Universitatea „Petrol si Gaze” Ploiesti

Facultatea de Stiinte Economice

Invatamant la distanta si cu frecventa redusa
Specializarea:Contabilitate si informatica de gestiune
Grupa:50480,An 1
Student : Gheorghe(Mateescu)Mihaela Iuliana

DEZVOLTAREA FIZICĂ ARMONIOASĂ OBIECTIV FUNDAMENTAL AL LECŢIEI DE

EDUCAŢIE FIZICĂ ŞI SPORTIVĂ
Mişcarea, condiţie fundamentală a vieţii umane Provenit din latinescul „movere”, mişcarea
desemnează o ieşire din starea de imobilitate, stabilitate, o schimbare a poziţiei corpului în spaţiu, în
raport de unele repere fixe, în sens mai larg, mişcarea înglobează toate schimbările şi procesele
(transformările) care au loc în organism. Din punct de vedere filosofic, prin mişcare se înţelege orice
transformare în general; din punct de vedere dialectic, mişcarea reprezintă existenţa materiei vii; din
punct de vedere biologic, sunt descrise diferite tipuri de mişcare: accelerarea schimburilor
metabolice, deplasarea şi separarea cromozomilor, deplasarea celulelor prin mişcări amiboide,
mişcări ciliare şi flagelare, locomoţia prin contracţia muşchilor striaţi; la care se adaugă şi formele de
mişcare simplă: mecanică, fizică şi chimică. La baza educaţiei fizice şi sportive stă mişcarea, ca
fenomen fiziologic, ce este un act motric, realizat prin consumarea unei cantităţi de energie, în
vederea deplasării unui segment faţă de el sau de celelalte părţi ale corpului sau a corpului în raport
cu mediul înconjurător, ca funcţie principală a aparatului locomotor. Mişcarea omului reprezintă o
expresie care indică totalitatea actelor motrice realizate de om pentru întreţinerea relaţiilor sale cu
mediul natural şi social şi efectuarea deprinderilor specifice diferitelor discipline sportive. Aşa după
cum arată aceste definiţii sau puncte de vedere privind mişcarea, ea este indisolubil legată de viaţa
omului, de activităţile practico–sportive care se supune unor reguli bine definite şi stabilite, în
vederea reglementării, îndeplinirii obiectivelor şi finalităţilor activităţii de educaţie fizică şi sportivă.
Implicată în dezvoltarea fiinţei umane, mişcarea, practicarea exerciţiilor fizice le regăsim încă de la
începuturile istoriei umanităţii. Exerciţiul fizic este actul motric repetat sistematic, care constituie
mijlocul principal de realizare a sarcinilor educaţiei fizice şi sportului. Ceea ce deosebeşte indivizii
între ei este nivelul la care această funcţie se realizează, măsura în care ea face individul adaptat şi
adaptabil la situaţiile complexe şi variabile ale mediului. Acest nivel este reprezentat de condiţia
fizică, capacitatea motrică definită ca ansamblul posibilităţilor motrice naturale şi dobândite prin care
se pot realiza eforturi variate ca structură şi dozare. Aşa după cum afirmă o serie de specialişti,
mişcarea sau motricitatea omului este de diferite tipuri: ciclică, aciclică, activă, pasivă, voluntară,
involuntară, uniformă, neuniformă etc şi are caracteristici spaţiale, temporale, energetice etc având
ca elemente componente următoarele categorii: actul motric reprezintă simple comportamente
realizate în mod voluntar pentru îndeplinirea unor acţiuni şi activităţi motrice; acţiunea motrică este
un sistem de acte motrice prin care se atinge un scop imediat, unic sau integrat într-o activitate
motrică ; activitatea motrică , reprezintă ansamblu de mişcări sau de acţiuni motrice încadrate într-
un sistem coerent de idei, reguli şi forme de organizare în vederea obţinerii unui efect complex de
adaptare a organismului uman şi de perfecţionare a dinamicii acestuia, în concordanţă cu obiective
bine precizate; activităţile motrice fundamentale din domeniu sunt: educaţia fizică şi sportivă,
antrenamentul sportiv, activitatea competiţională sportivă, activitatea motorie de recuperare,
activităţi motrice de timp liber. Noţiuni şi termeni privind dezvoltarea şi creşterea fizică a
organismului uman.Dezvoltarea fizică reprezintă nivelul cantitativ al indicilor somatici ai individului,
rezultat cumulativ al factorilor ereditari şi de mediu natural şi predominant social în care practicarea
exerciţiilor fizice are un rol însemnat . Creşterea fizică reprezintă nivelul cantitativ al indicilor somatici
Universitatea „Petrol si Gaze” Ploiesti
Facultatea de Stiinte Economice
Invatamant la distanta si cu frecventa redusa
Specializarea:Contabilitate si informatica de gestiune
Grupa:50480,An 1
Student : Gheorghe(Mateescu)Mihaela Iuliana

