,
inclusiv prin suspendarea şedinţei comisiei.

196
 5.2. RĂSPUNDEREA DISCIPLINARĂ A
MEDICULUI DENTIST

Extras din
Legea nr. 95/14.04.2006 privind reforma în
domeniul sănătăţii

Emitent: Parlamentul
Publicată în: Monitorul Oficial, partea I, nr. 372/28.04.2006)

TITLUL XIII
Exercitarea profesiei de medic dentist.
Organizarea şi funcţionarea Colegiului Medicilor Dentişti
din România

CAP. 3
Organizarea şi funcţionarea Colegiului Medicilor Dentişti
din România

SECŢIUNEA 1
Caracteristici generale

ART. 500
(1) Colegiul Medicilor Dentişti din România este
organism profesional, apolitic, fără scop patrimonial, de drept
public, cu responsabilităţi delegate de autoritatea de stat, în
domeniul autorizării, controlului şi supravegherii profesiei de
medic dentist ca profesie liberală, de practică publică
autorizată.

197
 SECŢIUNEA a 2-a
Atribuţiile Colegiului Medicilor Dentişti din România

ART. 502
(1) Colegiul Medicilor Dentişti din România are
următoarele atribuţii generale:
c) asigură respectarea de către medicii dentişti a
obligaţiilor ce le revin faţă de pacient şi de sănătatea publică;
d) atestă onorabilitatea şi moralitatea profesională ale
membrilor săi;
o) organizează judecarea cazurilor de abateri de la
normele de etică profesională şi de deontologie medico-dentară
şi a cazurilor de greşeli în activitatea profesională, în calitate de
organ de jurisdicţie profesională.

SECŢIUNEA a 6-a
Răspunderea disciplinară

ART. 530
(1) Medicul dentist răspunde disciplinar pentru
nerespectarea legilor şi regulamentelor profesiei de medic
dentist, a Codului deontologic al medicului dentist, a regulilor
de bună practică profesională, a Regulamentului de organizare
şi funcţionare al Colegiului Medicilor Dentişti din România,
pentru nerespectarea deciziilor obligatorii adoptate de organele
de conducere ale Colegiului Medicilor Dentişti din România,
precum şi pentru orice fapte săvârşite în legătură cu profesia
sau în afara acesteia, care sunt de natură să prejudicieze
onoarea şi prestigiul profesiei sau ale instituţiei Colegiului
Medicilor Dentişti din România.
(2) Răspunderea disciplinară a membrilor Colegiului
Medicilor Dentişti din România, potrivit prezentului titlu, nu

198
exclude răspunderea penală, contravenţională, civilă sau
materială, conform prevederilor legale.

ART. 531
(1) Sancţiunile disciplinare sunt:
a) mustrare;
b) avertisment;
c) vot de blam;
d) interdicţia de a exercita profesia ori anumite
activităţi medico-dentare pe o perioadă de la o lună la 6
luni;
e) retragerea calităţii de membru al Colegiului
Medicilor Dentişti din România.
(2) Retragerea calităţii de membru al Colegiului
Medicilor Dentişti din România operează de drept pe durata
stabilită prin hotărâre definitivă de instanţele judecătoreşti cu
privire la interzicerea exercitării profesiei.
(3) La sancţiunile prevăzute la alin. (1) se poate
prevedea, după caz, obligarea celui sancţionat la efectuarea
unor cursuri de perfecţionare sau de educaţie medico-dentară
ori alte forme de pregătire profesională.

ART. 532
(1) În cadrul fiecărui colegiu teritorial se organizează şi
funcţionează comisia de disciplină care judecă în complete de 3
membri abaterile disciplinare săvârşite de medicii dentişti
înscrişi în acel colegiu.
(2) La nivelul Colegiului Medicilor Dentişti din
România se organizează şi funcţionează Comisia superioară de
disciplină care judecă în complete de 5 membri contestaţiile
formulate împotriva deciziilor comisiilor de disciplină
teritoriale.

