UNIVERSITATEA „AUREL VLAICU” DIN ARAD

FACULTATEA DE ȘTIINȚE UMANISTE ȘI SOCIALE

STUDII MASTERALE: LIMBA ŞI LITERATURA ROMÂNĂ TENDINŢE
ACTUALE
FORMA DE ÎNVĂŢĂMÂNT: CU FRECVENŢĂ

“Teoria naraţiunii”- Franz K. Stanzel

Conf. univ. dr. Vălcan Ciprian

Student: Botaș Denisa Georgia Claudia

ARAD
2021
Introducere

Anglistul şi teoreticianul literar Franz Karl Stanzel, născut în anul 1923 la Molln, în
Austria Superioară, poate fi caracterizat pe bună dreptate ca unul dintre cei mai renumiţi
cercetători austrieci.
Alături de Käte Hamburger şi de Harald Weinrich, el trece - cu mult dincolo de
domeniul anglisticii drept proeminent teoretician de expresie germană al literaturii, care şi-a
dobîndit renumele prin cercetarea textelor narative.
Combinaţia dintre interesul pentru teorie, simţul acut al analizei, marea îndemânare în
schiţarea de modele, dragostea pentru literatură şi profunda cunoaştere a teoriei genurilor şi a
literaturii caracterizează şi acest magnum opus naratologic al lui Stanzel, Teoria naraţiunii.
Este limpede de la început că această carte nu schiţează numai o cuprinzătoare teorie a
naraţiunii. 1
Stanzel nu îşi propune să stabilească nişte categorii pentru uzul personal, ci să prezinte
în mod diferit un spectru literar al formelor narative posibile.

Teoria naraţiunii – concepte importante

Teoria naraţiunii a lui F.K. Stanzel a devenit foarte influentă. Cunoaşterea modelului
lui Stanzel este în continuare parte constitutivă din studiul de bază al disciplinelor filologice
din spaţiul de expresie germană.
Cercul tipologic al lui Stanzel care prezintă „trei situații narative tipice”, care descrie
diverse posibilități de structurare a mediatizării narative, se bazează pe trei elemente. Acestea
sunt „mod”, „persoană” și „perspectivă”, care pot fi împărțite în continuare în opozițiile
„narator / reflector”, „prima persoană / a treia persoană” și „perspectivă internă / perspectivă
externă”. 2

Astfel, Stanzel distinge trei situații narative: „Situația narativă autorală” se

caracterizează prin dominarea perspectivei externe. În „situația narativă la persoana întâi”,
evenimentele sunt legate de un „eu narator” care ia parte la acțiunea din lumea fictivă ca
personaj sau ca „eu care trăiește”. „Situația narativă figurală” este marcată de dominanța

