PARTEA A 11-A SISTEMATICA PLANTELOR

CAPITOLUL V NOȚIUNI INTRODUCTIVE

Botanica sistematici (taxonomia) are ca obiect delimitarea și descrierea

speciilor de plante, pe baza asemănărilor și înrudirii dintre ele, precum și
clasificarea lor într-un sistem natural, filogenetic, care să oglindească trecerea
progresivă de la formele simple, primitive, la cele complexe, evoluate.
Deși este una dintre cele mai vechi ramuri ale biologiei, sistematica rămâne
mereu actuală prin problematică și orientare, precum și prin permanenta reînnoire a
metodologiei de cercetare. Alături de fiziologie, biochimie, genetică, ecologie etc.,
ea se dezvoltă în prezent și are un aport deosebit în modernizarea și înnoirea
concepțiilor biologice. Sistematicienii încă mai descoperă taxoni noi, pe care îi
descriu și, pe această bază, îi încadrează apoi în sistemul natural de clasificare.

5.1 UNITĂȚI TAXONOMICE, NOMENCLATURĂ

Specia, unitatea biologică și taxonomică fundamentală, este, în accepțiune

mai restrânsă („conceptul speciei izolate” - TEMPLETON, 1989, „conceptul speciei
biologice” - MAYR, 1963, din DANCIU, PARASCAN și GUREAN (colab.), 2002)
constituită dintr-o grupare de indivizi interfecunzi, asemănători prin caracterele lor
morfologice și însușirile fiziologice, cu aceeași ereditate, același mod de viață și un
areal determinat. Speciile actuale reprezintă vârfuri de ramuri ale arborelui
filogenetic al lumii vii, interconectate prin ascendența comună.
Pentru denumirea științifică a speciei se folosește nomenclatura binară,
introdusă de LINNË (1753), fiecare specie purtând deci un nume format din doi
termeni, scriși în grafie latină și adoptați în toate lucrările botanice: primul indică
denumirea genului căruia îi aparține specia, iar cel de-al doilea este epitetul specific.
Astfel, fagul este denumit Fagus sylvatica, iar fagul caucazian Fagus orientalis. In
lucrările cu caracter științific, în mod obligatoriu, denumirea speciei include și
numele autorului care a descris-o cel dintâi în mod corect, fie prescurtat (Fagus
sylvatica L.- prescurtare de la Linnë), fie în întregime (Fagus orientalis Lipsky).
Întrucât indivizii unei specii nu sunt perfect identici, prezentând variații
morfostructurale, au fost delimitate, ca unități infraspecifice, subspecia și rasa
ecologică.
Subspecia (rasa geografică) include toate populațiile dintr-o anumită parte a
arealului, individualizate prin anumite caractere morfologice mai slab conturate,
fără a atinge sau depăși limitele speciei. Uneori sunt distinse și subdiviziuni ale
subspeciei — varietăți.
Rasa ecologică (ecotipul) este o grupare de populații locale diferențiate prin
însușiri ecologice și fiziologice de alte rase ecologice cu care poate coexista în
același areal.

70
 Unitățile taxonomice superioare speciei, delimitate pe baza gradului de
discontinuitate dintre grupele componente de taxoni, sunt genul, familia, ordinul,
subclasa, clasa și încrengătura. În anumite situații, pe scară mai restrânsă, sunt
utilizate subgenul, subfamilia și supraordinul.
Genul poate include o singură specie — gen monotipic (de exemplu genul
Ginkgo cu specia G. biloba), sau mai multe specii înrudite — gen politipic (genul
Quercus cu speciile Q. robur, Q. petraea, Q. cerris, Q. frainetto, Q. pubescens ș.a.).
Denumirea științifică a fiecăreia dintre unitățile taxonomice superioare genului
prezintă o terminație (sufix) care o evidențiază:

> familia, sufixul , aceae”, care se adaugă rădăcinii denumirii unuia dintre
genurile înrudite pe care le include (spre exemplu, genul Fagus, fam.
Fagaceae) ordinul — „ales ”, poate cuprinde o singură familie sau mai
multe apropiate, iar denumirea i se formează în mod analog (fam.
Fagaceae și fam. Betulaceae fac parte din ord. Fagales) subclasa —
„idae” (spre exemplu subcl. Magnoliidae sau Ranunculidae) clasa —
„atae” (cl. Magnoliatae) ori — ,.phyceae' la alge (cl. Chlorophyceae) sau
— „mycetes ” la ciuperci (cl. Ascomycetes) încrengătura (filumul)
prezintă terminația caracteristică — „phyta ” (spre exemplu, încrengătura
Gymnospermatophyta).

Una dintre sarcinile importante ale taxonomiei este aceea de a grupa

(clasifica) speciile de plante în taxoni supraspecifici de diferite grade, în cadrul unui
sistem cuprinzător, pe baza înrudirii reale dintre ele și a legăturilor filogenetice.
Dacă inițial au fost elaborate sisteme artificiale de clasificare, remarcabil
fiind cel conceput de LINNË („Sistema naturae”-1735; „Species plantarum”-1753),
care, cu toate deficiențele, a ușurat mult studiul plantelor, prin simplitatea sa și
folosirea nomenclaturii binare, ulterior, pe baza descoperirilor și progreselor
înregistrate în diferite domenii ale biologiei (și nu numai), cum sunt embriologia,
biochimia dar mai ales genetica, precum și prin aportul unui număr însemnat de
sistematicieni, s-a perfecționat sistemul natural de clasificare a plantelor.
Dintre biologii români, contribuții taxonomice valoroase au adus D.
GRECESCU, D. BRÂNDZĂ, AL. BORZA, 1. PRODAN, M. GUȘULEAC, E.
NYARADY, AL. BELDIE, 1. MORARIU etc.
Regnul vegetal, corespunzător celor două tipuri structurale de celule (cap. I —
paragraful 1.1), cuprinde două mari grupe de plante: Procariota și Eucariota.
Deși între aceste două tipuri de organizare există, așa cum s-a mai menționat,
o pronunțată discontinuitate evolutivă, pot fi evidențiate și caracteristici comune,
ceea ce a condus la ipoteza că ele s-au separat într-un anumit moment al evoluției
prin mecanisme încă neelucidate pe deplin iar la perfecționarea celulei eucariote se
pare că au avut un rol important unele evenimente endosimbiotice.

71
 CAPITOLUL V PROCARIOTA

încrengătura BACTERIOPHYTA (bacterii)

Bacteriile sunt organisme unicelulare, fără nucleu individualizat, care trăiesc

solitar sau grupate în colonii, majoritar heterotrofe (saprofite sau parazite), cu
dimensiuni mici (0,5 + 10 Pm) și forme diverse (fig. 5.1).
Celula bacteriană este formată din perete celular și protoplast. Peretele celular
este alcătuit dintr-o singură macromoleculă uriașă a peptidoglucanului mureină, în
cazul bacteriilor gram-pozitive (rețin în perete colorantul violet de gențiana când
sunt supuse colorației Gram),căreia, la bacteriile gram-negative (nu rețin în perete
violetul de gențiana și, supuse tratamentului Gram, rămân de culoare roșie) i se
poate adăuga un strat adițional de lipopolizaharide.
La unele bacterii protoplastul generează la exterior un înveliș gelatinos din
polizaharide și polipeptide ce constituie capsula.
Protoplastul este constituit din citoplasmă
și un nucleoid reprezentat printr-o
macromoleculă circulară de ADN dublu catenar,
lipsit de înveliș nuclear (fig. 5.2). Citoplasma
este delimitată de plasmalemă și include
ribozomi (mai mici decât la eucariote) și
mezozomi - sistem membranos intracelular
rezultat prin invaginări ale membranei
plasmatice ce servesc ca suprafețe de dispunere
a enzimelor, separând astfel diferite funcții
enzimatice ale celulei. Unele porțiuni ale
sistemului mezozomic de membrane sunt
analoage tilacoidelor plastidiale ale eucariotelor
întrucât poartă pigmenți asimilatori
(bacterioclorofilă și carotenoizi), constituind
aparatul plastidial. Celula bacteriană include de
asemenea vacuole și diverse incluziuni.
Ca structuri extraparietale unele genuri de bacterii prezintă flageli (cili) cu
Fig. 5.I — Tipuri de bacterii:
a — coci; b — diplococi; c —
tetracoci; d — streptococi; e — locomoție și pili, cu rol în fixarea de substrat și
stafilococi; schimbul de material genetic prin conjugare.
funcție de

72
 f— sarcina; g — bacili; h — diplobacili; i
— bacterii filamentoase; I — vibrioni; m —
spirili
(după GHENKEL, 1950) f
Fig. 5.2 — Structura unei celule bacteriene
c — capsulă; p. c — perete celular; m. p —
membrană plasmatică; f— flagel; m —
mezozom; p — corpusculi polifosfatici; p. g
— picături de grăsime; r — ribozomi; n —
nucleoid
(după STRASBURGER, 1983)
Înmulțirea bacteriilor se face în
principal prin bipartiție (despicare în două celule fiice).
La unele bacterii au fost puse în evidență fenomene de parasexualitate
schimburi de material genetic între celule, realizate prin conjugare, transducție
mijlocită de bacteriofagi sau prin transformare.
In condiții nefavorabile, unele specii sporulează, formând endospori cu mare
capacitate de supraviețuire (pot germina după decenii sau chiar secole).
În raport cu activitatea metabolică și particularitățile biochimice se disting două
grupe mari de bacterii: Archaebacteria și Eubacteria.

> Archaebacteria
Se întâlnesc preponderent în locuri ce amintesc de habitatele fazelor timpurii
ale evoluției scoartei terestre și se caracterizează prin pereți celulari fără mureină,
anumite secvențe de baze azotate în ARN, membrane plasmatice cu compoziții
lipidice specifice, lipsa recombinării genetice ș.a.
Din acest grup fac parte:
• bacteriile metanogenice, răspândite în adâncurile oceanelor, în mlaștini sau în
traiectul digestiv al rumegătoarelor,
• bacteriile halofile (de exemplu Halobacterium halobium), fototrofe, prezente în
stațiuni cu exces de săruri, și
• bacteriile termofile, din izvoarele minerale cu temperaturi de 70 + 1050 C.
Eubacteria
Sunt cele mai numeroase și foarte diverse sub raportul nutriției, majoritatea nu prezintă
pigmenți asimilatori, fiind deci heterotrofe, saprofite sau parazite.
Saprofitismul la eubacterii îmbracă forme variate:
• bacterii de fermentație (Acetobacter aceti, Bacillus amylobacter), care
elaborează enzime cu ajutorul cărora descompun materia organică
• bacterii de putrefacție (Bacillus putrificus), transformă substanțele proteice în
C02 și amoniac

73
 • bacterii cromogene, secretă și elimină anumite substante colorate sau pigmenți
(Micrococcus prodigiosus-colorează laptele și pâinea în roșu)
• bacterii fotogene (Micrococcus phosphoreus), ce produc prin activitatea lor
lumină
Bacteriile parazite se dezvoltă în organisme vii și provoacă boli (bacterioze),
care la plantele lemnoase se manifestă sub forma unor cancere (Pseudomonas
savastanoi), putregaiuri, necroze etc.
Bacteriile autotrofe pot fi:
• chimiotrofe, își produc energia necesară sintezelor proprii prin reacții de
oxidare — bacterii nitrificante, sulfuroase, feruginoase etc.
• fototrofe, prezintă pigmenți asimilatori și folosesc energia solară pentru sinteza
substanțelor organice (Thyocistis, Cromatium etc.)
Există și bacterii simbiotice - formează nodozități pe rădăcinile diferitelor specii
și au capacitatea de a fixa azotul liber atmosferic (Rhizobium, Frankia etc.)
Inrudite îndeaproape cu bacteriile sunt cianobacteriile (alge albastre-verzi),
care aparțin încrengăturii Cyanophyta. Acestea sunt asemănătoare bacteriilor
(îndeosebi celor Gram-negative) prin organizarea celulară de tip procariot și
structura peretelui celular. Se individualizează însă prin tipul de ARN—ribozomal
(ARNO, prezența clorofilei a ca pigment asimilator și nu a bacterioclorofilei ca la
bacteriile autotrofe, eliberarea de 02 în fotosinteză (și nu HS) și dimensiunile mai
mari ale celulelor. Alături de clorofilă, cianobacteriile conțin pigmenți ficobilini
(ficocianina - de culoare albastră și ficoeritrina - de culoare roșie), localizați în
ficobilizomi, uniform distribuiți în protoplasma periferică.

CAPITOLUL VI EUCARIOTA

Încrengătura CHLOROPHYTA (alge verzi)

Sunt plante unicelulare solitare sau grupate în colonii, mobile (spre exemplu,
Chlamydomonas) sau imobile (ca Spirogyra). Formele mai evoluate sunt
pluricelulare (filamentoase, lamelare, simple sau ramificate). Sunt răspândite într-o
diversitate de habitate: ape dulci și marine, pe trunchiurile arborilor, pe sol, în
asociații simbiotice (ca lichenii), pe suprafața zăpezii etc.
Celula algelor verzi prezintă un perete din celuloză, impregnat cu
hemiceluloze, substanțe pectice și amiloide ce pot deveni de consistență
mucilaginoasă. In citoplasma celulei lor se găsesc unul sau mai mulți nuclei, vacuole
și cloroplaste (cromatofori) de dimensiuni și forme diverse (disc, panglică, stea etc.),
având culoare verde datorită prezenței clorofilei a și b, alături de carotină, xantofilă
și uneori fitocrom. Produsul de asimilație este amidonul care se adună în jurul
pirenoizilor din cloroplaste.

74
 Prin structura celulară, felul pigmenților asimilatori și prezența fitocromului,
prin produsul de rezervă — amidonul și prin sinteza unor substanțe asemănătoare
ligninei, algele verzi sunt considerate drept grup de origine a plantelor superioare.
Chlamydomonas este un gen de alge verzi unicelulare, mobile, solitare,
întâlnit în ape dulci, unde participă la formarea planctonului.
În organizarea celulei se disting doi flageli egali, care asigură o mișcare rapidă
și organite ale protoplastului ca nucleu, cromatofori, dictiozomi, mitocondrii etc.
(fig. 6.1). Se înmulțesc prin gameți identici morfologic (izogamie). La germinarea
zigotului are loc meioza cu formarea a patru indivizi haploizi. Înmulțirea asexuată
se face prin zoospori, de asemenea biflagelați.
Genul Spirogvra (fig. 6.2) include un număr mare de specii numite popular
mătasea broaștei, ce trăiesc mai ales în ape dulci stătătoare. Cromatoforii lor au
formă de panglică și sunt dispuși în spirală. Sunt alge verzi coloniale, coloniile de
indivizi fiind neramificate și nefixate de substrat. Se înmulțesc prin fragmentarea
filamentelor, prin diviziunea celulelor și sexuat prin conjugare.
n (după ABBOYES și colab., 1963)

st

ch

Fig. 6.2 —Spirogyra sp.: A — celulă

mărită; B — conjugare; ch cromatofor; p —
pirenoid; k — nucleu; z — zigot
PY (după SCHENK, din STRASBURGER, 1991)

Pentru conjugare, celulele de

Fig. 6.I — Chlamidomonas n — filamente vecine, care trebuie să fie de
nucleu; c — centrosom; b — polaritate (sex) diferită, trimit prelungiri
blefaroplast; m — mitocondrie; f— care la punctul lor de contact își resorb
flagel; p — cromatofor; py — pirenoid;
peretele și formează un canal de legătură.
am — amidon; st — stigma; d —
dictiozom; v — vacuole; v. p — vacuolă Prin acesta, conținutul uneia din celule
pulsatilă (devenită gamet mascul) trece în cealaltă
(devenită gamet femel), fuzionând. Zigotul rezultat se învelește cu un perete gros
și apoi cade la fundul apei unde iernează. La germinarea zigotului are loc meioza,
planta fiind, la fel cu Chlamydomonas, haplobiontă.

75
 Încrengătura MYCOPHYTA (ciuperci, fungi)

Cuprinde organisme heterotrofe, saprofite și parazite, adaptate mediului terestru,

mai puține mediului acvatic.
Sunt plante cu structură diversă (fig. 6.3). Pot fi unicelulare, unele lipsite
chiar de perete celular (de tip gimnoplast), iar altele, mai evoluate, au corpul
reprezentat prin filamente neseptate în celule,
pline cu citoplasmă și prevăzute cu numeroși
nuclei.

