PROIECT LA DREPTUL PENAL SPECIAL

“INFRACŢIUNEA DE UCIDERE DIN CULPĂ “

 Cuprins

Planul lucrării........................................................................................................................2
Capitolul I. Scurt istoric şi cadru juridic.............................................................................3
Capitolul II. Infracţiunea de ucidere din culpă în actualul Codul penal şi în Codul
penal adoptat….......................................................................................................................4
Secţiunea 1. Prezentarea noţiunii de ucidere din culpă..................................................4
Secţiunea 2. Consideraţii generale..................................................................................5
Secţiunea 3. Analiza uciderii din culpă în Codul penal actual.......................................6
Secţiunea 4. Analiza uciderii din culpă în noul Cod penal.............................................7
Capitolul III. Particularităţi juridico-penale ale infracţiunii de ucidere din culpă..........9
Subcapitolul I. Analiza condiţiilor preexistente şi a conţinutului constitutiv al infracţiunii
de ucidere din culpă în legislaţia actuală...................................................................................9
Secţiunea 1. Condiţii preexistente....................................................................................9
1.1. Obiectul infracţiunii................................................................................9
1.1.1. Obiectul juridic principal.........................................................9
1.1.2. Obiectul juridic secundar…...................................................11
1.1.3. Obiectul material....................................................................12
1.2. Subiectul infracţiunii de ucidere din culpă...........................................13
1.2.1. Subiectul activ…....................................................................13
1.2.2. Subiectul pasiv…....................................................................15
Secţiunea 2. Conţinutul constitutiv al infracţiunii de ucidere din culpă...........................16
2.1. Latura obiectivă a infracţiunii de ucidere din culpă...............................16
2.2. Latura subiectivă a infracţiunii de ucidere din culpă.............................20
Subcapitolul II. Modalităţi şi tratament sancţionator ale infracţiunii de ucidere din
culpă............................................................................................................................................22
Secţiunea 1. Modalităţi şi forme ale infracţiunii de ucidere din culpă.............................22
Secţiunea 2. Tratament sancţionator al infracţiunii de ucidere din culpă........................25
Capitolul IV. Aspecte controversate.......................................................................................26
Capitolul V. Legislaţie internaţională….................................................................................27
Capitolul VI. Bibliografie........................................................................................................28

Pagina 2 din 28
 Capitolul I

Scurt istoric şi cadru juridic

În sistemul nostru de drept, persoana omului ocupă primul loc în ierarhia valorilor. În
primul articol al Constituţiei se prevede că în România, ca stat de drept, democratic şi social,
demnitatea omului, drepturile şi libertăţile cetăţenilor, libera dezvoltare a personalităţii umane
reprezintă valori supreme şi sunt garantate. Constituţia prevede, de asemenea, că “ dreptul la
viaţă, precum şi dreptul la integritate fizică şi psihică ale persoanei sunt garantate” (art. 22 alin.
1) şi că “Libertatea individuală şi siguranţa persoanei sunt inviolabile”(art. 23 alin. 1). În art. 26
al Legii fundamentale se prevede, în alin. 1, că “Autorităţile publice respectă şi ocrotesc viaţa
intimă, familială şi privată”, iar în alin 2 că “Persoana fizică are dreptul să dispună de ea însăşi
dacă nu încalcă drepturile şi libertăţile altora, ordinea publică sau bunele moravuri. În art. 27
alin. 1 al Constituţiei se prevede că “Domiciliul şi reşedinţa sunt inviolabile. Nimeni nu poate
pătrunde sau rămâne în domiciliu ori reşedinţa unei persoane fără învoirea acesteia”, iar în art. 28
se prevede că “secretul scrisorilor, al telegramelor, al altor trimiteri poştale, al convorbirilor
telefonice şi al celorlalte mijloace legale de comunicare este inviolabil”.
Garantarea tuturor acestor drepturi şi libertăţi ale persoanei are loc, juridic, prin
mijloacele dreptului penal, adică prin incriminarea ca infracţiuni şi sancţionarea cu pedepse a
faptelor vătămătoare sau periculoase pentru valorile menţionate. Legiuitorul Codului Penal a
înscris în articolul 1, printre valorile de maximă importanţă, a căror apărare constituie scopul
legii penale, “persoana, drepturile şi libertăţile acesteia”, subliniind şi în acest fel, caracterul de
valoare supremă a persoanei.
Omul este creatorul tuturor bunurilor materiale şi spirituale din societate; transmise din
generaţie în generaţie, aceste valori au asigurat şi asigură progresul continuu al omenirii. Numai
omul, spre deosebire de toate celelalte fiinţe, este acela care reuşeşte să-şi domine pornirile
primare, să acţioneze conştient şi să se comporte pe baza unor principii fundamentale de viaţă
care ţin seama de ceea ce este bun, adevărat şi drept în relaţiile sociale.
De asemenea, numai el este capabil să se perfecţioneze continuu, să-şi examineze critic
comportarea, să se lase influenţat de regulile de conduită din societate. Spre deosebire de toate
celelalte fiinţe, omul este acela care reuşeşte să-şi domine pornirile primare şi să ridice la
înălţimea unor principii fundamentale de viaţă tot ceea ce este bun, adevărat şi drept. Aşa fiind,

