Examenul sportivului traumatizat

Orice atitudine terapeutică trebuie, şi este determinată, de diagnostic. Cu cât

diagnosticul este mai corect, mai complet şi mai precoce, cu atât eficienţa terapiei este mai mare.
Diagnosticarea corectă a unui traumatism presupune coroborarea datelor subiective şi obiective
obţinute în urma examenului clinic general, a examenului funcţional şi a examenelor paraclinice
efectuate.
Stabilirea programului de recuperare în general şi a afecţiunilor traumatice ale
sportivului în special este direct determinată de diagnosticul clinic cu care pacientul se prezintă
la kinetoterapeut, dar şi de diagnosticul funcţional pe care acesta îl stabileşte. De altfel, pe
parcursul întregului proces de recuperare, evaluările iniţială şi intermediare pe care
kinetoterapeutul este obligat să le facă, vor sta la baza structurării programului kinetic, ca urmare
a faptului că acesta este caracterizat prin dinamică, prin adaptare permanentă la disponibilităţile
funcţionale ale organismului.
În acest context este foarte importantă „discuţia” iniţială cu pacientul – interogarea
sistematică şi minuţioasă a acestuia cu privire la acuze, la „istoricul” traumatismului şi nu în
ultimul rând la disponibilităţile din punct de vedere fizic şi psihic ale pacientului (profilul
psihologic).
Informaţiile cu privire la activitatea sportivă, la mecanismul de producere al
traumatismului şi simptomatologia propriu-zisă cu care pacientul sportiv se prezintă la
kinetoterapeut constituie elemente importante alături de diagnosticul clinic şi de evaluările
funcţionale pentru elaborarea unei metodologii de lucru eficiente.
Astfel Informaţiile legate de activitatea sportivă se referă la forma sportivă, la
momentul calendaristic al curbei de pregătire sportivă, la aspecte legate de viaţa sportivă -
alimentaţia şi regimul de odihnă şi refacere.
Informaţiile legate de traumatism se referă la vechimea acestuia, la contextul sau
momentul în care a avut loc (antrenament, competiţie sau pe stradă) şi mai ales la mecanismul de
producere, fiind necesar ca sportivul să descrie cât mai amănunţit evenimentele care au precedat
şi au însoţit traumatismul.
Simptomele subiective pe care le acuză sportivul când se adresează echipei medicale sunt
importante, cele mai frecvente fiind reprezentate de durere, impotenţă funcţională, tulburări de
sensibilitate.

 Durerea este simptomul subiectiv cu cea mai mare frecvenţă, ea

prezentând o mare diversitate de forme. Ceea
ce-l interesează pe kinetoterapeut este:
 debutului (de obicei brutal, posibil însă şi insidios);
 intensitatea;
 localizarea;
 iradierea;
 caracterul;
 durata.

 Impotenţa funcţională este al doilea element important. Ea poate fi pasageră sau

definitivă, progresivă, staţionară sau recesivă. Poate interesa numai un segment
de membru sau membrul în totalitatea sa. Este indicativul cel mai important
 pentru kinetoterapeut, restabilirea funcţionalităţii constitu-indu-se practic ca şi
scop al recuperării. Ea este cea care orientează atât stabilirea programului kinetic
iniţial cât şi modificarea acestuia pe parcursul procesului de recuperare.

 Prezenţa tulburărilor de sensibilitate orientează diagnosticul către existenţa

interesării neurologice în traumatismul respectiv.

În afara acestor simptome sportivul traumatizat mai poate prezenta atitudine vicioasă,
echimoze, hematoame, ancoşe, tumefiere locală etc. La acestea se pot asocia modificări de
volum, culoare sau / şi temperatură locală.
Examinarea efectuată de kinetoterapeut trebuie să se adreseze atât segmentului lezat cât
şi întregului organism, în vederea evaluării corecte a stării generale a pacientului şi a impactului
traumatismului asupra organismului acestuia. Aceasta se face pe lângă anamneză prin inspecţie,
palpare, percuţie etc. existând metode şi teste bine definite de evaluare a: creşterii şi dezvoltării
fizice - somatoscopia şi somatometria, prehensiunii, mersului, amplitudinii articulare -
goniometria, forţei şi tonusului muscular – bilanţ muscular, dinamometrie, miotonometrie,
capacităţii de efort – spiroergometrie, test IMS, reactivitate neuromusculară etc. Se impune deci
kinetoterapeutului o examinare sistematică, nu numai a segmentului lezat ci şi a organismului ca
întreg înainte de stabilirea metodologiei de lucru şi a programului kinetic.
Examenul local constă în evidenţierea aspectelor legate de forma şi dimensiunile regiunii,
modificările tegumentelor – culoare, volum, temperatură, gradul de afectare funcţională etc.

Se pot constata:

 modificarea formei şi dimensiunilor regiunii, cu sau fără fluctuenţă, urmare a existenţei

edemului, hematomului sau lichidului intraarticular în exces. Aceasta se evidenţiază prin
somatoscopie, somatometrie – în special prin măsurarea de dimensiuni circulare
(perimetrie) şi transversale, şi palpare, raportarea fiind făcută la segmentul controlateral
sănătos. Pentru aceasta se foloseşte banda metrică sau compasul antropometric.
 prezenţa plăgilor, a echimozelor sau a congestiei. Localizarea echimozelor indică de
multe ori şi pe cea a traumatismului, în multe cazuri poziţia şi evoluţia echimozei fiind
patognomonică. Congestia tegumentară traduce existenţa unui proces inflamator activ sau
a unui proces infecţios.
 modificarea de temperatură locală şi regionale. Creşterea temperaturii indică existenţa
unui proces inflamator. Se foloseşte termometrizarea cutanată. Valorile temperaturilor
locale şi regionale sunt elemente importante în orientarea programului de recuperare.
 existenţa punctelor dureroase patognomonice dar şi puncte specifice medicinii
complementare cunoscute sub numele de puncte de alarmă.
 existenţa hipo sau hipertoniei musculare, a instabilităţii articulare, a limitării sau creşterii
de mobilitate.