Fig. 6.3 — Tipuri morfologice de corp vegetativ

(tal) la ciuperci
I — gimnoplast; 2 — sifonoplast; 3 — hifă de miceliu
4 primar; 4 — hifă de miceliu secundar; n — nucleu
(din HODI$AN și POP, 1976)
Aceste filamente, ca niște tuburi microscopice lungi, reprezintă un tip de organizare
denumit sifonoplast polienergidic, întâlnit mai ales la ciupercile din grupul
mucegaiurilor, ca Mucor mucedo. La ciupercile superioare corpul este constituit
din filamente simple sau ramificate formate din celule puse cap la cap, prin urmare
filamente septate, ce poartă numele de hife, a căror totalitate reprezintă miceliul
ciupercii.
Celula ciupercilor prezintă mai adesea un perete celular care are în
compoziția sa chitină (la unele grupuri sistematice, celuloză), glucani ș.a.
Protoplastul conține citoplasmă cu unul sau mai mulți nuclei mici, cu 2 — 4
cromozomi. Ciupercile superioare au în mod obișnuit miceliu primar (din hife cu
celule uninucleate) și miceliu secundar (din hife ale căror celule prezintă câte doi
nuclei).
În condiții nefavorabile, unele ciuperci își pot constitui formațiuni speciale
de rezistență, cum sunt stromele (hife strâns împletite bogate în substanțe de
rezervă), sau rizomorfele (asemănătoare precedentelor, dar cu aspect de rădăcini)
etc.
Nutriția ciupercilor este heterotrofă, unele specii sunt parazite, iar altele se
nutresc cu materie organică moartă (în descompunere), fiind deci saprofite.
Produșii de rezervă sunt mai adesea glicogenul și unele lipide.
Înmulțirea ciupercilor se face pe cale asexuată și sexuată.
Asexuat se înmulțesc prin fragmente de miceliu, prin înmugurire (ca la
ciupercile din grupul drojdiilor, spre exemplu Saccharomyces) și prin spori (spori
externi — conidii - formați la extremitatea unor hife simple sau ramificate numite
conidiofori sau spori interni formați în sporangi sau în cavități cum sunt picnidiile).
Sporii pot fi imobili (aplanospori), dar la unele ciuperci care au nevoie de apă
pentru înmulțire, sporii sunt mobili (zoospori).

76
 Sexuat se înmulțesc prin gametogamie (unirea gameților), gametangiogamie
(unirea gametangiilor, adică a structurilor producătoare de gameți, înainte ca aceștia
să se formeze) sau somatogamie (unirea a două celule vegetative - somatice - de
polaritate diferită, de exemplu la ciupercile cu pălărie din grupul bazidiomicetelor,
cum sunt ghebele — Armillaria sp. (fig. 6.4).
La ciupercile inferioare fecundația are loc
întro perioadă relativ scurtă, unirea protoplasmelor
(plasmogamia) fiind urmată foarte curând de unirea
nucleilor (cariogamia). În schimb, la cele evoluate,
între plasmogamie și cariogamie se interpune faza
cu câte doi nuclei în celulă (faza binucleată,
dicariofaza), în care cei doi nuclei se divid
cariocinetic simultan, formându-se filamente (hife)
cu celule binucleate, ce constituie miceliul
secundar. Cariogamia încheie procesul de
fecundație și are loc în așa-numita zonă fertilă, unde
celula diploidă (2n), rezultată după cariogamie, se va diviza curând meiotic,
cu formare de spori (în cazul ciupercilor Fig. 6.4 -Armillaria sp.
ascomicete, aparținând clasei Ascomycetes, numiți
ascospori, formați în ască — fig. 6.5). Ascosporii sunt de polaritate diferită (unii +
și alții -) și produc prin germinare micelii primare (+ și -) purtătoare de gametangi
(„+" gametangi femeli = ascogoane și „-” gametangi masculi — anteridii), după
care urmează gametangiogamia numită la ascomicete ascogamie (spre exemplu, la
ascomiceta numită urechiușa babei — Peziza coccinea — fig. 6.5) și apoi ciclul se
reia.

77
 cogene

Fig. 6.5 — Ciclul de dezvoltare Ia ciuperca ascomicetă Peziza sp. (după

RAVEN și colab., 1992)

Ascele se grupează într-un

strat fertil ce constituie himeniul;
printre asce se află și filamente
sterile, din hife haploide ale
miceliului primar, numite parafize.
Himeniul cu asce este protejat de un
înveliș din hife sterile care formează
un corp de fructificație sau
ascofruct.
La ascomicete se deosebesc Fig. 6.6 Tipuri de ascofructe
următoarele tipuri de ascofructe: > - A - cleistoteciu; B - periteciu; C - apoteciu
as - asce; pa - parafize
cleistotecii, formațiuni închise,
eliberarea ascelor se realizează prin ruperea
pereților corpului de fructificație
> -peritecii, cu formă de butelie, eliberarea ascelor se face printr-un orificiu terminal
> -apotecii, larg deschise, în formă de disc sau cupă
încrengătura LICHENOPHYTA (licheni)

78
 Sunt unități simbiotice constituite din conviețuirea unei alge verzi sau albastre
— verzi (cianobacterie) cu o ciupercă, mai adesea ascomicetă. Asemenea asocieri
permanente, bine sudate și stabile, sunt denumite cu ajutorul nomenclaturii binare,
analog celorlalte specii, întrucât prezintă caractere morfologice și anatomice de
identificare.
Sub aspect morfologic, corpul lor se poate prezenta ca o crustă puternic
aderentă de substrat (spre exemplu, la lichenul galben — Xanthoria parietina —
fig.6.7), ca o frunză în cazul lichenilor foliacei (de exemplu, Lobaria pulmonaria —
fig. 6.8) ce sunt prinși de substrat prin structuri asemănătoare rădăcinilor, numite
rhizine, sau ca o tufă la lichenii fruticuloși, cum este și mătreața bradului — Usnea

barbata. Uneori talul este reprezentat prin scvame, dintre care se ridică pediceli talini
Fig. 6.7 Lichenul galben(Xanthoria parietina)
Fig. 6.8 Lobaria pulmonaria
(original) podeții, ca la speciile genului Cladonia— fig. 6.9,

Fig. 6.9 Cladonia sp. cum este, de pildă, Cladonia pyxidata).

(original) Sub raport anatomic, unii licheni constau dintr-
(
o împletire laxă de hife, în cuprinsul căreia celulele
original) numiți algei, numite gonidii, sunt dispuse uniform (tal
79
homeomer), în medular constă din hife lax împletite (fig. 6.10),
timp ce la alții se ambele protejate de cortex (superior și inferior).
pot distinge În conviețuire, alga este partenerul autotrof,
straturi responsabil de realizarea fotosintezei, iar ciuperca,
diferențiate (tal partenerul heterotrof, adăpostește gonidiile și, cu
heteromer), și ajutorul rhizinelor, furnizează apa cu săruri minerale,
anume: stratul unele enzime și vitamine. Dacă partenerul autotrof
gonidial este cel este o cianobacterie, aceasta poate realiza și fixarea
cu alge, stratul azotului liber molecular (N2).
Astfel constituiți, lichenii sunt capabili să populeze stațiuni dintre cele mai
austere (tundră arctică, deșerturi, stânci etc.), adesea fiind pionierii care declanșează
procesele de pedogeneză și creează astfel condiții pentru instalarea ulterioară a unor
comunități de viață mai complexe. Adaptarea
lichenilor la condiții extreme de viață este în
legătură cu marea lor toleranță la deshidratare: la
un conținut redus de apă (2+10%), atât
temperaturile ridicate, cât și cele foarte scăzute
pot fi suportate mai ușor. Întrucât nu realizează
excreția substanțelor minerale absorbite din
mediu, lichenii sunt foarte sensibili la compușii
toxici, care, între altele, provoacă degradarea
clorofilei. Pe aceasta se bazează utilizarea lor ca
indicatori ai poluării mediului cu diferite
substanțe chimice sau radioactive.
Înmulțirea pe cale vegetativă a lichenilor se

Fig. 6.10 — Secțiune transversală

soredii (formațiuni din câteva celule de algă
printr-un lichen cu tal heteromer: cs
înconjurate de hife, constituite în structuri
și ci — cortex superior și inferior; g
superficiale, ca niște cuibușoare, numite soralii)
— strat gonidial; m — strat medular
(după SACHS, 1874, modificat) sau prin izidii (excrescențe columnare din gonidii
și înconjurate de cortex). Sexuat se înmulțește
face prin fragmente din corpul lor (tal), prin

hife, numai ciuperca, prin ascospori formați în

asce. La germinarea ascosporilor, constituirea unui nou lichen are loc numai dacă
hifele întâlnesc alga parteneră.

80
 În clasa ASCOLICHENES (licheni cu ciupercă simbiontă ascomicetă) se
disting două ordine: Pyrenolichenes (cu corpi de fructificație peritecii) și
Discolichenes (cu corpi de fructificație apotecii). Acestuia din urmă îi aparțin unii
licheni foarte răspândiți la noi (Xanthoria parietina, Lobaria pulmonaria, Peltigera
canina, specii aparținând genurilor Parmelia, Cladonia, Cetraria, Usnea etc. (fig. 6.
I Iși 6.12).
Prin păduri se întâlnesc licheni corticoli (pe scoarța arborilor), tericoli (pe sol),
saxicoli (pe stânci), etc.

Fig. 6. I I— Licheni. A — Cladonia rangiferina; B — Cladonia pyxidata; C - Parmelia acetabulum ; D —

Thamnolia vermicularis; E — Graphis stricta; F - Usneaflorida (din STRASBURGER, 1991)

Fig. Peltigera sp.

(original)

Încrengătura BRYOPHYTA (mușchi)

Sunt plante talofite evoluate, autotrofe, cu corpul vegetativ (care aparține

gametofitului - generația haploidă) fie taloidic (din lame foliacee) la cele primitive

81
 superioare), alcătuit din tulpiniță cu
frunzișoare și rizoizi (formațiuni
pluricelulare asemănătoare unor
rădăcinițe) la cele superioare, cum sunt
mușchii frunzoși.
Înmulțirea mușchilor are loc
vegetativ, prin propagule (mici
corpuscule asemănătoare unor bulbile,
formate pe gametofit) și sexuat, cu
ajutorul anteridiilor și arhegoanelor,
dispuse fie pe același individ (mușchi
monoici) fie pe indivizi diferiți
(mușchi dioici), în cadrul unui ciclu
biologic (ciclu de dezvoltarea) dominat
de generația gametofitică (n) (fig.
Fig. 6.13 — Ciclul de dezvoltare (ciclul 6.13). Aceasta începe cu sporii
de viață) Ia mușchiul de pământ (rezultați prin diviziune reducțională,
(Polytrichum commune) (din meioză, deci haploizi) care, în condiții
MORARIU și TODOR, 1972) favorabile,
(mușchii hepatici), fie cormoidic
(asemănător cormului de la plantele
germinează generând protonema (un filament verde pluricelular și ramificat,
asemănător algelor verzi filamentoase). Pe protonemă cresc, din formațiuni
asemănătoare unor mugurași, corpuri vegetative (mușchii propriu—ziși) cu
gametangi (anteridii și arhegoane) pluricelulari.

82
 În anteridii se formează gameții masculi - anterozoizi
biciliați care, înnotând prin picături de apă, ajung la
gametul femel — oosfera, din arhegon. În urma fecundației
ia naștere zigotul, diploid, generator al sporofitului (2n),
care nu se desprinde de gametofit, și este reprezentat prin
sporogon, constituit din capsulă, setă și respectiv haustor,
prin intermediul căruia acesta își extrage substanțe nutritive
sintetizate de gametofit (fig. 6.14). Capsula este, la rândul
său, alcătuită din apofiză, prin intermediul căreia se prinde
de setă, în urna capsulei vor lua naștere prin meioză sporii
(briosporii), iar în partea superioară prezintă un căpăcel
(opercul), caduc la maturitatea sporilor. La numeroase
specii de mușchi capsula este acoperită de un înveliș —
caliptra.
Fig. 6.14 — Organizarea mușchiului frunzos Polytrichum commune: 1
— exemplare mascule; 2 — exemplare purtătoare de sporogon; 3 —
capsulă cu caliptră; 4 — capsulă fără caliptră; 5 — capsulă după
căderea operculului; 6 — capsulă secționată transversal; 7 — anteridii
protejate de frunzișoare la vârful unei tulpinițe mascule; 8 —
arhegoane (a) protejate de frunzișoare (b) la vârful unei tulpinițe femele
(din SCHWARZ, 1892)

În raport cu alcătuirea și gradul de dezvoltare a gametofitului și sporofitului

mușchii se grupează în trei clase: Anthocerotae (include puține genuri, ca de
exemplu Anthoceros, cu organizare apropiată de cea a algelor verzi), Marchantiatae
(Hepaticatae) și Bryatae.

CLASA MARCHANTIATAE (HEPATICATAE) (mușchi hepatici)

Reunește mușchi cu organizare mai primitivă, majoritatea cu gametofit

taloidic, lamelar, cum este fierea pământului (Marchantia polymorpha) din ordinul
Marchantiales. Intre
reprezentanții cu
gametofit cormoidic se
numără specia dioică
Plagiochila asplenioides
(ord. Jungermaniales)
(fig. 6. 15), caracterizată
prin tulpinițe
ascendente, cu
frunzișoare alterne,
decurente, întâlnită prin
păduri umbrite din chei,
83
făgete, pe stânci sau pe sol. Sporogonul, dispus apical pe axa principală sau pe
ramuri laterale, se formează foarte rar.
Fig. 6.15 Plagiochila asplenioides
A. -din PARASCAN, DANCIU și GUREAN, 1998; B - original

CLASA BRYATAE (mușchi frunzoși)

Mușchii acestei clase se disting prin gametofitul cormoidic, diferențiat în

tulpinite verticale, frunzișoare așezate adesea spiralat și rizoizi, iar sporogonul se
caracterizează prin prezența constantă a operculului capsulei și, frecvent, a
caliptrei.

Sphagnales. Cuprinde o singură familie și un

singur gen (Sphagnum — fig.6.15) ce reunește numeroase specii oligotrofe, lipsite
de rizoizi, în frunze cu celule specializate pentru absorbția și acumularea apei
(hialociste). Prin turbăriile din țara noastră vegetează Spagnum acutifolium, iar în
pinetele, aninișurile și sălFig. 6.15 Sphagnum sp.: cetele din marginea ti2-mușchi
cu sporogon; 3 — sporogon mărit noavelor, precum și prin (din DANCIU.
PARASCAN si (colab.i. 199Ri rogozuri și trestiișuri, S. squarrosum,
caracterizat prin frunzișoare îndepărtate de ax și orientate în diferite direcții
(scvaroase).
Ord. Bryales. Este bogat în specii, unele indicând condiții determinate sub
raportul umidității, luminii, căl-durii și solului, iar altele cu un spectru ecologic mai
larg. În preajma izvoarelor, pâraielor, prin zăvoaie de anin dar și în locuri mai
umede din păduri de fag sau amestecuri, se găsește Mnium undulatum (fig. 6.16)
iar prin făgete, plantații de pin, stejerete, pe sol sau pe pe soarta arborilor apare
Dicranum scoparium. Pe soluri revene, moderat acide pot fi întâlniți
Rhytidiadelphus triqueter (fig. 6.16), Hylocomium proliferum (6.16) și
Eurhynchium striatum.

84
Fig. 6.17 Mnium undulatum (A) Rhytidiadelphus triqueter (B) și Hylocomium proliferum (C)
(original)

85
 Ord. Polytrichales. Include numeroase
specii ce vegetează prin locuri mlăștinoase cu
aciditate ridicată (Polytrichum commune), prin
păduri acidifile de cvercinee (P. juniperinum)
sau de fag (P. formosum — fig. 6.18).