Pagina 3 din 28
este firesc ca legea penală să acorde cea mai mare însemnătate ocrotirii omului, atât în ceea ce
priveşte însăşi existenţa sa fizică şi atributele fundamentale ale personalităţii lui, cât şi în ceea ce
priveşte toate celelalte drepturi, libertăţi şi interese, pe care societatea este datoare să i le asigure.
Această ocrotire se realizează în maniera specifică dreptului penal, adică prin incriminarea
tuturor faptelor care, sub un aspect sau altul, aduc atingere fiinţei, drepturilor şi intereselor
legitime ale omului.
Faptele îndreptate împotriva omului sunt numeroase şi variate. Făcând distincţie între
faptele îndreptate împotriva drepturilor absolute privitoare la existenţa fizică şi la principalele
atribute ale fiinţei şi personalităţii umane, pe de o parte, şi faptele îndreptate împotriva altor
drepturi şi interese ale omului, pe de altă parte, legiuitorul a inclus pe cele dintâi într-o categorie
distinctă de infracţiuni, sub denumirea “Infracţiuni contra persoanei”. Aceste infracţiuni
constituie conţinutul celui de-al doilea titlu din partea specială a Codului Penal. Faptele
îndreptate împotriva altor drepturi şi interese ale persoanei au fost incluse în alte categorii de
infracţiuni ( de exemplu, abuzul în serviciu contra intereselor persoanelor a fost inclus în
categoria infracţiunilor de serviciu”).
Este firesc, de aceea, ca legea penală să acorde cea mai mare însemnătate ocrotirii vieţii
omului.

Capitolul II

Infracţiunea de ucidere din culpă în actualul Codul penal şi în Codul penal adoptat

Secţiunea 1. Prezentarea noţiunii de ucidere din culpă

Dreptul la viaţă pe care legea îl asigură fiecărui om impune ocrotirea penală a vieţii şi
împotriva faptelor săvârşite din culpă. Aceste fapte, deşi sunt mai puţin grave decât cele
săvârşite cu intenţie, produc totuşi, în esenţă, acelaşi rezultat, şi anume moartea unei persoane.
De aceea, legiuitorul român, a incriminat întotdeauna, în afara omorului şi uciderea din culpă.
Această infracţiune incriminată prin art.178 Cod penal, constă în uciderea unei persoane
din culpă. Fapta este mai gravă: când s-a comis de un conducător de vehicul cu tracţiune
mecanică, având în sânge o îmbibaţie alcoolică care depăşeşte limita legală sau care se află în

Pagina 4 din 28
stare de ebrietate; când s-a săvârşit din culpă de orice altă persoană în exerciţiul profesiei sau
meseriei şi care se află în stare de ebrietate; când s-a cauzat moartea a două sau mai multor
persoane.
Raţiunea incriminării rezidă în necesitatea de a ocroti viaţa omului, împotriva acelora,
care nu manifestă prevederea şi prudenţa necesară, corespunzătoare, în special, în desfăşurarea
activităţilor care pot provoca moartea unui om.
Deşi pericolul social al faptei de ucidere din culpă este evident mai redus decât acela al
faptei de omucidere intenţionată, legea incriminează asemenea fapte, pentru că ele constituie o
gravă ameninţare pentru viaţa oamenilor şi pentru că există necesitatea de a se acţiona prin
constrângere penală asupra conştiintei oamenilor, determinând formarea unei atitudini de grijă şi
maximă atenţie faţă de viaţa celor din jur. Aceasta se impune cu atât mai mult cu cât progresul
tehnic este însoţit de o creştere a factorilor de ameninţare pentru viaţa oamenilor, ceea ce obligă
la o atenţie sporită din partea tuturor.

Secţiunea 2. Consideraţii generale

Apărarea persoanei şi, îndeosebi, a vieţii constituie o preocupare constantă, comună

tuturor sistemelor de drept. În orice orânduire socială viaţa a fost ocrotită de lege, nu atât ca
fenomen biologic, ci mai presus de toate, ca fenomen social, ca valoare primară şi absolută a
oricărei societăţi, ca o condiţie indispensabilă a însăşi existentei societăţii omeneşti. Legea
ocroteşte nu numai interesul fiecărui individ de a trai, de a-si conserva şi prelungi viaţa, dar mai
ales interesul societăţii ca viaţa fiecărui om să fie păstrată şi respectată de ceilalţi, conservarea
vieţii indivizilor fiind hotărâtoare pentru existenţa societăţii care nu poate fi concepută decât ca
formată din indivizi în viaţă.
Fiecare grup social, din cele mai vechi timpuri, s-a preocupat să asigure prin toate
mijloacele ocrotirea vieţii indivizilor, fie că a apelat la reguli tradiţionale (cutumiare), la reguli
religioase, la reguli morale, fie la cele juridice. Dintre mijloacele juridice de apărare legea penală
a avut, de timpuriu, un rol tot mai important, dreptul penal fiind forma cea mai energică de
influenţare a relaţiilor sociale şi de ocrotire a valorilor fundamentale ale societăţii. În toate
legiuirile, începând cu codul Hammurabi (sec. XVIII in. Hr.), codurile chinezeşti (sec. XIII),
cărţile sacre egiptene, legile lui Manu (sec. XI), legile lui Licurg, Solon, Dracon (sec. VII-IX),
legile romane, legile popoarelor germanice, şi până la legiuirile epocii moderne, grija pentru