199
 (3) Unul dintre membrii comisiilor de disciplină este
desemnat de autorităţile de sănătate publică, la nivel teritorial,
şi de Ministerul Sănătăţii Publice, la nivelul Comisiei
superioare de disciplină.
(4) Calitatea de membru al comisiilor de disciplină
încetează prin deces, demisie, pierderea calităţii de membru al
Colegiului Medicilor Dentişti din România ori prin numirea
unui alt reprezentant în cazul membrilor desemnaţi de
Ministerul Sănătăţii Publice sau de autorităţile de sănătate
publică.
(5) Procedura judecării abaterilor, alegerea membrilor
comisiilor de disciplină, durata mandatului acestora şi încetarea
mandatului sunt prevăzute de Regulamentul de organizare şi
funcţionare al Colegiului Medicilor Dentişti din România.
(6) Deciziile de sancţionare pronunţate de comisiile de
disciplină de la nivelul colegiilor teritoriale pot fi contestate de
medicul dentist sancţionat, în termen de 15 zile de la
comunicare.
(7) Împotriva deciziei Comisiei superioare de
disciplină, în termen de 15 zile de la comunicare, medicul
dentist sancţionat poate formula o acţiune în anulare la secţia
de contencios administrativ a tribunalului în raza căruia îşi
desfăşoară activitatea.

ART. 533
Unităţile sanitare sau cele de medicină legală au
obligaţia de a pune la dispoziţia comisiilor de disciplină sau a
persoanelor desemnate cu investigarea abaterilor disciplinare
documentele medicale solicitate, precum şi orice alte date şi
informaţii necesare soluţionării cauzei.

200
 ART. 534
(1) Acţiunea disciplinară poate fi pornită în termen de
cel mult 6 luni de la data săvârşirii faptei sau de la data
cunoaşterii consecinţelor prejudiciabile.
(2) Sancţiunile prevăzute la art. 531 alin. (1) lit. a) - c)
se radiază în termen de 6 luni de la data executării lor, iar cea
prevăzută la lit. d), în termen de un an de la data expirării
perioadei de interdicţie.
(3) În cazul aplicării sancţiunii prevăzute la art. 531 alin.
(1) lit. e), medicul dentist poate face o nouă cerere de
redobândire a calităţii de membru al colegiului după un an de
la data aplicării sancţiunii de comisiile de disciplină.
Redobândirea calităţii de membru al Colegiului Medicilor
Dentişti din România se face în condiţiile prezentei legi.
(4) În situaţia în care, prin decizia comisiei de
disciplină, au fost dispuse şi măsurile prevăzute la art. 531 alin.
(3), radierea sancţiunii se va face numai după prezentarea
dovezii ducerii la îndeplinire a măsurii dispuse de comisia de
disciplină.
(5) Repetarea unei abateri disciplinare până la radierea
sancţiunii aplicate constituie o circumstanţă agravantă, care va
fi avută în vedere la aplicarea noii sancţiuni.
(6) Decizia pronunţată se comunică medicului dentist
sancţionat şi Biroului executiv al Colegiului Medicilor Dentişti
din România.
(7) Deciziile privind aplicarea sancţiunilor care se
soldează cu suspendarea sau interzicerea exercitării profesiei se
comunică şi Ministerului Sănătăţii Publice şi, respectiv,
angajatorului.
(8) Persoana fizică/juridică ce a făcut sesizarea va fi
informată cu privire la soluţionarea cauzei de către comisia de
disciplină.

201
202
 5.3. RĂSPUNDEREA DISCIPLINARĂ A
ASISTENTULUI MEDICAL

Extras din
Ordonanţa de urgenţă
nr. 144 din 28 octombrie 2008
privind exercitarea profesiei de asistent medical generalist,
a profesiei de moaşă şi a profesiei de asistent medical,
precum şi organizarea şi funcţionarea Ordinului
Asistenţilor Medicali Generalişti, Moaşelor şi Asistenţilor
Medicali din România

Emisă de: Guvernul României

Publicată în: Monitorul Oficial, partea I, nr. 785 din 24
noiembrie 2008

CAPITOLUL III

Organizarea şi funcţionarea Ordinului Asistenţilor

Medicali Generalişti, Moaşelor şi Asistenţilor Medicali din
România

SECŢIUNEA 1
Dispoziţii generale

Art. 38. - (1) Ordinul Asistenţilor Medicali Generalişti,

Moaşelor şi Asistenţilor Medicali din România se organizează
şi funcţionează ca organizaţie profesională, cu personalitate
juridică, neguvernamentală, de interes public, apolitică, fără
scop patrimonial, cu responsabilităţi delegate de autoritatea de
stat, având ca obiect de activitate controlul şi supravegherea
exercitării profesiei de asistent medical generalist, a profesiei

