Conţinut

 Importanța contextului social

 Efectele culturii: instrumente de adaptare intelectuală
 Influențe sociale asupra dezvoltării cognitive
 Zona de dezvoltare proximală conform lui Vygotsky
 Zona de dezvoltare proximală și schele
 Un exemplu de zonă de dezvoltare proximală
 Dovezi care dovedesc teoriile lui Vygotsky
 Vygotsky și limbaj
 Critici ale operei lui Vygotsky

Teoria socioculturală a lui Vygotsky Este o teorie emergentă în psihologie care analizează

contribuțiile importante pe care societatea le aduce dezvoltării individuale. Această teorie
evidențiază interacțiunea dintre dezvoltarea oamenilor și cultura în care trăiesc. Aceasta sugerează
că învățarea umană este în mare parte un proces social.
Lev Semyonovich Vygotsky (1896-1934) a fost un psiholog sovietic și fondatorul teoriei dezvoltării
culturale și sociale a oamenilor. Este considerat unul dintre cei mai influenți psihologi din istorie.
Teoriile lui Vygotsky subliniază rolul fundamental al interacțiunii sociale în dezvoltarea cunoașterii,
deoarece el credea cu tărie că comunitatea joacă un rol central în procesul de „a da sens”.
Contrar lui Piaget, care a susținut că dezvoltarea copiilor trebuie să preceadă neapărat învățarea
lor, Vygotsky susține că învățarea este un aspect universal și necesar al procesului de dezvoltare
organizată cultural, în special în ceea ce privește funcția psihologică umană. Cu alte cuvinte,
învățarea socială vine înainte de dezvoltare.
Vygotsky a dezvoltat o abordare socioculturală a creșterii cognitive. Teoriile sale au fost create mai
mult sau mai puțin în același timp cu Jean Piaget, epistemologul elvețian.
Problema lui Vygotsky este că a început să-și elaboreze propriile sale la vârsta de 20 de ani și a
murit la 38 de ani, deci teoriile sale sunt incomplete. De asemenea, unele dintre scrierile sale sunt
încă traduse din rusă.
Potrivit lui Vygotsky, dezvoltarea individuală nu poate fi înțeleasă fără contextul social și cultural în
care este cufundat. Procesele mentale superioare ale individului (gândirea critică, luarea deciziilor,
raționamentul) își au originea în procesele sociale.

Efectele culturii: instrumente de adaptare

intelectuală
La fel ca Piaget, Vygotsky a afirmat că copiii se nasc cu materialele și abilitățile de bază pentru
dezvoltarea intelectuală.
Vygotsky vorbește despre „funcții mentale elementare”: atenție, senzație, percepție și memorie.
Prin interacțiunea cu mediul sociocultural, aceste funcții mentale evoluează către procese și
strategii mentale mai sofisticate și mai eficiente, pe care Vygotsky le numește „funcții mentale
superioare”.
De exemplu, memoria la copiii mici este limitată de factori biologici. Cu toate acestea, cultura
determină tipul de strategie de memorie pe care o dezvoltăm.
În cultura noastră, de obicei, învățăm să luăm notițe pentru a ne ajuta memoria, dar în societățile
pre-literare trebuiau folosite alte strategii, cum ar fi legarea nodurilor într-o frânghie pentru a ne
aminti un anumit număr sau repetarea cu voce tare a ceea ce cineva a vrut să ne amintim.
Vygotsky se referă la instrumente de adaptare intelectuală pentru a descrie strategiile care permit
copiilor să utilizeze funcțiile mentale de bază mai eficient și mai adaptativ, care sunt determinate
cultural.
Acest psiholog credea cu tărie că funcțiile cognitive sunt afectate de credințele, valorile și
instrumentele de adaptare intelectuală ale culturii în care se dezvoltă fiecare persoană. Prin urmare,
aceste instrumente de adaptare variază de la o cultură la alta.

Influențe sociale asupra dezvoltării cognitive

Vygotsky, la fel ca Piaget, credea că copiii mici sunt curioși și sunt implicați activ în propria învățare
și în descoperirea și dezvoltarea de noi modele de înțelegere. Cu toate acestea, Vygotsky a pus mai
mult accent pe contribuțiile sociale la procesul de dezvoltare, în timp ce Piaget a subliniat
descoperirea inițiată chiar de copil.
Potrivit lui Vygotsky, o mare parte din învățarea copiilor are loc prin interacțiunea socială cu un
tutor. Acest tutore este cel care modelează comportamentele copiilor și le dă instrucțiuni verbale.
Acest lucru este cunoscut sub numele de „dialog cooperativ” sau „dialog colaborativ”.
Copilul caută să înțeleagă acțiunile sau instrucțiunile oferite de tutor (de obicei părinții sau
profesorul) și apoi internalizează informațiile, folosindu-le pentru a-și îndruma sau regla propriile
acțiuni.
Luați exemplul unei fete care se confruntă cu primul ei puzzle. Dacă este lăsat singur, copilul va
avea performanțe slabe la îndeplinirea puzzle-ului.
Tatăl ei se așază cu ea și descrie sau demonstrează câteva strategii de bază, cum ar fi găsirea
tuturor pieselor de margine și de colț, și îi oferă fetei câteva piese pentru a le pune laolaltă,
încurajând-o atunci când o face bine.
Pe măsură ce fata devine mai pricepută la completarea unui puzzle, tatăl îi permite să lucreze mai
independent. Potrivit lui Vygotsky, acest tip de interacțiune socială care implică dialog colaborativ
sau cooperativ promovează dezvoltarea cognitivă.