încrengătura PTERIDOPHYTA (ferigi)

Ferigile sunt plante vasculare (cu vase

lemnoase, preponderent traheide de tip
scalariform, și vase liberiene), ierboase (la
tropice și lemnoase arborescente), cu sporofitul
dezvoltat și reprezentat prin feriga propriu-zisă
cu organizare de tip corm (prezintă rădăcină,
absentă doar la ferigile primitive, tulpină și
frunze). Gametofitul lor este Fig. 6.18 Polytricumformosum redus la o
formațiune frecvent lamelară, nevas(original) cularizată, autotrofă sau
heterotrofă, întotdeauna independentă față de sporofit, numită protal.
Frunzele, de dimensiuni mici (microfile) sau mari (macrofile) sunt variabile
ca formă și pot avea rol numai în nutriție (trofofile), numai în înmulțire (sporofile)
sau pot îndeplini ambele funcții (trofosporofile).
Inmulțirea se poate realiza vegetativ prin tulpini subterane, mai ales prin
rizomi, și sexuat în cadrul unui ciclu biologic (fig. 6.18) în care predomină
sporofitul. inițiat de zigotul rezultat prin fecundație, ce germinează și constituie un
embrion, care, prin dezvoltare, devine plantulă ce înrădăcinează și câștigă
independență față de protal. Pe feriga matură se diferențiază sporangi pluricelulari,
de obicei grupați în formațiuni numite sori, adesea protejate de un înveliș
membranos, induziu. Din țesutul fertil al sporangelui, prin meioză, iau naștere
sporii haploizi, inițiatorii
 2 gametofitului, care prin germinare vor
forma protale cu anteridii și arhegoane.
În anteridii sunt generați anterozoizii
ciliați (gameti masculi), iar în arhegoane
câte o oosferă (gametul femel).
Fecundația, ca la mușchi, are loc în
condiții de umezeală ridicată, rezultând
zigotul prin care se reia ciclul biologic.

Fig. 6.18 — Ciclul de dezvoltare la Dryopteris

filix — mas: I — corm; 2 — lob foliar (mărit) cu
sori; 3 — secțiune prin sor; 4 — sporange cu spori;
5 — protal cu anteridii și arhegoane; 6a —
anteridie cu anterozoizi; 6b — arhegon cu oosferă;
7 — zigot în arhegon; 8 — plantulă pe protal (din
RĂVARUT și TURENSCHI, 1973)
În raport cu particularitățile ciclului
ontogenetic, cu organizarea și gradul de
evoluție se disting patru clase de ferigi: Psilophytatae (Psilopsida), Lycopodiatae
(Lycopsida), Equisetatae (Sphaenopsida) și Filicatae (Pteropsida).

CLASA PSILOPHYTATAE

Cuprinde ferigi primitive, primele cormofite care au cucerit mediul terestru.

Trecerea la uscat a fost înlesnită de umiditatea ridicată a atmosferei din Silurian și
Devonian, precum și de plasticitatea sporofitului, care s-a dezvoltat progresiv,
devenind mai puțin dependent de condițiile mediului acvatic și diversificându-se
foarte mult.
Cele mai multe aparțin unor unități sistematice dispărute, cunoscute doar ca
fosile: Rhynia, Asteroxylon, Psilophyton și Psilotum - gen de ferigi tropicale
actuale, incluse mai recent într-o clasă distinctă (Psilotatae).

CLASA LYCOPODIATAE

Sunt ferigi ierboase și (unele fosile) lemnoase, cu tulpini și rădăcini ramificate

dicotomic, frunze de tip microfil, trofofile și sporofile, ultimele dispuse fie în lungul
ramurilor, printre frunzele sterile (Huperzia selago), fie grupate în strobili terminali
(Lycopodium clavatum).
Ord. Lycopodiales. Include o singură familie (Lycopodiaceae) cu numeroase
specii ierboase, ale căror tulpini prezintă rădăcini adventive.
Lycopodium clavatum (pedicuță) (fig. 6.19) are tulpini repente și frunze
dispuse spiralat, prelungite într-o aristă fină. Pe unele ramuri se formează pediceli
cu câte 2-3 strobili, alcătuiți sporofile ce poartă la bază câte un sporange reniform.
Vegetează pe soluri revene, acide, de preferință în puncte luminate, prin pădurile
montane.

87
 Fig. 6.19 Lycopodium clavatum : a — plantă cu strobili; b — sporofilă; c — spori
(A - după SCHENK, din STRASBURGER, 1991; B - original)
Huperzia selago (brădișor — fig. 6.20) se recunoaște după tulpinile
ascendente, cu ramuri arcuite. Sporofilele sunt dispuse la mijlocul ramurilor și
diferă de trofofile doar pri prezența sporangilor. Este răspândită mai ales prin
pădurile boreale de molid, pe soluri acide, cu moder , în stațiuni cu umiditate
atmosferică.

88

Fig. 71 — Equisetum telmateia: a —
rizom cu tulpină fertilă; b — fragment de
tulpină sterilă; c — ramură mică
terminală cu un scut din microsporofile
concrescute ce poartă sporangii; d —
spori; e — protal mascul cu anteridii; f—
anterozoid; g protal femel cu arhegoane;
h — zigot în dezvoltare (din Flora
României, vol. I)
CLASA EQUISETATAE
Fig. 6.21 Equisetum telmateia : A — tulpină sterilă cu detaliu privind tecile de Ia noduri și
ramurile asimilatoare verticilate; B — tulpină fertilă cu strobil și detaliu cu sporofile și sporangi
În culturi agricole și pepiniere silvice crește ca buruiană E. arvense, plantă cu
utilizări medicinale.
CLASA FILICATAE
Grupează ferigi ierboase actuale (și
fosile mai ales arborescente), cu tulpini
articulate, la noduri cu ramuri verticilate și
frunze mici, concrescute într-un fel de teacă.
Ord. Equisetales. În flora actuală se
păstrează doar fam. Equisetaceae, cu speciile
genului Equisetum, care datează din
Carbonifer.
Equisetum telmateia (coada calului —
fig. 6.21) se întâlnește frecvent în locuri
semiumbrite din jurul izvoarelor și pâraielor
din pădure, pe soluri argiloase, umede sau
umed-ude, eubazice. Prezintă rizomi viguroși
din care iau naștere tulpini aeriene articulate,
mai întâi (primăvara) cele fertile, cu un
strobil fusiform la vârf, alcătuit din mai multe
verticile de ramuri purtătoare de sporofile
concrescute în formă de scut, ce adăpostesc
pe fața internă 6-8 sporangi gălbui, și mai
târziu cele sterile, cu ramuri asimilatoare
dispuse verticilat și frunze rudimentare
așezate opus.
(original)
89
 Sunt ferigi ierboase anuale sau perene (și tropicale arborescente), cu tulpini
sub formă de rizom, frunze macrofile, cu limbul ± adânc incizat, rareori întreg
(Asplenium scolopendrium), în tinerețe cu vârful circinat (răsucit ca o cârjă).
Sporangii se formează pe frunze asimilatoare (trofosporofile) sau pe sporofile și
sunt grupați mai adesea în sori.
Ord. Filicales. Cuprinde specii la care sorii sunt adeseori acoperiți cu un
induziu, protalul este monoic, lamelar, cordiform, autotrof și prins de substrat prin
rizoizi.
În pădurile noastre cresc numeroase specii de ferigi. În stațiuni umbrite, cu
soluri reavăn-jilave, slab până la moderat acide, se întâlnesc :
Dryopteris filix-mas (ferigă comună - fig. 6.18 și 6.22), cu frunze dublu
penatsectate, aripioare cu vârf rotunjit și margine cu inciziuni mici, induziu
reniform persistent
Gymnocarpium dryopteris (Dryopteris disjuncta), are frunze triunghiulare,
cu lamina așezată orizontal, sori rotunzi și nuzi

Dryopterisfilix-mas
Athyriumfilix-femina mature și
detalii aripioarelor și a
(original)

90
 Fig. 6.22 (B)
(A) și cu forma
-ferigi sorilor
(spinarea lupului — fig. 6.22), cu frunze 2-3 penat sectate
(aripioarele sunt adeseori și ele penat-sectate).
stațiuni
reavăn-jilave

fig.
penat-
dințișorii
și

Athyriumfilix-femina
Asplenium scolopendrium (Phyllitis Fig. 6.24 Asplenium scolopendrium:
ferigă matură și detaliu cu sorii liniar
scolopendrium) (limba cerbului — fig.
alungiți
6.24) singura specie de ferigă de la noi cu (original)
frunze simple cu margine întreagă, sorii
sunt liniar
alungiți, mai frecventă în făgetele de povârnișuri calcaroase umbrite.
Pe soluri superficiale, pietroase, pe stânci, pe ziduri, uneori epifită, crește
feriguța (Polypodium vulgare — fig. 6.25), cu frunze simplu penat-sectate, sori
mari, biseriați, rotunzi și lipsiți de induziu.

91
 În poienile din păduri și prin parchete, pe soluri acide, se îndesește Pteridium
aquilinum (țolul lupului).

Fig. 6.25 Polypodium vulgare

(original)

încrengătura GYMNOSPERMATOPHYTA (gimnosperme)

Cuprinde exclusiv plante lemnoase (arbori și arbuști), al căror corm este

prevăzut cu sistem conducător (vascular) din xilem (cu vase lemnoase traheide
areolate și excepțional trahee, la cele evoluate) și floem; florile lor sunt unisexuate
monoice, mai rar dioice, fecundația este simplă, iar sămânța neînchisă în fruct.
Față de ferigi sunt mai bine adaptate condițiilor terestre, generația
gametofitică fiind mai redusă.
Încrengătura gimnospermelor cuprinde un număr mare de unități taxonomice,
cu numeroși reprezentanți fosili și unele grupuri actuale. Gimnospermele s-au
desprins, în decursul evoluției, dintr-un grup vechi, actualmente stins, de ferigi,
evoluând în două direcții principale: una caracterizată prin frunze cu organizare de
bază înfurcită (dicotomică) — subdiviziunea Coniferophytina și alta prin frunze cu
organizare de bază penată — subdiviziunea Cycadophytina.

SUBDIVIZIUNEA CONIFEROPHYTINA
CLASA GINKGOATAE

Se cunosc ca fosile încă din Permian, dar au atins apogeul în Triasic și

Cretacic. Singurul gen supraviețuitor — Ginkgo, semnalat încă din Jurasic, este
reprezentat în flora actuală prin Ginkgo biloba, specie considerată „fosilă vie".
Spontană în estul Chinei, această specie este mult cultivată ca arbore
ornamental și se individualizează prin frunzele dispuse în fascicule pe brachiblaste,
cu limbul bilobat, formă de evantai și nervațiune dicotomică. Florile sunt unisexuat
dioice iar sămânța are un tegument cărnos la exterior și sclerificat (cu aspect de
sâmbure) la interior, ceea ce îi conferă un aspect de drupă.
92
 CLASA PINATAE

Reunește gimnosperme cu tulpini ramificate monopodial, cu frunze adesea

de dimensiuni mici și flori grupate, îndeosebi cele femele, în inflorescente
amentiforme sau în conuri.
SUBCLASA CORDAITIDAE
Sunt plante fosile care alcătuiau păduri întinse prin stațiuni umede, în
Carbonifer.
SUBCLASA PINIDAE
Include specii de arbori, mai rar arbuști cu frunze aciculare sau solzoase,
persistente, rar caduce (Larix decidua), prevăzute cel mai adesea cu xeromorfoze,
flori unisexuate dispuse monoic, rar dioic (Juniperus communis) și semințe de
regulă aripate (face excepție Pinus cembra). Organele vegetative conțin celule,
pungi sau canale rezinifere, motiv pentru care sunt denumite rășinoase.
Ord. Pinales
Fam. Pinaceae. Este bogată în genuri și specii cu largă răspândire în țara noastră,
cum sunt:
Picea abies (molid), specie montană și subalpină cu ace tetramuchiate, cu vârf
pungint, fixate pe pernițe proeminente, conurile femele sunt pendente, cu bractee
mici, ascunse
Abies alba (brad), specie montană ce formează arborete de amestec cu fagul,
mai rar pure, se recunoaște după acele cu secțiune lenticulară și vârf emarginat (cele
de umbră), conuri femele erecte cu bractee răsfrânte
Larix decidua (larice), este singurul rășinos indigen cu frunze căzătoare,
dispuse în fascicule pe brachiblaste și spiralat pe macroblastele din anul în curs;
vegetează la limita superioară a molidișurilor, eventual și mai jos, pe promontorii
stâncoase, în stațiuni greu accesibile. La noi este spontan L. decidua ssp. carpatica
Pinus (pini), se caracterizează prin gruparea acelor câte 2-5 pe microblast.
Spontani în flora României sunt P. mugo (jepi de munte), formează tufărișuri în
subalpin și alpinul inferior, P. sylvestris (pin silvestru), insular pe stânci și în
turbării, P. nigra var. banatica (pin negru de Banat), vegetează numai în sud-vestul
țării (Banat și Oltenia), și P. cembra (zâmbru), spontan în etajul subalpin și cel alpin
inferior.
Fam. Taxodiaceae. Nu are reprezentanți spontani la noi. Se cultivă pentru ornament
Taxodium distichum, Sequoia sempervirens, Cryptomeria japonica ș.a.
Fam. Cupressaceae. Se individualizează prin frunzele obișnuit solzoase,
dispuse, ca și solzii conurilor, opus sau verticilat. Spontan în regiunea colinară,
uneori invadant prin pășuni, este ienupărul comun (Juniperus communis), cu ace
subulate, câte trei în verticil, iar la altitudini mai mari se mai întâlnesc J. sibirica și
J. intermedia. Pentru ornament se cultivă J. virginiana, specii din genurile Thuja,
Cupressus etc.
SUBCLASA TAXIDAE

93
 Reunește plante lipsite de formațiuni rezinifere, cu sămânța parțial sau total
acoperită de un aril. La noi, sporadică prin făgete și făgeto-brădete, crește spontan
Taxus baccata (tisă — fam. Taxaceae, ord. Taxales), arbore dioic, cu grăunciorii de
polen lipsiți de saci aeriferi și sămânța are arilul (singura parte netoxică) de culoare
roșie. Mult căutată și tăiată în trecut pentru lemnul său deosebit de valoros, este în
prezent protejată.

SUBDIVIZIUNEA CYCADOPHYTINA

Se diferențiază prin trofofilele cu organizare de bază penată.

CLASA LYGINOPTERIDATAE (PTERIDOSPERMAE)

Reprezintă un grup fosil foarte bine reprezentat în Carbonifer și Permian. Se

aseamănă mult cu ferigile prin frunzele penat divizate și sacii polinici (asemănători
cu microsporangii acestora), purtau însă ovule din care se formau semințe.

CLASA CYCADATAE

Cuprinde gimnosperme cunoscute ca fosile încă din Permian. Reprezentanții

actuali (Cycas, Zamia etc.)sunt specii de arbori cu port de palmieri, frunze penat
divizate, grupate într-un buchet terminal, circinate în tinerețe ca la ferigi.

CLASA BENNETTITATAE

Bine reprezentate în Jurasic și stinse la sfârșitul Triasicului, sunt un grup cu

o deosebită importanță filogenetică, întrucât adepții teoriei euanției îl consideră la
originea angiospermelor.

CLASA GNETATAE

Este un grup de gimnosperme care în accepțiunea adepților teoriei

pseudanției s-ar afla la originea angiospermelor, alții considerându-l prea
specializat și cu evoluție închisă. Prezintă unele caractere de angiosperme, apreciate
drept simple convergențe: existența vaselor lemnoase perfecte (trahee), a unui
început de ovar și a unui tub micropilar de forma stilului și stigmatului, la care se
adaugă începutul de fecundație dublă, formarea unui endosperm secundar și
polenizarea prin insecte.
Singurul reprezentant spontan la noi este Ephedra distachya (cârcel — fam.
Ephedraceae, ord. Ephedrales), arbust dioic ce vegetează pe nisipuri maritime și
continentale. Prezintă tulpini asimilatoare, frunze mici, pieloase, flori mascule în
inflorescențe glomerulare, iar cele femele câte două într-un înveliș comun, din mai
multe bractee.
94
 încrengătura ANGIOSPERMATOPHYTA (angiosperme)

Cuprinde plantele cele mai evoluate, judecând după organizarea florii,

reducerea și mai pronunțată a gametofitului, fecundația dublă, dispunerea ovulelor
în cavități închise (loji formate la nivelul ovarului prin concreșterea carpelelor) și
respectiv a semințelor în fruct (Angiospermatophyta de la gr. aggeion-cavitate
închisă, sperma-sămânță și phyton-plantă) - caractere adaptative noi în raport cu
gimnospermele, câștigate în decursul evoluției. Exceptând unele grupuri cu
caractere arhaice, vasele conducătoare lemnoase sunt mai ales trahee.
Primele angiosperme au fost semnalate, prin impresii fosile, încă la începutul
Cretacicului, iar în perioada mijlocie a acestuia au devenit dominante în flora de
uscat. Se apreciază că grupul de gimnosperme care a stat la originea liniei evolutive
a angiospermelor s-ar afla în cuprinsul clasei Lyginopteridatae (Pteridospermae)
(TACHTAJAN, 1980; EHRENDORFER, 1983).
Angiospermele se separă în două clase: Magnoliatae (Dicotyledonatae) și Liliatae
(Monocotyledonatae).