ai individului, rezultat cumulativ al factorilor ereditari şi de mediu predominant natural. Creşterea

fizică este definită un proces cantitativ de înmulţire celulară privind sporirea în greutate, volum şi
dimensiuni a corpului iar dezvoltarea fizică este un proces calitativ de diferenţiere celulară care se
exprimă prin modificări funcţionale şi optimizări calitative, ce marchează perfecţionarea şi adaptarea
aparatelor şi sistemelor organismului, evoluţia complexă şi integrarea lor coordonată într-un întreg.
Dezvoltarea şi creşterea fizică sunt elemente ale aceluiaşi proces unic de creştere şi dezvoltare, de
acumulări cantitative desfăşurate după o dinamică calitativă specifică, cu interrelaţii şi
interdeterminări care condiţionează ritmul şi expresia somatică a unuia sau altuia dintre fenomene.
Un alt specialist al domeniului consideră că, din punct de vedere fiziologic şi biochimic, procesul de
dezvoltare prezintă două laturi fundamentale: creşterea şi diferenţierea: creşterea constă în
acumulările cantitative din organism în general sau la nivelul diferitelor segmente, care este asigurată
de multiplicarea celulară şi de sporirea substanţelor intercelulare iar diferenţierea constă în 23
diversificarea calitativă a structurilor, pe măsură ce are loc dezvoltarea, ca maturizare treptată a
funcţiilor acestora, fenomen ce include, cu necesitate ideea de progres. Ontogeneza, etimologic
vorbind, vine de la combinarea celor două cuvinte: ont = fiinţă, existenţă; geneză = naştere,
dezvoltare individuală a organismului uman de la naştere şi până la moarte; există o lege biogenetică
fundamentală, ontogeneza repetă pe scurt filogeneza dar o şi condiţionează. Filogeneza este un
proces de diferenţiere istorică a unui grup de organisme (specii, genuri, familii) în cadrul evoluţiei
lumii vii. Prin cercetarea filogenezei se stabilesc strămoşii şi înrudirile organismelor. Perioadele
ontogenezei sunt: perioada de creştere şi dezvoltare, perioada de maturitate şi reproducere,
perioada de involuţie (senescenţă) – a nu se confunda cu senilitate (involuţie prematură). Prima
perioadă este cea mai importantă în viaţa omului, pentru că de modul cum creşte şi se dezvoltă
organismul depinde toată viaţa următoare. Prin dezvoltare şi creştere se înţelege un complex
dinamic de procese şi fenomene biologice prin care trece organismul omenesc în evoluţia sa de la
naştere şi până la maturitate. Creşterea este un proces de acumulare cantitativă, care poate fi
măsurat cu uşurinţă, iar dezvoltarea constă dintr-un proces de modificări funcţionale şi îmbunătăţiri
calitative, ce se poate aprecia cu dificultate. Privind durata normală a acestor etape, menţionăm
faptul că perioada de creştere şi dezvoltare acoperă 22 – 23 ani, iar după şcoala americană s-a
demonstrat că durata totală a vieţii, în mod normal, trebuie să fie de 5 ori mai mare decât perioada
de creştere şi dezvoltare deci, pentru om, în jurul a 120 – 125 ani. Datorită însă unor factori artificiali
ai mediului înconjurător, creaţi voit sau fortuit de fiinţa umană, situaţi pe prim plan, această durată
medie a vieţii a scăzut considerabil; printre aceşti factori nocivi menţionăm alimentaţia excesivă (mai
ales după vârsta de 45 ani, când metabolismul scade la 70% din valoarea iniţială), sedentarismul,
stresul nervos. Dezvoltarea şi creşterea sunt condiţionate şi determinate de acţiunea unor factori
interni şi externi, ce îşi exercită acţiunea pe toată perioada vieţii, dar cu mai mare intensitate în
copilărie şi tinereţe. Factori interni care influenţează şi condiţionează evoluţia omului sunt ereditatea
şi marile funcţiuni ale organismului, coordonate de sistemele nervos şi endocrin, iar factorii externi
sunt reprezentaţi de condiţiile de viaţă, de mediu. Dezvoltarea şi creşterea omului este un proces
continuu, dar intensitatea lor scad o dată cu derularea perioadei evolutive şi se desfăşoară, după o
serie de legi biologice, grupate astfel: legea creşterii inegale şi asimetrice a ţesuturilor şi organelor;
legea ritmului diferit de creştere şi dezvoltare; legea schimbării proporţiilor şi raporturilor dintre
Universitatea „Petrol si Gaze” Ploiesti
Facultatea de Stiinte Economice
Invatamant la distanta si cu frecventa redusa
Specializarea:Contabilitate si informatica de gestiune
Grupa:50480,An 1
Student : Gheorghe(Mateescu)Mihaela Iuliana

