Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război

de Camil Petrescu
Realism

Realismul este un curent cultural aparut în a doua jumatate a secolului al XIX-

lea în Franța.Operele încadrate în acest curent literar surprind o realitate
neînfrumusetata, veridica, dar valorificata artistic.
Romanul „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” se înscrie în
modelul realismului de tip subiectiv datorită trăsăturilor sale. Opera se inspiră din
realitate, din experiența de viață a autorului care a participat în primul război mondial
și din relațiile pe care le-a avut cu femeile din viața sa:mama lui, prima soție si o
actrița, Leni Caler. Camil Petrescu se imaginează în circumstanțele în care se află
personajul și îi conferă acestuia trăiri pe care le-a a avut înainte în imprejurimi
similare si reale.Trăirile personajului au fost trăite de catre autor înainte de conceperea
operei, retrăite în momentul creației și transferate personajului. Acest lucru le face
autentice. De asemenea autorul se folosește de note de subsol ca mijloc de obținere a
autenticității.
Tematica este socială prin faptul ca se dau detalii despre gândirea oamenilor de la acea
vreme dar și prin prezentarea unei clase sociale, cea a intelectualului.Personajul
principal este complex si analizat psihologic. In plus, acesta analizează si alte
personaje făcând legătura dintre gesturile acestora și trairile lor intuite.
Titlul este alcătuit din două părți ce surprind două experiențe ale personajului
principal. Prima parte a romanului „Ultima noapte de dragoste” reprezintă
rememorarea iubirii eșuate dintre Ștefan Gheorghidiu și Ela.Aceasta se prezintă sub
forma de destăinuire de aceea se presupune că este în conformitate cu realitate.Partea a
doua „Întâia noapte de război” este construită sub forma jurnalului de campanie al lui
Gheorghidiu și urmărește experiența sa de pe front, din timpul primului război
mondial.De asemenea, titlurile capitolelor au nume reprezentative pentru conținutul
prezentat:”Diagonalele unui testament”,”Ne-a acoperit pământul lui Dumnezeu”,
„Wer kann rumanien retten”. Acestea reprezintă evenimente semnificative din viața
personajului care ajută la caracterizarea sa și la transformarea sa într-un om real.
Autorul fixează veridic cadrul spațio-temporal. Încă din incipit aflăm faptul ca
personajul care ne vorbește se află în Valea Prahovei, în anul 1916, în perioada de
dinainte de intrarea României în razboi dacă judecăm dupa circumstanțele în care se
află personajul. De asemenea, de-a lungul operei ni se dau detalii despre locurile în
care se petrece acțiunea(București, Câmpulung, frontul de luptă) și despre timpul în
care are loc aceasta, personajul spunând că este însurat de doi ani si jumatate, moment
din care începe să-și povestească experiența.Detaliile despre timpul si locul petrecerii
acțiunilor au rolul de a obține credibilitate.
Tematica operei este socială, specifică realismului. Autorul dă detalii despre
gândirea oamenilor de la acea vreme, mentalitățile lor, dar și despre pregătirea
României în fața războiului iminent. Aflăm astfel, că oamenii de rând consideră ca țara
este pregătită de război, în parlament spunându-se că sunt „bine pregătiți” și ca
„armamentul a fost pus la punct”. Adevărul este altul conform celor spuse de către
Ștefan Gheorghidiu. Acesta ironizează lăudatele fortificații românești, spunând că
„zece porci țigănești[...] ar fi râmat, intr-o jumătate de zi, toate întăriturile de pe Valea
Prahovei”.De asemenea, acesta compară tranșeele cu niște gropi pe care le fac copiii
când se joacă în nisip. Războiul reprezintă pentru românii de pe front o stare constantă
de confuzie, aceștia nefiind cu adevărat pregătiți.Acest lucru reprezintă totuși un
avantaj pentru ei deoarece inamicii urmau planuri care intuiau mișcările lor. Deoarece
românii erau dezorganizați, neștiind nici ei următorul lor pas, planurile nemților erau
în zadar. In plus, observăm că soldații au o gandire specifică românilor, aceea ca dacă
nu vor ataca, nu vor fi atacați. Acest lucru nefiind specific războiului.Autorul dă
detalii și despre mentalitățile oamenilor care nu au legătură cu războiul.O idee care
iese în evidență este cea legată de legătura bărbat-femeie .O scena reprezentativă
pentru această idee este scena de la popotă, acolo unde 3 căpitani discuta despre un