Clasa MAGNOLIATAE (DICOTYLEDONATAE)

Cuprinde plante lemnoase și ierboase cu rădăcina provenită de regulă din

radicula embrionului, tulpina cu fasciculele libero-lemnoase dispuse inelar în
cilindrul central (de tip eustel), frunzele cu nervațiune penată sau palmată, și florile
sunt în mod obișnuit de tipul 5 sau 4, excepțional 3; embrionul lor prezintă două
cotiledoane, excepțional unul singur.
Subclasa Magnoliidae (din HODIȘAN și POP, 1976)
Reprezintă o linie evolutivă la a cărei bază
se află mai multe genuri și specii care au păstrat
caractere vechi, ancestrale, cum sunt periantul
format din elemente libere, adesea în număr
nestabilizat și dispuse spiralat, stamine
numeroase, carpele de asemenea în număr mare
și libere (ovar apocarp), vase lemnoase exclusiv
traheide etc. Aceste caractere au justificat poziția
inferioară în diferitele modele de sisteme
filogenetice bazate pe ipoteza euantică, și se
întâlnesc mai ales la unii dintre reprezentanții
ordinului Magnoliales din care face parte și genul
Magnolia (fig. 6.26).
De remarcat totuși apariția în decursul
Fig. 6.26 — Floarea Ia timpului a unor reprezentanți cu diferite caractere
Magnolia (secțiune evoluate în organizarea florii: periant diferențiat
longitudinală): s — stamine; în caliciu și corolă, elemente florale în număr
c — carpele
95
 redus, dispuse în cicluri adesea trimere, flori
unisexuate,
flori unisexuate, sincarpie (carpele unite), ovar dispus inferior.
Polenul magnoliidelor este prevăzut cu un singur șanț (polen monocolpat),
iar frunzele sunt de obicei întregi.

Ord. Aristolochiales
Se aseamănă cu magnolialele prin structura anatomică și prezența țesuturilor
secretoare dar se prezintă comparativ mai evoluate prin concreșterea elementelor
învelișului floral și poziția inferioară a gineceului alcătuit din carpele unite.
Fam. Aristolochiaceae. Grupează plante ierboase cu frunze alterne, simple,
cu margine întreagă, reniforme sau cordate, obișnuit nestipelate. Florile sunt
actinomorfe (Asarum) sau zigomorfe (Aristolochia), cu perigon petaloid și fruct
capsulă.
Reprezentantul cel mai cunoscut este Asarum europaeum (piperul lupului —
fig. 6.27 și 6.28) specie caracterizată prin flori trimere cu ovar inferior, întâlnită pe
soluri revene, cu humus de tip mull. Prin păduri termofile și tufărișuri crește
Aristolochia pallida.

b
a
Fig. 6.27 — Asarum europaeum: a — plantă cu flori; b — diagramă florală; c — floare în secțiune
longitudinală (a — după Flora României, vol. III; b și c — din WARMING și MOBIUS, 1929)

96
 Subclasa Ranunculidae

Reprezintă o unitate sistematică

asociată până nu demult magnoliidelor,
datorită organizării asemănătoare a
florilor. Cercetări recente de genetică
moleculară au dovedit însă că este o
unitate bine individualizată, diferențiată
de magnoliide prin polenul cu trei șanțuri
(tricolpat) sau derivat din acesta, lipsa
celulelor secretoare de uleiuri eterice,
prezența alcaloizilor și faptul că include
preponderent plante ierboase, etc.

Ordinul Ra n u n c u l
a les
Se caracterizează prin gineceu Fig. 6. 28 Asarum europaeum
apocarp și fructe mai adesea multiple.
(original)
Fam. Ranunculaceae. Este o familie de plante ierboase, rareori liane (ca unele
specii de Clematis) sau arbustive.
Frunzele sunt nestipelate, mai adesea alterne (excepțional opuse la Clematis),
cu organizare foarte diversă (pețiolate sau sesile, simple sau compuse, mai adesea
după tipul palmat).
Florile sunt de asemenea divers organizate, având fie perigon petaloid
(Anemone, Hepatica), sau sepaloid (Helleborus), adesea nestabilizat sub raportul
numărului de elemente, fie periant din caliciu și corolă (Ranunculus); staminele
sunt numeroase, iar carpelele pot fi și ele în număr mare, libere, cu dispoziție
spiralată (ca și staminele), sau uneori în număr redus (Isopyrum, Actaea).
Este o familie foarte bogată în specii, răspândite în ținuturile emisferei nordice
(regiunea holarctică), multe toxice datorită conținutului de alcaloizi.
Ranunculaceele prezintă fructe de tip poliachenă, polifoliculă sau, mai rar,
bacă. vegetează adeseori
împreună cu precedenta și
Fig. 6.29 — Anemone nemorosa: a— plantă înflorită; b
— diagramă florală; c — poliachenă (A— după Flora
are frecvent două sau chiar
României vol. II, modificat; B și detaliu floare - original) trei flori cu perigonul din 5
fig. 6.29) se recunoaște ușor după tepale galbene, iar frunzele
florile solitare, cu perigonul din 6-8 tepale de involucrale foarte scurt
culoare albă: este comună prin stejerete, făgete și pețiolate.
amestecuri de fag cu rășinoase. Anemone Hepatica transsilvanica
ranunculoides (păștiță galbenă fig. 6.31), (crucea voinicului) este un
endemit al Carpaților de pe
97
 teritoriul României cu frunze
tripartite și lobi lobulați, spre deosebire de Hepatica nobilis (trei răi) la care lobii au
marginea întreagă (fig. 6.32)
Ranunculus prezintă flori cu periant diferențiat în caliciu și corolă *
K5C5AmG.. Ranunculus carpaticus (gălbinele de munte — fig. 6.33 și 6.34),
endemit carpatic ce vegetează din subzona fagului până la limita superioară a
pădurii, pe soluri cu mullmoder; Ranunculus auricomus (piciorul cocoșului — fig.
6.35) este întâlnită din regiunea de câmpie până în subzona fagului, pe soluri revene
până la jilav —umede, cu humus de tip mull iar Ranunculus ficaria (untișor — fig.
6.35) este de asemenea specie eutrofă, prezentă din zona de stepă și până în etajul
boreal.

—
carpaticus: a

98
 ranunculoides (original)
Fig. 6.32 Hepatica
transsilvanica
(A) și H, nobilis (B)
(original)
plantă cu flori; b —diagramă
florală; c — poliachenă Ia
Ranunculus sp. (a — după Flora
României vol. II; b și c din SOÓ
1965)

99
 stamine numeroase

numeroase

sepale
Fig. 6.34 Ranunculus carpaticus :
A, B — plante cu flori; C și D — detalii privind organizarea florilor
(original)

Fig. 6.35 Ranunculusficaria (A) și Ranunculus auricomus (B) (original)

100
 Cu fructe polifolicule:

Helleborus purpurascens (spânz — fig. 6.34) are un perigon sepaloid din

elemente persistente, la interior verzi iar la exterior purpurii; gineceu din 4-6 carpele
Isopyrum thalictroides (găinuși) — perigon de culoare albă, gineceul cu 2 (3)
carpele.
Aconitum moldavicum (omag) are tepala superioară sub formă de coif, astfel că
florile sunt zigomorfe.
Caltha palustris (calcea calului-fig. 6.35) crește mai ales prin zăvoaie de anin,
în apropierea izvoarelor și a pâraielor din pădure

Fig. 6.34 Isopyrum thalictroides (A) și Helleborus purpurascens

(B și detaliu polifoliculă)
(original)

Fig. 6.35 Caltha palustris (A) și Actaea spicata (B —exemplar cu fructe)

(original)

Cufructe bace:
 Actaea spicata (orbalț — fig. 6.35) — întâlnită mai ales în stațiuni cu umiditate
atmosferică, pe soluri reavăn-jilave, cu humus de tip mull.
Ordinul Pa pave r a l e s
Cuprinde plante mai frecvent ierboase, fiind o
unitate ce prezintă afinități biochimice cu
ranunculalele. Floarea cu carpele și stamine numeroase,
precum și structura stomatelor evidențiază de asemenea
apropierea filogenetică de ranunculale, însă fructul
caracteristic papaveralelor este capsula.
Fam. Papaveraceae. Cuprinde plante bogate în
alcaloizi, unii cu proprietăți medicinale. Frunzele sunt
alterne, fără stipele, iar florile actinomorfe dimere *K
C 2 2+2 A G@-2) . Fruct predominant, capsula.
Chelidonium majus (negelariță — fig. 6. 36) este o plantă
nitrofilă ce conține un latex de culoare portocalie;
Papaver (mac)
este genul din care fac parte specii de
interes alimentar și medicinal ca P.
somniferum (mac de cultură), ornamental (P.
orientale) dar și unele buruieni ca P.
rhoeas (mac roșu). Spontan pe
grohotișuri calcaroase din etajul alpin
b
este R alpinum ssp.
corona sancti-
stephani (fig. 6.37)
Fam. Fumariaceae.
Cuprinde plante
lipsite de
laticifere, cu
frunzele repetat
trifurcate (frunze
Fig.6.36— Chelidonium majus: A —
plantă cu flori și fructe; b —
diagramă florală (după Flora
României vol. 111); B - original

ternate), mai adesea fără

stipele. Florile sunt
zigomorfe *K 2 C 2+2 A G@-2),
iar fructul capsulă
silicviformă.

102
 Corydalis — petala superioară
a ciclului extern formează un
pinten. Corydalis bulbosa
(brebenei — fig. 6.38 și 6.39)
prezintă în tubercul o cavitate,
iar bracteele florale sunt simple
cu marginea întreagă. Corydalis
solida (brebenei — fig. 6.40)
este asemănătoare precedentei,
cu care crește adesea împreună;
se individualizează prin
prezența unei frunze bazale
scvamiforme și bracteele digitat
incizate.
Fig. 6.37 Papaver alpinum ssp.
corona sancti-stephani (original)
 Subclasa CARYOPHYLLIDAE

Este caracterizată prin componenți lemnoși și ierboși cu frunze simple, întregi

(neincizate), întâlniți frecvent pe soluri salifere sau uscate, mai rar prin păduri.
Florile sunt mai adesea bisexuate. Se poate evidenția și aici o evoluție în
direcția simplificărilor, de la gineceu pluricarpelar și apocarp, cu ovule numeroase,
la gineceu cu carpele puține (oligocarpelar), sincarp cu ovule în număr redus.

Ordinul C a ryo p hyl l a l e s (C e n t ro sperm a e)

Grupează plante cu frunze simple, de regulă nestipelate, flori actinomorfe cu
periant dublu sau simplu și ovar mai adesea unilocular (o singură lojă), în care
ovulele se află dispuse pe o coloană din partea centrală a lojei (placentație centrală).

104
La unele familii se pot forma mai multe cambii succesive (policambialitate), situație
foarte rară și considerată caracter de primitivitate.
Unele însușiri arhaice se întâlnesc și la floarea cactaceelor (periant din
elemente numeroase, dispuse spiralat, stamine și carpele numeroase).
Fam. Caryophyllaceae. Este reprezentată la noi de plante ierboase lesne de
recunoscut ca apanenență la familie, prin frunzele simple, întregi, dispuse opus și
decusat (perechile de frunze de la noduri vecine sunt așezate aproximativ în unghi
drept unele față de altele) și florile grupate în dicazii. Față de tipul mai răspândit de
organizare a florii la unele genuri și specii au apărut
simplificări, ca de exemplu reducerea unui ciclu de stamine, reducerea până la
dispariție a corolei etc.
Fructul este mai adesea de tip capsulă multispermă dehiscentă prin dințișori,
rareori achenă sau bacă.
În cadrul familiei sunt conturate două grupe mari: subfamilia Alsinoideae, care
reunește cariofilacee cu caliciu dialisepal și ovarul lipsit de ginofor (porțiune
prelungită a axei florale, deasupra androceului, pe care stă ovarul), și subfamilia
Silenoideae, la care caliciu este gamosepal și ovarul prins pe un ginofor.
Subfam. Alsinoideae. Cuprinde și plante de pădure. Stellaria are petalele
despicate (fig. 6.41 — b). Stellaria holostea (rocoina — fig. 6.41 și 6.42), crește cu
preferință în șleaurile de câmpie și cele de deal, se recunoaște după tulpina 4 —
capsulă deschisă; d — sămânță; e — diagrama florală la
Stellaria (după Flora României vol. II)
unghiulară, glabră, frunzele îngust lanceolate
sesile și petalele bifidate (despicate până la
jumătate), iar Stellaria nemorum (steluță — fig.
6.42), răspândită adeseori la baza versanților
umbriți prin aninișuri, păduri de chei, făgete,
amestecuri de fag cu rășinoase ș.a., pe soluri
reavăn-jilave până la umede; este păroasă, are
frunzele ovate cu baza cordată, cele din treimea
inferioară a tulpinii pețiolate și petalele bipartite
(mai profund despicate).
Cerastium prezintă petale despicate până la
mijloc. C sylvaticum (cornuț) este răspândit prin
păduri umbroase, mai ales la marginea pâraielor.
Subfam. Silenoideae. Are reprezentanți prin
păduri și pajiști.
d
Silene nutans (milițea — fig. 6.43) crește
mai ales în păduri de cvercinee.
Fig. 6.41 — Stellaria holostea: a —
plantă cu flori; b — petală; c —

105
 Lychnis coronaria Dianthus superbus (garoafă - fig. 6.43) are
(curcubeu — fig. 6.43) este lamina petalelor din lobi fini și lungi (fimbrii);
frecventă în pădurile crește și prin păduri de stejari dumbrăvite.
termofile de stejari.

Fig 6.42 Stellaria nemorum (A) și S. holostea (B), (cu detalii privind organizarea florilor
(original)

106
 Fig. 6.43 Silene nutans (A), Lychnis coronaria (B, inclusiv detaliile) și Dianthus
superbus (C) (original)

Subclasa HAMAMELIDIDAE (AMENTIFERAE)

Între hamamelidide predomină plantele lemnoase. Florile, bisexuate la

origine, devin pe parcursul evoluției unisexuate (prin avortare) la cele mai multe
dintre familiile și genurile actuale. Spre exemplu, în cazul ordinului Urticales la
familia Ulmaceae florile sunt bisexuate, iar la celelalte familii (Moraceae,
Cannabaceae, Urticacee) unisexuate monoice sau dioice.
Învelișul floral este mai adesea simplu sau lipsește, iar florile sunt grupate în amenți
(Fagales, Urticales, Juglandales).
Din ordinul Urticales, familia Cannabaceae face parte planta de zăvoaie
Humulus lupulus (hamei — fig. 6.44). Este o specie
dioică datorită conținutului în lupulină (substanță
amară și aromatică folosită la prepararea berii)

Pentru fibrele sale textile se cultivă cânepa

(Cannabis sativa). La familia Urticaceae a aceluiași
ordin aparține urzica (Urtica dioica), plantă nitrofilă
care se poate îndesi în tăieturile de pădure (parchete),
ca urmare a nitrificărilor active din sol după eliminarea
stratului arborescent.

ROSIDAE
Fig. 6.44 — Humulus lupulus:
A — ramură masculă floriferă; Subordonează ordine de plante lemnoase și
B — ramură femelă fructiferă; ierboase. Evoluția la această unitate taxonomică a
c bractee cu două flori urmat la început calea perfecționării polenizării
femele (din STRASBURGER, exclusiv entomofile, prin formarea unui periant
1991) dublu,
prezent încă la reprezentanții primitivi: caliciu din
perigon și corola din staminele periferice. Ulterior s-au produs diferite specializări
în organizarea florilor (ca la Fabales), inclusiv reduceri ale unor elemente florale
(ca la
Euphorbiales).

107
 Ordinul S ax ifra g a I e s
Cuprinde două familii cu plante ierboase de pădure.
Fam. Crassulaceae. Frunzele sunt groase
(lat. crassus — gros) și cărnoase, ca o
consecință a adaptării la condiții de uscăciune,
iar florile constau din cicluri de câte cinci
elemente (flori pentamere, flori pe tipul cinci),
ca la genul Sedum ori pe tipul 6 sau 12, ca la
urechelniță (Sempervivum).
Sedum vulgare (Sedum fabaria)
(dragoste — fig. 6.45 și 6.46) are frunze plane
și flori roșietice; crește pe soluri scheletice,
pietroase și stânci. Fig. 6.45 — Sedum vulgare
(S. fabaria):
A — plantă cu flori (a) și floare mărită Sedum maximum (iarba grasă — fig.
(b) (după Flora României, vol. IV); B — 6.46), cu flori albe-gălbui, este întâlnit pe
floare văzută de sus (c) și diagramă
florală (d) Ia Sedum coaste pietroase.
(din STRASBURGER, 1983)

Fig. 6.46 Sedum vulgare (S. fabaria) (A) și S. maximum (B)

(original)

108
 cu

unite,

6.47 și
cu
frecventă și

Fig.
cuneifolia:

României,

secțiune longitudinală
prin floare
(din MEVIUS, 1940)
Fig. 6.48 Saxifraga cuneifolia
(original)
Chrysosplenium alternifolium (splină — fig
6.49) este o specie indicatoare de soluri
pseudogleizate.