Pagina 5 din 28
ocrotirea vieţii omului stă în centrul atenţiei legiuitorului. Vechile noastre pravile incriminau, de
asemenea, faptele de omor, întocmai ca şi codurile penale ale României moderne din 1864, 1936.
Această faptă era incriminată şi în legislaţia anterioară: astfel Codul penal de la 1864
incrimina uciderea din culpă sub denumirea de "omucidere fără voie" în art. 248, şi se prevedea
pedeapsa închisorii de la 3 luni la un an şi amendă. Codul penal de la 1936 incrimina uciderea
din culpă sub denumirea de "omor fără voie" în dispoziţiile art. 467, pedeapsa pentru modalitatea
simplă fiind închisoarea de la 1 la 3 ani. Toate aceste reglementări au reflectat o preocupare
identică a legiuitorului român din toate timpurile, aceea a ocrotirii vieţii persoanei şi împotriva
faptelor comise din culpă; acestea reprezintă trăsătura esenţială comună tuturor dispoziţiilor
menţionate chiar dacă există şi unele deosebiri între aceste reglementări, atât cu privire la
conţinutul incriminărilor, cât şi cu privire la limitele sancţiunilor. Aşa de pildă, Codul penal
anterior (ca şi cel din 1864) determina culpa prin enumerarea sporirii continue a activităţilor
umane cu caracter riscant, susceptibile să conducă la pierderi de vieţi omeneşti.

Secţiunea 3. Analiza uciderii din culpă în Codul penal actual

La 1 ianuarie 1969 a intrat în vigoare actualul Cod penal în care infracţiunile de

omucidere sunt reglementate sub chiar această titulatură.
Între dispoziţiile Codului penal anterior şi cele din Codul actual, există deosebiri atât cu
privire la conţinutul incriminărilor, cât şi la limitele sancţionărilor. Codul penal anterior (ca şi cel
din 1864) determina culpa prin sursele acesteia: “nedibăcie, nesocotinţă, nebăgare de seamă,
nepăzirea legilor sau regulamentelor”; Codul actual foloseşte dimpotrivă termenul “culpă” în
sensul prevăzut în partea generală (art. 19 pct. 2), fără a se ocupa de sursele acesteia care privesc
modalităţile faptice ale infracţiunii din culpă. Modalitatea agravată a nerespectării legilor din
Cod penal actual (art.178 alin 2 ) făcea parte din modalitatea simplă în Codul Penal anterior.
Sub denumirea generică de "omucidere", Codul nostru penal incriminează faptele care
aduc atingere vieţii omului, ca atribut fundamental şi indispensabil al persoanei umane şi de care
depinde existenţa şi fiinţa sa. Aceste incriminări sancţionează cele mai grave atentate împotriva
persoanei: omorul (art. 174), omorul calificat (art.175), omorul deosebit de grav (art.176),
pruncuciderea (art. 177), uciderea din culpă (art.178) şi determinarea sau înlesnirea sinuciderii
(art.179). Aceste infracţiuni se găsesc în Partea Specială a Codului penal actual, Titlul II

Pagina 6 din 28
“Infracţiuni contra persoanei”, Capitolul I “Infracţiuni contra vieţii, integrităţii corporale şi
sănătăţii”, la Secţiunea I “Omuciderea”.
Codul penal incriminează în art. 178 C pen. uciderea din culpă a unei persoane.
Legiuitorul român a preferat să incrimineze mai multe forme agravate de ucidere din culpă.
Astfel uciderea din culpă este agravată dacă:
„- s-a comis ca urmare a nerespectării dispoziţiilor legale ori a măsurilor de prevedere pentru
exerciţiul unei profesii sau meserii, ori pentru efectuarea unei anumite activităţi.
- s-a comis de un conducător de vehicul cu tracţiune mecanică, având în sânge o îmbibaţie
alcoolică ce depăşeşte limita legală sau care se află în stare de ebrietate.
- când este comisă de orice altă persoană în exerciţiul profesiei sau meseriei şi care se află în
stare de ebrietate.
- când s-a cauzat moartea a două sau mai multe persoane.”
Observăm că actualul Cod penal face referire la patru agravante ale infracţiunii de
ucidere din culpă pe care prevede sancţiuni diferite pentru fiecare în parte (de la 2 la 7 ani, de la
5 la 15 ani si adaugarea unui spor de 3 ani la maximele acestora), depinzând de gravitatea
fiecăreia. Codul penal pedepseşte uciderea din culpă cu o sancţiune mai modestă pe lângă cele
prevăzute la omorurile săvârşite cu intenţie, punându-se astfel accent pe importanţa voinţei
persoanelor de a săvârşi omorul şi a împrejurărilor în care s-a petrecut respectiva crimă, şi nu pe
faptul că infractorul regretă sau nu fapta comisă.

Secţiunea 4. Analiza uciderii din culpă în noul Cod penal

In Monitorul Oficial nr. 510 din 24 iulie 2009 a fost publicat noul Cod Penal, care va
intra în vigoare doi ani mai târziu, adică începând din 2011. Potrivit noii legislaţii, incestul se
pedepseşte cu închisoarea de la un an la cinci ani, în timp ce, în Codul Penal anterior, limitele de
pedeapsă erau între doi şi şapte ani. Totodată, noul cod incriminează infracţiunile electorale,
printre care se numără împiedicarea exercitării drepturilor electorale, coruperea alegătorilor,
frauda la vot, frauda la votul electronic, violarea confidenţialităţii votului, nerespectarea
regimului urnei de vot, falsificarea documentelor şi evidenţelor electorale, dar şi altele.
În noul Cod penal, infracţiunile contra vieţii se găsesc în Partea Specială, Titlul I
”Infractiuni contra persoanei”, la Capitolul I ”Infractiuni contra vietii”. Observăm că în primul
rând există deosebiri în ceea ce priveşte structura între Codul penal actual şi cel nou şi anume: în