Zona de dezvoltare proximală conform lui

Vygotsky
Un concept important în teoria socioculturală a lui Vygotsky este așa-numita zonă de
dezvoltare proximală, care a fost definită ca:
"Distanța dintre nivelul real de dezvoltare determinat de capacitatea de a rezolva în
mod independent problema și nivelul potențial de dezvoltare determinat prin
rezolvarea unei probleme sub îndrumarea unui adult sau în colaborare cu un alt
partener mai capabil."
Lev Vygotsky vede interacțiunea colegilor ca o modalitate eficientă de a dezvolta
abilități și strategii. Acesta sugerează că profesorii ar trebui să folosească exerciții de
învățare în care copiii mai puțin competenți se dezvoltă cu ajutorul studenților mai
calificați din zona de dezvoltare proximală.
Atunci când un student se află în zona de dezvoltare proximală pentru o anumită
sarcină, dacă este oferită asistența adecvată, copilul va simți impulsul de a realiza
sarcina.

Zona de dezvoltare proximală și schele

Zona de dezvoltare proximală a devenit sinonimă în literatura de specialitate cu
termenul de schelă. Cu toate acestea, este important să știm că Vygotsky nu a folosit
niciodată acest termen în scrierile sale, deoarece a fost introdus de Wood în 1976.
Teoria schelelor Wood afirmă că, într-o interacțiune de tip predare-învățare, acțiunea
profesorului este invers legată de nivelul de competență al cursantului; adică, cu cât
sarcina este mai dificilă pentru cursant, cu atât mai multe acțiuni de care va avea
nevoie de la profesor.
Ajustarea intervențiilor profesorului și a monitorizării la dificultățile cursantului pare
a fi un element decisiv în achiziționarea și construirea cunoștințelor.
Conceptul de schele este o metaforă care se referă la utilizarea schelelor de către
profesor; Pe măsură ce cunoștințele se acumulează și sarcinile pot fi îndeplinite mai
bine, schela este îndepărtată, iar elevul va putea apoi să finalizeze singur sarcina.
Este important de remarcat faptul că termenii „învățare cooperativă”, „schelă” și
„învățare ghidată” sunt folosiți în literatură ca și când ar avea același sens.

Un exemplu de zonă de dezvoltare proximală

Laura a intrat la universitate în acest semestru și a decis să se înscrie la un curs
introductiv de tenis. Clasa sa constă în învățarea și practicarea unei fotografii diferite
în fiecare săptămână.
Săptămânile trec și ea și ceilalți elevi din clasă învață să facă o mână înapoi în mod
corespunzător. În timpul săptămânii în care trebuie să învețe să lovească cu mâna
dreaptă, monitorul își dă seama că Laura este foarte frustrată că toate loviturile ei cu
mâna dreaptă se îndreaptă spre plasă sau se îndepărtează de linia de bază.
Monitorul vă examinează pregătirea și rotirea. Își dă seama că postura lui este
perfectă, se pregătește devreme, își rotește trunchiul în mod corespunzător și lovește
mingea exact la înălțimea corectă.
Cu toate acestea, își dă seama că apucă racheta la fel ca în cazul în care ar fi lovit un
backhand, așa că îi arată cum să-și repoziționeze mâna pentru un forehand adecvat,
subliniind că ar trebui să mențină degetul arătător paralel cu forehand. rachetă.
Monitorul modelează o mișcare bună pentru a-i arăta Laura, apoi o ajută și o ajută să
schimbe modul în care ține racheta. Cu puțină practică, Laura învață cum să o facă
perfect.
În acest caz, Laura s-a aflat în zona de dezvoltare proximală pentru a atinge un succes
direct. Ea făcea bine orice altceva, avea nevoie doar de un pic de sprijin, antrenament
și schele de la cineva care știa mai multe decât ea pentru a o ajuta să o facă bine.
Când a fost acordată o astfel de asistență, el a reușit să-și atingă obiectivul. Dacă li se
oferă sprijinul potrivit la momentul potrivit, restul studenților vor putea, de asemenea,
să îndeplinească sarcini care altfel ar fi prea dificile pentru ei.