Ordinul Ro s a I es
În flora europeană este reprezentat prin
familia Rosaceae.
Fam. Rosaceae Cuprinde arbori, arbuști și plante
ierboase cu frunze alterne, simple sau compuse,
flori bisexuate (fig. 6.50), mai adesea pentamere,
caliciul fiind frecvent persistent și corola
dialipetală. Androceul este constituit din stamine
Fig. 6.49 Chrysosplenium în număr mare (de obicei multiplu de 5), iar gineceul
alternifolium (original) în care
carpelele sunt ±
din carpele numeroase, ori redus până la una singură,
109
 distribuite pe un uneori concav (hipanțiu, scufundate). Fructele sunt
receptacul convex sau diverse: multiple, false și
unicarpelare (simple).
Fig.

6.50 — Flori și fructe la Rosaceae: secțiune prin floare (Al)

și fruct (A2) Ia Spiraea; secțiune prin floare (Bl) și fruct (132)
la Rosa; secțiune prin floare (Cl) și fruct (C2) la Fragaria;
secțiune prin floare (Dl) la Pyrus și fruct (D2) la Malus;
secțiune prin floare (El) și fruct (E2) Ia Prunus (după
Strasburger, E., 1991)

plat, stamine numeroase (3 cicluri de câte 10), carpele

libere sau unite și fructe folicule. Spontană pe
povârnișuri calcaroase, mai ales umbrite, este Spiraea
chamaedryfolia (S. ulmifolia)(cununiță — fig. 6.51).
Subfam. Rosoideae cuprinde plante ierboase și lemnoase
și se individualizează prin caliciul adesea dublu (din
două cicluri), staminele numeroase, carpelele de
asemenea în număr mare și libere la cei mai mulți
Fig. 6.51 Spiraea chamaedryfolia
reprezentanți : 5+5 5C5AĂîm
(original)
Este o familie bogată în specii, grupate în
patru subfamilii: Spiraeoideae, Rosoideae,
Maloideae (Pomoideae) și Prunoideae.
Su bfam. Spiraeoideae reunește mai ales plante
arbustive cu flori caracterizate prin receptacul mai
mult sau mai puțin

110
 Potentilla este un gen cu frunze compuse, tri — multifoliolate, penate aceea
sau palmate și fructe de tip poliachenă. Potentilla alba (sclipeți — fig. 6.52) crește că
prin păduri termofile, îndeosebi de cvercinee.

Fig.
flori;
după
achenele se dispun pe un
receptacul uscat, nu cărnos, și
implicat în formarea fructului
fals, ca la genul Fragaria.

Fig. 6.53 Potentilla micrantha

(original)

Fig. 6.54 (B) — Fragaria

vesca: a — plantă cu flori; bl
— dinți terminali ai foliolei
mijlocii în comparație cu cei
de la Fragaria viridis (b2); c
— fruct; d — diagramă
florală (după Flora
Fig. 6.54 (A) Fragaria vesca (original) României, vol. IV,
Potentilla micrantha (frăgurel-fig. completat)
Fig. 6.55 Geum urbanum : A-
6.53) este foarte asemănătoare cu Fragaria vesca (fragi plantá in ansamblu; B-detaliu
de pădure — fig. 6.54 A și B), de care se deosebește prin
111
 floare; C-detaliu fruct; D-detaliu stipele monouna '.a.), Sorbus
(original) (S. aucuparia, S.
torminalis, S. dacica,
(original) endemit al Carpatilor
Române$i — fig. 6.56
etc.).

Geum urbanum (cerentel fig. 6.55)

are frunzele penat compuse, cu stipele
in formá de frunzá (foliiforme) ;
elementele fructului multiplu
(poliachenei) prezintá un stil
persistent, cu un cârlig terminal
(uncinat), adaptare Ia diseminarea
zoochorá.

stipele foliiforme

Subfam. Maloideae (Pomoideae) are drept

principalã particularitate fructul fals de tip poamá;
reune;te specii lemnoase din genurile Malus (M.
sylvestris), Pyrus (P. pyraster), Crataegus (C.
112
Subfam. Prunoideae se individualizeazá prin P. spinosa porumbar,
gineceul monocarpelar cu ovar inferior din care'se ;.a). Sporadic prin
formeazã o drupá monospermã. Reune$e speciile tufhri;urile ce bordureazã
poienile
versantilor
insoriti
este P.
tenella

Fig. 6.56 Sorbus dacica (A) Prunus tenella (B)

lemnoase ale genului Prunus (P. avium cire; (Amygdalus nana —
pásáresc, P padus - málin, P. cerasifera — corcodu;, migdal pitic,
Ordinul F a b a l e s
Este un ordin caracterizat prin omogenitate, cele trei familii pe care le
reunește (Mimosaceae, Cesalpiniaceae și Fabaceae) fiind îndeaproape înrudite.
Astfel, Ia toate fabalele frunzele sunt alterne, de regulă penat compuse și stipelate,
florile grupate în raceme, pentamere, cel mai adesea zigomorfe, cu androceu
diplostemon și gineceu dintr-o singură carpelă, din care se formează fructul
caracteristic—păstaia. Rădăcinile prezintă nodozități cu bacterii fixatoare de azot.
Fam. Fabaceae. Este o familie de plante ierboase și lemnoase cu multe specii
de plante spontane în pădurile noastre. Frunzele sunt mai ales compuse după tipul
penat și prevăzute cu stipele de conformație diferită (spre exemplu, la salcâm sunt
metamorfozate în spini, alteori sunt mari fiind singurele părți asimilatoare). Floarea
(fig. 6.57) este pentameră, cu un singur plan de simetrie (simetrie zigomorfă).

113
 Caliciul este gamosepal, corola are o petală
superioară (vexil, steag, stindard) mai mare, ce le
acoperă pe cele două laterale (aripioare) și acestea, la
rândul lor, le protejează pe cele inferioare, mai adesea
unite la vârf, formând carena (luntrița) (preflorație
descendentă). Staminele au
partea inferioară a filamentelor concrescută, Fig. 6.57
Floarea Ia alcătuind fie toate zece un tub,
Fabaceae: I — în ansamblu; 2 fie numai nouă un jgheab desfăcută; v -
- vexil; a — aripioare; c — carenă; k — acoperit de filamentul celei de a
caliciu; s — stamine; f— pistil; zecea stamine, rămasă liberă: n —
stigmat (după FIRBAS din
STRASBURGER, 1991) Lathyrus are frunze
paripenat compuse. Prin păduri este frecventă L. vernus
(pupezele — fig. 6.58 și 6.59 A și B), întâlnită în aproape
toate formațiile forestiere, spre deosebire de L. venetus
(fig. 6.60 A), răspândită mai ales prin păduri xeroterme de
cvercinee și caracterizată prin flori mai mici și foliole lat
ovate. L. niger (orăștică - fig. 6.60 B) se recunoaște mai
ales după frunzele care se înnegresc la presare.
Trifolium (trifoi) este un gen bogat în specii. Prin
păduri mai răspândită este T. medium (fig. 6.61 A) care,
spre deosebire de trifoiul de pajiște (T. pratense), are
stipelele lanceolate, cu vârful ascuțit și capitulele la început
Fig. 6.58 — Lathyrus vernus:
Chamaecytisus hirsutus (drob — fig. 6.61 B) a — plantă cu flori;b —
este un arbust (- subarbust) cu frunze trifoliolate, diagramă florală (A - după
Flora
corolă galbenă și păstaie hirsut păroasă, răspândit mai României, vol. V;
ales prin păduri de foioase. B — original)
sesile, mai târziu pedunculate.

Genista tinctoria (drobiță) prezintă frunze simple, corolă galbenă și este

frecventă prin păduri de cvercinee, în special de gorun.

114
 Ordinul My r t a I e s
Este un ordin de plante lemnoase și ierboase, desprins în perioade foarte vechi
din saxifragalele primitive, sub forma unei linii care a dobândit un gineceu sincarp
și flori în general pe tipul 4, în care hipanțiul (porțiunea cupuliformă a
receptaculului) joacă un rol mai important decât la rozale.
Fam. Onagraceae reunește mai ales reprezentanți ierboși, cu frunze alterne
sau opuse, flori tetramere sau dimere, cu două cicluri de stamine și ovar inferior,
scufundat în hipanțiul foarte alungit. Florile sunt adeseori grupate în raceme, pot fi
însă și solitare, iar fructul este o capsulă.
Epilobium prezintă o capsulă alungită, dehiscentă prin 4 valve și semințe cu
smocuri de peri. E. montanum (pufuliță) este relativ frecventă prin păduri umbroase
din subzona fagului, iar E. angustifolium (răscoage, zburătoare — fig. 6.62) este o
plantă heliofilă ce abundă în tăieturile de pădure (parchete).

Fg. 6.62 Epilobium angustifolium : a — plantă cu flori; b —

floare în secțiune; c — floare mărită; d — fruct; e — sămânță;
f— diagramă florală (A: a-e — după Flora României, vol. V;

116
 f— după EICHLER, 1878; B, inclusiv detaliul cu floarea -
original)
Circaea lutetiana (tilișcă — fig. 6.63) este răspândită prin zăvoaie, șleauri,
amestecuri de fag cu rășinoase, mai adesea pe soluri pseudogleizate, reavăn-jilave
— jilav-umede.

Fig. 6.63 Circaea lutetiana (plantă și detaliu cu

organizarea florii)
(original)

Ordinul G e ra n i a l e s
Tipul de androceu mai răspândit este cel cu două cicluri de stamine (androceu
diplostemon). Din ovarele cu poziție superioară în floare (gineceu super) rezultă
adesea fructe care își aruncă semințele la distanță.
Fam. Oxalidaceae. Este familia din care face parte măcrișul iepurelui (Oxalis
acetosella — fig. 6.64), specie caracterizată prin frunze trifoliolate, lung pețiolate,
ce pot efectua mișcări nictinastice (determinate de alternanța zilei cu noaptea) și
flori pentamere pentaciclice petalele sunt albe cu vinișoare violete,
iar fructele capsule care la maturitate își aruncă semințele la distanță, datorită unei
presiuni interne; este o plantă de umbră răspândită mai ales în subzonele fagului și
molidului, pe soluri puternic până la slab acide.

117
 b

Fig. 6.64
Oxalis
acetosella: a —plantă cu flori; b — fruct în secțiune
longitudinală; c — diagramă florală evidențiind
androceul diplostemon cu filamentele staminelor
ușor unite la bază (A: a și b după Flora
României, vol. VI; c, după WARMING și
MC)BIUS,
1929; B — original)
Fam. Geraniaceae. La noi include numai plante ierboase, caracterizate prin
frunze stipelate, ± profund palmat incizate sau compuse, flori pentamere mai adesea
pentaciclice și mai ales prin fructul cu organizare particulară, provenit din carpele
foarte lungi, a căror parte superioară, sterilă, constituie un fel de cioc (rostrum); la
maturitate rămâne fixă numai partea internă a carpelelor concrescute, formând o
coloană mediană (la care participă și receptaculul), iar părțile externe, purtătoare a
câte unei semințe, încep a se desprinde (fig. 6.65), pornind de jos. Aceste cinci părți
externe pot rămâne prinse de coloană (doar semințele sunt împroșcate la distanță
— ca la Geranium) ori ele se desfac complet și formează părți de fruct (mericarpii),
a căror șuviță, desprinsă de pe rostru, poate efectua mișcări higroscopice de înfigere
a elementului de fruct în sol 9ca la Erodium).

118
 Fig. 6.66 (A) — Geranium
phaeum: a — plantă cu
flori; b — fruct (după Flora
—
(fratele priboiului Fig. 6.66 (B) Geranium
fig. 6.68) abundă
mai ales în tufări- phaeum • României,
șurile de Alnus viri- diagramă florală vol. IV);
dis. G. macrorrhi- eviden-c — plantă cu flori,
zum(fig. 6.68) vege-
detalii privind țiind
androceul diplosteorganizarea florii și stipelele mon cu filamentele sta(original)
minelor ușor unite Ia bază

(după EICHLER, 1878) tează pe pante abrupte și bolovănișuri masive fixate.

119
 Cuprinde plante simple și flori zigomorfe
Balsaminaceele se remarcă prin adaptarea la
autochorie: fructele, capsule cărnoase, crapă
exploziv la simpla
Fig. 6.67 Geranium robertianum (slăbănog), a cărui denumire (în traducere
A — plantă în ansamblu; B —
„nerăbdătorule, nu mă atinge!") se leagă de
detaliu floare; C — detaliu fruct
(original) proprietatea fructelor (capsule) mature de a plesni
atingere, împrăștiind exploziv la atingere, este un indicator de stațiuni
semințele (fig. 6.69). umbrite, cu orizonturi acvifere ridicate.
Impatiens noli-tangere

Fig. 6.68 Geranium macrorrhizum (A) și G. sylvaticum (B) (original)

120
Fig. 6.69 — Impatiens noli-tangere: a — plantă cu flori (după FI. Deutschl. 21); b — diagramă
florală; c — capsulă la deschidere (A din WARMING și MOBIUS, 1929; B—www.
wikipedia.org; detaliu floare - original)

Ordinul E u p h o r b i a I e s
Este un ordin considerat tânăr sub raport filogenetic, ce reunește plante cu
flori unisexuate, mai adesea cu periant simplu sau fără înveliș floral, gineceu de
regulă tricarpelar, dispus superior.
Fam.Euphorbiaceae cuprinde plante lemnoase și ierboase cu latex. Florile
unisexuate și inflorescențele sunt divers organizate: la unele specii tropicale se
remarcă un periant dublu, la altele (Mercurialis) florile sunt dioice, cu periant
simplu, iar la genul Euphorbia sunt reunite în inflorescențe mixte caracteristice.
O astfel de inflorescență, numită ciațiu, constă dintr-o floare femelă
terminală, tricarpelară și lung pedunculată, cel mai adesea fără periant și aplecată.
Aceasta este înconjurată de 5 monocazii mascule, din flori unistaminale de
asemenea nude. Întreg ansamblul este protejat de 5 hipsofile periantiforme, printre
care stau 5(4) glande nectarifere semilunare sau eliptice. Astfel alcătuit, ciațiul
genului Euphorbia îndeplinește la polenizare rolul biologic al florii bisexuate.
Fructul euforbiaceelor este o capsulă, mai adesea dehiscentă în trei valve, iar
semințele sunt prevăzute cu o anexă cărnoasă (caruncul).
E. amygdaloides (alior, laptele cucului — fig. 6.70) este o specie indicatoare
de soluri cu humus de tip mull și are glandele nectarifere semilunare, spre deosebire
de cele eliptice de la E. carniolica (fig. 6.71A). E. epithymoides (E. polychroma)
(fig. 6.7 IB) se remarcă la marginea pădurilor, prin rariști și tufărișuri, datorită
hipsofilelor galbene.

121
 Mercurialis perennis (brei — fig. 6.72) este o plantă lipsită de latex, cu
frunze opuse și flori unisexuat dioice. Crește în păduri umbroase, pe soluri revene
până la reavăn-jilave, slab acide la neutre, cu humus de tip mull. Formează uneori
pâlcuri compacte pe grohotișuri, la baza versanților umbriți, în locuri cu acumulări
de humus coluvionat.

Fig. 6.70 Euphorbia amygdaloides : a — plantă cu flori (după FI. Deutschl. 20); b — ciațiu; c —
diagrama unei ramuri dicaziale cu trei ciații; d — diagrama unui ciațiu (din SOÓ, 1965); B
(plantă în ansamblu) și C (detaliu ramură dicazială cu trei ciații) — original)

Fig. 6. 71 Euphorbia carniolica (A) și E. epithymoides (B) (original)

122
 Fig. 6.72 Mercurialis perennis : A — exemplar femel cu detaliu privind organizarea
florii cu gineceu bicarpelar; B — exemplar mascul (original)

Ordinul A r a l i a I e s
Reunește familii de plante ierboase și lemnoase (arbuști, liane, arbori).
Frunzele sunt alterne, foarte diverse morfologic, obișnuit nestipelate, iar florile mici,
având caliciul redus, grupate în umbele.
Fam. Araliaceae. Reunește arbori, arbuști, liane și puține specii ierboase, mai
ales plante tropicale și subtropicale.