Pagina 7 din 28
noul Cod penal nu mai sunt prezente secţiunile, articolele referitoare la infracţiunile contra vieţii
sunt decalate, omorul fiind stipulat la art. 188 şi nu la art. 174 ca în Codul penal actual,
infracţiunile contra vieţii persoanei sunt în număr de cinci în noul Cod penal (omorul-art.188,
omorul calificat-art.189, uciderea la cererea victimei-art. 190, determinarea sau înlesnirea
sinuciderii-art.191, uciderea din culpă-art. 192), spre deosebire de Codul penal actual în care sunt
şase, existând şi omorul deosebit de grav şi pruncuciderea, însă nefacandu-se referire la uciderea
la cererea victimei, noţiune nou-apărută în noul Cod penal. În ce priveşte jurisprudenţa, nici ea
nu este unitară în soluţionarea proceselor de omor la rugămintea victimei; de regulă, instanţele
consideră aceste fapte ca omor; au fost însă şi excepţii. În unele ţări europene, precum şi de pe
continentul american, au fost şi cazuri în care instanţele au pronunţat verdicte de achitare a celor
inculpaţi pentru faptele de omor comise din milă sau la cerere.
Tot la nivel structural putem observa şi decalajul numerelor articolelor între cele două
coduri penale, şi anume: în noul Cod penal uciderea din culpă este prevăzută la articolul 192, în
timp ce în actualul Cod penal uciderea din culpă este prevăzută la articolul 178.
În noul Cod penal infracţiunea de ucidere din culpă prevede: „(1) Uciderea din culpă a
unei persoane se pedepseşte cu închisoarea de la unu la 5 ani.
(2) Uciderea din culpă ca urmare a nerespectării dispoziţiilor legale ori a măsurilor
de prevedere pentru exerciţiul unei profesii sau meserii ori pentru efectuarea unei anumite
activităţi se pedepseşte cu închisoarea de la 2 la 7 ani. Când încălcarea dispoziţiilor legale ori a
măsurilor de prevedere constituie prin ea însăşi o infracţiune se aplică regulile privind
concursul de infracţiuni.
(3) Dacă prin fapta săvârşită s-a cauzat moartea a două sau mai multor persoane,
limitele speciale ale pedepsei prevăzute în alin. (1) şi alin. (2) se majorează cu jumătate.”
Prin urmare, putem afirma că în ceea ce priveşte conţinutul infracţiunii de ucidere din
culpă este în mare acelaşi în ambele coduri. Se păstrează, aşadar, sancţiunea (1-5 ani pentru
infracţiunea cadru), precum şi doua dintre agravante (nerespectarea dispoziţiilor legale ori a
măsurilor de prevedere pentru exerciţiul unei profesii sau meserii ori pentru efectuarea unei
anumite activităţi şi dacă fapta săvârşită a cauzat moartea a două sau mai multe persoane).
Diferenţele dintre textele de lege constau în inexistenta a două agravate în noul Cod penal, şi
anume: când fapta s-a comis de un conducător de vehicul cu tracţiune mecanică, având în sânge
o îmbibaţie alcoolică ce depăşeşte limita legală sau care se află în stare de ebrietate sau când este
comisă de orice altă persoană în exerciţiul profesiei sau meseriei şi care se află în stare de
ebrietate.

Pagina 8 din 28
 S-a relevat că omorul este o infracţiune care, sub aspect subiectiv, presupune
prevederea rezultatului socialmente periculos, pe care făptuitorul, fie că îl urmăreşte (intenţie
directă), fie că acceptă numai (intenţia indirectă) posibilitatea producerii lui; în cazul uciderii din
culpă, făptuitorul nu prevede rezultatul, deşi trebuia şi putea să-l prevadă sau, dacă totuşi are
reprezentarea lui, speră, fără temeiuri suficiente, că el nu va surveni. Cu toate că latura subiectivă
presupune culpa, în cele două forme ale sale, atât legislaţia actuală, cât şi cea nouă, pedepseşte
uciderea din culpă.

Capitolul III
Particularităţi juridico-penale ale infracţiunii de ucidere din culpă

Subcapitolul I. Analiza condiţiilor preexistente şi a conţinutului constitutiv al

infracţiunii de ucidere din culpă în legislaţia actuală

Secţiunea 1. Condiţii preexistente

1.1. Obiectul infracţiunii

1.1.1. Obiectul juridic principal

Obiectul juridic principal al infracţiunii de ucidere din culpă este comun cu cel al tuturor
infracţiunilor contra vieţii. Legea penală ocrotind, aşadar, prin incriminarea faptelor care aduc
atingere persoanei, valorile sociale legate de existenţa persoanei, apără, totodată, relaţiile sociale
care se nasc şi se dezvoltă în jurul acestor valori. Apărând, de pildă, persoana omului ca valoare
socială fundamentală împotriva faptelor susceptibile să o pună in pericol sau să o vatăme, legea
penală ocroteşte implicit şi relaţiile sociale care se dezvoltă în jurul persoanei şi a principalelor
sale atribute. Aşadar, când ne referim la obiectul juridic generic al grupului de infracţiuni contra
persoanei, avem în vedere relaţiile sociale care se formează în jurul valorilor sociale, constituite
din principalele atribute ale persoanei: viaţa, integritatea corporală, inviolabilitatea vieţii sexuale,