203
de moaşă şi, respectiv, a profesiei de asistent medical, ca
profesii liberale de practică publică autorizate.
(2)  Ordinul Asistenţilor Medicali Generalişti, Moaşelor
şi Asistenţilor Medicali din România are autonomie
instituţională în domeniul său de competenţă normativ şi
jurisdicţional profesional şi îşi exercită atribuţiile fără
posibilitatea vreunei imixtiuni, în condiţiile legii.
(3)  Ordinul Asistenţilor Medicali Generalişti, Moaşelor
şi Asistenţilor Medicali din România cuprinde toţi asistenţii
medicali generalişti, moaşele şi asistenţii medicali care exercită
profesia de asistent medical generalist, moaşă şi asistent
medical în condiţiile prezentei ordonanţe de urgenţă.

Art. 39. - (1) Ordinul Asistenţilor Medicali Generalişti,

Moaşelor şi Asistenţilor Medicali din România este organizat
la nivel naţional şi judeţean, respectiv al municipiului
Bucureşti, şi funcţionează în teritoriu prin filiale judeţene,
respectiv a municipiului Bucureşti.
(2)  Filialele judeţene şi filiala municipiului Bucureşti
nu au personalitate juridică şi beneficiază de autonomie
organizatorică şi funcţională în limitele prevăzute de Statutul
Ordinului Asistenţilor Medicali Generalişti, Moaşelor şi
Asistenţilor Medicali din România.
(3)  La nivelul Consiliului naţional al Ordinului
Asistenţilor Medicali Generalişti, Moaşelor şi Asistenţilor
Medicali din România funcţionează departamente,
compartimente, comisia de specialitate a asistenţilor medicali
generalişti, comisia de specialitate a moaşelor, comisii de
specialitate pentru asistenţii medicali, Comisia naţională de
etică şi deontologie a Ordinului Asistenţilor Medicali
Generalişti, Moaşelor şi Asistenţilor Medicali din România,
precum şi alte comisii, aprobate prin hotărâre a Consiliului
naţional.

204
 (4) Filialele judeţene, respectiv filiala municipiului
Bucureşti, adoptă o structură organizatorică în concordanţă cu
structura Consiliului naţional.

SECŢIUNEA a 6-a
Răspunderea disciplinară

Art. 62. - (1) Asistenţii medicali generalisti, moaşele şi

asistenţii medicali răspund disciplinar pentru nerespectarea
legislaţiei din domeniul profesiei, a Codului de etică şi
deontologie al asistentului medical generalist, al moaşei şi al
asistentului medical din România, a regulilor de bună practică
profesională, a Statutului Ordinului Asistenţilor Medicali
Generalisti, Moaşelor şi Asistenţilor Medicali din România,
pentru nerespectarea deciziilor obligatorii adoptate în
conformitate cu dispoziţiile legale în vigoare de organele de
conducere ale Ordinului Asistenţilor Medicali Generalisti,
Moaşelor şi Asistenţilor Medicali din România, precum şi
pentru orice fapte săvârşite în legătură cu profesia, care sunt de
natură să prejudicieze onoarea şi prestigiul profesiei sau ale
Ordinului Asistenţilor Medicali Generalisti, Moaşelor şi
Asistenţilor Medicali din România.
(2)  Răspunderea disciplinară prevăzută la alin. (1) este
angajată în funcţie de gravitatea abaterii.
(3)  Sancţiunile disciplinare pe care organele de
conducere ale Ordinului Asistenţilor Medicali Generalisti,
Moaşelor şi Asistenţilor Medicali din România le pot aplica
sunt următoarele:
a) mustrarea;
b) avertismentul;
c) suspendarea calităţii de membru al Ordinului
Asistenţilor Medicali Generalisti, Moaşelor şi
Asistenţilor Medicali din România şi informarea