123
 Hedera helix (iederă fig. 6.73) prezintă

în

bisexuate, mai
pen-tamere
înflorește

Apiaceae

Umbeliferele sunt aproape

exclusiv plante ier-
Fig. 6.73 Hedera helix : A —ramură sterilă cu frunze boase, purtătoare de canale trilobate; B
— ramură floriferă cu frunze ovate secretoare în toate organele.
(original)
Apartenența diferiților componenți la această familie iese în evidență cu
claritate. Astfel, tulpinile lor prezintă creste longitudinale și sunt mai adesea
fistuloase (cu internodurile goale la interior), frunzele alterne și prevăzute cu o teacă
umflată, iar inflorescențele, umbele compuse, au la baza radiilor umbelei un verticil
de frunzișoare bracteiforme numit involucru, iar la baza umbelulelor câte un
ca c

Fig. 6.74 — Floare (1), fruct (2) și diagramă florală (3) Ia

Apiaceae: o — ovar infer; s — stil; d — disc nectarifer; c —
carpofor; ca -cariopse
(din STRASBURGER, 1991)

involucel.
Deși entomofile, umbeliferele au flori mici
(ușor detectabile însă de către insectele polenizatoare
datorită inflorescențelor mari), cu petale albe, rareori
rozee sau gălbui, ce prezintă adesea câte un lobușor
îndoit spre interior (fig. 6.74—1). Cele două carpele
au stilele dispuse pe pernițe nectarifere ce alcătuiesc
124
așa numitul stilopodiu, prinse de axa mediană (carpofor), care se despică, și
iar ovarul are poziție ea, de sus înjos (fig. 6.74—2).
inferioară. Androceul Aegopodium podagraria (piciorul caprei — fig.
este pentamer *K 5 5 5 C 6.75) este un component al pădurilor de șleau și al
A G(i) • aninișurilor.
Fructul, Sanicula europaea (sânișoară fig. 6.76) are
dicariopsă, se desface la frunze 3 — 5 palmat partite; crește de la câmpie până
maturitate începând de la în subzona fagului.
bază în două semifructe Anthriscus nitida (asmățui de pădure — fig. 6.76),
(cariopse) ce rămân
cu frunzele 3 — penat sectate și semifructe aproape cilindrice, este întâlnită prin
păduri montane.

Unele dintre umbelifere conțin alcaloizi toxici. Așa sunt Cicuta virosa și
Conium maculatum, numite popular cucută.

125
 Fig. 6.76 Sanicula europaea (A) și Anthriscus nitida (B) cu detalii privind umbela compusă și
teaca (original)

Subclasa DILLENIIDAE

Reprezintă o linie evolutivă care are la bază, ordinul Dilleniales, caracterizat

prin specii ce au păstrat unele însușiri mai vechi ale organizării florii (înveliș floral
din elemente în număr nestabilizat, dispoziție spirociclică, gineceu pluricarpelar
apocarp) și fruct apocarp de
tip foliculă. În flora
României ordinul este
reprezentat prin genul
Paeonia (bujor) — fam.
Paeoniaceae, cu specia
Paeonia peregrina,
răspândită în pădurile din
sudul țării.

Fig. 6.77 Paeonia peregrina în

rariști de stejar pufos (Quercus
pubescens)
(website-ul Parcului Național

126
 Munții Măcin)

Ordinul Viol a l e s (P a r i e ta l e s )
Reunește familii de plante lemnoase și ierboase cu frunze stipelate flori cu
periant dublu, tetra-pentamere, gineceul de regulă din trei carpele unite, ovar
superior,unilocular, cu placentație parietală.
Fam. Violaceae cuprinde plante ierboase cu frunze alterne, stipelate și flori
solitare, bisexuate, pentamere, cu simetrie zigomorfă. Petala inferioară este
prelungită într-un pinten ce adăpostește doi apendici nectariferi ai staminelor
ventrale. Fructul este o capsulă, dehiscentă în trei valve, câte carpele are gineceul.
Genul Viola (toporași) are florile pe pedunculi axilari, cu două bracteole la
bază. Stigmatul este foarte diferit conformat, fiind un caracter sistematic important,
ce intervine pe cheia dicotomică de determinare a speciilor. I" reichenbachiana (V.
sylvestris) (colțunii popii,toporaș fig. 6.78) este frecventă prin păduri, de la câmpie
până spre limita superioară a subzonei fagului și face parte dintre toporașii cu tulpini
aeriene foliate și stipele fimbriate. V. mirabilis (viorele — fig. 6.78) prezintă stipele
întregi și pețioli uniserial păroși, V. odorata (tămâioară) se individualizează prin
prezența stolonilor și lipsa tulpinilor aeriene normale, vegetează la marginea
pădurilor, în stațiuni cu soluri bogate în azot accesibil iar V. alba (fig. 6.78) are de
regulă florile albe, stipele liniar lanceolate și lung fimbriate, crește de asemenea de
la câmpie până în subzona fagului.

127
 Ordinul C a p p a r a les
Se caracterizează îndeosebi prin florile di - sau tetramere; sunt plante ierboase
și (mai ales cele din familia Capparidaceae) lemnoase, prevăzute cu frunze alterne.
Considerată unitate sistematică în plină evoluție, cu familii, îndeosebi Brassicaceae,
bogate în specii, capparalele prezintă legături filogenetice cu ordinul Violales
Fam. Brassicaceae (Cruciferae). Cruciferele sunt la noi plante ierboase
(anuale sau perene), cu frunze alterne, lipsite de stipele, după cum și florile lor sunt
lipsite de bractee. Inflorescențele caracteristice, raceme, adesea în formă de corimb,
au florile bisexuate și actinomorfe . Corola are cele patru petale

128
 dispuse în cruce, androceul este
alcătuit din 2 stamine externe mai
scurte și 4 inteme mai lungi
(androceu tetradinam), iar cele două
carpele ale ovarului sunt
concrescute doar prin margini, însă
ovarul este totuși compartimentat în
două loji printr-un perete fals ce
provine din proliferarea țesuturilor
marginale ale carpelelor.
Fructul este silicvă (lungime
mult mai mare decât lățimea), ori
siliculă (cele două dimensiuni
apropiate). Peretele fals se menține
și la fruct (sept membranos), de care
sunt temporar alipite semințele.

Brassicaceele posedă unele

celule în formă de burduf, numite idioblaste, deținătoare de mirozină, ferment ce
scindează glicozidele în esență de muștar.
Cardamine are fructul silicvă liniară, cu stigmatul globulos. C. glanduligera
(Dentaria glandulosa) (colțișor — fig. 6.79 și 6.80) prezintă 3 frunze ternat sectate
așezate în verticil, flori mari, violet — purpurii, grupate în raceme corimbiforme;
pe rizomul lung și subțire se află din loc în loc solzi dentiformi (Dentaria de la lat.
dens — dinte); se întâlnește numai în Carpați, mai ales în făgete montane și
amestecuri de fag cu rășinoase. C bulbifera (Dentaria bulbifera) (fig. 6.81) are, spre
deosebire de precedenta, frunze alterne cu bulbili axilari și corola de nuanță violet
deschis. C. amara (stupitul cucului — fig. 6.81) se distinge prin flori albe și
preferința pentru soluri jilav umede până la ude, vegetând în preajma pâraielor din
zona montană.
Lunaria rediviva (pana zburătorului — fig. 6.82) este întâlnită prin păduri și
buruienișuri din văi umbrite și este caracterizată prin silicule cu septumuri (pereți
falși) albi sclipitori, persistenți.
Capsella bursa—pastoris (traista ciobanului) este buruiană comună prin
pepiniere și culturi agricole.
Alliaria petiolata (usturoiță — fig. 6.82) indică soluri bogate în azot.
Brassica napus (napi) se cultivă în ogoare de hrană pentru vânat.

129
Fig. 6.81 Cardamine bulbifera (A), cu detaliu ilustrând racemul corimbiform și bulbilii;
Cardamine amara (B)
(original)

130
 Fig. 6.82 Lunaria rediviva (A), cu detaliu privind organizarea
florii și Alliaria petiolata (B) (original)

Ordinul E r i c a I e s

Este o unitate sistematică de plante în majoritate lemnoase, obligat micoritice,

cu frunze frecvent coriacee, sempervirente, nestipelate. Anterele staminale se
deschid prin pori și poartă doi apendici în formă de corn (de aici Bicornes — fig.
6.84— 2 și 3) ce favorizează împrăștierea polenului la împingerea lor de insectele
polenizatoare.
Fam. Pyrolaceae. Cuprinde plante ierboase perene, la noi răspândite mai ales
prin păduri de rășinoase. Frunzele sunt simple, iar florile, actinomorfe, tetra
pentamere, au corola dialipetală . Fruct capsulă.
Orthilia secunda (Pyrola secunda) (perișor — fig. 6.83) are florile dispuse în
raceme și orientate unilateral.
Pyrola rotundifolia (brăbănoi — fig. 6.84) prezintă flori albe, dispuse de jur
împrejurul axei racemului și orientate în toate direcțiile.
Moneses uniflora (Pyrola uniflora) (părăluță de munte — fig. 6.85) are flori
singulare; crește prin molidișuri.

131
 Monotropa hypopitys (sugătoare — fig. 6.86) este saprofită pe soluri cu
moder.

Fig. 6.83 — Orthilia secunda: a — plantă cu flori; b — diagramă florală (a — după Flora
României, vol. VII; b— din soó, 1965); B și C - detaliul cu fructe, original

132
 Fig.
6.85

Moneses uniflora
(din DANCIU și colab., 2007)

Fig.
6.84 Pyrola rotundifolia
(original)

Fam.
Ericaceae.
Ericaceele sunt
predominant
arbuști pitici cu
frunzele de
obicei
xeromorfe,
pieloase și
sempervirente,
deasupra uneori reduse
Floarea lor se (aciculare sau
corola solziforme).
Fig. 6.86
Monotropa
hypopitys A
— plantă în
formă de ansamblu;
B-detaliu
(original)

întâlnesc mai ales în turbăriile oligotrofe

limitei pădurii în etajele aseamănă
133
 cu cea a este de regulă
gamopetală. capsula, baca și (la
cele cu ovar

Rhododendron myrtifolium (smirdar — fig.

pâlnie, iar frunzele cu ruginii. Este
răspândit mai ales în

Bruckenthalia spiculifolia (coacăză — fig.

6.88) este un arbust montan scund, cu frunze
aciculare și flori mici, roz — violacee.

Fig. 6.87 Bruckenthalia spiculifolia (original)

Vaccinium face parte dintre ericaceele cu ovar infer și fruct pseudobacă; la

noi este reprezentat prin specii acidofile. V. myrtillus (afin — fig. 6.88 și 6.89) are
ramuri muchiate și frunze căzătoare. V. vitis — idaea (merișor- fig. 6.70) prezintă
frunze sempervirente.

134
 Fig. 6. 88 — Vaccinium myrtillus:
I ramură cu flori;
2 — floare în secțiune longitudinală; 3 — anteră cu Fig. 6.89 Vaccinium
myrtillus- exemplar apendici; 4 — fruct; 5 — cu floare și detalii cu floarea și fructul
diagramă florală (original)
(după SCHWARZ, 1892)

vitis-idaea
B-exemplar cu fructe

Prim u la Ies
au floarea mai
un singur ciclu de
prezintă ovarul cu
ovulele dispuse pe o
coloană mediană (placentație centrală).
•
135
 Fam. Primulaceae. Reunește plante ierboase cu frunze nestipelate, simple,
uneori în rozete bazale (la Primula, Soldanella etc.), astfel că tulpina aeriană este
nefoliată, de tip scap, terminată cu o umbelă; alteori frunzele se dispun în lungul
tulpinii altern, opus sau verticilat (la Lysimachia). Florile sunt actinomorfe cu
numeroase concreșteri la nivelul ciclurilor: Fructul este o
capsulă dehiscentă în diferite moduri.
Soldanella hungarica (căldărușă — fig. 6.71) are corola fimbriată (incizată în
lobi subțiri) de culoare albastru — violet; este răspândită prin molidișuri și
jnepenișuri.

136
(ciuboțica
fig.
galbene
prin
de
ssp.
galben-sulfurii,
tează
nului
prin
de pădure, uneori
prezentă în făgete și
brădeto-făgete.
Fig. 6.72 Primula veris (A) și Primula elatior (B) (original)

137

Subclasa ASTERIDAE
Grupează ordine de dicotiledonate specializate, caracterele apărute mai recent
în evoluție manifestându-se în special în organizarea florilor, aici fără excepție
gamosepale și gamopetale, cu câte patru cicluri de elemente, de unde și denumirea
de Sympetalae tetraciclicae folosită pentru această subclasă. Cele 5, 4 sau 2 stamine
sunt
Fig. 6.74 — Gentiana
asclepiadea: a — plantă cu
flori; b — diagramă florală (a
Lysimachia
nummularia (drețe, gălbioară
— fig. 6.73) se caracterizează
prin tulpini repente și
vegetează pe soluri compacte,
cu drenaj intern greu. L.
vulgaris, cu tulpini înalte și
erecte, este frecventă în
vegetația de luncă.
Fig. 6 .73 Lysimachia nummularia
(original)
— după Flora României, vol. VIII)•, b dinsoó, 1965)
concrescute de regulă cu tubul corolei. Carpelele
sunt de obicei în număr redus (5 — 2), mai frecvent
două, unite, având ovarul superior sau inferior.
Cele mai multe ordine de asteride
Gentianales, Solanales, Boraginales,
Scrophulariales și Lamiales — grupate în
supraordinul Lamianae, au staminele neconcrescute
între ele și produs de rezervă amidonul, spre
deosebire de ordinele Campanulales și Asterales, cu
stamine unite la nivelul anterelor și produs de
rezervă inulina, reunite în supraordinul Asteranae.
Ordinul Gen t i a n a l e s
Gentianalele sunt plante lemnoase și ierboase,
cu frunze întregi, dispuse opus sau verticilat.
Fam. Gentianaceae. Grupează specii mai
frecvent ierboase, glabre, cu gust amar datorat unor
glicozide (ca gentiopicrina). Frunzele se dispun
opus, sunt întregi, nestipelate, iar florile, penta-
tetramere și actinomorfe
138
sunt frecvent de Gentiana asclepiadea (lumânărica pământului
dimensiuni mari. Fructul, — fig. 6.74 și 6.75) este răspândită prin păduri și
capsulă, se deschide la liziere,
maturitate în două valve.

139
 Fam. Apocynaceae. Familie de plante
ierboase și lemnoase răspândite mai ales în ținuturile tropicale, Fig. 6.76
Gentiana punctata unele prevăzute cu laticifere. Frunzele sunt opuse, iar
(original) florile au organizarea asemănătoare celei a gentianaceelor, însă
cele două carpele sunt mai adesea libere în partea inferioară și unite, mai sus,
într-un singur stil terminat cu un stigmat globulos; mai târziu, la fructificare, se
îndepărtează una de alta, separându-se în două folicule fusiforme.
Vinca are flori solitare, dispuse în axila frunzelor, cu corola hipocrateriformă.

140
 minor (saschiu — fig. 6.77), prezentă de la câmpie până în regiunea montană,
pe soluri revene, bogate în substanțe nutritive și baze, cu humus slab la moderat
acid, se caracterizează prin frunze sempervirente, pieloase și lucioase.

Fig. 6.77 — Vinca minor: A — plantă cu flori; b — floare în secțiune longitudinală (A - după Flora
României, vol. VIII; b - din SOÓ, 1965); B și C -original
V. herbacea are frunzele mai subțiri, caduce
și nelucioase; este răspândită mai ales prin păduri
xeroterme.
Fam. Rubiaceae. Intre rubiacee predomină
speciile tropicale, dar există și numeroși
reprezentanți în zonele temperate, în special plante
ierboase. Frunzele sunt aproape totdeauna opuse,
simple, întregi, prevăzute cu stipele (uneori
stipelele sunt foliiforme și atunci rezultă verticile
din 4 — 12 elemente foliare). La rubiaceele din
cuprinsul României, florile sunt aproape exclusiv
pe tipul patru
Fructele la speciile noastre sunt uscate,
formate din două părți (mericarpii) monosperme.
Galium are ramurile inflorescenței obișnuit
lipsite de bractee, totdeauna fără bracteole.
G. odoratum (vinariță — 6.78) este comună
prin pădurile umbroase, pe soluri bogate, cu
141
 structură glomerulară. G. schultesii (cucută de
pădure — fig. 6.79) prezintă tulpini mai înalte,

Fig. 6.78 Galium odoratum (original)

ramificate, cu frunzele glaucescente pe dos.