Examenul funcţional vizează punerea în evidenţă a restantului funcţional (grad de

impotenţă funcţională) şi constă din efectuarea de mişcări active libere completate de mişcări
pasive făcute de kinetoterapeut. Se urmăreşte stabilirea gradului de mobilitate – prin
goniometrie, evaluarea forţei şi tonusului muscular – prin testing muscular, RM, dinamometrie şi
miotonometrie.
 Mobilitatea anormală poate fi “prin exces”, respectiv laxitatea articulară (leziunile grave
capsulo-ligamentare) sau “prin lipsă”, redoarea articulară, care poate merge progresiv până la
anchiloză.

După Dr.A.Firică şi Dr.A.Creţu, examenul pe segmente poate fi structurat astfel:

Coloana vertebrală

În practica terapeutică, coloana vertebrală trebuie abordată mai întâi ca întreg şi apoi
examinat fiecare segment al său în parte.
Examinarea se face cu pacientul iniţial în poziţie ortostatică, pentru aprecierea de
ansamblu a sistemelor de forţe ce acţionează la nivelul ei, apoi în decubit ventral şi în final în
timpul mobilizării şi se pretează la inspecţie, palpare, percuţie şi mobilizare. Se vor aprecia
modificările curburilor fiziologice (examenul cu “firul de plumb”sau cadru antropometric) şi se
vor măsura amplitudinile de mişcare – MAL şi MP.
Prin palpare se vor cerceta proeminenţele osoase, consistenţa ligamentelor interspinoase,
existenţa punctelor dureroase, a contracturii musculare, a edemului etc.
Prin percuţie se poate declanşa durerea atât local, în punct fix, cât şi la distanţă, şi se
execută vertebral şi paravertebral.
Mobilitatea coloanei vertebrale se apreciază global şi pe segmente, prin examen
somatoscopic, somatometric sau prin goniometrie.
Examinarea somatoscopică se face în statică şi în dinamică, din faţă, din spate şi din
profil. Astfel sportivul execută întâi flexia trunchiului pe bazin – încercând să atingă pământul
cu punctele dactilion, apoi o mişcare de hiperextensie a coloanei, urmate de mişcări de înclinare
laterală dreapta – stânga. La final se testează capacitatea de “răsucire” a coloanei, bazinul osos
fiind menţinut în poziţie frontală.

Segmentul cervical al coloanei vertebrale este cel mai mobil, permiţând o flexie de 40 –
45°, o extensie de 45 – 60°, o înclinare laterală de 40 – 45° şi o rotaţie de 60 – 70°.

Flexia se apreciază prin:

 indicele menton-stern (N=0): pacientul în ortostatism sau şezând; încearcă să
atingă sternul cu bărbia (mentonul); în mod normal acest indice trebuie sa fie zero; se are în
vedere că flexia antrenează şi coloana vertebrală dorsală până la nivelul D5;
Extensia se apreciază prin:
 indicele occiput-perete (N=0): pacientul în ortosta-tism cu spatele la perete; se
măsoară în cm;
Înclinarea laterală se apreciază clinic prin:
 distanţa acromion-tragus – în mod normal mişcarea de înclinare laterală are
aproximativ 450, se măsoară distanţa dintre acromion şi tragus cu pacientul în ortostatism sau
şezând; pacientul execută mişcarea spre stânga, după care se măsoară din nou distanţa dintre
acromion şi tragus; acelaşi lucru se execută şi în cazul mişcării spre dreapta; în mod normal
diferenţa între rezultatul obţinut iniţial şi cel după ce s-a executat flexia laterală trebuie să fie de
aproximativ ½;
Rotaţia coloanei cervicale se apreciază prin măsurarea amplitudinilor de mişcare
la orientarea capului spre dreapta sau spre stânga, cu goniometru, valoarea normală fiind
de 90°.

Segmentul toracal. Nu există o mobilitate propriu-zisă a coloanei vertebrale toracale

întrucât în dinamica sa implică participarea asociativă a coloanei cervicale sau lombare. Practic
la acest nivel este permisă numai mişcarea de înclinare laterală. Poate fi explorat „direct” prin
aprecierea mişcărilor de înclinare laterală şi indirect prin determinarea ampliaţiei toracice.
Înclinarea laterală se apreciază prin:
 unghiul dintre linia biacromială şi cea bicretă, a cărui valoare normală este de 30 - 50°,
 ampliaţia toracică - diferenţa dintre perimetrul toracic în inspir profund şi cel în expir
forţat – indicele cirtometric, cu valoare normală de 6 – 8 cm.
Asocierea în mişcare a segmentului lombar cu cel toracal face posibilă la acest
„nivel” executarea mişcărilor de flexie, extensie, înclinare laterală şi rotaţie, aprecierea
mobilităţii toracolombare vizând aceste direcţii.
Flexia are valoare normală de 80 - 90°, din care 50° din coloana toracală şi restul din
cea lombară.
Se apreciază prin:
 indicele deget-sol (Tomayer) – pacientul în ortostatism cu genunchii în
extensie, apropiaţi; se execută flexia trunchiului pe bazin până se ating vârfurile
picioarelor cu punctele dactilion; genunchii se menţin în extensie pe tot parcursul testării;
(N=0);
 indicele Schober dorsal – pacientul în ortostatism sau aşezat cu genunchii în
extensie, apropiaţi; se măsoară distanţa dintre C7 şi T12; se execută flexia maximă a
trunchiului; genunchii menţinându-se în extensie pe tot parcursul testării; se măsoară din
nou distanţa dintre C7 şi T12; în mod normal distanţa dintre cele două puncte reper creşte
de la aproximativ cu 3-4 cm.
Rotaţia dorso-lombară se testează pe masa de kinetoterapie în decubit dorsal cu
coatele flectate, mobilizându-se bazinul şi coloana sau din decubit lateral când se tentează
mobilizarea bazinului într-o direcţie şi a toracelui în direcţia opusă.