205
 Ministerului Sănătăţii Publice cu privire la retragerea
dreptului de exercitare a profesiei pe perioada
respectivă;
d) retragerea calităţii de membru al Ordinului
Asistenţilor Medicali Generalisti, Moaşelor şi
Asistenţilor Medicali din România şi informarea
Ministerului Sănătăţii Publice cu privire la retragerea
dreptului de exercitare a profesiei.
(4) Sancţiunile prevăzute la alin. (3) lit. a) şi b) se
aplică de consiliul judeţean al Ordinului Asistenţilor Medicali
Generalisti, Moaşelor şi Asistenţilor Medicali din România.
(5) Sancţiunile prevăzute la alin. (3) lit. c) şi d) se
aplică de Consiliul naţional al Ordinului Asistenţilor Medicali
Generalisti, Moaşelor şi Asistenţilor Medicali din România în
urma unei anchete efectuate de Comisia naţională de etică şi
deontologie a Ordinului Asistenţilor Medicali Generalisti,
Moaşelor şi Asistenţilor Medicali din România, care
întocmeşte un raport în acest sens.
(6)   Prin excepţie de la prevederile alin. (5), aplicarea
sancţiunii prevăzute la alin. (3) lit. c), pentru motivele
prevăzute la art. 46 alin. (4), se face de către consiliul judeţean
al Ordinului Asistenţilor Medicali Generalisti, Moaşelor' şi
Asistenţilor Medicali din România, respectiv de Consiliul
Municipiului Bucureşti al Ordinului Asistenţilor Medicali
Generalisti, Moaşelor şi Asistenţilor Medicali din România.

Art. 63. - Membrii Ordinului Asistenţilor Medicali

Generalisti, Moaşelor şi Asistenţilor Medicali din România
care s-au retras sau au fost excluşi din organizaţie nu pot ridica
nicio pretenţie asupra veniturilor sau patrimoniului Ordinului
Asistenţilor Medicali Generalisti, Moaşelor şi Asistenţilor
Medicali din România, asupra taxelor de înscriere, a
cotizaţiilor sau a eventualelor contribuţii băneşti efectuate în

206
perioada în care aceştia au avut calitatea de membri ai
Ordinului Asistenţilor Medicali Generalisti, Moaşelor şi
Asistenţilor Medicali din România.

Art. 64. - Concluziile anchetei şi sancţiunile aplicate se

comunică în scris persoanei în cauză, consiliului judeţean al
Ordinului Asistenţilor Medicali Generalisti, Moaşelor şi
Asistenţilor Medicali din România, respectiv Consiliului
Municipiului Bucureşti al Ordinului Asistenţilor Medicali
Generalisti, Moaşelor şi Asistenţilor Medicali din România,
persoanei juridice cosemnatare a contractului individual de
muncă şi, în cazul retragerii calităţii de membru al Ordinului
Asistenţilor Medicali Generalisti, Moaşelor şi Asistenţilor
Medicali din România, Ministerului Sănătăţii Publice.

Art. 65. - (1) Contestaţiile împotriva sancţiunilor

prevăzute la art. 62 alin. (3) lit. a) şi b) se adresează Biroului
executiv al Ordinului Asistenţilor Medicali Generalisti,
Moaşelor şi Asistenţilor Medicali din România, în termen de
30 de zile de la comunicare.
(2) Sancţiunile prevăzute la art. 62 alin. (3) lit. c) şi d)
pot fi contestate la judecătoria în a cărei circumscripţie
teritorială îşi desfăşoară activitatea asistentul medical
generalist, moaşa sau asistentul medical sancţionat, în termen
de 30 de zile de la comunicarea sancţiunii.

Art. 66. - Răspunderea disciplinară a membrilor

Ordinului Asistenţilor Medicali Generalisti, Moaşelor şi
Asistenţilor Medicali din România, prevăzută la art. 62, nu
exclude răspunderea civilă, contravenţională şi penală.

207
 6. PREVEDERI REFERITOARE LA
RĂSPUNDEREA CIVILĂ

Extras din
Legea nr. 95/14.04.2006 privind reforma în
domeniul sănătăţii

Emitent: Parlamentul
Publicată în: Monitorul Oficial, partea I, nr. 372/28.04.2006)

TITLUL XV
Răspunderea civilă a personalului medical şi a furnizorului
de produse şi servicii medicale, sanitare şi farmaceutice