Dovezi care dovedesc teoriile lui Vygotsky

Lisa Freund este o psihologă evoluționistă și neurologă cognitivă care a pus la
încercare teoriile lui Vygotsky în 1990. Pentru a face acest lucru, am efectuat un
studiu în care un grup de copii trebuia să decidă ce mobilier ar trebui să plaseze în
anumite zone ale unei case de păpuși.
Unora dintre copii li sa permis să se joace cu mamele lor într-o situație similară
înainte de a încerca singuri sarcina (zona de dezvoltare proximală), în timp ce altora li
sa permis să lucreze singuri de la început.
Acesta din urmă este cunoscut sub numele de „învățare prin descoperire”, un termen
introdus de Piaget pentru a defini ideea că copiii învață mai mult și mai bine
explorând activ și făcând lucrurile pe cont propriu. După prima încercare, ambele
grupuri de copii au făcut o a doua încercare singură.
Freund a constatat că acei copii care au lucrat cu mame lor înainte, adică cei care au
lucrat în zona de dezvoltare proximală, au arătat o îmbunătățire semnificativă atunci
când au comparat prima încercare a sarcinii cu cea de-a doua.
Copiii care lucraseră singuri de la început s-au descurcat mai rău în această sarcină.
Concluzia acestui studiu este că învățarea ghidată în zona de dezvoltare proximală a
dus la o rezoluție mai bună a sarcinilor decât învățarea prin descoperire.

Vygotsky și limbaj
Vygotsky credea că limbajul se dezvoltă din interacțiunile sociale, cu scopul de a
comunica. El a văzut limbajul ca fiind cel mai bun instrument al ființelor umane, un
mod de a comunica cu lumea exterioară.Potrivit lui Vygotsky, limbajul are două roluri
critice în dezvoltarea cognitivă:
1. Este mijlocul principal prin care adulții transmit informații copiilor.
2. Limbajul în sine devine un instrument de adaptare intelectuală foarte puternic.

Vygotsky diferențiază trei forme de limbaj:

 Discurs social, care este comunicarea externă utilizată pentru a vorbi cu ceilalți (tipică la
vârsta de doi ani).
 Discurs privat (tipic la vârsta de trei ani), care se autodirecționează și are o funcție
intelectuală.
 Vorbire interioară, care este vorbire privată mai puțin audibilă și are o funcție de autoreglare
(tipică la vârsta de șapte ani).

Pentru Vygotsky, gândirea și limbajul sunt două sisteme inițial separate de la

începutul vieții, apărând pentru a se uni în jurul vârstei de trei ani.
În acest moment, vorbirea și gândirea devin interdependente: gândirea devine verbală
și vorbirea devine reprezentativă. Când se întâmplă acest lucru, monologurile copiilor
sunt interiorizate pentru a deveni vorbire internă. Interiorizarea limbajului este
importantă, deoarece duce la dezvoltarea cognitivă.
Vygotsky a fost primul psiholog care a documentat importanța vorbirii private,
considerându-l ca fiind punctul de tranziție între vorbirea socială și vorbirea
interioară, momentul în dezvoltare când limbajul și gândirea se reunesc pentru a
constitui gândirea verbală.
În acest fel, vorbirea privată, din punctul de vedere al lui Vygotsky, este cea mai
timpurie manifestare a vorbirii interioare. Fără îndoială, vorbirea privată este mai
asemănătoare (în forma și funcția sa) cu vorbirea internă decât vorbirea socială.

Critici ale operei lui Vygotsky

Opera lui Vygotsky nu a primit același nivel de control intens pe care l-a primit
Piaget, în parte datorită cantității enorme de timp care trebuie petrecut traducând
opera sa din limba rusă.
La fel, perspectiva socioculturală a acestui psiholog rus nu oferă atâtea ipoteze
specifice care pot fi testate precum teoriile lui Piaget, ceea ce face dificilă respingerea
lor.
Poate că principalele critici ale operei lui Vygotsky au legătură cu presupunerea că
teoriile sale sunt relevante în toate culturile. Schela nu poate fi utilizată în același mod
în toate culturile sau poate să nu fie la fel de utilă în toate culturile.
Constructivistii precum Skemp (1976) si Denvir (1985) sustin de asemenea utilizarea
grupului de colegi pentru predare. Profesorii din scoala secundara pot considera
utilizarea acestei strategii intr-un moment cind trebuie sa faca fata instruirii unor elevi
de abilitati diferite. Clasa poate fi impartita in grupuri mici cu abilitati mixte, elevii mai
abili substituindu-si rolul de profesori.

Articolul Anterior
Pentru ce este bun un sondaj? 5 utilizări
comune
Următorul Articol