Pagina 9 din 28
onoarea; aceste relaţii sunt ocrotite prin modul în care legea penală apără valorile sociale mai sus
amintite împotriva faptelor susceptibile să pună în pericol sau să vatăme aceste valori.
Ansamblul faptelor care aduc atingere valorilor sociale menţionate au fost incriminate în
legea penală într-un titlu anume al Codului penal sub denumirea: “Infracţiuni contra persoanei”
(titlul V din partea specială a Codului penal), ele formând grupul infracţiunilor contra persoanei.
Sistematizarea în acest mod a incriminărilor ţine seama tocmai de obiectul lor juridic
comun, şi anume relaţiile sociale care se formează şi se dezvoltă în jurul valorilor sociale care
constituie principalele atribute ale persoanei privite în ansamblul lor, şi valori ocrotite prin
incriminările fiecărei părţi din această diviziune a părţii speciale a Codului penal.
În cadrul acestui titlu, faptele care aduc atingere fiecăreia din valorile sociale constitutive
a ansamblului de valori referitoare la persoana umană sunt incriminate în secţiuni distincte,
ţinând seama de obiectul juridic comun al fiecărui subgrup.
O asemenea secţiune distinctă în cadrul infracţiunilor contra persoanei o constituie şi
secţiunea intitulată omuciderea, cuprinzând incriminarea tuturor faptelor care aduc atingere vieţii
persoanei (omorul, omorul calificat, omorul deosebit de grav, pruncuciderea, uciderea din culpă,
determinarea sau înlesnirea sinuciderii). Cuprinderea acestor incriminări într-o secţiune aparte
ţine seama de existenţa unui obiect juridic comun al subgrupului infracţiunilor contra vieţii, şi
anume, acel mănunchi de relaţii. sociale care se formează şi se dezvoltă în jurul acestei valori
sociale, viaţa omului, relaţii sociale ocrotite prin incriminarea faptelor care aduc atingere acestei
valori sociale.
Legea penală, ca expresie a voinţei societăţii, apără viaţa omului nu ca bun individual
(deşi este neîndoios că ea prezintă un interes primordial pentru fiecare individ), ci ca un bun
social, ca o valoare supremă pentru existenţa colectivităţii însăşi. Aceasta îndreptăţeşte pe
legiuitor să pretindă tuturor cetăţenilor să-şi respecte reciproc viaţa şi să se abţină de la orice
fapte care ar aduce atingere acestei valori sociale, şi implicit intereselor vitale ale comunităţii.
Fiind strâns legate de interesele întregului grup social, viaţa omului îşi dobândeşte
adevărata ei semnificaţie şi valoare numai în cadrul relaţiilor sociale; numai raportată la aceste
relaţii viaţa devine un drept la viaţă al omului (dreptul nu reglementează decât relaţii sociale şi
nu o ipotetică relaţie a individului cu el însuşi).
Concepând viaţa ca o relaţie socială (relatio ad alteros) se explică de ce nu este posibilă
incriminarea şi sancţionarea încercării de sinucidere. Aceasta nu este de conceput, nu pentru că o
persoană nu ar avea dreptul să-şi ridice viaţa, ori pentru că sinuciderea nu ar fi în contradicţie cu
interesele persoanei sau că fapta nu ar fi de natură să alarmeze societatea, ci pentru că în această

Pagina 10 din 28
situaţie nu poate fi vorba de o relaţie socială cu privire la viaţă. O persoană nu poate stabili relaţii
sociale cu sine însăşi, ca urmare, lipseşte obiectul juridic special al ocrotirii penale, adică relaţia
socială care se creează în jurul acesteia şi conferă semnificaţie acestei valori devenită astfel o
valoare socială.
În afară de obiectul juridic principal sau generic de grup şi subgrup fiecare din
infracţiunile contra vieţii are un obiect juridic special.

1.1.2. Obiectul juridic secundar

Obiectul juridic secundar al acestei infracţiuni îl constituie relaţiile sociale a căror
dezvoltare şi desfăşurare nu este posibilă fără ocrotirea vieţii omului, chiar în raport cu faptele
comise din culpă, care ar putea aduce atingere acestei valori sociale fundamentale. Deşi
infracţiunile de ucidere din culpă au acelaşi obiect juridic secundar ca şi omorul, cu toate acestea,
între cele două fapte penale există unele deosebiri evidente, atât sub aspectul gradului de pericol
social care le este propriu, cât şi din punctul de vedere al tratamentului penal ce le-a fost rezervat
de legiuitor, ca urmare a consecinţelor pe care le produc - suprimarea vieţii unei persoane.
Gravitatea deosebită a celor două fapte rezultă din poziţia subiectivă diferită a autorului
în cazul omorului, în raport cu uciderea din culpă; aceasta din urmă faptă fiind o infracţiune
neintenţionată, în timp ce omorul este o infracţiune săvârşită cu intenţie. S-ar putea afirma că nici
din punctul de vedere al laturii obiective nu se poate pune semnul egalităţii între cele două
infracţiuni, deoarece mijloacele şi modalităţile de săvârşire ale omorului sunt, de regulă, alese şi
puse în funcţie de autorul faptei, în raport cu modul cum a conceput săvârşirea faptei, de aceea
ele pot fi diversificate la infinit, pe când modalităţile uciderii din culpă sunt legate de
împrejurările obiective în care aceasta acţionează şi în raport cu care agentul demonstrează
neatenţie, nebăgare de seamă, lipsă de diligenţă etc. În fine, ecoul social produs de infracţiunea
de omor este mult mai profund decât. acela determinat de infracţiunea de ucidere din culpă, ca şi
semnificaţia socială a celor două infracţiuni care este sensibil diferenţiată. În primul caz, fapta de
omor apare ca o consecinţă a unei rezoluţii criminale, ca şi manifestare a unei persoane capabile
să acţioneze deliberat în vederea suprimării vieţii victimei, pe când în cazul faptelor din culpă,
rezultatul produs apare ca datorat unei anumite întâmplări care a pus pe agent în situaţia să nu
poată manifesta atenţia şi grija necesară evitării unor consecinţe dăunătoare.