142
 Fig. 6.79 — Galium schultesii: A— plantă cu flori; b
— porțiune de tulpină; c — floare; d — diagramă
florală (după Flora României, vol. VIII, completat); B-
original

Asperula are ultimele ramificații ale inflorescenței prevăzute cu bractee și

adesea cu bracteole. A. taurina
(steluțe — fig. 6.80)), cu corola
lungă de 11 — 15 mm, se întâlnește
Cruciata la câmpie și deal, mai ales în păduri
de șleau.
laevipes (Galium
cruciata) (smântânică) are frunze
trinervate, dispuse câte patru în

Ordinul S o la n a I e s
Solanalele sunt în principal plante
ierboase cu frunze alterne și flori
actinomorfe.
Fam. Solanaceae. Grupează
plante ierboase și arbustive cu
frunze întregi ori ± incizate, dispuse
altern. Florile sunt pentamere
caliciul persistent și
fructul de tip bacă sau capsulă.
143
 Multe solanacee conțin alcaloizi
(nicotină, atropină, solanină etc.), unii cu
Fig. 6.80 Asperula taurina utilizări în medicină.
(original)

144
 crește

Fig. 6.82 Atropa bella-dona (original)

145
Ordinul Bo ra g i n a l e s
2
Fig. 6.83 - Floarea la
Boraginaceae: a —
inflorescență; b — secțiune
prin floare; c — gineceu; d
— fruct; s fornice (din
STRASBURGER, 1991)
României prin familia Boraginaceae
Fam. Boraginaceae. Boraginaceele se
individualizează prin caractere ce Ie fac lesne de
recunoscut: sunt fără excepție ierboase, au frunzele aspru
păroase, simple și dispuse altern; florile, pentamere și
mai adesea actinomorfe se dispun în
monocazii caracteristice; la intrarea în tubul corolei,
multe din genurile familiei prezintă cinci excrescențe
păroase numite fornice (fig. 103) ce au rol în polenizarea
entomofilă; stilul, ginobazic, pornește (fig. 6.83 — c)
dintre cele patru cămăruțe uniovulate, rezultate prin
fragmentarea timpurie, la nivelul ovarului, a celor două
carpele biovulate, astfel că se va forma, ca fruct, o
tetraachenă din patru elemente monosperme.
Pulmonaria (plumânărică, mierea ursului) are
corola lipsită de fornice. P. oficinalis (fig. 6.84) se
recunoaște după frunzele rozetelor (frunze de vară) cu
limbul ovat. P. rubra (fig. 6.85) prezintă frunzele
rozetelor eliptice și florile constant roșii. P. mollis are
frunzele rozetelor eliptice sau lanceolate, catifelat
păroase.

Este reprezentat
în flora spontană a
Fig. 6.84 — Pulmonaria officinalis: a — plantă cu flori; b — floare în secțiune longitudinală; c —
diagramă florală (a după Flora României, vol. VII, b și c din SOÓ, 1965); B - original

Symphytum (tătăneasă) este caracterizat prin corolă tubulos campanulată,

prevăzută cu fornice subulate. S. tuberosum (fig. 6.86 A și B ) are frunzele inferioare

146
 Fig. 6.86 Symphytum tuberosum (A — plantă cu flori; B — detaliu gineceu) și Symphytum
cordatum (C — plante în ansamblu; D — detaliu)
(original)
147
 Lithospermum purpureocaeruleum (mărgelușe — fig. 6.87) crește în regiunea
de câmpie și în cea de dealuri, mai ales prin păduri termofile de cvercinee.
Myosotis sylvatica (nu—mă—uita) este răspândită mai ales în subzona
fagului.

Fig. 6.87 Lithospermum purpureocaeruleum Fig. 6.88 Myosotis sylvatica (original)

(original)

Ordinul S c ro ph u l a ri a les
(P e r s o n a t a e)
Constituie o unitate sistematică de
plante în principal ierboase. Din ovarul
bicarpelar se formează de regulă capsule
cu numeroase semințe.
Fam. Scrophulariaceae. Florile
sunt totdeauna zigomorfe, însă la unele
genuri mai puțin pronunțat. Privitor la
gradul de zigomorfie există deci diferite
trepte (fig. 6.89), de cu corola radiară
sau aproape radiară (a căror monosimetrie este
datorată mai ales androceului din stamine inegale,
ca la Verbascum) la flori cu corola
Fig. 6.89 — Floarea la Scrophulariaceae; la Linaria (3 — floare; 4 — diagramă florală); la
Verbascum (1- floare; 2 — diagramă florală); la Veronica (5 — floare; 6 — fruct) (l, 3, 5 și 6 după
WETTSTEIN, 1924 și 4 după EICHLER, 1878)

148
 bilabiată (Melampyrum) sau chiar Digitalis) sau numai 2 stamine (la
pintenată, ca Ia Linaria (linariță). Veronica) Fructul
Androceul poate fi din 5 (la este o
Verbascum), 4 (la Scrophularia și
capsulă, mai adesea cu două loji.
Verbascum este singurul gen, dintre scrofulariaceele indigene, cu cinci
stamine în floare. V. nigrum (lumânărica peștilor — fig. 6.90) are filamentele
staminelor purpuriu-violacee și vegetează mai ales în parchete și rariști de pădure.

Fig. 6.90 Verbascum nigrum: A — plantă cu flori;

B — detaliu floare și filamente staminale (original)

Scrophularia nodosa (iarbă neagră, buberic — fig. 6.91) are flori cu corola
urceolată (ca un ulcior) și crește mai ales în subzona fagului.

149
 Veronica (șopârliță)
prezintă corola 4 — Iaciniată
(fig. 6.89 — 5) și androceul
din două stamine. V.
officinalis (ventrilică — fig.
6.93), are tulpină de jur
împrejur păroasă, frunzele
sunt eliptice și crește cu
preferință în păduri acidifile.
V. urticifolia (iarba șarpelui
— fig. 6.92 și 6.94), cu frunze
asemănătoare celor de urzică
și flori palid roze, este o specie
montană de umbră. V.
chamaedrys (șopârlița)
prezintă tulpina cu două șiruri
opuse de peri;
Fig. 6.91 Scrophularia nodosa
(original)

Fig. 6.93 Veronica officinalis

Fig. 6.92 Veronica urticifolia (original)
(original)

150
Fig.
povârnisuri
floralá (a dupa FI. Rom. VII;
b-dupá EICHLER,1878) Fig. 6.95
Digitalis grandiflora
(original)
Melampyrum este un gen din specii semiparazite, cu frunze opuse și corola
bilabiată. M. bihariense (sor-cu-frate — fig. 6.96), cu bracteele superioare azurii,
crește mai ales în șleauri de deal, făgete și gorunete.

151
 Fig. 6.98 Lathraea squamaria
(original)

Fig. 6.97 Melampyrum sylvaticum

Fig. 6.96 Melampyrum bihariense (original)
(original)

M. sylvaticum (fig.
6.97) abundă pe alocuri în
pădurile din
subzonele molidului
(și fagului), pe soluri acide.
Lathraea squamaria
(muma pădurii — fig. 6.98)
parazitează rădăcinile de
arbori (anin, fag etc.) și
arbuști din stațiuni umede și
umbroase.

152
 Ordinul La m i a l e s
Are trei familii de plante spontane în flora României, însă doar una este bogată în
specii și include plante de pădure:
Fam. Lamiaceae (Labiatae). Lamiaceele sunt plante ierboase și semiarbustive, ale
căror caractere de familie se remarcă ușor. Astfel, tulpinile lor sunt tetramuchiate,
frunzele opuse, iar florile dispuse mai adesea în verticile false (în realitate cime
condensate). Corola este alungit tubuloasă și pronunțat bilabiată (labiul superior provine
din două, iar cel inferior din trei petale). Androceul este constituit de obicei din patru
stamine (două cu filamente mai lungi — androceu didinam), rareori din doar două
stamine (ca la Salvia). Deși bicarpelar, gineceul are ovarul încă de la
înflorire împărțit în patru cămăruțe, între care se inseră stilul cu stigmat bilobat. Din
aceste cămăruțe rezultă cele patru elemente monosperme ale fructului tetraachenă.
Numeroase lamiacee sunt odorante datorită glandelor secretoare de uleiuri eterice.
Lamium (urzică moartă) se caracterizează prin lobii laterali ai labiului inferior de
obicei ascuțiți și corolă roșie, galbenă sau albă. Cu corolă galbenă este L. galeobdolon
(urzică moartă galbenă, sugel galben — fig. 6.99).

Fig. 6.99 —Lamium galeobdolon: a — plantă cu flori; b — Fig. 6.100 Lamium maculatum diagramă
florală ( a după Flora României; b — după (original) EICHLER, 1878); B-original

L. maculatum (fig. 6.100), cu corola purpurie, este prezentă în stațiuni cu soluri

afânate, bogate în azot accesibil

153
 Salvia glutinosa (jale
cleioasă — 6.101) are tulpina,
mai ales în partea superioară,
lipicioasă (lat. glutinosus —
cleios) și flori galbene
bistaminale.
Glechoma hederacea
(rotungioară — fig. 6. 102)
prezintă frunze cu marginea
crenată și corola albastru —
violetă.
Melittis melissophyllum
(dumbravnic — fig. 6.103),
plantă odorantă cu flori mari,
decorative; crește prin păduri
luminoase.

Fig. 6.102 Glechoma hederacea Fig. 6. 103 Melittis melissophyllum

(original) (original)
Stachys sylvatica (balbisă — fig. 6.104) are frunzele cordat-ovate și corola roșie;
vegetează pe soluri bogate în azot.
154
 Fig. 6.104 — Stachys sylvatica: a— plantă cu flori; b — caliciu; c — corola (după ROTHMALER,
1987); B și C (detaliu inflorescență) original

Ordinul Campanulales

Sunt plante ierboase (puține lemnose tropicale), cu inflorescențe laxe sau

condensate (asemănător compozitelor), reprezentat la noi printr-o singură familie.
Fam. Campanulaceae. Reunește plante ierboase cu conținut de latex și inulină,
având frunze alterne, nestipelate, flori pentamere, tipic campanulate (ca un clopoțel),
prezentând toate concreșterile caracteristice asteridelor (caliciu gamosepal, corolă
gamopetală), cu excepția faptului că staminele nu sunt prinse de tubul corolei și doar lax
concrescute între ele în tinerețe, la maturitate se desfac. Gineceul este sincarp, tricarpelar,
cu ovarul dispus inferior, fructul fiind o capsulă dehiscentă prin trei orificii (capsulă
poricidă).
Campanula prezintă corolă cu 5 lobi triunghiulari. C. abietina (clopoței — fig.
6.105) este răspândită mai ales în molidișuri și amestecuri de fag cu rășinoase. C.
carpatica (fig. 6.106) vegetează doar în Carpați (endemit carpatic), din etajul fagului
până in cel subalpin, pe stâncării calcaroase umbrite, din pădure. C. persicifolia (fig.
6.108) are flori mari, aspectuoase, cu corola larg campanulată și frunze asemănătoare cu
cele de piersic. C. rapunculoides (fig. 6.108) se remarcă prin racemul lung, cu flori
dispuse unilateral.

155
 La Phyteuma (cărbune), florile au Iaciniile corolei cu vârfurile concrescute și sunt
numeroase, reunite în inflorescențe compacte, înconjurate de involucru, amintind de
capitulele compozitelor. P. tetramerum (pușca dracului — fig. 6.107), de asemenea
endemit carpatic, este o prezență sporadică, din gorunete până în etajul boreal, prin
pajiști, margini de păduri și rariști, în general pe soluri scheletice.

Fig. 6.107 Phyteuma tetramerum

156
 flori;
Fig. 6. 106 Campanula carpatica (original)
(original)
Campanula persicifolia (A-plantă cu
B-detaliu floare) și C. rapunculoides (Cansamblu și D-
detaliu) (original)

Ordinul As te r a l e s
Este un ordin apropiat filogenetic de ordinul Campanulales așa cum rezultă din
unele asemănări în organizarea florii, prezența laticiferelor și mai ales a inulinei ca
substanță de rezervă.
Fam. Asteraceae (Compositae). Este o familie bogată în specii, în flora României
doar ierboase. Florile lor sunt reunite în inflorescențe caracteristice, de tip capitul sau
calatidiu, numite antodii (de la gr. anthos — floare și eidos — asemănare). Asemănarea
acestor inflorescențe cu florile este datorată prezenței unui involucru periferic din
elemente verzi (care imită caliciul), deasupra cărora se află, la cele mai multe genuri de
asteracee,flori ligulate (ce imită petalele) (fig. 6.109 a și c), întrucât elementele corolei
sunt unite în cazul fiecărei flori într-o ligulă lungă, cu aspect de petală. În centrul
157
inflorescenței se află de obicei flori tubuloase (fig. 6.109 d, e și f), frecvent de culoare
galbenă, ca anterele staminelor.
La flori, caliciul poate fi constituit din cinci proeminențe, iar mai adesea acestea s-
au transformat în numeroși perișori, ce alcătuiesc papusul (fig. 6.109 c, d, e

158
și g). Papusul este persistent și are rol în diseminarea prin vânt (diseminare anemochoră)
a fructelor.
Corola, așa cum s-a arătat, este constituită din
elemente unite, fie într-o ligulă în cazul florilor
marginale (flori ligulate), fie într-un tub cu 5 lobi
terminali (flori tubuloase), în cazul florilor centrale.
Androceul, ca și corola, este pentamer și
staminele sunt concrescute la nivelul anterelor.
Pistilul are ovarul bicarpelar inferior, cu un
singur ovul, astfel că fructul este o achenă
monospermă.
Formula florală:
Subfam. Asteroideae (Tubuliflorae). Se
caracterizează prin antodii alcătuite fie numai din flori
tubuloase, fie flori tubuloase în centru și ligulate pe
margine.
Senecio fuchsii (cruciuliță — fig. 6.1 IO) este o
plantă de semiumbră, indicatoare de nitrificare g activă, astfel că abundă în
parchete.
Fig. 6.109 — Asteraceae: a
inflorescență capitul; b inflo-rescență
calatidiu; c — floare ligu-lată; d și e
— flori tubuloase; f — floare cu
bractee (paietă); g — fruct cu papus;
h — fruct cu formațiuni ghimpoase; i
— fruct nud (din

ab

Fig. 6.110 — Senecio fuchsii: a

— plantă cu flori; b —
inflorescență; c — floare; d —
diagramă florală (după Flora
României, vol. IX, completat); B,
C - original
Petasites hybridus (captalan — fig. 6.111) și P. albus (fig. 6.111) cresc în
buruienișurile de la marginea pâraielor montane, unde se asociază frecvent cu o altă
compozită cu frunze mari, Telekia speciosa (brustan).
Leucanthemum waldsteinii (ochiul boului) are frunze bazale aproape rotunde;
vegetează prin molidișuri și amestecuri de fag cu rășinoase.
 Homogyne alpina (rotunjioare — fig. 6.112) se întâlnește prin molidișuri și
tufărișuri subalpine; antodiile au flori de culoare violet deschis.
Subfam. Cichorioideae (Liguliflorae). Se individualizează prin antodiile alcătuite
numai din flori ligulate.
Mycelis muralis (susai de pădure — 6.113) prezintă frunze lirat-sectate,
asemănătoare cu cele de susai (Sonchus oleraceus) și antodii din 5 flori ligulate de
culoare galbenă. Poate fi întâlnită în aproape toate formațiunile forestiere (lipsește din
pădurile xeroterme).
Hieracium rotundatum (vulturică - 6.114), de asemenea cu antodii din flori ligulate,
este comună prin păduri montane, pe soluri acide
Lapsana communis (zgrăbunțică — 6.115) este o specie cu ecologie largă,
răspândită în păduri și parchete.

