O scrisoare pierdută

De Ion Luca Caragiale

Epoca Marilor Claisici este o perioadă caracterizată printr-o efervescență creatoare

fără precedent, fiind ilustrată de numele unor scriitori exponențiali ai literaturii române:
Eminescu – poetul, Creangă – povestitorul, Slavici – nuvelistul, Caragiale – dramaturgul.
O scrisoare pierdută este cea mai cunoscută și, totodată, cea mai jucată piesă a lui
Caragiale, care a fost citită întâi într-o ședință literară a cenaclului Junimea, ca mai apoi să fie
jucată pe scena Teatrului Naţional din Bucureşti în anul 1884. Prin substanța sa tematică și prin
viziunea critică a autorului, piesa ilustrează trăsăturile realismului literar.
Realismul reprezintă un curent literar și artistic care s-a manifestat la sfârșitul secolului
al XIX-lea, ca reacție împotriva romantismului. Reactualizând conceptul aristotelic
de ,,mimesis”, pentru scriitorii realiști literatura constituie o reprezentare verosimilă a realității.
În acest sens, aceasta oglindește veridic, obiectiv societatea contemporană, surprinzând aspecte
de viață semnificative. Temele specifice sunt familia, înavuțirea, moravurile, căsătoria, iar
personajele sunt tipologii reprezentative din punct de vedere moral (arivistul, demagogul, fata
bătrână etc.) și social (burghezia).
O primă trăsătură ce încadrează această operă în estetica realismului este o
cartografiere umană și morală a societății contemporane, constantă în manifestare, surprinzând
cu finețe tarele morale și sociale. Autorul este un observator lucid și ironic, un scriitor realist și
moralizator, un excepțional creator de viață și oameni. Piesa lui Caragiale este o comedie de
moravuri, în care sunt satirizate viața politică și imoralitatea societății burgheze de la sfârșitul
secolului al XIX-lea, tarele vizate fiind demagogia, corupția, dorința de parvenire sau adulterul.
Comedia este menită să înveselească pe spectator, prin surprinderea moravurilor sociale, a unor
tipuri umane sau a unor situații neașteptate, având un final fericit și, deseori, un rol moralizator.
O a doua trăsătură, este universul realist al comediei dinamizat de personaje
verosimile, caraghioase, construite pe baza contrastului dintre esență și aparență, așadar a unei
tipizări comice. Cațavencu ilustrează politicianul veros și semidoct, iar Agamiță Dandanache,
prin acumularea tuturor defectelor sale, oglindite într-un registru caricatural, este reprezentativ
pentru politicianul meschin, hilar, ce stă sub semnul ramolismentului și al degradării. Zaharia
Trahanache întruchipează tipul încornoratului, dar, ca om politic, el îndeplinește cele mai
importante funcții în județ. Tânărul Tipătescu, vrea să pară sigur de sine, o autoritate publică de
necontestat, fiind, în esență, total subordonat lui Zaharia și Zoei, lipsindu-i cu desăvârșire
calitățile pentru a-și exercita independent funcția politică. Zoe Trahanache vrea să pară o
doamnă distinsă, însă atunci când pierde scrisoarea de amor este disperată din cauza pericolului
de prăbușire a întregului eșafodaj de moralitate pe care și-l construise cu atâta abilitate. Nu în
ultimul rând, galeria este completată de Pristanda, care ilustrează tipologia funcționarului servil,
,,scrofulos la datorie” dintr-o filosofie de viață susținută de interesul personal.
Tema comediei este reprezentată de radiografierea moravurilor sociale, manifestate pe
fondul luptei electorale, în vederea desemnării unui canditat pentru Adunarea Constituantă, în
anul 1883. Relevant pentru viziunea despre lume este titlul piesei care ilustrează numele
obiectului de șantaj politic, simbol al corupției, ce va declanșa conflictul derizoriu al comediei,
jucând rolul de pretext al intrigii dramatice. Totodată, Timpul și spațiul fixate în didascalii susțin
caracterul actual al acțiunii și al tipurilor umane prezentate.
 O primă scenă semnificativă pentru tema și viziunea despre lume surprinde eforturile
disperate ale celor aflați la putere de a încerca să-l convingă pe Nae Cațavencu să renunțe
la intențiile sale machiavelice, exemplificativă fiind discuția dintre prefect și șantajist. Cât timp