Segmentul lombar este un segment mobil antrenând însă şi celelalte segmente ale
coloanei vertebrale şi chiar articulaţiile coxo-femurale.
Flexia lombară se apreciază prin:
 indicele Schober lombar – pacientul în ortostatism cu genunchii în extensie,
apropiaţi, sau şezând; se măsoară distanţa dintre punctul inferior lombar - la nivelul liniei
bicrete, spaţiul sacrat I, şi punctul superior - la 10 cm mai sus; se execută flexia maximă;
genunchii se menţin în extensie pe tot parcursul testării; după care se măsoară din nou
distanţa dintre cele două puncte; normal distanţa trebuie să crească cu cel puţin 5 cm.
Extensia lombară se apreciază prin:
 indicele Schober lombar inversat - pacientul în ortostatism cu genunchii în
extensie apropiaţi; se măsoară distanţa dintre punctul inferior lombar - la nivelul liniei
bicrete, spaţiul sacrat I, şi punctul superior - la 10 cm mai sus; se execută extensia
 coloanei lombare; se măsoară apropierea dintre cele două puncte; în mod normal distanţa
trebuie să se micşoreze cu cel puţin 3 cm.
Extensia este mult mai limitată decât flexia şi are valoarea normală de 20° - 30°.
Înclinarea laterală are valoarea normală de 20 - 35° pe fiecare parte.
Mobilitatea laterală a coloanei se apreciază prin:
 măsurarea distanţei dintre dactilion de aceeaşi parte şi sol, înainte şi după
executarea mişcării. Valorile menţionate reprezintă valori normale pentru individul
nesportiv. La sportiv aceste valori sunt în general mai mari. Raportarea se va face la
valorile medii normale generale pentru sportul practicat sau la valorile pe care sportivul
le-a avut anterior.

Indicaţii utile kinetoterapeutului în evaluarea afectării vertebrale sunt date şi prin

următoarele manevre:

 Semnul Leri – pacientul în ortostatism, şezând sau decubit, se execută flexia capului.
Semnul este pozitiv când apare durere în membrul inferior (mişcarea „tracţionează”
ascendent duramater);
 Semnul Lasegue – pacientul în decubit dorsal; se execută ridicarea membrului inferior
de către examinator. Semnul este pozitiv când apare durere la nivelul membrului inferior
(prin „tracţionarea” nervului sciatic);
 Semnul Bragard – este o manevră de tip Lasegue combinată cu dorsiflexia piciorului la
unghiul maxim nedureros; se creşte astfel dificultatea prin punerea în tensiune a
ischiogambierilor;
 Semnul echerului – pacientul în decubit dorsal; se execută ridicarea concomitentă a
trunchiului şi a membrelor inferioare cu genunchii extinşi. Mişcarea este dificilă sau
imposibilă în cazul unei afectări vertebrale;
 Semnul Lasegue inversat – pacientul în decubit ventral pe o masă de kinetoterapie; se
execută flexia gambei pe coapsă. Semnul este pozitiv atunci când declanşează durere pe
partea anterioară a coapsei (prin punerea în tensiune a nervului crural);

Examinarea va fi completată de bilanţul muscular şi de măsurătorile dinamometrice.

Umărul

Examinarea se adresează iniţial umărului ca întreg - complex articular constituit din 5

articulaţii strâns legate între ele din punct de vedere biomecanic, asigurând membrului superior
mişcări în toate planurile şi pe toate direcţiile, pentru ca apoi să se urmărească evaluarea pe
fiecare componentă în parte.
La acest nivel prin examinare se pot evidenţia modificări ale formei regiunii, prezenţa
de plăgi, contuzii sau echimoze, mobilitatea articulară, tonusul muscular etc, raportarea fiind
făcută întotdeauna la umărul controlateral.
Se pot identifica:

 prin inspecţie:
- deformarea umărului prin asimetria masei musculare;
- „umăr înfundat” – luxaţie anterioară scapulo-humerală;
 - „umăr în epolet” – luxaţie scapulo-humerală;
- „falsul epolet” – paralizie deltoid;
- umăr coborât cu cap înclinat de partea bolnavă, braţul în unghi de 90 0 şi
susţinut de celălalt membru superior sănătos - atitudine Dessault, în luxaţie de
umăr;
- tumefiere globală a umărului – inflamaţii acute;
- echimoze - posttraumatic;
- existenţa unei „trepte” la nivelul articulaţiei acromio-claviculare – subluxaţie
sau luxaţie acromio-claviculară;
- hipotrofii musculare de imobilizare;
- umărul tumefiat, cu echimoze difuzate pe faţa antero – externă a toracelui –
fractura de humerus, etc.

 prin palpare:
- poziţia capului humeral;
- edem, inflamaţie a formaţiunilor periarticulare;
- întreruperea continuităţii osoase – fracturi;
- puncte dureroase patognomonice – tendinite: imediat sub marginea anterioară
a acromionului – tendinită de supraspinos, 3-5 cm. sub marginea anterioară a
capului humeral – tendinită de biceps
- instabilitatea anterioară a umărului – pacient în şezând, cu braţul susţinut de
kinetoterapeut în abducţie şi rotaţie externă, cu policele se mimează
împingerea capului humeral spre înainte
- instabilitatea posterioară a umărului – pacient în şezând, cu braţul în flexie,
abducţie şi rotaţie internă, cotul flectat; se împinge capul humeral către înapoi
prin acţiune asipra cotului etc.
 prin testing articular (goniometrie)
- se evaluează mobilitatea umărului.

Prin efectuarea MAL şi MP se diferenţiază, parţial, o suferinţă a părţilor moi

extraarticulare de suferinţa de cauze intraarticulare.

- FLEXIA: este mişcarea de orientare anterioară a braţului şi se realizează pe un