Pagina 11 din 28
 1.1.3. Obiectul material
În cazurile în care relaţiile sociale ocrotite de lege sunt vătămate prin exercitarea
activităţii incriminate asupra corpului unei persoane, infracţiunile incluse în titlul al doilea din
partea specială a Codului penal au şi un obiect material, care constă în corpul victimei.
Infracţiunile contra vieţii persoanei au ca obiect material corpul victimei, privit ca o
entitate materială, ca o totalitate de funcţii şi procese organice care menţin o persoana în viaţă, ca
o unitate anatomică şi fiziologică, fizică şi psihică.
Nu are relevanţă dacă corpul aparţine unei persoane tinere sau în vârstă, ori dacă este în
plenitudinea forţelor fizice sau psihice; este necesar însă, să fie vorba de o persoana în viaţă,
indiferent dacă a fost şi viabilă în momentul naşterii, ori dacă este normală sau nu din punct de
vedere anatomo-fiziologic, adică are sau nu o constituţie care să prezume că va putea trăi mai
departe. Nu are importanţă nici dacă victima ar fi un muribund sau o persoana pe care o aştepta o
moarte apropiată şi nici dacă era pe punctul să-şi ridice singură viaţa; legea noastră penală nu
acordă nici o relevanţă consimţământului victimei; de asemenea, stabilirea timpului cât persoana
ar mai fi trăit dacă nu era ucisă este lipsită de orice relevanţă sub aspectul existenţei infracţiunii.
Viaţa este ocrotită de legea penală din momentul apariţiei şi până la încetare.
Momentul când se sfârşeşte viaţa, constituie o problemă care nu a fost pe deplin
elucidată. În ciuda aparenţelor şi cu excepţia unor cazuri rare, moartea persoanei nu constituie un
fapt instantaneu, viaţa nu părăseşte deodată întreaga emisferă cerebrală şi cu atât mai puţin
celelalte organe sau ţesuturi. Există situaţii de tranziţie ale dispariţiei vieţii, caracterizate prin
şoc, colaps, sincopă, comă, agonie, moarte aparentă, când trecerea spre moartea definită se
desfăşoară în etape, ca o succesiune de stări care îngreunează surprinderea momentului morţii. În
morţile violente, prin leziuni traumatice sau diencefalice, agonia poate lipsi, ca şi în unele morţi
subite. În alte cazuri însă, cum sunt asfixiile, intoxicaţiile cu cianură, bolile cu evoluţie
supraacută, agonia este de scurtă durată, iar în altele, cum sunt bolile cronice, ca tuberculoza,
cancerul şi unele intoxicaţii, ea este de lungă durată.
În raport cu acest spectru larg de situaţii concrete în care se desfăşoară procesul morţii
unei persoane, este dificil de adoptat reguli absolute; totuşi medicii iau în considerare două
situaţii distincte, şi anume: moartea clinică, determinată de încetarea funcţiilor aparatului
respirator şi ale aparatului circulator şi moartea cerebrală sau biologică, care se instalează ceva
mai târziu, după o stare de comă cu o durată mai scurtă sau mai lungă în funcţie de cauza morţii.
Între aceste două momente, deşi funcţiile sistemului nervos central, respirator şi circulator sunt
oprite, se poate încă interveni în unele cazuri prin metodele de reanimare ca viaţa să fie salvată,

Pagina 12 din 28
aceasta nu mai este posibilă după ce a intervenit moartea cerebrală sau biologică. În acest sens
sunt şi prevederile Legii nr. 3/1978 privind asigurarea sănătăţii populaţiei; legea fixează ca
moment al decesului moartea biologică.
Prin urmare, infracţiunea de ucidere din culpă are drept obiect material corpul fizic al
omului asupra căruia se exercită acţiunea (inacţiunea) făptuitorului.

1.2. Subiectul infracţiunii de ucidere din culpă

1.2.1. Subiectul activ

Subiect activ poate fi orice persoană care îndeplineşte condiţiile legale pentru a răspunde
penal. Uneori, legea cere să existe o anumită calitate - conducător de vehicul cu tracţiune
mecanică sau orice altă persoană, aflată în exerciţiul profesiei sau a meseriei - a subiectului activ,
dar nu pentru existenţa variantei simple, ci a variantei agravate a infracţiunii.
După unii autori, la infracţiunile din culpă ar fi posibil coautoratul ca formă de
participaţie, atunci când rezultatul este produs prin actele culpabile săvârşite simultan sau
succesiv de mai multe persoane; în acest caz, toate persoanele care au produs rezultatul comun
vor fi socotite coautori ai faptei din culpă. Această ipoteză trebuie deosebită de situaţia în care
rezultatul este produs de mai multe persoane, dintre care unele au acţionat cu intenţie iar altele
din culpă, deoarece, în acest caz, va exista participaţie improprie în condiţiile art. 31 alin. 1 C.
pen. De observat, însă, că în această ipoteză persoana care a comis fapta din culpă răspunde
autonom, răspunderea sa fiind influenţată de cea a persoanei care a instigat sau ajutat intenţionat
la comiterea faptei din culpă. Forma de participaţie improprie există pentru persoanele care au
comis fapta cu intenţie, deoarece, acestea s-au folosit de existenţa unei acţiuni din culpă pentru a
realiza scopuri proprii deliberate.
În legătură cu posibilitatea coautoratului la infracţiunile din culpă s-au exprimat şi alte
puncte de vedere în doctrină, mai ales în legătură cu soluţiile pronunţate de instanţa supremă care
a reţinut existenţa coautoratului în situaţia conducătorului auto care a cedat volanul maşinii sale
unei alte persoane, despre care ştia că nu are carnet de conducere, iar acesta din urmă a provocat
răsturnarea vehiculului şi accidentarea sa mortală. S-au motivat aceste soluţii susţinându-se că
între fapta inculpatului şi moartea victimei există raport de cauzalitate, chiar dacă la producerea
morţii a contribuit şi acţiunea imprudentă a victimei, deoarece, fără încredinţarea volanului,
accidentul nu ar fi avut loc; de asemenea că există şi vinovăţia inculpatului sub forma culpei,

