“Plumb”, de George Bacovia

Eseu

Poezia “Plumb” a apărut în anul 1916, în volumul cu același nume. Este prima
poezie din volum, lucru ce ne arată că aceasta cristalizează idei reprezentative și
pentru restul poeziilor. Titlul inițial al volumului este „Ego”, care în latină înseamnă
„eu”, acest lucru dezvăluindu-ne intenția autorului de a comunica prin aceste poezii
informații despre sine. Schimbarea acestuia în „Plumb”, dupa prima poezie, arată că
starea de spirit a poetului poartă trăsăturile plumbului.(care sunt?)
Poezia este una simbolistă, atât din punct de vedere al anului apariției, aceasta
aparținând unui simbolism tardiv, cât și prin reprezentarea unor particularități
simboliste în operă. Starea de spirit incertă, folosirea repetiției, folosirea simbolului,
corespondența, muzicalitatea, motivele funebre sunt câteva dintre trăsăturile
simboliste întâlnite în poezia „Plumb”.
Combinația de stări ale eului liric dau senzația de incertitudine. Poetul se simte
singur, acest lucru reiesind din secvența „Stam singur[...]” care are două recurențe,
menite să arate profunzimea sentimentului. Acesta își dorește să comunice cu cineva,
în ciuda faptului că se află înconjurat de defuncți. Aceasta dorință este atât de
puternică încât acesta își strigă iubita, chiar dacă aceasta nu mai face parte din lumea
celor vii: „si-am început să-l strig”. Faptul că nu primește un răspuns îi cauzează
senzație de frustrare, de neputință. Acestuia îi este teama, acest lucru reieșind din
senzația de frig pe care o simte stând în cavou:”[...]și era frig”. În final, se cristalizează
sentimentul de tristețe la gândul că sufletul iubitei sale nu se va putea mântui:”Și-i
atârnau aripile de plumb”.
O altă caracteristică vizibilă în această poezie este folosirea corespondenței. Se
observa că poetul își schimbă starea în funcție de factorii externi. Cavoul, defuncții,
precum și celelalte elementele funerare din plumb îl duc cu gandul la moarte. Vântul
produce un efect sonor neplăcut:”scârțâiau coroanele”, creând o atmosferă
înfiorătoare. Efectul acestora este singurătatea urmată de nevoia de a face ceva pentru
a schimba realitatea.Își strigă iubita în încercarea de a o întoarce în lumea celor vii, dar
nu reușesțe. Aceasta îl face să conștientizeze că este singur, sentiment amplificat prin
senzația de frig.
Tema poeziei este moartea persoanei iubite. O secvență relevantă pentru temă
este „Dormea întors amorul meu de plumb”. Prin folosirea metonimiei scriitorul
înlocuiește cuvântul „iubita” cu efectul pe care-l produce aceasta asupra poetului și
anume, „amorul”. „Dormea” reprezintă o eufemizare a morții. „Intors” este folosit de
poet pentru a sugera plecarea sufletului defunctei spre un drum fără întoarcere, catre
lumea celor care au trecut în neființă. „Amor de plumb” semnifică un suflet greu, care
nu se poate ridica la ceruri. Acesta este pierdut, damnat, nu doar prin despărțirea de
persoana iubită, ci și prin incapabilitatea de a ajunge în rai. De asemenea, faptul ca e
greu poate însemna că nu își dorește sa părăsească lumea celor vii, fiind dusă cu greu
pe ultimul ei drum.
O altă secvență relevantă pentru tema operei este „Și-i atârnau aripile de
plumb”. Aripile reprezintă un simbol ascensional, care este convertit în această poezie
într-un simbol catamorfic, al căderii în abisul lumii de dincolo. Legătura dintre aripi,
care au rolul de a îl înălța pe cel care le poarta și greutatea plumbului reprezintă o
antiteză, deoarece plumbul îl va trage în jos pe purtătorul aripilor. Cuvântul „atârnau”
poate semnifica o resemnare la gândul că nu își va putea găsi liniștea pe lumea
cealaltă. În plus, „aripi de plumb” se poate referi la faptul că trecerea în neființă
reprezintă pentru defunctă o povară, aceasta nedorindu-si să-și părasească sufletul
pereche, de aceea îi este greu să se înalte la cer.
Titlul cristalizează ideea textului și este reprezentat de cuvântul „plumb” care
desemnează un metal greu, dens, de culoare gri. Prin repetarea sa în poezie acesta
devine laitmotiv și transmite subtil ideea apăsării sufletești, a depresiei pe care o simte
poetul în universul fad, lipsit de culoare. La nivel fonetic, acest cuvânt ar putea avea
efect stilistic întrucât vocala pare sufocată/strivită de consoane. Senzația de sufocare
este amplificată de spațiul închis în care se afla poetul și anume, cavoul, și poate
induce subtil ideea captivității într-un mediul ostil, al morții.
Incipitul ne introduce într-o atmosferă în care predomină ideea morții. Cuvintele
sicriele și „dormeau” ne duc cu gândul la intrarea în lumea celor decedați. „Dormeau
adânc” se referă la un somn pe vecie, un somn din care cineva nu se mai poate
întoarce. Cuvântul „plumb” reapare încă din primul vers, subliniind apăsarea
sufletească a poetului în acel context sumbru.
În concluzie, poezia „Plumb” este reprezentativă pentru starea de spirit a
poetului, aceasta fiind una apăsătoare, tristă, infernală dar și pentru simbolism, lucru
care se observă din trăsăturile enumerate mai sus, specifice simbolismului.