CAP. 1
Răspunderea civilă a personalului medical
ART. 642
(1) În sensul prezentului titlu, următorii termeni se
definesc astfel:
a) personalul medical este medicul, medicul dentist,
farmacistul, asistentul medical şi moaşa care acordă servicii
medicale;
b) malpraxisul este eroarea profesională săvârşită în
exercitarea actului medical sau medico-farmaceutic,
generatoare de prejudicii asupra pacientului, implicând
răspunderea civilă a personalului medical şi a furnizorului de
produse şi servicii medicale, sanitare şi farmaceutice.
(2) Personalul medical răspunde civil pentru
prejudiciile produse din eroare, care includ şi neglijenţa,
imprudenţa sau cunoştinţe medicale insuficiente în exercitarea
profesiunii, prin acte individuale în cadrul procedurilor de
prevenţie, diagnostic sau tratament.
208
 (3) Personalul medical răspunde civil şi pentru
prejudiciile ce decurg din nerespectarea reglementărilor
prezentului titlu privind confidenţialitatea, consimţământul
informat şi obligativitatea acordării asistenţei medicale.
(4) Personalul medical răspunde civil pentru
prejudiciile produse în exercitarea profesiei şi atunci când îşi
depăşeşte limitele competenţei, cu excepţia cazurilor de
urgenţă în care nu este disponibil personal medical ce are
competenţa necesară.
(5) Răspunderea civilă reglementată prin prezenta lege
nu înlătură angajarea răspunderii penale, dacă fapta care a
cauzat prejudiciul constituie infracţiune conform legii.

ART. 643
(1) Toate persoanele implicate în actul medical vor
răspunde proporţional cu gradul de vinovăţie al fiecăruia.
(2) Personalul medical nu este răspunzător pentru
daunele şi prejudiciile produse în exercitarea profesiunii:
a) când acestea se datorează condiţiilor de lucru, dotării
insuficiente cu echipament de diagnostic şi tratament,
infecţiilor nosocomiale, efectelor adverse, complicaţiilor şi
riscurilor în general acceptate ale metodelor de investigaţie şi
tratament, viciilor ascunse ale materialelor sanitare,
echipamentelor şi dispozitivelor medicale, substanţelor
medicale şi sanitare folosite;
b) când acţionează cu bună-credinţă în situaţii de
urgenţă, cu respectarea competenţei acordate.
CAP. 3
Acordul pacientului informat

ART. 649
(1) Pentru a fi supus la metode de prevenţie, diagnostic
şi tratament, cu potenţial de risc pentru pacient, după
209
explicarea lor de către medic, medic dentist, asistent
medical/moaşă, conform prevederilor alin. (2) şi (3),
pacientului i se solicită acordul scris.
(2) În obţinerea acordului scris al pacientului, medicul,
medicul dentist, asistentul medical/moaşa sunt datori să
prezinte pacientului informaţii la un nivel ştiinţific rezonabil
pentru puterea de înţelegere a acestuia.
(3) Informaţiile trebuie să conţină: diagnosticul, natura
şi scopul tratamentului, riscurile şi consecinţele tratamentului
propus, alternativele viabile de tratament, riscurile şi
consecinţele lor, prognosticul bolii fără aplicarea tratamentului.

ART. 650
Vârsta legală pentru exprimarea consimţământului
informat este de 18 ani. Minorii îşi pot exprima
consimţământul în absenţa părinţilor sau reprezentantului legal,
în următoarele cazuri:
a) situaţii de urgenţă, când părinţii sau reprezentantul
legal nu pot fi contactaţi, iar minorul are discernământul
necesar pentru a înţelege situaţia medicală în care se află;
b) situaţii medicale legate de diagnosticul şi/sau
tratamentul problemelor sexuale şi reproductive, la solicitarea
expresă a minorului în vârstă de peste 16 ani.

ART. 651
(1) Medicul curant, asistentul medical/moaşa răspund
atunci când nu obţin consimţământul informat al pacientului
sau al reprezentanţilor legali ai acestuia, cu excepţia cazurilor
în care pacientul este lipsit de discernământ, iar reprezentantul
legal sau ruda cea mai apropiată nu poate fi contactat, datorită
situaţiei de urgenţă.
(2) Atunci când reprezentantul legal sau ruda cea mai
apropiată nu poate fi contactat, medicul, asistentul

210
medical/moaşa pot solicita autorizarea efectuării actului
medical autorităţii tutelare sau pot acţiona fără acordul acesteia
în situaţii de urgenţă, când intervalul de timp până la
exprimarea acordului ar pune în pericol, în mod ireversibil,
sănătatea şi viaţa pacientului.