sector de mişcare de 180 la care participă până la 90 articulaţia scapulo-
humerală, următoarele 60 - articulaţia scapulo-toracică iar ultimele 30 se
realizează prin redresarea coloanei, hiperlordoză lombară. Mişcarea se execută
în plan sagital în jurul unui ax frontal (centrul marii tuberozităţi şi centrul
cavităţii glenoide – clinic 2 cm. sub bolta acromială, în mijlocul feţei laterale a
umărului).
- EXTENSIA este mişcarea de orientare posterioară a braţului. Valoarea
normală pentru mişcarea activă este de 50-60 iar pentru cea pasivă 90.
Mişcarea se realizează în plan sagital, ax frontal.
- ABDUCŢIA: este mişcarea de depărtare, prin lateral, a braţului de corp până
ce acesta atinge urechea. Amplitudinea mişcării este de 180 din care: 90 -
articulaţia scapulo-humerală, 60 prin bascularea scapulei şi 30 prin
înclinarea laterală a coloanei dorso-lombare. Mişcarea se execută în plan
 frontal, ax sagital ce trece pentru SH prin partea infero-externă a capul
humeral, puţin înăuntru gâtului anatomic – ea nu este fixă, şi nu se proiectează
pe un punct fix, ci descrie o zonă ovoidă.
- ADDUCŢIA este mişcarea de apropiere a braţului de linia mediană a corpului.
Imposibilă din poziţia 0, ea se poate realiza prin combinarea cu o uşoară flexie
sau extensie a braţului. Se execută în plan frontal în jurul unui ax sagital. Este
oprită de lovirea membrului superior de trunchi.
- ROTAŢIA INTERNĂ (rotaţia medială) constă din orientarea antebraţului în
jos şi are o amplitudine de 90-95. Mişcarea se realizează în plan transversal,
ax longitudinal (trece prin centrul capului humeral şi se continuă cu axa
anatomică longitudinală a humerusului, clinic situat pe faţa superioară a
umărului, în partea posterioară a articulaţiei acromio-claviculare).
- ROTAŢIA EXTERNĂ (rotaţia laterală) constă din orientarea antebraţului în
sus şi are o amplitudine de 80-90, fiind oprită de punerea sub tensiune a
porţiunii anterioare a capsulei. Mişcarea se execută în plan transversal, ax
longitudinal.
- ABDUCŢIE ORIZONTALĂ are o amplitudine de 90
- ADDUCŢIA ORIZONTALĂ are o amplitudine de 40-45 fiind limitată de
torace
- CIRCUMDUCŢIA este mişcarea sumativă complexă prin care braţul descrie
un cerc. Rezultă prin combinarea mişcărilor pe care articulaţia umărului le
poate realiza datorită celor 3 grade de libertate şi are aspectul unui con
deformat (con de circumducţie). Se poate executa cu sau fără asocierea
mişcărilor de rotaţie la cele de flexie, extensie, abducţie şi adducţie.
Vor fi calculaţi şi trecuţi în fişa sportivului accidentat atât gradul de mobilitate
măsurat pentru fiecare mişcare în parte, coeficientul funcţional elementar al mişcării cât şi
coeficientul global funcţional de mobilitate.
De asemenea, este importantă şi studierea gesticii:
- dus mâna la ceafă;
- dus mâna la spate;
- dus mâna la creştet;
- dus mâna la umărul opus
pentru evidenţierea unei posibile existenţe a instabilităţii articulare şi pentru stabilirea
programului de recuperare prin evidenţierea posibilităţii de asociere a diferite tipuri de mişcări.

 prin testing muscular:

- se evaluează forţa muşchilor care asigură realizarea fiecărei mişcări în parte.
Deoarece testarea manuală nu este obiectivă, având un oarecare grad de
subiectivism, şi pentru a stabili încărcătura utilizată în programul de
recuperare se completează cu evaluarea RM.
- se vor testa pentru:
- FLEXIE – muşchi deltoid - fibre anterioare şi muşchi
coracobrahial;
- EXTENSIE – muşchi dorsal mare şi rotund mare
- ABDUCŢIE – muşchi deltoid - fibre mijlocii şi muşchi
supraspinos
 - ADDUCŢIE – muşchi pectoral mare
- ROTAŢIE EXTERNĂ – muşchi rotund mic
- ROTAŢIE INTERNĂ – muşchi subscapular, muşchi rotund mare,
muşchi mare dorsal şi muşchi pectoral mare

Prin efectuarea de mişcări prin MAL şi MAR se pot stabili atât gradul de afectare al
fiecărui muşchi sau tendon în parte cât şi implicaţiile acestora la nivel articular. Astfel ruptura
tendonului muşchiului supraspinos poate fi pusă în evidenţă prin semnul „abducţiei paradoxale a
braţului” – pacientul nu poate executa activ liber abducţia braţului, dar după efectuarea pasivă a
mişcării acesta va putea menţine braţul în abducţie prin acţiunea muşchiului deltoid.

 prin miotonometrie :
- se evaluează tonusul muscular, atât în repaus cât şi în contracţie. Valorile
normale la nesportiv sunt: pentru fete – de repaus 50-60 ui şi de contracţie
110-120 ui, iar pentru băieţi de repaus 60-70 ui şi de contracţie 120-150 ui. La
sportiv valorile înregistrate sunt puţin crescute funcţie de disciplina sportivă
practicată.

Cotul

Examinarea se adresează cotului ca întreg, rezultat al contribuţiei funcţionale a celor trei

articulaţii de la acest nivel – articulaţia radio-cubitală, articulaţia humero-ulnară şi articulaţia
radio-ulnară proximală. Acestea sunt strâns legate din punct de vedere biomecanic (afectarea
uneia repercutându-se asupra celorlalte), constituind astfel un singur ansamblu anatomo-
funcţional.
Şi la acest nivel se pot evidenţia modificări ale formei regiunii, prezenţa de plăgi, contuzii
sau echimoze, mobilitatea articulară, tonusul muscular etc, raportarea fiind făcută întotdeauna la
cotul controlateral.

Se pot identifica:

 prin inspecţie:
- tumefierea regiunii – traumatism local;
- acumulare de lichid la nivelul regiunii olecraniene – bursita olecraniană;
- deformări prin asimetria masei musculare etc.

 prin palpare:
- întreruperea continuităţii osoase – fracturi olecran, epicondil;
- mobilitate anormală – fracturi supracondiliene, epicondil;
- durere la nivelul reliefurilor osoase articulare;
- durere şi edem în regiunea epicondiliană – cotul tenismanului;
- durere şi edem în regiunea epitrohleei – cotul aruncătorului sau jucătorului de
golf ;
- hiperostoze etc.

 prin testing articular (goniometrie):

 - se evaluează mobilitatea cotului atât pentru mişcările în care este implicat
doar cotul cât şi pentru cele la care contribuie şi articulaţia radio-ulnară distală
respectiv membrana interosoasă. Evaluarea se face activ şi pasiv.

