Curs 10 – Mecanica fluidelor*

NOŢIUNI DESPRE PLUTIREA CORPURILOR -

continuare
CINEMATICA FLUIDELOR
* Toate figurile sunt preluate din Isbăşoiu E.C., Bucur D.M., Tratat de Mecanica Fluidelor, Editura
Academiei Române, cod CNCSIS 63, ISBN 978-973-720-366-3, 2011
Stabilitatea plutirii
O problemă importantă în cazul plutirii este aceea a
verificării stabilităţii poziţiei de plutire.
Stabilitatea se verifică prin introducerea unei perturbaţii
care scoate corpul din poziţia de echilibru. Dacă acesta
revine la poziţia iniţială după încetarea perturbaţiei,
echilibrul este stabil, dacă nu revine şi depărtarea de
poziţia de echilibru creşte, echilibrul este instabil, iar
dacă rămâne tot timpul în poziţia de echilibru este un
echilibru indiferent.
Un corp care pluteşte la suprafaţa unui lichid este în
echilibru indiferent faţă de translaţii orizontale şi de rotaţii
faţă de axe verticale şi este în echilibru stabil faţă de
translaţii verticale. Trebuie analizată deci problema
stabilităţii faţă de rotaţii în raport cu axe orizontale.
Axa Oz este axa de plutire.
 z z

O x O y
G

a) b)
y

O
x
c)

Rotaţia plutitorului în jurul axei Ox se numeşte ruliu, iar

rotaţia în jurul axei Oy se numeşte tangaj.
Se va considera la început că centrul de greutate G al
corpului se găseşte sub centrul C de carenă.
La o mişcare de rotire a corpului centrul de carenă devine C'
şi se observă că cele doua forţe formează un cuplu al cărui
moment redresează corpul. Deci echilibrul este stabil.
cuplu de
 redresare

Fp Fp

C C
O
 G G

Fg Fg

Această dispunere a centrului de greutate al corpului sub

centrul de carenă se utilizează în mod obligatoriu la
submersibile şi aerostate.
Dacă centrul de greutate al plutitorului este deasupra
centrului de carenă plutirea poate fi stabilă sau instabilă.
cuplul de cuplul de
redresare răsturnare

Fp
m’

C r Fp
G
O  G
a Fp m’’
G
C C’ C’’ 
Fg
 
Fg Fg

Se observă că plutirea este stabilă dacă centrul de greutate

al plutitorului se găseşte sub metacentrul acestuia, adică
ra0
în care a  CG este distanţa dintre centrul de carenă şi
centrul de greutate, în poziţia neutra, iar r este raza
metacentrica.
Teoremă. Raza metacentrică este egală cu raportul dintre
momentul de inerţie, I  , al secţiunii de plutire faţă de axa D de
înclinare şi volumul de carenă, Δ, al plutitorului
I
r
V
Deci condiţia de stabilitate a plutitorului se referă la metacentrul
de ruliu şi poate fi scrisă IX
 a0
V

Pentru a se mări stabilitatea unui plutitor se poate coborî centrul de

greutate G sau se poate mări momentul de inerţie al suprafeţei de
plutire. Pentru coborârea centrului de greutate G încărcătura navelor
se aşează în cală şi nu pe punte, iar pentru mărirea momentului de
inerţie se folosesc plutitori suplimentari, solidari cu plutitorul principal
şi aşezaţi la distanţă mare de axa de plutire, sau se construiesc
ambarcaţii cu două corpuri plutitoare ca la hidroavioane, bărci sau
şlepuri.
 CAP. CINEMATICA FLUIDELOR
Cinematica este partea Mecanicii Fluidelor în care se
studiază mişcarea fluidelor fără a se lua în considerare
forţele care produc mişcarea şi interacţiunea fluidului cu
corpurile solide cu care acestea vin în contact şi
transformările energetice din timpul mişcării.

Cinematica consideră numai proprietăţile geometrice ale

mişcării şi deci rezultatele obţinute sunt valabile atât pentru
fluidele perfecte cât şi pentru cele vâscoase.
Din punctul geometric de vedere modelarea mişcării unui
mediu continuu clasic porneşte de la ideea că sistemul
mecanic considerat este reprezentat de volumul V, în care
dV reprezintă constituantele elementare numite particule
fluide.