Pagina 13 din 28
deoarece încredinţând volanul unei persoane necalificate, inculpatul a putut să prevadă rezultatul
survenit.
În susţinerea punctului de vedere al instanţei supreme s-ar putea adăuga că încredinţarea
conducerii unui autovehicul (instrument susceptibil să producă consecinţe periculoase) unei per-
soane care nu are pregătirea necesară şi care, prin nerespectarea regulilor de circulaţie, comite un
accident mortal, constituie un factor cauzal evident al producerii accidentului şi al morţii
victimei.
Chiar dacă autorul nu a avut reprezentarea acestor consecinţe, el trebuia şi putea să le
prevadă faţă de experienţa de viaţă obişnuită, care arată că asemenea mijloace devin periculoase
dacă nu sunt folosite cu grijă şi cu respectarea regulilor de circulaţie (pentru aceasta este
necesară cunoaşterea regulilor respective şi formarea deprinderilor corespunzatoare), rezultat
care se dobândeşte, de regulă, de acela care se instruieşte în acest sens şi primeşte atestatul
respectiv.
Deşi, în cazurile rezolvate de instanţa supremă există atât o culpă a celui care a
încredinţat vehiculul, cât şi a celui care l-a condus, în mod imprudent pe drumurile publice, este
discutabil dacă ar fi posibil aşa cum motivează instanţa supremă, ca ei să răspundă în calitate de
coautori la infracţiunea de ucidere din culpă. În această chestiune unii autori şi-au exprimat
părerea în sensul că este posibil coautoratul la infracţiunile din culpă datorită unor acte efectuate
simultan sau succesiv de mai multe persoane, s-a produs un rezultat care întregeşte conţinutul
unei fapte din culpă, alţi autori exclud însă această posibilitate motivând că participaţia nu este
posibilă decât la infracţiunile comise cu intenţie. Există şi un punct de vedere intermediar, care,
admiţând posibilitatea coautoratului la infracţiunile din culpă, o limitează numai la cazurile în
care mai multe persoane realizează simultan sau succesiv, acte care întregesc conţinutul unei
acţiuni comune săvârşite din culpă. În această viziune, activitatea din culpă a coautorilor nu
poate fi raportată la rezultatul produs, deoarece acesta nu s-a găsit în reprezentarea coautorilor
(ori au îndepărtat posibilitatea producerii lui) ci numai la acţiunea comună desfăşurată de ei.
Dacă am raporta la speţa citată acest punct de vedere, ar urma să desprindem concluzia că acela
care încredinţează vehiculul altei persoane spre a-l conduce, ca şi acesta din urmă care conduce
vehiculul, desfăşoară acţiuni diferite din culpă şi nu aceeaşi acţiune; ca urmare, nu ar putea exista
în acest caz, o participare sub forma coautoratului.
Într-o altă viziune, s-a motivat că, în cazurile care făptuitorul creează, prin fapta sa,
posibilitatea producerii unor consecinţe antisociale, posibilitate ce nu se poate transforma prin ea
însăşi în realitate, ci numai prin fapta vinovată a altei persoane, astfel de fapte sunt incriminate

Pagina 14 din 28
de legiuitor ca infracţiuni distincte, infracţiuni "obstacol" (de exemplu aproape toate infracţiunile
prevăzute în Decretul nr. 328/1966, în Legea nr. 5/1965, ca şi infracţiunea de neglijenţă în
serviciu în anumite situaţii etc.).
Deşi aceste fapte au fost incriminate pentru a preveni săvârşirea unor infracţiuni mai
grave, subsecvente (de unde şi denumirea lor de infracţiuni obstacol), acestea din urmă, în cazul
când se săvârşesc, nu absorb în conţinutul lor infracţiunile obstacol, care îşi păstrează autonomia
şi atrag în mod independent răspunderea penală a făptuitorului, chiar şi atunci când acesta ar
săvârşi şi infracţiunea subsecventă. Această soluţie a fost deja adoptată de instanţa noastră
supremă, prin reţinerea, în sarcina făptuitorului a unui concurs de infracţiuni în cazul uciderii din
culpă, ca urmare a nerespectării regulilor de protecţie a muncii, soluţie care s-ar impune şi în
situaţia pe care o examinăm.
Existenţa independentă a infracţiunii obstacol şi a infracţiunii subsecvente exclude
posibilitatea identificării unei legături de cauzalitate între fapta care constituie elementul material
al infracţiunii obstacol şi urmarea imediată cerută pentru existenţa infracţiunii subsecvente.
Legătura între cele două infracţiuni corelative nu trebuie să fie identificată cu legătura cauzală,
după cum conexitatea dintre cele două infracţiuni nu conduce la unitatea acestora. Neexistând
legătura de cauzalitate între fapta celui care săvârşeşte infracţiunea obstacol şi urmarea imediată
a infracţiunii subsecvente, nu se poate pune nici problema unui coautor la infracţiunea din culpă.

