MODERNISMUL

Estetica urâtului
-Testament-
Tudor Arghezi

La Arghezi- problema integrării poetului într-o direcție estetică este

dificilă, Eugen Lovinescu preferă formula: ”Poezia argheziană este o
sinteză între tradiție și modernitate’’. Marele său merit este acela de a
revoluționa limbajul poetic, însuși mărturisind că a căutat ,,cuvinte
puturoase, cuvinte cu râie”, că le-a avivat rănile cu sticlă pisată, că le-a
infectat... pentru a permite astfel cititorului accesul la o lume
marginalizată care, însă, are frumusețea ei... frumusețea florilor de
mucegai. Arghezi este întemeietorul esteticii urâtului în literatura
română, după modelul lui Baudelaire, autorul volumului ,,Florile răului”,
care spunea ,,din urât, poetul va face să se nască un farmec nou”.

Arghezi debutează în 1927 cu volumul ,,Cuvinte potrivite’’ ce se

deschide cu poezia ,,Testament”.
Caracteristicile moderniste prin care se remarcă această poezie sunt:
exprimarea relației dintre poet și lume, limbajul metaforic, lirismul
subiectiv, promovarea esteticii urâtului și amestecul de registre
stilistice. Frumosul, urâtul, sublimul, grotescul- toate constituie material
poetic.
Prozodic, se observă strofe inegale, care se remarcă printr-o tonalitate
inedită, conferită de variațiile ritmului. Versurile sunt lungi, de 9-11
silabe, iar rima împerecheată. La nivelul limbajului, poezia își arată
caracterul modernist prin utilizarea cuvintelor nepoetice: ,,râpi, gropi
adânci, pe brânci, sudoare, țap înjunghiat, ciorchini de negi”. Se
remarcă și îmbinarea registrului arhaic cu cel neologic și cu cel
popular ,,hrisov, obscur și plăvani”.
Ca specie literară, este o artă poetică, dar și un manifest literar
deoarece anunță opțiunea pentru estetica urâtului, o categorie a liricii
moderne introdusă de Baudelaire în ,,Florile răului”. Concepția
argheziană subliniază că poetul nu transmite propriile melancolii, ci
scrie despre teribilul efort pe care l-au făcut generațiile trecute pentru a
ajunge la elevarea spirituală. Străbunii vin ,,din noapte, prin gropi și
râpi”, ,,se târăsc pe brânci”, iar rezultatul trudei lor este o carte. În plus,
se observă reîmprospătarea limbajului poetic prin infuzia de cuvinte
vulgare, argotice: ,,țap înjunghiat, ciorchini de negi”. Pe de altă parte,
eul liric poet, singurul din neamul său știitor de carte realizează o
paralelă între munca brută a străbunilor și truda poetică. La fel cum
înaintașii trudeau asupra gliei, artistul trudește pentru a supune forța
cuvântului. Metaforele ,,cuvinte potrivite” si ,,slova făurită” subliniază
efortul creatorului de a alege cuvinte din registre stilistice diferite,
aparent imposibil de asociat, arta transfigurând urâtul în ,, inefabil
poetic”.
Titlul este o metaforă. Denotativ, cuvântul se referă la un act juridic
prin care o persoană își exprimă dorințele ce urmează a-i fi împlinite
după moarte, mai ales în legătură cu bunurile materiale. Conotativ,
testamentul arghezian se referă la o avere spirituală, fapt sugerat de
adverbul cu sens restrictiv ,,decât”: ,, Nu-ți voi lăsa drept bunuri,după
moarte/ Decât un nume adunat pe o carte”.
Temele poeziei sunt moștenirea spirituală, legătura cu strămoșii, cultul
străbunilor, rolul social al artei, ascensiunea spirituală prin artă,
eliberarea liricului de prejudecăți, clișee și constrângeri și raportul
dintre har și trudă. Motivele remarcate în poezie sunt ,,râpi, gropi
adânci, strămoși, călimară, sapă, sudoare...”. Motivul central este
cartea, poezia fiind un elogiu al cărții. Ideea desprinsă din poezie se
regăsește și în aforismul lui Mallarme, scriitor francez, ,,lumea există
pentru a ajunge la o carte”. Se observă și un câmp semantic al cărții ,,
hrisov, cuvinte potrivite, slovă, călimară, condei”.
Structural, poezia are 3 secvențe poetice: elogiul strămoșilor care au
făcut posibil saltul spiritual al poetului; impunerea esteticii urâtului și
raportul dintre talent și muncă.
Estetica urâtului se impune prin versurile ,,făcui din zdrențe muguri și
coroane” și ,, din bube, mucegaiuri și noroi/ Iscat-am frumuseți și
prețuri noi”.
În poezia argheziană, slova de foc este metaforă pentru har, iar slova
făurită metaforă pentru efort, muncă- cele două coexistă, se
interferează: ,, slova de foc și slova făurită/Împărecheate-n carte se
mărită/Ca fierul cald îmbrățișat de clește”.
Viziunea asupra creatorului, văzut ca un Demiurg reiese din utilizarea
pronumelui personal ,,eu”, și a verbului de persoana I la început de vers
,,am ivit, am prefăcut, am luat, iscat-am”. Indicativul prezent ,, cartea
mea-I, fiule, o treaptă” relevă certitudinea : cartea, oglindă a lumii de
robi, este o treaptă în devenirea spirituală a fiului. Imperativul ,,așeaz-o
cu credință căpătâi” subliniază îndemnul către fiu de a onora cartea, de
a continua tradiția și de aș cinsti înaintașii.
Imaginarul poetic arghezian este dur, colțuros, alcătuit din următoarele
elemente: ,,râpi, gropi adânci, noaptea răzvrătită, plăvani”.
Stilistic, predomină antiteza:,, graiul cu îndemnuri pentru vite”-,,
cuvinte potrivite’’; ,,zdrențe”- ,,muguri și
coroane’’; ,,venin’’- ,,miere’’; ,,bube, mucegaiuri, noroi’’-,,frumuseti si
preturi noi’’. Se remarcă și invocația retorică ,,cartea mea-i, fiule, o
treaptă’’; metaforele ,, slova de foc, slova faurita’’; comparatia ,, ca
fierul cald îmbrățișat de clește’’. Adjectivele posesive ,,străbunii mei,
cartea mea’’ relevă atașamentul, conexiunea eului liric cu străbunii și
cartea.
Arta poetică argheziană își evidențiază caracterul modernist, în special
prin utilizarea cuvintelor nepoetice ,,bube, mucegaiuri” cu valoare
estetică, inaugurând in literatura română- estetica urâtului.
În altă ordine de idei, se remarcă îmbinarea registrelor stilistice: arhaic,
neologic, popular.
În concluzie, Arghezi a deschis principalele drumuri ale poeziei
românești interbelice, a intuit aproape toate formulele liricii moderne-
poezia fiorului religios, poezia vizionară, a razvrătirii, a jocului, a
absurdului- își află punctul de plecare în opera lui.