CAP. 4
Obligativitatea asigurării asistenţei medicale

ART. 652
(1) Medicul, medicul dentist, asistentul medical/moaşa
au obligaţia de a acorda asistenţă medicală/îngrijiri de sănătate
unei persoane doar dacă au acceptat-o în prealabil ca pacient,
criteriile de acceptare urmând a fi stabilite prin normele
metodologice de aplicare a prezentei legi.
(2) Medicul, medicul dentist, asistentul medical/moaşa
nu pot refuza să acorde asistenţă medicală/îngrijiri de sănătate
pe criterii etnice, religioase şi orientare sexuală sau pe alte
criterii de discriminare interzise prin lege.
(3) Medicul, medicul dentist, asistentul medical/moaşa
au obligaţia de a accepta pacientul în situaţii de urgenţă, când
lipsa asistenţei medicale poate pune în pericol, în mod grav şi
ireversibil, sănătatea sau viaţa pacientului.

ART. 653
(1) Atunci când medicul, medicul dentist, asistentul
medical/moaşa au acceptat pacientul, relaţia poate fi întreruptă:
a) odată cu vindecarea bolii;
b) de către pacient;
c) de către medic, în următoarele situaţii:
(i) atunci când pacientul este trimis altui medic,
furnizând toate datele medicale obţinute, care justifică asistenţa
altui medic cu competenţe sporite;

211
 (ii) pacientul manifestă o atitudine ostilă şi/sau
ireverenţioasă faţă de medic.
(2) Medicul va notifica pacientului, în situaţia
prevăzută la alin. (1) lit. c) pct. (ii), dorinţa terminării relaţiei,
înainte cu minimum 5 zile, pentru ca acesta să găsească o
alternativă, doar în măsura în care acest fapt nu pune în pericol
starea sănătăţii pacientului.

ART. 654
(1) Medicul, asistentul medical/moaşa, angajaţi ai unei
instituţii furnizoare de servicii medicale, au obligaţia acordării
asistenţei medicale/îngrijirilor de sănătate pacientului care are
dreptul de a primi îngrijiri medicale/de sănătate în cadrul
instituţiei, potrivit reglementărilor legale.
(2) Medicul poate refuza asigurarea asistenţei medicale
în situaţiile menţionate la art. 653 alin. (1) lit. c).

ART. 655
(1) În acordarea asistenţei medicale/îngrijirilor de
sănătate, personalul medical are obligaţia aplicării standardelor
terapeutice, stabilite prin ghiduri de practică în specialitatea
respectivă, aprobate la nivel naţional, sau, în lipsa acestora,
standardelor recunoscute de comunitatea medicală a
specialităţii respective.
(2) Colegiul Medicilor din România va elabora şi va
supune spre aprobare Ministerului Sănătăţii Publice
standardele terapeutice, stabilite prin ghiduri de practică la
nivel naţional, până la intrarea în vigoare a prezentului titlu.

212
 CAP. 5
Asigurarea obligatorie de răspundere civilă profesională
pentru medici, farmacişti şi alte persoane din domeniul
asistenţei medicale

ART. 656
(1) Personalul medical definit la art. 642 alin. (1) lit. a)
care acordă asistenţă medicală, în sistemul public şi/sau în cel
privat, într-o locaţie cu destinaţie specială pentru asistenţă
medicală, precum şi atunci când aceasta se acordă în afara
acestei locaţii, ca urmare a unei cereri exprese din partea
persoanei sau a persoanelor care necesită această asistenţă ori a
unui terţ care solicită această asistenţă pentru o persoană sau
mai multe persoane care, din motive independente de voinţa
lor, nu pot apela ele însele la această asistenţă, va încheia o
asigurare de malpraxis pentru cazurile de răspundere civilă
profesională pentru prejudicii cauzate prin actul medical.
(2) O copie după asigurare va fi prezentată înainte de
încheierea contractului de muncă, fiind o condiţie obligatorie
pentru angajare.