organism şi părţile sale componente; legea marilor alternanţe în creştere şi dezvoltare şi legea
creşterii şi dezvoltării diferenţiate pe sexe. Atitudinea corpului reprezintă funcţia aparatului
locomotor corelat de sistemul nervos ce se evidenţiază prin relaţii uniforme de echilibru şi stabilitate
între segmentele corpului şi corp, între corp şi mediu. Atitudinea deficientă constă din devierea
segmentară sau totală de la atitudinea normală. Deficienţă fizică reprezintă abaterea de la normal a
creşterii somatice şi dezvoltării organice şi psihice în perioadele de evoluţie. Dezvoltarea şi creşterea
fizică armonioasă şi corectă presupune: armonizarea acestor procese naturale ce contribuie la
dezvoltarea normală a indicilor morfo-funcţionali ai organismului; creşterea echilibrată a tonicităţii şi
troficităţii grupelor şi lanţurilor musculare; educarea mobilităţii articulare şi a reflexului de atitudine
corectă a corpului în poziţii statice şi în mişcare şi evitarea stabilirii sau corectarea unor atitudini
deficiente sau unor deficienţe fizice.

Planul schematic corporal Prin planul schematic corporal, în educaţie fizică şi sportivă,
percepem schiţa corpului, redusă la câteva idei generale principale, ce permit o vedere de ansamblu
a corpului omenesc. În educaţia fizică şi sportivă se pune mare accent pe buna funcţionalitatea şi
cunoaştere a aparatului locomotor, format din următoarele elementele de bază ale planului
schematic corporal:

A. Elementele pasive cu rol de susţinere şi mobilizare pasivă, reprezentat de combinaţii de pârghii

osoase care formează sistemul osos ce cuprinde oase (în număr de 213, reprezintă 5% din greutatea
corpului), tendoane, ligamente şi articulaţii. Elementele pasive sunt reprezentate de: Coloana
vertebrală reprezintă axul de susţinere al jumătăţii superioare a corpului; este formată din 4
regiuni, începând din zona capului spre bazin: regiunea cervicală alcătuită din 7 vertebre, prezintă o
convexitate orientată anterior; regiunea dorsală alcătuită din 12 vertebre, prezintă o convexitate
orientată posterior; regiunea lombară alcătuită din 5 vertebre, prezintă o convexitate orientată
anterior; regiunea sacro-coccigiană este formată din regiunea sacrală (alcătuită din 5 vertebre
sudate, formând un singur os – sacrum – are forma unei piramide turtite cu vârful în jos) şi regiunea
coccigiană 25 (alcătuită din 4-5 vertebre atrofiate, rudimentare, al căror corp vertebral, sudându-se
uneori, formează un singur os, numit coccis); prezintă o convexitate orientată posterior. Bazinul este
formaţiunea osoasă care face legătura între coloana vertebrală şi membrele inferioare; mai este
denumit şi centura pelviană formată din două oase mari, răsucite ca o elice – oasele coxale, strâns
unite în partea posterioară cu osul sacrum, iar anterior sunt legate între ele printr-o articulaţie –
simfiza pubiană, constituind un inel osos. Coxalul ia naştere din sudarea a trei oase – ilium, ischium şi
pubis. Membrele inferioare sunt organele de susţinere şi locomoţie (staţiunea şi mersul biped),
sprijinindu-se pe sol prin talpă (plantigradie).