deține scrisoarea compromițătoare, cheia cu care își vede deschise porțile spre deputăție,
Cațavencu este cel care conduce ofensiva, impune pretenții și se așează pe o poziție de
superioritate, fiind orgolios, inflexibil și agresiv. Refuzul categoric întâmpinat de Ștefan
Tipătescu oglindește dorința sa irepresibilă de ascensiune politică. Mai mult, răspunsul pe care i-l
oferă acestuia stârnește râsul prin inepția afirmației: Vreau ceea ce merit în orașul acesta de
gogomani unde sunt cel dintâi. Personajul își schimbă măștile cu o iuțeală cameleonică, căci
odată pierdută scrisoarea, devine umil și lingușitor cu Zoe. Pe de altă parte, Tipătescu este
ipocrit, face caz de imoralitatea lui Cațavencu, numindu-l ,,mizerabil”, când însuși prefectul
județului este corupt și imoral, fiind amantul Zoei și înșelând, astfel, încrederea pe care o are în
el Zaharia Trahanache.
O a doua scenă semnificativă este ședinței electorale din actul al III-lea, desfășurată în
sala primăriei și prezidată de Trahanache, completează tabloul moravurilor politice ale
vremii. Candidații la deputăție își rostesc discursurile menite să convingă audiența, care, în
esență, relevă superficialitatea lor intelectuală și incultura. Semnificativ este discursul pentru
candidatură al lui Cațavencu, ce evidențiază patriotismul de paradă și retorica goală, aspecte
care ascund puternica dorință de parvenire. Noțiuni precum țară, popor sau progres reprezintă,
pentru politicianul demagog, simple lozinci de efect în lupta electorală, cu toate că acesta este
oricând gata să treacă în orice tabară și să încalce orice lege juridică sau morală. Notațiile
paraverbale și nonverbale surprinse cu ajutorul didascaliilor reliefează faptul că Nae Cațavencu
este, mai întâi de toate, un actor care face risipă de gesturi, pentru a deveni convingător: ,,ia
poză, trece cu importanță prin mulțime, ....este emoționat, tușește, luptă ostentativ cu emoția,
plânsul îl îneacă”.
Arhitectura textului stă sub semnul unităţii, piesa fiind structurată în patru acte, care au un
număr variat de scene: actul I circumscrie 9 scene, actele II şi IV au câte 14 scene fiecare, iar
actul III cuprinde 7 scene. Trecerea de la un act la altul presupune modificări ale cronotopului și,
implicit, ale decorului: în primele două acte, acțiunea se desfășoară în anticamera lui Tipătescu,
în actul III- – în sala mare a primăriei, în actul IV – în grădina lui Trahanache. Succesiunea
scenelor presupune schimbări în dinamica grupului de personaje, în acțiune fiind implicate tot
mai multe cu scopul de a amplifica tensiunea dramatică și de a sugera agitația cauzată de
evenimentul politic și de pierderea scrisorii amoroase. Formula dramatică este conturată cu
ajutorul unor tehnici teatrale specifice: bulgărele de zăpadă – acumularea treptată de situații
tensionate, ce duce la amplificarea conflictului; simetria situațiilor scenice – procedeu prin care
se reiterează ,,istoria” scrisorii pierdute; răsturnările de situație – prin care este inserat
elementul-surpriză (anunțarea candidaturii lui Dandanache).
Conflictul piesei este unul exterior, derizoriu, aparent de natură politică. Cele două
tabere beligerante(care se află în stare de război) sunt reprezentate de două partide, fiecare dintre
ele susținând câte un candidat. Nae Cațavencu, liderul grupării independente, desprinse din
partidul de guvernământ își dorește câștigarea alegerilor, deși oficialitățile județului, Tipătescu și
Zaharia Trahanache, îl susțin pe Farfuridi. La acest conflict principal, care oglindește –în fond-
interesele personale și promiscuitatea clasei politice, se adaugă cele secundare, precum revolta
cuplului comic Farfuridi-Brânzovenescu, primirea depeșei cu numele noului canditat impus de
centru sau evoluția inversă a grupului de personaje și, implicit, a grupărilor adverse.
  În concluzie,  opera “O scrisoare pierdută" este o comedie de moravuri, de factură realistă şi
clasică, în cadrul căreia abundă tipurile de comic, autorul satirizând cu ajutorul acestui
instrument societatea cu tarele ei, prin prisma vieţii familiale şi a celei politice, punând în
evidenţă defecte ale unor personaje conturate prin numeroase modalităţi originale.