Test ″Luceafărul″

→Două idei poetice

O primă idee poetică este redată prin imaginea cuplului imposibil, alcătuit din figuri
excepționale. Fata este individualizată prin statutul social (″rude mari împărătești″), frumusețe fizică (″o
prea frumoasă fată″) și unicitate (″una la părinți″), ca reflex în plan uman al unei unicități de natură
spirituală. Unicitatea este susținută prin comparațiile ″Cum e fecioara între sfinți/ Și luna între stele″.
Asemănarea cu fecioara, simbol al sacralității, redă unicitatea fetei. Asemănarea cu luna, motiv literar
romantic, simbol al principiului feminin și al timpului trecător, evidențiază frumusețea fetei. Fata este o
ființă cronotopică și simbolurile spațiului îi definesc esența. Ea locuiește într-un castel aflat pe malul unei
mări. În fiecare seară, ea privește corăbiile și este atentă la ivirea Luceafărului pe cer. Marea este simbol
al vieții trecătoare, idee susținută prin metafora valului, ″mișcătoarele cărări″. Corabia este metaforă a
omului aflat în călătoria vieții și ghidat de stele. De aceea, raportarea la o stea redă o mișcare de formare a
lumii și a sinelui. Castelul este reprezentat prin elemente descriptive precum ″umbra falnicelor bolți″,
″umbra negrului castel″ . Imaginea vizuală ″umbra falnicelor bolți″ creează un spațiu restrâns, limitat, un
spațiu boltit, matriceal care sugerează nașterea fetei la nivel spiritual. Inversiunea ″negrului castel″ arată
limitările destinelor umane. Gestul fetei de a se orienta spre fereastră este o mișcare semnificativă de
forțare a limitelor. Fereastra este simbol al unui spațiu de trecere și sugerează nevoia fetei de a-și căuta
Jidealul în absolutul pe care îl percepe deasupra ei, însă reflexul acestui absolut se află în sufletul ei. Fata
îl invocă pe Luceafăr(″Cobori în jos Luceafăr blând,/ Alunecând pe-o rază/ Pătrunde-n casă și în gând/
Și viața-mi luminează″). Invocațiile sună ca un descântec de chemare întru ființă. Formula ″cobori în jos″
este magică, prin ea forțându-se desprinderea Luceafărului din absolut și coborârea sa în planul inferior al
materiei. Acestea redau atracția fetei spre stele; fata simte că nu poate ieși din condiția ei, dar vrea să și-o
transfigureze și exprimă dorul și puterea sentimentului pe care fata dorește să îl trăiască la început alături
de Luceafăr, iar la final alături de Cătălin, ocrotiți de lumina astrală; Luceafărul îi pregătește sufletul
pentru a se îndrăgosti în plan uman. Luceafărul este planeta Venus și este prezentat din perspectiva fetei
căreia i se înfățișează drept o stea, punct fix. El este etern, căci ″în zare″ ″răsare și străluce″. Substantivul
la singular ″în zare″ marchează absolutul, iar verbele ″răsare și străluce″ evidențiază un timp mitic;
Luceafărul aparține unui prezent continuu. Se îndrăgostește de fată și răspunde chemărilor ei. O însoțește
pe fată în spațiul camerei ″Țesând cu recile-i scântei/ O mreajă de văpaie″. Raza este scară la cer, iar
răceala este simbol al rațiunii. O însoțește în vis. Visul eliberează o energie care o pregătește pe fată spre
a se îndrăgosti în realitatea cotidiană. Luceafărul îi apare fetei în vis sub forma unui înger și apoi sub
forma unui demon care îi cere fetei să îl urmeze în lumea lui. Refuzul fetei și chemarea lui în lumea
umană îl determină pe Luceafăr să devină o imagine a titanului și să ceară Demiurgului eliberarea de
nemurire. Imposibilitatea unui fragment de materie eternă de a deveni trecător determină în ființa
superioară acceptarea propriei condiții care este nemurirea.
 O altă idee poetică redă imaginea cuplului posibil, care este alcătuit din personaje aparținând
aceleiași sfere, planul terestru. Textul redă formarea cuplului în cel de-al doilea plan liric și constituirea
perechii printr-o iubire împlinită în cel de-al patrulea plan liric. În al doilea tablou se detaliază planul
terestru. Cătălina ascultă cum Cătălin îi explică ritualul iubirii și îl acceptă pe Cătălin nu pentru că este
mediocră, ci pentru că are revelația asemănării de condiție și structură umană cu acela care aparține
aceleiași lumi ca ea; ființele se armonizează. Ea își exprimă regretul fată de dragostea ei inițială care
rămâne o proiecție nostalgică. Pasiunea fetei este o dorință specific romantică de a transforma
imposibilul, iubirea ireală pentru Luceafăr, în posibil, iubirea concretă pentru Cătălin. În ultimul tablou
cei doi tineri sunt integrați în natură; ei stau pe o bancă, ocrotiți de ″tei″. În text apar ambii aștrii,
soarele și luna, redând ideea că întregul univers și-a regăsit momentul de echilibru. Luna, care
″răsare liniștit″, devine simbol al unei nașteri. Se poate înțelege că ființele umane, Cătălin și
Cătălina, și-au definit aspirațiile. Luna ″împle cu-ale ei scântei/ Cărările din crânguri/ Sub șirul
lung de mândrii tei″. ″Scânteile″ ce umplu spațiul dau o atmosferă sărbătorească de împlinire a
iubirii. Astfel, fata cunoaște liniștea sufletească adică devine împăcată cu ea însăși, după ce
″zilele″ erau ″pustii ca niște stepe″. De aceea, răsăritul lunii devine simbol al integrării ființei în
univers.