- FLEXIA este mişcarea de apropiere a feţei anterioare a

antebraţului de faţa anterioară a braţului. Porneşte de la poziţia 0 şi atinge
activ 145-150 şi pasiv 160. Mişcarea se execută în plan sagital, ax
transversal care se suprapune practic peste linia biepicondiliană.
- EXTENSIA reprezintă reîntoarcerea braţului la poziţia 0 din flexie
maximă, constând în îndepărtarea feţei anterioare a antebraţului de faţa
anterioară a braţului. Articulaţia cotului nu permite o extensie reală din
poziţia 0 anatomic (cursă internă) decât în cazuri de hiperlaxitate, când se
poate realiza o extensie de 5-10. Determinarea rapidă a mobilităţii cotului
se face punând bolnavul să-şi atingă umeri cu degetele.
- PRONAŢIA este mişcarea care orientează faţa palmară a mâinii
către în jos. Amplitudinea normală este de 80-90
- SUPINAŢIA este mişcarea care orientează faţa palmară a mâinii
către în sus. Amplitudinea normală este de 85.

 prin testing muscular :

- se evaluează forţa muşchilor care asigură realizarea fiecărei mişcări în parte.
Deoarece testarea manuală nu este obiectivă, având un oarecare grad de
subiectivism, şi pentru a stabili încărcătura utilizată în programul de
recuperare se completează cu evaluarea RM.
- se vor testa astfel:
- FLEXIA – muşchi biceps brahial, muşchi brahial
- EXTENSIA – muşchi triceps brahial
- PRONAŢIA – muşchi rotund pronator, muşchi pătrat pronator
- SUPINAŢIA – muşchi biceps brahial, muşchi lung supinator,
muşchi scurt supinator

 prin miotonometrie :
- se evaluează tonusul muscular, atât în repaus cât şi în contracţie. Valorile
normale la nesportiv sunt: pentru fete – de repaus 50-60 ui şi de contracţie
110-120 ui, iar pentru băieţi de repaus 60-70 ui şi de contracţie 120-150 ui. La
sportiv valorile înregistrate sunt puţin crescute în funcţie de disciplina
sportivă practicată.

Pumnul, mâna şi degetele

La acest nivel se pot pune în evidenţă:

 prin inspecţie:
- deformări ale pumnului, mâinii sau/şi degetelor prin tumefacţie, deplasări
osoase etc;
- prezenţa de plăgi, echimoze, hematoame etc;
- roşeaţă – în funcţie de localizare şi extindere orientează către o inflamaţie
limitată sau difuză;
- tumefiere articulară - unică sau multiplă, simetrică, pasageră, fugace sau
persistentă;
- edem al degetelor sau al mâinii;
- deformarea pumnului „în dos de furculiţă” sau „ burtă de furculiţă” – fractura
epifizei distale radiale;
- deformări prin asimetria masei musculare – hipotrofia eminenţei tenare din
paralizia nervului median
- atitudini vicioase ale mâinii sau degetelor, în paraliziile nervilor periferici ai
nervului brahial;
- chiste sinoviale tendinoase pe faţa dorsală sau palmară a mâinii etc.

 prin palpare:
- edem dureros în „tabachera” anatomică a mâinii – fractura scafoidului;
- noduli în lungul tendoanelor muşchilor flexori;
- durere la percutarea ligamentului transvers al carpului (semnul Tinel) –
inflamaţii locale;
- durere la presiunea axială a degetului – fracturi falange;
- tulburări de sensibilitate cutanată – la nivelul ½ laterale a palmei, faţa palmară
a degetelor 1, 2 şi 3 şi ½ laterală a inelarului în compresiunea nervului
median în canalul carpian (sindrom al canalului carpian”); la nivelul eminenţei
hipotenare, deget V şi ½ ulnară a inelarului pe ambele feţe – lezarea nervului
ulnar ; la nivelul feţei dorsale a mâinii - spaţiul dintre I şi al III metacarpian şi
police – lezarea nervului radial – în edeme fracturi; etc.

 prin testing articular (goniometrie):

- se evaluează mobilitatea pumnului, mâinii şi degetelor. Testarea se face activ
şi pasiv.
- mobilitatea pumnului:

- FLEXIA constă din apropierea feţei palmare a mâinii de faţa

anterioară a antebraţului, se execută în plan sagital, ax transversal - ce
trece prin capul osului mare şi are o amplitudine de 90;
- EXTENSIA constă din apropierea feţei dorsale a mâinii de faţa
posterioară a antebraţului are o amplitudine de: activ 70; pasiv 80-85.
Când mâna este în poziţie intermediară mişcările de flexie-extensie sunt
mai ample, pe când în pronaţie se înregistrează valori minime.
- ABDUCŢIA sau înclinarea radială constă din orientarea laterală a
mâinii şi are o amplitudine de 20-30;
- ADDUCŢIA sau înclinarea cubitală constă din apropierea mâinii
de linia mediană a corpului şi se execută în plan frontal, ax sagital care
trece prin centrul osului mare şi are o amplitudine 40-45 + 10 cu
mâna în supinaţie;
- CIRCUMDUCŢIA este mişcarea în care se realizează prin
combinarea celor 4 tipuri de mişcări prezentate. Deoarece mişcările în
 plan sagital sunt mai ample decât cele în plan frontal nu se descrie un
con perfect ci o elipsă.

- mobilitatea în articulaţiile carpo-metacarpiene – creează „căuşul mâinii” ( se

formează când se apucă mânerul unui ciocan) când MC III şi IV se flectează
uşor iar MC II rămâne aproape imobil. Nu se poate măsura, ci se apreciază în
cadrul studierii prizelor sau tipurilor de prehensiune.

- mobilitatea în articulaţiile metacarpo-falangiene

- FLEXIA DEGETELOR – este mişcarea prin care prima falangă se
înclină pe palmă pe metacarpianul corespunzâtor şi se execută în plan
sagital, ax transversal care trece prin condilii metacarpienelor. Flexia
activă 90 creşte de la degetul II spre V până la 100, când sunt flectate
concomitent toate degetele;
- EXTENSIA DEGETELOR – este mişcarea inversă, prin care
prima falangă se înclină pe faţa dorsală a mâinii, şi are o amplitudine de
30- putând ajunge până la 90 în hiperlaxitate;
- ABDUCŢIA – ADDUCŢIA DEGETELOR este mişcarea de
îndepărtare – apropiere a degetelor de axa mediană a mâinii ce trece prin
degetul III. Mişcarea se execută cu degetele extinse şi are amplitudine de
20-25; deoarece măsurarea cu goniometru este dificilă se preferă în
practică măsurarea distanţei (în cm.) dintre vârfurile a două degete
alăturate;
- CIRCUMDUCŢIA DEGETELOR – este posibilă, mai ales la
index, şi se realizează prin combinarea mişcărilor de F – E şi ABD –
ADD;
- ROTAŢIA AXIALĂ – nu se poate executa decât pasiv;

- mobilitatea în articulaţiile interfalangiene (IF)

- FLEXIA – este mişcarea prin care degetele se apropie de palmă. În
IF proximale – amplitudinea este de 100( mai amplă la degetele IV,V),
iar în IF distale 90. Măsurarea se face cu un goniometru special sau prin
măsurarea distanţei de la vârful unghiei la baza degetului;
- EXTENSIA – este mişcarea prin care degetele se depărtează de
palmă; plecând de la poziţia 0 este posibilă doar în IF proximale,
amplitudinea fiind de maxim 20, iar în cele distale doar la unii subiecţi.