articol din ziar. Articolul se referă la achitarea unui bărbat care si-a ucis soția
infidelă.Cei trei au păreri diferite față de situație. Dimiu consideră că bărbatul are
drept deplin asupra femeii, spunând că și el l-ar fi achitat pe bărbat. Corabu consideră
că dacă doi oameni nu se pot întelege aceștia pot să se despartă. Căpitanul Floroiu,
fiind și cel mai sensibil, spune ca „dreptul la dragoste e sfânt” și crede că unei femei
trebuie să-i fie îngăduit sa-și caute fericirea, chiar daca aceasta e langă altcineva.
Ștefan îi jigneste pe cei 3, spunând că nu știu ce este iubirea, ce reprezinta cu adevărat
o relatie intre o femeie și un bărbat. Acesta discută mai apoi cu Orisan, expunându-si
punctul de vedere. Descrie cum evoluează o relatie de dragoste, cum la început e
nevoie de străduinta pentru a face relația posibila ca mai apoi sa nu mai poti trăi fără
femeia iubită, sufletele îndragostiților contopindu-se. Aces ta considera ca în acel
moment o despărțire nu se mai poate face fără a lăsa răni adânci. Gheorghidiu
considera că doi oameni care se iubesc au drept de viață si de moarte unul asupra
altuia, acesta făcând parte din riscurile iubirii. Vedem astfel mai multe perspective ale
oamenilor de la acea vreme asupra relațiilor de iubire care ne ajută sa ne dăm seama
de modul în care aceștia gândeau.
Camil Petrescu ilustrează conđiția intelectualului într-o perioadă de schimbare
nefavorabilă acestuia. Stefan Gheorghidiu este student la filosofie ceea ce ne arată că
este genul de om care nu crede fără a cerceta. Acesta are aspirații înalte mai ales când
vine vorba de iubire, acesta tinzând spre iubirea absolută. Este inadaptat social,
raportându-se la propriile principii imuabile ce îl impiedică să se se împace cu mediul
în care se afla, acest lucru provocându-si lungi suferințe. Acesta este caracterizat de
către femeia cu par argintiu drept genul de om care „intotdeauna descoperă firele de
păr în mancare”, dând dovadă de un exces de luciditate. Atunci când este pus în
situații cu care nu este obisnuit, spre exemplu atunci când intra in lumea mondena,
acesta se simte singur, un intrus în lumea inconjurătoare. Războiul îi schimbă însă
percepția asupra unor aspecte. Stefan Gheorghidiu trece printr-un proces de
autocunoastere:”Drama războiului nu e numai amenințarea continuă a morții, cât[...]
acest conflict continuu al eului tău care cunoaste altfel ceea ce cunostea într-un anumit
fel”.Drama războiului îl face sa realizeze că suferințele prin care trecea datorită iubirii
nu sunt importante, neputând fi comparate cu cele provocate de razboi.In plus, Stefan
Gheorghidiu este analizat psihologic, aceasta fiind mai mult o autoanaliză psihologică.
Reprezentativă pentru această idee este scena de la popotă, unde putem observa cu
usurintă reacțiile lui.Stefan intervine in discutia capitanilor cu scopul de a rezolva o
problemă personala, acesta dorind sa primeasca o permisie pentru a merge la
Câmpulung, în urma unei scrisori de la Ela. Deoarece este refuzat într-un mod agresiv
acesta răspunde cu violență verbală,in mod instinctiv, ridicând tonul si fiind jignitor la
adresa căpitanilor. Agresivitatea sa îi stârneste mânia căpitanului Corabu care se
pregătește sa îl atace iar Stefan este conștient de asta fiind pe punctul de a răspunde cu
violentă fizică în cazul in care Corabu îl lovește și este conștient de consecințe. Corabu
se calmează iar Gheorghidiu îi urmează exemplul. Reacțiile sale sunt firești având in
vedere că de-a lungul operei acesta se dovedește a fi un om orgolios, deci care nu
acceptă sa fie respins în felul în care a făcut-o căpitanul. Putem spune ca supraeul este
prezent în sufletul lui Stefan înainte de această scena fiind reprezentat de speranța că
Dimiu îi va acorda permisia dacă il va ruga înca odata. Detaliile asupra psihicului
personajului aflat în niște circumstante posibile ne fac să il vedem mai mult în rolul
unui om real, acesta fiind mai mult decât o simplă fiintă de hârtie.
In concluzie, romanul „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” de
Camil Petrescu asimileaza elemente definitorii ale esteticii realiste, autorul prezentând
destinul personajelor într-un mod veridic, cititorul fiind convins de autenticitatea
evenimentelor prezentate în opera.