→ Relații de opoziție și simetrie

Mesajul poetic se realizează pe baza relațiilor de simetrie și de opoziție. Acestea se realizează
pe baza antitezei dintre planul terestru și planul cosmic și dintre omul comun și omul de geniu. Mihai
Eminescu preia deosebirile dintre omul de geniu și omul comun de la filosoful german Arthur
Schopenhauer. Dacă geniul este caracterizat prin capacitatea de a se sacrifica pentru atingerea unui ideal
și prin solitaritate, omul comun este limitat și incapabil de a-și depăși condiția, însă este animat de dorința
de a fi fericit prin iubire. În ″Luceafărul″, omul de geniu este Hyperion iar omul comun este
Cătălina. Incompatibilitatea este justificată de evoluția lor spirituală, aflată în concordanță cu
statutul lor social. Cătălina este ″o fată din rude mari împărătești″, având un destin excepțional.
Această fată trăiește magia întâlnirii cu absolutul, fiind destinată unei întâmplări excepționale.
Totuși, ea nu își poate finaliza aspirația, căci nu e o fată de împărat, ci ″din rude mari împărătești
″. Hyperion sacrifică totul pentru rostul său, căci este fiul unui împărat.

→ Titlul
Titlul este element paratextual, sugestiv și sintetizator, care creează orizontul de așteptare al
lectorului. Este sintetic și redă condiția de personaj titular a omului de geniu. Titlul are dublă semnificație.
Este denotativ, denumește cel mai strălucitor astru care transfigurează viața omului comun și îi călăuzește
drumul. Semnificația este subliniată prin originea numelui și prin verbele ″străluce″ și ″lucești″. Este,
de asemenea, conotativ. Acesta devine simbol al omului de geniu, cu inteligență superioară, sete
de absolut, putere de sacrificiu dar imposibil de a fi fericit în sens uman. Semnificația este
subliniată prin originea numelui Hyperion, nume care provine din limba greacă și care înseamnă
″pe deasupra mergătorul″.
→ Două trăsături ale romantismului
O trăsătură a romantismului o constituie amestecul genurilor literare. Elementele lirice sunt
esențiale, expresivitatea limbajului fiind evidențiată prin utilizarea metaforelor precum ″Pe mișcătoarele
cărări/ Corăbii negre″, care simbolizează destinul trecător al omului și ″Și din oglindă luminiș″,
care semnifică absolutul care luminează viața omului și îi dă esență. Elementele epice sunt
secundare. Narațiunea este obiectivă, naratorul este omniscient. Acțiunea este construită gradat și
este plasată în timp și spațiu, iar personajele sunt Luceafărul, Cătălina, Cătălin și Demiurgul.
Elementele specifice basmului sunt diverse: utilizarea formulelor tipice precum ″A fost o dată″,
cifra magică trei care apare în cele trei invocații ale Luceafărului și în cele trei oferte ale
Demiurgului și prezența personajelor supranaturale precum Hyperion și Demiurgul. Elementele
dramatice dinamizează poemul: dialogul și conflictul dintre personaje. Totuși , ″Luceafărul″ este
un poem liric, schema epică e doar cadrul întâmplărilor, iar dialogul dramatic accentuează ideile
filosofice. Personajele sunt simboluri lirice, metafore.

O altă trăsătură a realismului este antiteza, figură de stil specifică acestui curent literar.
Astfel, prin raportarea la ″fata din rude mari împărătești″ se poate stabili o opoziție între cele
două figuri masculine: Hyperion, omul de geniu, și Cătălin, omul comun. Hyperion este o creație
rezultată din unirea elementelor universale, apă, aer, foc, pământ: ″Iar cerul este tatăl meu/ Și
mumă-mea e marea″, ″Și soarele e tatăl meu/ Iar noaptea-mi este muma″; acest fapt îi dovedește
esența unică. Acesta are însușiri extraordinare care arată natura lui excepțională, iar rostul său
este asigurarea echilibrului universal. Cătălin este un om comun și are o condiție socială
modestă. Are aspectul omului trecător, caracterizat prin roșeața din obraji, iar rostul său este
pierderea în multiplicitatea lumii comune.