- mobilitatea la nivelul articulaţiei trapezoido-metacarpiană (police):

- FLEXIA – este mişcarea în plan frontal, paralelă cu palma, în care
policele traversează transversal palma, spre baza ultimelor degete şi are
o amplitudine de 10-15. Deoarece măsurarea cu goniometrul este
dificilă în clinică se practică măsurarea distanţei dintre articulaţia MCF
şi baza degetului V;
- EXTENSIA – este mişcarea care îndepărtează policele de
marginea indexului, se execută în acelaşi plan cu flexia şi are o
amplitudine de 25-30;
 - ABDUCŢIA – este mişcarea de îndepărtare a policelui de planul
palmei şi se execută în plan perpendicular pe palmă. Are o amplitudine
de 70-80. Se practică şi măsurarea distanţei dintre capul distal al MC
II şi cel al MC I;
- ADDUCŢIA – este mişcarea de revenire a policelui abdus la
poziţia iniţială.;
- ROTAŢIA AXIALĂ – mişcarea este posibilă doar pasiv;
- CIRCUMDUCŢIA – este rezultanta combinării mişcărilor
prezentate.

- mobilitatea în articulaţia MCF a policelui:

- FLEXIA – are o amplitudine de 70-75;
- ROTAŢIA AXIALĂ – este posibilă doar pasiv;

- mobilitatea în articulaţia IF a policelui:

- FLEXIA – are o amplitudine de 80-90;
- EXTENSIA – are o amplitudine de: activ 10, pasiv 25;

- mişcarea de opozabilitate a policelui – este specifică policelui şi se realizează

printr-o combinare a mişcărilor de ABD, F şi rotaţie axială astfel încât pulpa
policelui să ajungă faţă în faţă cu celelalte degete. Aprecierea se face prin
măsurarea distanţei dintre pulpa policelui şi baza degetului V.

Aprecierea rapidă a mobilităţii pumnului se face solicitând pacientului pentru

aprecierea extensiei lipirea feţelor palmare ale mâinilor cu flexia coatelor şi abducţia braţelor (ca
la rugăciune), şi pentru evaluarea flexiei lipirea feţelor dorsale ale mâinilor cu flexia coatelor şi
abducţia braţelor (ca în balet).

 prin testing muscular :

- se evaluează forţa muşchilor care asigură realizarea fiecărei mişcări în parte.
Bilanţul muscular se completează cu dinamometrie – forţa flexorilor, şi cu
evaluarea RM, pentru stabilirea încărcăturii utilizate în programul de
recuperare.
- se vor testa astfel:
- pentru pumn:
- FLEXIA – muşchi cubital anterior, muşchi mare palmar;
- EXTENSIA – muşchi cubital posterior, muşchi I şi II radial;
- ADDUCŢIA sau înclinarea cubitală – muşchi cubital anterior, muşchi cubital
posterior;
- ABDUCŢIA sau înclinarea radială – muşchi mare palmar, muşchi I şi II
radial.

- pentru MCF:
- FLEXIA – muşchi lombricali, muşchi interosoşi dorsali, muşchi interosoşi
palmari;
 - EXTENSIA – muşchi extensor comun al degetelor, muşchi extensor propriu
al indexului.
- pentru degetele II - V (IF):
- FLEXIE – muşchi flexor superficial al degetelor, muşchi flexor profund al
degetelor;
- ABDUCŢIA – muşchi interosoşi dorsali, muşchi abductor al degetului V;
- ADDUCŢIA – muşchi interosoşi palmari.
- pentru police:
- FLEXIA MCF I – muşchi scurt flexor al policelui;
- FLEXIA IF I – muşchi lung flexor al policelui;
- EXTENSIA MCF – muşchi scurt extensor al policelui;
- EXTENSIA IF I – muşchi lung extensor al policelui;
- ABDUCŢIA – muşchi lung abductor al policelui, muşchi scurt abductor al
policelui;
- OPOZABILITATEA POLICELUI – muşchi opozant al policelui, muşchi
opozant al auricularului.
Bilanţul muscular permite aprecierea indirectă a funcţiilor mâinii, la ele adăugându-se
teste specifice. Informaţiile obţinute prin evaluarea directă a funcţiilor mâinii influenţează
stabilirea şi dinamica programului de recuperare, respectiv o viaţă independentă şi viitoarea
activitate sportivă.
Se vor evalua astfel :
- prehensiunea terminală – realizată între pulpa policelui şi extremitatea pulpei
fiecărui deget (apucarea unui ac);
- prehensiunea subterminală – realizată între pulpa policelui şi pulpa altui deget
– pensă bidigitală, sau pulpele a două degete – pensa tridigitală (încercarea de
a smulge o foaie ţinută între pulpele a două degete);
- prehensiune subtermino-laterală – realizată între pulpa policelui şi faţa laterală
a unui deget (apucarea creionului);
- prehensiunea palmară – realizată între palmă, police şi degetele II-V (apucarea
ciocanului);
- prehensiunea prin opoziţie digito-palmară – realizată între palmă şi degetele
II-V( apucarea rachetei de tenis);
- prehensiune latero-laterală – realizată între feţele laterală şi medială a două
degete apropiate (menţinerea unui creion între feţele laterală şi medială a două
degete - „priza de ţigară”).
- prin miotonometrie .
Şoldul

Spre deosebire de articulaţia scapulo-humerală caracterizată prin mobilitate mare şi

stabilitate relativă, articulaţia coxo-femurală se caracterizează printr-o stabilitate superioară dar
cu mobilitate mai redusă.
Examinarea şoldului trebuie făcut sistematic şi foarte minuţios, informaţiile obţinute fiind
importante atât pentru stabilirea conduitei terapeutice iniţiale cât şi pentru adaptarea permanentă
a programului kinetic la „performanţele” obţinute. Aprecierile se vor face atât în statică cât şi în
dinamică (evaluarea mersului).
 Se pot pune în evidenţă:

 prin inspecţie şi palpare:

- poziţia se apreciază în special prin comparaţie cu MI controlateral :
- şold şi coapsă rotate în jurul axului longitu-dinal către exterior –
fractura de bazin, de trohanter sau de col, coxartroză;
- coapsă rotată şi abdusă sau addusă – luxaţie traumatică a şoldului;
- scurtarea MI determinată de ascensionarea capului femural –
fracturi, luxaţii;
- dacă SIAS-urile sunt situate la aceeaşi orizontală sau dacă există o
lateroversie;
- existenţa unei basculări a bazinului, a unei deficienţe de CV etc.
- forma şi dimensiunile:
- proeminenţa unuia dintre şolduri – fracturi trohanteriene
consolidate vicios;
- falsa proeminenţă – fracturile de fund de cotil ale şoldului
controlateral;
- deformările coapsei – scurtată, rotată;
- lungimea MI – între SIAS şi sfirion tibiale. Inegalitatea
MI se poate pune în evidenţă şi indirect prin poziţionarea subiectului în dd. cu genunchii flectaţi
şi aşezarea unei linii pe genunchi. Dacă aceasta este paralelă cu solul atunci MI sunt egale;
- lungimea coapsei – între SIAS şi marginea superioară a patelei sau
între trohanterion şi punctul tibial lateral;
- perimetria coapsei – măsurare se face la nivelul pliului subfesier şi
se compară la segmentul controlateral;
- aprecierea sensibilităţii burselor:
- trohanteriană (mişcări de rotaţie internă cu flexie
dureroase);
- iliopectinee (abducţia cu flexie a coapsei, ca şi flexia, sau
extensia forţată sunt dureroase);
- ischiogluteală (poziţia şezând provoa-că durere).
- existenţa punctelor sau zonelor dureroase – triunghi Scarpa, trohantere ;
- existenţa de plăgi, echimoze, hematoame etc.

 prin testing articular (goniometrie):

Mişcările şoldului făcute cu genunchiul flectat sunt mai ample cu 20 -30 decât cele
cu genunchiul extins. La şold diferenţele între mişcările active şi cele pasive sunt mai mari decât
în cazul celorlalte articulaţii motiv pentru care valorile înregistrate la testarea şoldului vor fi
însoţite de specificările respective.

- FLEXIA - constă din apropierea feţei anterioare a coapsei de bazin şi se

execută în plan sagital, ax frontal. Amplitudinea este: pentru mişcarea activă: cu
genunchiul extins: 90, cu genunchiul flectat: 125, iar pentru cea pasivă: 145-
150.
- EXTENSIA constă din apropierea feţei posterioare a coapsei de regiunea
fesieră şi se execută în plan sagital, ax frontal. Amplitudinile normale sunt pentru
 mişcarea activă: cu genunchiul extins: 15-20, cu genunchiul flectat: 10, iar
pentru cea pasivă: 30
- ABDUCŢIA constă din îndepărtarea MI de linia mediană a corpului şi se
execută în plan frontal, ax sagital. Amplitudinea pentru mişcarea activă este - cu
genunchiul flectat 70 şi cu genunchiul extins 60. Ea poate fi mărită prin
acţiunea la nivelul bazinului –înclinare anterioară şi coloanei lombare –
accentuarea lordozei.
- ADDUCŢIA constă din apropierea MI de linia mediană a corpului şi se
execută în plan frontal, ax sagital. Din poziţia O anatomic este practic imposibilă.
Pentru măsurare se va abduce membrul opus. Amplitudinea este de 30. Se poate
măsura şi asociind o flexie de şold cu/fără flexie de genunchi.
- ROTAŢIE INTERNĂ (medială) se execută în plan transversal, ax longitudinal
şi are o amplitudine de 35-45.
- ROTAŢIA EXTERNĂ (laterală) are o amplitudine de 35- 45
- CIRCUMDUCŢIA este rezultanta sumării tuturor mişcări posibile la nivelul
şoldului.

 prin testing muscular :

- se evaluează forţa muşchilor care asigură realizarea fiecărei mişcări de la
nivelul articulaţiei coxofemurale în parte. Bilanţul muscular se completează cu
evaluarea RM, pentru stabilirea încărcăturii utilizate în programul de
recuperare.
- se vor testa pentru:
- FLEXIE – muşchiul psoas-iliac, muşchiul croitor ;
- EXTENSIE – muşchiul fesier mare, muşchii ischiogambieri
- ABDUCŢIE – muşchiul fesier mijlociu;
- ADDUCŢIE – muşchii adductori ai coapsei;
- ROTAŢIE EXTERNĂ – muşchii pelvitrohan-terieni;
- ROTAŢIE INTERNĂ – muşchiul fesier mic.

 prin miotonometrie :
- se evaluează tonusul muscular pentru musculatura de la acest nivel, atât în
repaus cât şi în contracţie. Valorile normale la nesportiv sunt: pentru fete – de
repaus 50-60 ui şi de contracţie 110-120 ui, iar pentru băieţi de repaus 60-70
ui şi de contracţie 120-150 ui. La sportiv valorile înregistrate sunt puţin
crescute în funcţie de disciplina sportivă practicată.

Genunchiul

Genunchiul este articulaţia intermediară a membrului inferior. Este o articulaţie cu un

singur grad de libertate şi se şi se caracterizează prin stabilitate mare în extensie. Deoarece masa
musculară la acest nivel nu este forte bine reprezentată patologice se manifestă sunt bine definite.