B. Elementele active reprezentat de sistemul neuromuscular cu rol în mobilizarea activă, urmată de

poziţionarea dispozitivului pasiv osteoarticular în atitudini precise. Sistemul muscular este alcătuit din
502 muşchi (190 muşchi la nivelul trunchiului, 104 muşchi la nivelul membrelor inferioare, 98 muşchi
la nivelul membrelor superioare, 110 muşchi la nivelul capului, gâtului etc). Musculatura corpului
uman este grupată în jurul articulaţiilor şi pot îndeplini diferite roluri: Muşchi agonişti – îndeplinesc
aceiaşi mişcare (mişcarea de flexie, de extensie, de abducţie, de adducţie etc). Muşchi agonişti
Universitatea „Petrol si Gaze” Ploiesti
Facultatea de Stiinte Economice
Invatamant la distanta si cu frecventa redusa
Specializarea:Contabilitate si informatica de gestiune
Grupa:50480,An 1
Student : Gheorghe(Mateescu)Mihaela Iuliana

iniţiază şi produc mişcarea, din care cauză se mai numesc ,,motorul primar”. Muşchii antagonişti –
execută mişcări opuse în articulaţiile pe care le mobilizează. Muşchii antagonişti se opun mişcării
produse de agonişti, având rolul de frenator; este considerată frâna elastică musculară intervenind
înaintea celei ligamentare sau osoase. Muşchii agonişti şi antagonişti acţionează totdeauna simultan,
rolul lor fiind opus. Prin acţiunea lor echilibrată, mişcarea capătă mai multă precizie; cu cât relaxarea
muşchilor antagonişti este mai mare, cu atât mişcarea este mai rapidă şi puternică. Muşchi sinergici –
îndeplinesc în comun anumite mişcări; fiecare în parte poate efectua acţiuni diferite; intervenţia lor
este involuntară. Muşchii sinergici contribuie la creşterea puterii muşchilor agonişti, au rolul de a
orienta mişcările, de reglare a direcţiei mişcării în cadrul mişcărilor complexe ale lanţurilor cinegetice.
Muşchii fixatori – acţionează involuntar şi au rolul de a fixa acţiunea muşchilor agonişti, a
antagoniştilor şi a sinergicilor; fixarea nu este continuă, au un rol dinamic ca şi muşchii sinergici.
Muşchii pot acţiona cu sau fără producerea mişcării, prin: Contracţii izotonice – se realizează când
muşchiul deplasează segmentele pe care se găsesc punctele sale de inserţie, producând scurtarea
sau alungirea 26 muşchiului sau a grupului muscular. Contracţiile izotonice cu scurtare se produc
când punctele de inserţie ale muşchilor se apropie (flexia antebraţului pe braţ). Contracţiile izotonice
cu alungire se produc când punctele de inserţie se depărtează unul de celălalt (revenirea braţului din
flexie pe antebraţ). Contracţii izometrice – se realizează fără schimbarea lungimii
muşchiului;modificările se produc la nivelul tensiunii musculare care creşte (executarea unei
împingerii/tracţiunii asupra unui obiect, obstacol fără realizarea deplasării acestui). Contracţii
auxotonice – sunt combinaţii ale contracţiilor izotonice şi izometrice, în timpul cărora se produc
modificări ale lungimii elementelor şi necontractile. Perfecţionarea funcţionalităţii aparatului
locomotor, în situaţia dezvoltării corecte şi armonioase a organismului uman şi a dezvoltării
capacităţilor motrice şi de efort, se realizează pe baza cunoaşterii schemei corporale şi a funcţiilor
fiecărei regiuni a corpului. Pentru a indica poziţia unui segment sau părţi din corp faţă de celelalte
segmente sau părţi ale corpului, dar şi direcţia mişcărilor executate de un segment sau partea a
corpului, se utilizează pentru orientare axele şi planurile anatomice ale corpului, dar şi cunoaşterea
segmentelor şi regiunilor corpului omenesc. Planurile anatomice sunt suprafeţe care împart imaginar
corpul omenesc iar fiecare mişcare se desfăşoară şi intersectează un plan. Luând ca punct de
referinţă postura corporală sunt descrie 3 planuri: Planul frontal principal (II) – este planul vertical şi
latero – lateral, paralel cu fruntea şi care împarte corpul într-o parte anterioară şi o parte posterioară
(partea din faţă şi partea din spate); mai este cunoscut şi sub numele de planul medio-frontal. Planul
sagital principal (I) – este planul vertical şi antero-posterior ce împarte corpul într-o parte laterală
dreapta şi o parte laterală stânga (partea dreaptă şi partea stângă); mai este cunoscut şi sub numele
de planul mediosagital. Planul transversal principal (III) – este planul situat orizontal şi paralel cu
solul, perpendicular pe planul frontal şi planul sagital şi împarte corpul în partea superioară şi partea
inferioară; mai este cunoscut şi sub numele de planul medio-transversal. Planurile anatomice Axele
anatomice se formează prin intersecţia a două planuri; există trei axe: Axa verticală – reprezintă
intersecţia planului frontal cu planul sagital şi uneşte imaginar creştetul capului (vertex) cu centrul
bazei de susţinere (formată din tălpile picioarelor). Axa antero-posterioară (sagitală) – reprezintă
intersecţia planului transversal cu planul sagital. Axa transversală (frontală) – reprezintă intersecţia
planului frontal cu planul transversal. Din punct de vedere biomecanic, mişcările se produc astfel: în
Universitatea „Petrol si Gaze” Ploiesti
Facultatea de Stiinte Economice
Invatamant la distanta si cu frecventa redusa
Specializarea:Contabilitate si informatica de gestiune
Grupa:50480,An 1
Student : Gheorghe(Mateescu)Mihaela Iuliana