Starea geometrică a acestor particule este caracterizată

unic prin poziţia lor, iar mişcarea este complet definită de un
câmp de viteze. Aceasta explică denumirea de puncte
materiale utilizată pentru a desemna particulele, adică
acestea sunt reprezentate geometric printr-un punct, iar
mărimile fizice caracteristice se introduc ca integrale de
volum (şi nu ca sume).
Metode de reprezentare a mişcării
Mişcarea reprezintă schimbarea poziţiei relative a
unui sistem material, adică deplasarea lui în spaţiu. Această
deplasare poate fi pusă în evidenţă faţă de un sistem de
referinţă care va fi considerat inerţial, cartezian şi ortogonal.
Studiul cinematic al mişcării fluidelor constă în
determinarea traiectoriilor şi vitezelor particulelor fluide şi
poate fi făcut prin două metode.

A. Metoda Lagrange.
Pentru a se cunoaşte mişcarea unui mediu continuu trebuie
să se cunoască mişcarea tuturor particulelor sale.

B. Metoda Euler.
Pentru determinarea mişcării se analizează ce se întâmplă,
într-un punct fix din spaţiu, în timp, aşa cum se întâmplă în
realitate, unde instrumentul de măsurare este fix.
A. Metoda Lagrange.
Unei particule materiale i se va asocia punctul geometric cu
care aceasta coincide. Mişcarea particulei materiale este
dată de succesiunea punctelor geometrice ocupate de
particula fluidă. Poziţia punctului geometric faţă de sistemul
de referinţă este dată de vectorul de poziţie
   
r  x i  y j  zk

Dacă se notează cu r0 vectorul de poziţie, corespunzător
poziţiei ocupate de particula materială la momentul iniţial t =
t0 se poate scrie   
r  r r0 , t 
Si reprezinta ecuaţia de mişcare a particulei care la
momentul iniţial se găsea în punctul de vector de poziţie

r0 ( x0 , y0 , z 0 )
 
Pentru r0  const. si timpul t variabil
  
r  r r0 , t 
exprimă traiectoria particulei fluide considerate, adică
succesiunea punctelor geometrice ocupate succesiv de
particulă. 
r
Dacă se admite timpul t fix şi vectorul de poziţie 0 variabil,
  
r  r r0 , t 
reprezintă domeniul D ocupat de fluid la momentul t.

Dacă atât t cât şi 0 sunt variabile relaţia
r
  
r  r r0 , t 
descrie mişcarea mediului continuu.
Modul de descriere a mişcării, urmărind particulele fluide pe
traiectoriile lor, defineşte descrierea  materială (substanţială)
sau Lagrange-iana, iar variabilele r0 şi t se numesc variabile
materiale (substanţiale) sau variabile Lagrange.
Se defineşte derivata materială sau substanţială a
0

proprietăţii (r0 , t )asociată unei particule fluide (d0 / dt ) pentru

r0  const. , ca variaţia în timp a acestei proprietăţi.

Astfel viteza particulei reprezintă derivata substanţială a

vectorului de poziţie
 
 dr r0 , t    
v r
 v  v r0 , t 
dt 
r0 const.
Ţinând seama de expresia vectorului de poziţie se poate
scrie
dx  dy  dz 
vx   v x r0 , t   x; v y   v y r0 , t   y; v z   v z r0 , t   z
dt dt dt

În mod similar acceleraţia reprezintă derivata substanţială a

vitezei
 
 dv  d 2 r 
a v  2  r
dt 
r0 const . dt 
r0 const .
B. Metoda Euler.
Metoda Euler dă posibilitatea de a se fixa atenţia la punctele
domeniului de curgere, fără a se individualiza particulele
fluide care trec la momentul considerat prin aceste puncte.
Cu aceasta se asociază unui punct fix din spaţiu
proprietăţile particulelor care trec prin acest punct. Făcând
această asociere în toate punctele domeniului se generează
câmpuri scalare, vectoriale sau tensoriale, corespunzătoare
proprietăţii considerate.
Se generează astfel câmpul vitezelor
 
v  v r , t 
  
al acceleraţiilor a  a r , t  
respectiv câmpul unei proprietăţi oarecare    r ,t 
care sunt funcţii de punct şi de timp.
Acest mod de descriere a mişcării se numeşte descriere
spaţială sau Euler-iană, iar variabilele se numesc variabile
spaţiale sau variabile Euler.

Astfel prin metoda lui Lagrange se urmăresc proprietăţile

asociate unei particule
 fluide în mişcare, având ca variabile
poziţia iniţială r0 a particulei şi timpul t, iar prin metoda lui
Euler se urmăresc proprietăţile într-o regiune din spaţiu,
având ca variabile punctul din spaţiu şi timpul t.