160
Fig. 6. 112 Homogyne alpina: Fig. 6.113 Mycelis muralis
(original) (original)

Fig. 6.114 Hieracium rotundatum

(original)
Clasa LILIATAE (MONOCOTYLEDONATAE)
 Reprezintă o unitate sistematică tânără, cu numeroase grupări taxonomice aflate
în plină evoluție. La originea ramurii evolutive a liliatelor se află, potrivit cercetărilor
de filogenie, magnoliide acvatice de tipul celor actuale din ord. Nymphaeales (al
nuferilor). Pornind de la o astfel de serie hidrofilă, monocotiledonatele au cucerit treptat
uscatul, diversificându-se foarte mult și atingând specializări însemnate în structura
florii, privitoare la polenizare prin vânt sau insecte.
Alături de cotiledonul unic, la liliate se întâlnesc și alte caractere ce le diferențiază
de dicotiledonate: radicula embrionului dispare timpuriu, rolul ei fiind preluat de
rădăcini adventive fasciculate; partea aeriană a tulpinii este mai adesea neramificată,
iar cea subterană frecvent de tip rizom, tubercul sau bulb; în cilindrul central al tulpinii
fasciculele libero — lemnoase nu sunt dispuse în inel, ci împrăștiate în măduvă
(atactostel); frunzele sunt simple, nestipelate, cu dispoziție alternă, au mai adesea
marginea întreagă și nervațiune paralelă sau arcuată; obișnuit floarea este pe tipul trei
(rar doi sau patru), adică din cicluri trimere, cu înveliș floral simplu (perigon).

Subclasa LILIIDAE

Tipul de floare mai răspândit, cel pentaciclic (cu perigonul corolinic, androceul
din două cicluri de câte 3 stamine și gineceul tricarpelar sincarp) a evoluat în direcția
simplificării, mai ales la grupele anemofile.

Ordinul Dios c o re a les

Prezintă unele caractere de dicotiledonate: nervațiunea
frunzelor de tip penat sau palmat, cilindru central de tip eustel și
chiar prezența a două cotiledoane dispuse lateral.
Fam. Dioscoreaceae. Reunește genuri de liane, mai adesea
tropicale și subtropicale. La noi, prin pădurile umbroase din
sudul și vestul țării crește specia atlanticomediteraneană Tamus
communis (fluierătoare — fig. 6.115).
Fam. Trilliaceae. Se caracterizează prin plante toxice, cu
flori pe tipul patru.
Paris quadrifolia (dalac — fig. 6.116) se remarcă prin
rizomul tuberizat și verticilul de patru frunze eliptice, deasupra
căruia se găsește o floare solitară, lung pedunculată, cu perigon
sepaloid din două cicluri de tepale, 4 externe liniare și 4 interne
lanceolate, androceu biciclic din 8 stamine și gineceu
tetracarpelar sincarp, cu ovar superior, fruct bacă,
Fig. 6.115 Tamus communis: I-tubercul; 2-ramură femelă; 3-ramură masculă; 4-floare femelă ; 5floare
masculă ; 6-fructe ; 7-sămânță (după JIVORKA, 1934)

162
neagră la maturitate. Vegetează pe soluri bogate în humus de tip mull.

Ordinul As p a rag a les

Învelișul tare, sclerificat al semințelor (testa) este totdeauna de culoare
neagră.
Fam. Convallariaceae. Reunește plante cu tulpini subterane de tip rizom și
elementele perigonului (tepalele) mai adesea concrescute Fructele
sunt de tip bacă.
Polygonatum (pecetea lui Solomon) are rizomii groși, multiarticulați, ce
păstrează imprimate, adâncite ca urmele sigiliilor, cicatricile tulpinilor aeriene din
anii precedenți (fig. 3.12). P. latifolium (fig. 6.117) se diferențiază de alte specii
ale genului prin frunzele fin pubescente pe fața inferioară, în dreptul nervurilor. P.
verticillatum (fig. 6.117) are frunzele liniar lanceolate, glabre și glaucescente,
dispuse verticilat; crește prin păduri montane. P. multiflorum (fig. 6.118) vegetează
prin păduri relativ umbroase, din subzona pădurilor de stejar până în cea a fagului.
Maianthemum bifolium (lăcrămiță — fig. 6.119) prezintă rizomi subțiri și
tulpini aeriene cu 2 (3) frunze cordate; este răspândită mai ales în stațiuni cu soluri
sărace în azot accesibil.
Alte convallariacee de pădure sunt Convallaria majalis (lăcrămioară - fig.
6.120), Ruscus aculeatus (ghimpe — fig. 6.121) — plantă cu ramuri metamorfozate

163
în organe asimilatoare (filocladii), Asparagus tenuifolius (sparanghel sălbatic) —
specie de păduri xeroterme.

164
165
 Fig. 6.120 Convallaria majalis (original)

Fam. Amaryllidaceae.
Se individualizează mai ales prin
ovarul infer și fructul mai Fig. 6.121 Ruscus aculeatus
adesea capsulă. La baza inflorescenței (original)
cimoase (care la Galanthus — ghiocel —
fig.
6.122 este redusă la o singură floare) se află o bractee membranoasă.

Fig. 6.122 — Galanthus nivalis: a — plante (cu boboc și floare); b — floare în secțiune longitudinală; c
— fruct (după ROTHMALER, 1987); B - original

166
 Leucojum vernum (ghiocel bogat — 6.123)
diferă de ghiocel (Galanthus nivalis) prin flori
semisferice, cu foliole perigoniale de un singur fel.
Narcissus poeticus ssp. radiiflorus (narcise)
este o plantă de locuri moderat umede, prezentă și
în pădurile dumbrăvite de stejar.

Fig. 6.123 Leucojum vernum (A —plantă cu floare; B-

detaliu cu organizarea florii) și Narcissus poeticus ssp. radiiflorus (C)

Fam. Alliaceae. Are drept principale caractere de recunoaștere gruparea florilor în

umbele și conținutul bogat în uleiuri cu sulf ce dau miros specific (de ceapă, usturoi).

167
 Allium
ursinum
(leurdă — fig.
6. 124) se
diferențiază de
alte specii
spontane ale
genului prin
frunzele lung
pețiolate,
cu limbul plan
(nu
canaliculat).

Fig. 6.124— Allium ursinum: a — plantă cu flori; b —

diagramă florală (după Flora României, vol. XI,
completat); A și B original

168
 Fam. Hyacinthaceae. Florile sunt grupate în raceme.
Scilla bifolia (viorea cu două frunze — fig. 6.125) este frecventă din silvostepă
până în etajul boreal.

frunzei (după ROTHMALER,

1987); A - original

Ordinul L i l i a I e s
Fructele sunt capsule, iar învelișul semințelor nu este colorat în negru.
Fam. Liliaceae. Cuprinde plante ierboase cu
tulpini subterane bulbi, flori fruct capsulă.
 Prin pădurile din
subzona fagului crește
Lilium martagon (crin de
pădure — fig. 6.126 ), cu
flori roșietice punctate
purpuriu închis, iar prin
zăvoaie de anin, șleauri și
făgete Gagea Iutea (laptele
păsărei — 6.127).

Fig. 6.126 Lilium martagon

(original)

170
 6.128) este o
timpurie și frunze

(original)

canis

Fig. 6.128 — Erythronium dens-canis: a — plantă cu flori; b — fruct; c — fruct în secțiune transversală;
d — sămânță (după Flora României, vol. XI); A - original

Fam. Iridaceae. Familia irișilor se diferențiază în principal de precedenta prin

lipsa ciclului intern de stamine și prin ovarul inferior *P3+3A3+0GȚ. Tip de fruct
capsulă.

171
 Prin păduri vegetează Crocus banaticus (șofran — fig. 6.129). Este numită și
„brândușă de toamnă", întrucât înflorește în aceeași perioadă și este asemănătoare cu
Fig. 6.131 Iris ruthenica (original)
Colchicum autumnale (brândușa de
toamnă). Spre deosebire de adevărata
brândușă de toamnă, Crocus banaticus
are doar trei stamine și tepale interne
mai mici decât cele externe.
Iris (stânjenel — fig. 6.130) este
un gen cu multe specii de pajiști ce se
remarcă prin faptul că tepalele externe
sunt diferite ca formă de cele interne și
stigmatele sunt foarte dezvoltate,
petaloide. Prin păduri, îndeosebi din
sudul țării, crește specia subtermofilă I.
graminea (cașiță) iar din gorunete până
în etajul subalpin I. ruthenica (fig.
6.131).

Fig. 6.129 Crocus banaticus (original)

Fig. 6.130 —Iris: I — floare; 2 —

gineceu; 3 — diagramă florală (din SOÓ,
1965i

Ordinul O r c h i d a l e s
Reprezintă termenul de vârf al
unei linii evolutive desprinsă din
Liliales și marcată de câștigarea unor
înalte adaptări în direcția polenizării
entomofile (polenizare prin insecte),
așa cum rezultă din organizarea florii.
Fam. Orchidaceae (Gynandrae).
Orchidaceele sunt plante ierboase,
caracterizate în primul rând de modul
de concreștere a androceului cu stilul și

172
 stigmatul (Gynandrae de la gr. și de regulă grupate în raceme.
gvne femeie, andros — bărbat). Deasupra ovarului inferior, și răsucit cu
Florile sunt totdeauna zigomorfe 1800 se află dispuse șase
tepale în două cicluri trimere, dintre care tepala mediană a ciclului intern, mai
dezvoltată și lobată, numită label, este orientată în jos la maturitatea florii, ca urmare a
răsucirii ovarului.. Adesea labelul se continuă în partea posterioară cu un pinten
nectarifer. Din cele șase stamine teoretice, datorită simplificărilor a rămas mai adesea
doar una fertilă, restul s-au menținut ca staminodii ori s-au redus foarte mult. Stamina
fertilă este concrescută cu stilul și stigmatul trilobat într-o coloană mică (ginostemiu),
proeminentă în mijlocul florii •l•P3+3Al+0, 0+2G(Î).
Fructul este o capsulă cu semințe minuscule, de unde și numele de Microspermae
sub care este cunoscut ordinul.
Platanthera bifolia (stupiniță — fig. 6.132) prezintă două frunze mari (restul sunt
bracteiforme) și flori albe lung pintenate; este comună prin stejărișurile și făgetele
acidifile.

173
 label

Fig. 6.132 — Platanthera

flori; b — diagrama florală
vol. XII, completat); A, cu
bifolia: a — plantă cu
Cephalanthera (fig.(din Flora României
6.133) crește maidetalii - original
goruneto— făgete are flori
albe nepintenate și frunze
damasonium (C. alba)
inferioare ovate spreales prin făgete și
deosebire de C. longifolia (fig. 6.133), cu frunze lanceolate.
Neottia nidus — avis (cuibușor — fig. 6.134) face parte dintre orchidaceele
saprofite (nu are clorofilă); este răspândită prin păduri umbroase.

174
 Fig. 6. 134 Neottia nidus-avis
(original)
Ordinul Ju nca I e s
Organizarea florilor unicei familii (Juncaceae) este analoagă sub raport structural
cu cea de la Liliaceae, dar perigonul are nuanțe șterse (castaniu până la alb) fiind flori
175
anemogame. Pe de altă parte, această unitate taxonomică are caractere apropiate de cele
ale cyperalelor, ca de exemplu frunze alungite, vaginate, tip de stomate, flori mici
anemogame etc.
Fam. Juncaceae. Grupează plante ierboase cu frunze graminiforme ( Luzula) ori
cilindrice (Juncus). Florile au un singur stil și trei stigmate filiforme (fig.
120). Fructele sunt capsule de dimensiuni mici.
Luzula, gen cu frunzele prevăzute cu peri distanțați, lungi. L. luzuloides (mălaiul
cucului — fig. 6.135) are frunzele superioare de obicei mai lungi decât inflorescența;
este prezentă în toate formațiunile forestiere de stațiuni cu soluri acide. Luzula sylvatica
(horști) prezintă frunzele superioare evident mai scurte ca inflorescența; crește mai
adesea în molidișuri și amestecuri de fag cu rășinoase.

Ordinul C y p e ra I e s
Reprezintă un articol al unei serii filogenetice marcată de evoluția în direcția
anemogamiei.
Fam. Cyperaceae. „Familia rogozurilor” se caracterizează prin plante cu port de
graminee, de care se deosebesc totuși evident prin tulpina de regulă trimuchiată, cu
internoduri pline și prin frunzele cu teci închise.
Florile pot fi bisexuate sau unisexuate și se dezvoltă în axila unor frunzișoare
numite glume.
Prin florile foarte simplificate, anemogame, se remarcă genul Carex (rogoz —
fig. 6.136), cu numeroase specii de pădure. Florile rogozului sunt unisexuate, mai
176

Fig. 6.136 — Floarea Ia Carex: I — diagrama
florii mascule; 2 — floare masculă; 3 —
diagrama florii femele; 4 — floare femelă (din
soó, 1965)
adesea monoice, dispuse în spice
diferite (cele mascule cu poziție
superioară pe plantă) ori în spice mixte.
Floarea masculă este nudă, cele 3 (2)
stamine aflându-se în axila unei
frunzișoare numită glumă. Floarea femelă,
de asemenea nudă,este alcătuită din 3 (2)
carpele și protejată, ca și cea masculă, de
o glumă. Ovarul este învelit într-o bractee
cu marginile unite, numită utriculă, ale
cărei caracteristici servesc la identificarea
speciilor de rogoz.
C. pilosa (fig. 6.137) este foarte
răspândit, uneori dominant, în stratul
ierbos
177
 al

pilosa; B-plantă cu spiculețe; C-detalii

spiculețe; D-detaliu cu perii de pe
marginea frunzei. (original)
pădurilor de câmpie și colinare, cu se

178
 C. sylvatica prezintă spice femele cu pedunculi subțiri, cele inferioare
aplecate (nutante). C. montana are glume negre-brunii și tecile bazale purpurii.

sylvatica

Ordinul P o a l e s (G ra min a l e s, G l u m i fl o ra
e)
Cuprinde plante anemogame cu flori foarte simplificate, înconjurate de
formațiuni pieloase și uscate numite palee. Ovarul prezintă un singur ovul, iar
embrionul se află lateral față de endosperm.
Fam. Poaceae (Gramineae). Gramineele din flora României sunt plante
exclusiv ierboase. Tulpina lor este cilindrică, are internoduri mai adesea goale și
noduri cu diafragme transversale. În pereții celulelor epidermice se depune silice.
Frunzele se dispun altern, au teaca (vagina) despicată în lung și lamina
frecvent liniară; între vagină și limb se găsește o anexă membranoasă, ligula.
Florile sunt reunite în spiculețe, iar acestea în spice sau inflorescențe laxe. La
baza fiecărui spiculeț se află mai adesea două glume (fig. 6.138), deasupra acestora
se dispun, pe două șiruri, perechi de palee. Paleea infe-rioară (externă), numită și
lema, prevăzută frecvent cu o țeapă, arista, poartă la subsuoară floarea, de regulă
bisexuată. Fiecare floare are la partea dinspre ax paleea superioară (internă), mai
mică și bicarenată, rezultată, prin simplificări, din învelișul perigonial extern. In
axila paleei superioare se află 2 (3) Iodicule, de forma unor solzi mici, provenite din
179
ciclul perigonial intern. Rolul lor biologic este acela de a îndepărta, după ce se umflă
prin turgescență, paleele una de alta, expunând polenizării prin vânt, elementele
reproducătoare ale florii: trei stamine și două carpele concrescute într-un ovar
unilocular, terminat cu două stigmate în formă de pană (stigmate plumoase).
Fig. 6.138 — Schema
organizării spiculețului și norii
Ia Poaceae: a — spiculeț; b —
floare; c — floare mărită mult și
I diagramă florală (a și b din
RAVEN și colab., 1992; c din
EMU, 1977)
Fructul este de tip
cariopsă, având învelișul
palee sup
palee concrescut cu
(lemă)
Iodiculâ unica sămânță.
anteră

ovar
Milium e sum
(meișor — fig. 6.139 ) se
palee inf. (lemă
recunoaște după
inflorescența laxă,
răsfirată, din spiculețe
uniflore. Este o plantă
indicatoare de soluri
afânate.
Poa nemoralis
Iodiculă filament (firuță) este indicatoare,
atunci când devine
b c dominantă în stratul
ierbos, de soluri

180
expuse eroziunii

181
Fig. 6.139 - Milium effusum (după Flora României, vol.
XII); A —plantă în ansamblu, Bdetaliu spiculeț ; C-
detaliu ligulă (original)
Brachypodium sylvaticum are nodurile îndesit păroase și spiculețe liniare,
dispuse într-un spic nutant.
Calamagrostis arundinacea (trestioară) prezintă paleea aristată; vegetează în
stațiuni cu soluri sărace în baze, pronunțat acide.
Festuca drymeja (păiuș de pădure , scradă — fig. 6.140) are frunze late, cu
vagina ciliată pe una din margini; este comună mai

Fig. 125 — Festuca drymeja: a— plantă cu flori; b

— porțiune de teacă foliară (vagină)
(după Flora României, vol. XII); A-făget cu F.
drymeja; B - detaliu inflorescență
(original)

182
183