plan sagital şi ax transversal – flexia şi extensia; în plan frontal şi ax antero-posterior – abducţia şi

adducţia; în plan transversal şi ax vertical – rotaţia internă şi externă. În raport cu aceste planuri
principale şi axe folosim termeni: anterior (ventral); posterior (dorsal); medial (înspre interior –
apropierea de planul sagital principal); lateral (înspre exterior – depărtarea de planul sagital
principal); proximal (apropierea faţă de articulaţie); distal (depărtare faţă de articulaţie). Segmentele
şi regiunile corpului omenesc sunt prezentate începând de la nivelul superior al corpului omenesc –
capul, spre baza de susţinere, piciorul: Capul – reprezintă segmentul superior al corpului. El are forma
aproximativ sferică, prezentând punctul cel mai ridicat al corpului numit creştetul capului sau vertex.
Capul este format dintr-o parte osoasă – craniul, alcătuit la rândul său din cutia craniană, în care este
adăpostit encefalul şi oasele feţii, în care sunt cuprinse: cavitatea bucală, cavitatea nazală şi cavităţile
orbitale, ce adăpostesc unele organe de simţ. Gâtul – este segmentul de formă cilindrică care uneşte
capul de trunchi. Limita superioară a gâtului este reprezentată de un plan care trece prin marginea
inferioară a mandibulei, a apofizelor mastoide şi prin linia nucală a occipitalului; limita inferioară a
gâtului este reprezentată printr-un plan care trece prin articulaţia sterno-claviculară şi prin apofiza
spinoasă a vertebrei a 7-a cervicală C7. Trunchiul – este segmentul cel mai mare al corpului omenesc,
situat în continuarea gâtului, are forma unui cilindru turtit antero-posterior şi este mai subţire la
mijloc decât în extremităţi. Trunchiul este împărţit în tei regiuni: Toracele – regiunea superioară a
trunchiului care vine în raport cu gâtul; Abdomenul – este regiunea mijlocie a trunchiului;
Bazinul – regiunea terminală inferioară a trunchiului. În interiorul trunchiului se găsesc cavităţi care
adăpostesc organele interne. În torace se află cavitatea toracică, în abdomen se află cavitatea
abdominală; aceste două cavităţi sunt separate prin muşchiul diafragm. În bazin sunt două cavităţi:
bazinul mare şi bazinul mic. Membrele – sunt părţi ale corpului care se leagă de trunchi şi sunt
grupate în: membrele superioare şi membrele inferioare. Membrele superioare sau membrele
toracice – se fixează pe părţile laterale superioare ale toracelui. Legătura membrului superior cu
trunchiul prezintă o parte superioară convexă numită umăr şi o parte inferioară concavă numită
subsuoară (axilă). Membrul superior este împărţit în trei părţi: braţul – partea cuprinsă între umăr şi
cot; antebraţul – partea cuprinsă între cot şi mână; mâna – partea terminală a membrului superior.
Mâna prezintă trei părţi: încheietura mâinii sau regiunea carpiană; regiunea mijlocie a mâinii sau
regiunea metacarpiană şi cele cinci degete ale mâinii: degetul mare sau policele, degetul arătător sau
indexul, degetul mijlociu, inelarul şi degetul mic. Membrele inferioare sau membrele pelviene – sunt
fixate pe părţile laterale ale pelvisului. Legătura membrului inferior este mai puternică decât cea a
membrului superior şi se numeşte şold. Membrul inferior este împărţit în trei părţi: coapsa – partea
cuprinsă între şold şi genunchi; gamba – partea cuprinsă între genunchi şi picior; piciorul – partea
terminală a membrului inferior. Piciorul este împărţit în trei părţi: încheietura piciorului sau regiunea
tarsiană (glezna), din care partea posterioară formează călcâiul; regiunea mijlocie sau metatarsiană;
cele cinci degete ale piciorului: degetul mare sau halucele (I), al II-lea, al III-lea şi al IV-lea şi degetul
mic (al V-lea). Piciorul prezintă o faţă dorsală şi o faţă plantară.