213
 BIBLIOGRAFIE
1. Beach MC, Meredith LS, Halpern J et al - „Physician
conceptions of responsability to individual patients and
distributive justice in health care”, Ann Fam Med, 2005 Jan-
Feb; 3(1): 53-59
2. Gulbrandsen P, Fugelli P, Sandvick L et al -
„Influence of social problems on management in general
practice: a multipractice questionnaire survey”, BMJ, 1998 Jul
4; 317(7150): 28-32
3. Hofoss D, Falkum E, Aasland OG et al - „Physicians
and the mass media. Opinion of physicians on the coverage of
medicine, health policy and the medical profession by the mass
media.”, Tidsskr Nor Laegeforen, 1996 Jan 20; 116(2): 270-
274
4. Jennings B - „The politics of end-of-life decision-
making: computerised decision-support tools, physicians’
jurisdiction and morality”, Sociol Health Illn, 2006 Apr; 28(3):
350-375
5. Jindal B - „Choice-sensitive health costs”, J La State
Med Soc, 1997 Feb, 149(2): 62-71
6. Lawrence RS - „The physician’s perception of health
care”, J R Soc Med, 1994; 87 Suppl 22: 11-14
7. Lăzărescu D - „Pacientul fumător”, Viaţa Medicală,
2007 martie 23; 12: 5
8. Mallet D, Herbant A, Soyez S et al - „Society,
medicine and caregiver stress”, Presse Med, 2002 Aug 10;
31(26): 1206-1210

214
 9. Murray TH - „Divided loyalties for physicians: social
context and moral problems”, Soc Sci Med, 1986; 23(8): 827-
832
10. Roemer MI - „Medical ethics and education for
social responsability”, Yale J Biol Med, 1980 May-June; 53(3):
251-266
11. Scripcaru G, Ciucă A, Astărăstoae V, Scripcaru C -
Bioetica, ştiinţele vieţii şi drepturile omului. Iaşi: Polirom,
1998
12. Wiesing U, Marckmann G - „Avian influenza: A
possible new human pandemic with old ethical problems”,
World Med J, 2006 March; 52(1): 3-5
13. Williams A - „Health economics: the end of clinical
freedom?”, BMJ, 1988 Nov 5; 297(6654): 1183-1186
14. Williams JR - „Medical Ethics Manual”, The World
Medical Association Inc, 2005, 62-79
15. Working Party of the Royal College of Physicians -
„Doctors in society. Medical professionalism in a changing
world”, Clin Med, 2005 Nov-Dec; 5(6 Suppl 1): S 5-40
16. xxx - Codul de deontologie medicală din 30 martie
2012 al Colegiului Medicilor din România (publicat în
Monitorul Oficial, partea I, nr. 298 din 7 mai 2012)
17. xxx - Codul deontologic al medicului dentist al
Colegiul Medicilor Dentişti din România (publicat în
Monitorul Oficial, partea I, nr. 408 din 18 iunie 2010)
18. xxx - Codul de etică şi deontologie
al asistentului medical generalist, al moaşei şi al asistentului
medical din România - Hotărârea nr. 2 din 9 iulie 2009 a
Ordinului Asistenţilor Medicali Generalişti, Moaşelor şi
Asistenţilor Medicali din România privind adoptarea Codului
de etică şi deontologie al asistentului medical generalist, al
moaşei şi al asistentului medical din România (publicată în
Monitorul Oficial, partea I, nr. 560 din 12 august 2009)
215
 19. xxx - Legea drepturilor pacientului nr.
46/21.01.2003 (publicată în Monitorul Oficial, partea I, nr.
51/29.01.2003)
20. xxx - Legea nr. 95/14.04.2006 privind reforma în
domeniul sănătăţii (publicată în Monitorul Oficial, partea I, nr.
372/28.04.2006)
21. xxx - Legea nr. 53/24.01.2003 – Codul Muncii,
publicată în Monitorul Oficial, partea I, nr. 576/5.07.2003, cu
actualizările sale
22. xxx - Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului României
nr. 144 din 28 octombrie 2008 privind exercitarea profesiei de
asistent medical generalist, a profesiei de moaşă şi a profesiei
de asistent medical, precum şi organizarea şi funcţionarea
Ordinului Asistenţilor Medicali Generalişti, Moaşelor şi
Asistenţilor Medicali din România (publicată în Monitorul
Oficial, partea I,  nr. 785 din 24 noiembrie 2008)
23. xxx - World Medical Association International
Code of Medical Ethics (adoptat de a 3-a Adunare Generală a
World Medical Association, Londra, Anglia, 1949, cu
amendamentele de la Sydney, Australia, 1968,
Veneţia,Italia,1983 şi Pilanesberg, Africa de Sud, 2006) -
retrieved 14.04.2007, http://www.wma.net/e/policy/c8.htm

216