1
David Darby, „Formă și context: un eseu în istoria naratologiei”, 2001
2
Elena Ţau, „Perspectiva narativă: tehnică şi strategie“, Revista de ştiinţă şi cultură, Nr. 5-6, anul XXVII, 2017,
Chişinău
modului reflector, limitându-se la o reprezentare faptică sau folosind focalizarea internă
pentru a crea impresia de imediate. 3
Ȋn ciuda concurenţei făcute de modelul lui Genette din anii 70 (Discours du récit
[Discursul povestirii], 1972),4 teoria naraţiunii a lui Stanzel este luată în considerare şi pe plan
internaţional, după cum o arată traducerile în limbile cehă (1983), engleză (1984), japoneză
(1989), sârbo-croată (1992) şi greacă (1999). În afară de aceasta, terminologia lui Stanzel a
avut efecte chiar şi asupra literaturii germane, unde oferă prilejul unei parodii în volumul al
patrulea din Aniversările (Jahrestagen, 1983) lui Uwe Johnson.
Contribuţia cu totul excepţională a lui Stanzel constă în descoperirea romanului cu
situaţia narativă personală. Acest demers deschizător de drumuri în teoria naraţiunii se
întemeiază pe cunoştinţe lingvistice, dar şi pe o istorie a abordării naratorului în tradiţia
germană şi în cea anglo-americană a analizei textului narativ.
Romanul secolelor al XVIII-lea şi al XIX-lea a fost marcat de punerea accentului pe
naratorul-personaj, care intervine adesea în fluxul narativ pentru a evalua şi a moraliza.
Stanzel nu iși propune să stabilească niște categorii pentru uzul personal, ci să prezinte
în mod diferit un ”spectru literar al formelor narative posibile."Monika Fludernik
Cea de-a doua contribuţie importantă a lui Stanzel din ”Teoria naraţiunii” are legătură
cu modul reflector, dar se referă la categoria persoană, respectiv la folosirea pronumelor
personale în povestire.
Spielhagen făcuse deja distincţia între romanul la persoana întâi şi cel la persoana a
treia, deci între texte în care protagonistul îşi spune propria poveste şi are rolul de narator şi
acelea în care naratorul nu face parte din lumea fîcţională, deci relatează despre persoane
inventate şi despre o lume străină.
Este marele merit al lui Stanzel de a fi revelat că în modul reflector, aşadar atunci când
lumea ficţională este reprezentată din perspectiva unuia sau a mai multor personaje,
pronumele personale nu mai funcţionează deictic: pentru că nu mai există un narator care să
se refere la sine printr-un eu şi pentru că prin dispariţia unui nivel de comunicare extern, nu
mai există nici narator pentru un tu, în povestire se poate face referire la protagonişti prin eu,
tu, el/ea, alternativ, fără ca prin aceasta cititorul să piardă din vedere relaţia permanentă cu
protagoniştii ca personaje-reflector.

3
Franz K. Stanzel, „Articol despre nuvela lui Faulkner „Ursul”. În: Limbile mai noi. Jurnal pentru cercetare și
predare în domeniul limbilor străine moderne. Născut în 1953, p. 115. Frankfurt pe Main,1953
4
https://www.academia.edu/
 Alte contribuţii ale modelului lui Stanzel pot fi găsite în capitolul 2 al Teoriei
naraţiunii. Acolo Stanzel pune accentul pe utilizarea timpurilor în titluri şi intertitluri, precum
şi în tablele de materii şi deschide astfel calea diferitelor niveluri ale narativizării.
Ȋn afară de aceasta, el se ocupă în subcapitolul 3.2 de dinamizarea procesului narativ şi
arată mai cu seamă că la începutul şi adesea la sfârşitul unui roman personajul narator şi, o
dată cu acesta, actul povestirii sunt mult mai clar profilate decât în mijlocul romanului.
El leagă punerea în relief a personajului narator de raportul dintre pasajele narative sau
non-narative (dialogurile) din text, relaţie pe care el o denumeşte profil narativ. În afară de
aceasta, el descrie „ritmul ” textului narativ, care face parte din aceeaşi serie cu relatarea,
comentariul, dialogul şi descrierea şi poate modifica decisiv situaţia narativă dominantă.
Aceste aspecte din ”Teoria naraţiunii” au avut, din păcate, o slabă rezonanţă în
cercetarea ulterioară, însă ele reprezintă importante rafinări ale categoriilor implicate.
Abia noile evoluţii ale lingvisticii cognitive din anii ’80 şi ’90 au permis recunoaşterea
faptului că demersul lui Stanzel ar fi trebuit să fie călăuzitor pentru cercetarea naraţiunii, chiar
dacă în compartimente mai restrânse ale cercetării, aflate într-o continuă dezvoltare, ar fi
necesar să i se aducă unele completări, de exemplu în privinţa naraţiunii la persoana a doua.
Fundamentele sale lingvistice şi modul în care el a anticipat cercetarea narativă cogni-
tivă sunt readuse în discuţie în anii ’90 (Jahn 1997, Palmer 2003).5
Opoziția perspectivă internă-perspectivă externă este una dintre pietrele de temelie ale
tipologiei narative elaborate de teoreticianul Franz K. Stanzel.
Distincția pe care o face el între aceste noțiuni este în linii mari asemănătoare cu cea
propusă de Mieke Bal, Manfred Jahn, Erwin Leibfried ș.a., întrucât are la bază în fond același
criteriu: poziționarea – în interiorul sau în afara diegezei – a subiectului responsabil pentru
exercitarea perspectivei narative.
Totuși, Stanzel vine cu unele accente noi: „Perspectiva internă predomină atunci când
punctul de vedere din care lumea narată este percepută sau reprezentată se găsește în
interiorul personajului principal sau în centrul întâmplărilor.
În consecință, perspectiva internă se găsește în forma cvasi-autobiografică a narațiunii
la persoana întâi, în romanul epistolar, în monologul interior autonom și acolo unde situația
narativă auctorială predomină într-o narațiune.