Se pot evidenţia:
 prin inspecţie:
- devieri în plan frontal – valg, var, sau sagital – genuflexum - posttraumatic,
genurecurvatum - posttrau-matic, hiperlaxitate capsulo-ligamentară;
- ruptura ligamentului încrucişat posterior – „semnul prăbuşirii posterioare a
gambei”;
- tumefiere articulară – entorsă, luxaţie etc;
- tumefierea anterioară a genunchiului – bursită de rotulă (“bursita lustruitorilor
de parchet”);
- existenţa de plăgi, echimoze, hematoame;
- modificări de volum ale articulaţiei;
- modificări de culoare a tegumentului etc.

 prin palpare:
- chist Bacher – hernie posterioară a sinovialei articulare cu lichid sinovial în
exces;
- hidartroză, hemartroză – „şocul rotulian”;
- hipertrofia sinovialei suprapatelare – sinovită hipertro-fică;
- existenţa punctelor dureroase la nivelul inserţiilor ligamentare colaterale –
entorse sau pe contururile osoase – fractură;
- luxaţiei recidivante a patelei;
- cracmente dureroase sau nu;
- instabilitate articulară;
- discontinuităţi osoase – fracturi (semnul creionului) etc.

 prin testing articular (goniometrie)

- FLEXIA este mişcarea prin care faţa posterioară a gambei se apropie de
faţa posterioară a coapsei şi se execută în plan sagital, ax frontal. Amplitudinea
este pentru mişcarea activă 120 cu şoldul extins, şi 140 cu şoldul flectat, şi
pentru cea pasivă: 160;
- EXTENSIA este mişcarea prin care fţele posterioare ale gambei şi coapsei
se depărtează şi se execută în plan sagital, ax frontal. Practic este revenirea în
poziţia O anatomic din flexie. Extensia propriu-zisă (cursă internă) este 0. Se
apreciază deficitul de extensie sau hiperextensia;
- ROTAŢIA INTERNĂ activă apare în timpul flexiei când aceasta
depăşeşte 70; se observă prin devierea internă a piciorului cu 20 -30 în timpul
testării flexiei;
- ROTAŢIA EXTERNĂ activă se produce în timpul extensiei genunchiului,
piciorul orientându-se spre în afară.
Rotaţiile pasive se execută cu genunchiul flectat la 90.
- LATERALITATEA se realizează cu genunchiul în semiflexie,
amplitudinea fiind mică;
- MIŞCĂRILE “DE SERTAR” sunt patologice şi reprezintă alunecări
antero-posterioare ale tibiei faţă de condili femurali. Există un “sertar” anterior şi
unul posterior, dar mişcarea se poate realiza doar pasiv.

 prin testing muscular :

 - se evaluează forţa muşchilor care asigură realizarea fiecărei mişcări de la
nivelul genunchiului în parte. Bilanţul muscular se completează cu evaluarea
RM, pentru stabilirea încărcăturii utilizate în programul de recuperare.
- se vor testa pentru:
- FLEXIE – muşchiul biceps femural, muşchiul semitendinos,
muşchiul semimembranos;
- EXTENSIE – muşchiul cvadriceps.

Glezna şi piciorul

Cele 26 de oase ale piciorului şi articulaţiile dintre ele asigură realizarea unui ansamblu
mecanic suplu şi rezistent, perfect adaptat la ortostatism şi mers. Examinarea gleznei se face prin
cercetarea minuţioasă a mişcărilor active şi pasive posibile în articulaţie, executate în statică şi în
dinamică – mersul.
Se pot constata:
 prin inspecţie:
- retracţia aponevrozei plantare – boala Ledderhorse;
- deviaţiile axului gambei – picior în valg / var;
- aspectul curburii plantare (podogramă) – prăbuşirea plantei (platfus),
accentuarea curburii (picior cav), sprijin numai pe antepicior (picior equin);
- modificări de volum – entorse, luxaţii etc;
- modificări de culoare – posttraumatic, postimobilizare etc
- tumefiere articulară etc.

 prin palpare:
- modificările de temperatură locală - crescută în inflamaţii sau scăzută în
tulburări circulatorii;
- tulburări de sensibilitate la nivelul articulaţiilor meta-tarso-falangiene;
- tumefierea perimaleolară, retromaleolară sau a articulaţiei metatarso-
falangiene a halucelui etc.;
- durere la zona de inserţie a tendonului ahilian – tendinita ahiliană;
- durere la nivelul zonelor de inserţie a ligamentelor gleznei – entorse, luxaţii
- instabilitatea articulară;
- discontinuităţi osoase sau durere la diferite nivele – fracturi etc.
 prin testing articular (goniometrie):
- articulaţia talo-crurală
- FLEXIA constă din apropierea feţei dorsale a piciorului de faţa
anterioară a gambei, se execută în plan sagital, ax frontal şi are
amplitudinea de 20-25, progresiv crescătoare cu flexia genun-chiului
(prin relaxarea tricepsului sural);
- EXTENSIA este mişcarea de îndepărtare a feţei dorsale a
piciorului de gambă şi are amplitudine de 45-50.
- testarea piciorului
- FLEXIA calcaneului, la fel ca şi extensia, este de amplitudine
completând de regulă celelalte mişcări de la acest nivel în cadrul
mobilizărilor complexe.
 - ABDUCŢIA este mişcarea care orientează către lateral vârful piciorului
şi se evaluează cu genunchiul extins sau blocat.
- ADDUCŢIA este mişcarea care orientează către media l vârful
piciorului. Amplitudinea totală a mişcării de abducţie-adducţie este de
35-40.
- SUPINAŢIA este mişcarea prin care se realizează desprinderea de sol a
marginii mediale a piciorului şi are o amplitudine de 45.
- PRONAŢIA este mişcarea prin care se realizează desprinderea de sol a
marginii laterale a piciorului şi are o amplitudine de 25.
- INVERSIA este mişcarea complexă rezultată prin combinarea adducţiei
cu supinaţie şi uşoară extensie.
- EVERSIA este mişcarea complexă rezultată prin combinarea abducţiei
cu pronaţie şi uşoară flexie.

 prin testing muscular :

- se evaluează forţa muşchilor care asigură realizarea mişcărilor de la nivelul
gleznei şi piciorului.
- se vor testa pentru:
- EXTENSIA GLEZNEI – muşchi triceps sural;
- FLEXIA GLEZNEI – muşchi gambier anterior
- INVERSIA – muşchi gambier posterior
- EVERSIA – muşchi lung peronier, muşchi scurt peronier
- FLEXIA MTF – muşchi lombricali, muşchi lung flexor comun al degetelor,
muşchi lung flexor propriu haluce, muşchi scurt flexor propriu haluce;
- EXTENSIA MTF – muşchi extensor comun al degetelor, muşchi extensor
propriu al halucelui.
Evaluarea mersului se va adresa componentelor acestuia – suportul antigravitaţional al
corpului, păşitul, echilibrul şi propulsia, şi va viza poziţia capului, trunchiului şi membrelor în
mers, parametrilor pasului – lungime, lărgime, cadenţă, şi vitezei mersului.