5
Povești și „Diferența lor de a spune”: despre teoria și istoria narațiunilor. Festschrift pentru a 70-a aniversare a
lui Franz K. Stanzel. Ed. de Herbert Foltinek, Wolfgang Riehle
 Perspectiva externă predomină atunci când punctul de vedere din care lumea narată este
percepută sau reprezentată este localizat în afara personajului principal sau la periferia
întâmplărilor.6
Cum se poate remarca, în definiția lui Stanzel, perspectiva externă este o prerogativă nu
numai a naratorului la persoana a treia dar și a celui la persoana întâi „periferic”, adică aflat la
„periferia întâmplărilor”.
Așadar, în acest punct concepția lui Stanzel despre perspectiva internă și cea externă se
particularizează oarecum. Totuși, faptul dat nu-l ajută pe cercetător să depășească cercurile
unor erori devenite comune.
Ca și mulți alți autori, el de asemenea nu ia în considerare faptul că oricare ar fi situarea
subiectului focalizator față de diegeză, în interiorul sau în exteriorul acesteia, oricare ar fi
tipul lui de discurs, la persoana întâi sau a treia, acesta e capabil să configureze o perspectivă
atât asupra interiorității, cât și asupra exteriorității reflectate în operă.7

Concluzie

„Combinaţia dintre interesul pentru teorie, simţul acut al analizei, marea îndemînare în
schiţarea de modele, dragostea pentru literatură şi profunda cunoaştere a teoriei genurilor şi a
literaturii caracterizează şi acest magnum opus naratologic al lui Stanzel, Teoria naraţiunii.
Este limpede de la început că această carte nu schiţează numai o cuprinzătoare teorie a
naraţiunii. Stanzel nu îşi propune să stabilească nişte categorii pentru uzul personal, ci să
prezinte în mod diferit un spectru literar al formelor narative posibile.” 8

Bibliografie
6
Koenraad Kuioer, „O teorie a naraţiunii”, Filosofie şi Literatură, Volumul I, Oct. 1987, publicat de Presa
Universitară Johns Hopkins ;
7
https://www.academia.edu/
8
Franz Karl Stanzel - Teoria naraţiunii / Franz K. Stanzel; trad. de Valeriu P. Stancu şi Silvia Chirilă; cuv.
introd. de Monika Fludernik, Iaşi, Insitutul European, 2011.
1. Elena Ţau, „Perspectiva narativă: tehnică şi strategie“, Revista de ştiinţă şi cultură, Nr. 5-6,
anul XXVII, 2017, Chişinău
2. David Darby, „Formă și context: un eseu în istoria naratologiei”, 2001
3. Franz K. Stanzel, „Articol despre nuvela lui Faulkner „Ursul”. În: Limbile mai noi. Jurnal
pentru cercetare și predare în domeniul limbilor străine moderne. Născut în 1953, p. 115.
Frankfurt pe Main,1953
4. Franz Karl Stanzel - Teoria naraţiunii / Franz K. Stanzel; trad. de Valeriu P. Stancu şi Silvia
Chirilă; cuv. introd. de Monika Fludernik, Iaşi, Institutul European, 2011
5. Koenraad Kuioer, „O teorie a naraţiunii”, Filosofie şi Literatură, Volumul I, Oct. 1987,
publicat de Presa Universitară Johns Hopkins ;
6. Povești și „Diferența lor de a spune”: despre teoria și istoria narațiunilor. Festschrift pentru
a 70-a aniversare a lui Franz K. Stanzel. Ed. de Herbert Foltinek, Wolfgang Riehle
7. https://www.academia.edu/