1.2.2. Subiectul pasiv

Subiect pasiv al infracţiunilor contra vieţii este persoana împotriva căreia se îndreaptă
acţiunea (inacţiunea) de ucidere; aceasta poate fi orice persoană.
După săvârşirea faptei subiectul pasiv devine victima infracţiunii. Aceasta din urmă,
poate avea uneori un rol semnificativ în producerea rezultatului infracţiunii, studierea rolului
victimei în promovarea faptei ilicite nu constituie, însă, o preocupare a dreptului penal, ci a
criminologiei, iar în cadrul acesteia a victimologiei.
Subiect pasiv al infracţiunii este persoana ucisă din culpă. Aceeaşi persoană poate fi
uneori, în mod concomitent, subiect activ şi subiect pasiv al infracţiunii de ucidere din culpă (de
exemplu, în cazul unui accident de circulaţie cauzat din culpa conducătorului unui vehicul,
accident în care şi-a găsit şi el moartea).

Pagina 15 din 28
 Secţiunea 2. Conţinutul constitutiv al infracţiunii de ucidere din culpă

2.1. Latura obiectivă a infracţiunii de ucidere din culpă

a) Elementul material se realizează ca şi în cazul omorului, printr-o acţiune sau inacţiune.
Există o anumită asemănare între activităţile care au ca rezultat uciderea unei persoane,
indiferent dacă sunt intenţionate sau neintenţionate, asemănare reflectată şi în aceea că legea
foloseşte pentru ambele activităţi materiale substantivul provenit dintr-un verb "uciderea"
indiferent de modul în care s-a desfăşurat activitatea care a avut ca rezultat pierderea vieţii; o
asemenea tehnică de incriminare nu permite o diferenţiere între actul în sens de omor şi actul în
sens de ucidere din culpă. Dintr-un punct de vedere exclusiv material, o asemenea diferenţă nici
nu există, deoarece o armă este declanşată în direcţia victimei printr-o mişcare similară,
indiferent de caracterul intenţionat sau neintenţionat al actului. Cu toate acestea actul intenţionat
şi cel din culpă sunt esenţial diferite.
Actul de omor intenţionat dă expresie unei conduite violente, reprezentând o formă de
manifestare a făptuitorului care a luat hotărârea de a suprima viaţa unei persoane şi se foloseşte
de mijloacele apte să realizeze acest scop. În materie de ucidere din culpă nu avem un act de
violenţă ci o conduită greşită a agentului într-o situaţie periculoasă, susceptibilă ca, în anumite
împrejurări să producă consecinţe grave pentru viaţa persoanei.
Pe lângă marea majoritate a manifestărilor umane care sunt lipsite de pericol pentru viaţa
altor persoane există şi acţiuni - care devin din ce în ce mai frecvente şi care pot afecta profund
viaţa omului - conţinând într-o măsură mai mare sau mai mică, o potenţialitate de pericol
(conducerea unui autovehicul, mânuirea unui agregat, dispozitiv mecanic, aparat etc., efectuarea
unei operaţii chirurgicale etc.); în raport cu această situaţie se elaborează reguli de diligenţă care
trebuie respectate (semnalizarea unui obstacol, presiunea vaporilor sau gazelor într-un dispozitiv,
luarea de măsuri de precauţie etc.), spre a ţine sub control pericolul care rezultă din desfăşurarea
acestor activităţi şi a evita producerea de consecinţe grave pentru viaţa omului.
În cazul instalaţiilor sau surselor de energie puse în mişcare sau acţionate de făptuitor
(maşini, aparate, agregate, substanţe otrăvitoare, gaze, vapori, lucruri neînsufleţite, terasamente,
construcţii, poduri, garaje şi chiar animale), în măsura în care se află sub controlul omului,
persoana care le are în grijă trebuie să manifeste maximum de prudenţă şi diligenţă pentru
supravegherea lor cu atenţie şi urmărirea continuă a bunei lor funcţionări spre a nu da naştere

Pagina 16 din 28
unor consecinţe grave. Uneori, stările periculoase sunt create chiar de persoanele care din această
cauză devin victimele propriei lor neglijenţe.
În cadrul manifestărilor şi îndeletnicirilor lui curente, îndeosebi în conjunctura alertă a
vieţii moderne, omul este confruntat cu forme variate de pericol pentru viaţa lui sau a altor
persoane; el nu le dă întotdeauna rezolvarea cea mai fericită ceea ce, în raport cu o conduită
greşită, produc efecte mortale. Dar nu materialitatea în sine a actului interesează pentru ca
efectele respective să corespundă infracţiunii de ucidere din culpă, ci caracterul lor periculos
pentru viaţa persoanei, rezultat din incidenţa manifestării cu o anume împrejurare care conţine
surse de periculozitate. Dacă acţiunea sau inacţiunea nu este periculoasă nici prin natura ei, nici
printr-o altă împrejurare aptă să pună în pericol viaţa cuiva, nu prezintă interes penal.
În consecinţă, materialitatea actului prin care, din culpă, este ucisă o persoană, deşi în
cele mai multe cazuri ne apare expresivă, nu este prin ea însăşi concludentă pentru fixarea
cadrului obiectiv al infracţiunii respective, nici aptitudinea acelui act sau a inacţiunii lui de a
suprima viaţa persoanei şi nici caracterul lor ilicit. Singura condiţie care se pretinde este starea
de pericol pe care o conţine acţiunea sau inacţiunea, fie prin ea însăşi, fie prin modul în care este
săvârşită şi prin împrejurările care condiţionează un anume comportament.
În situaţiile în care acţiunea sau inacţiunea devine periculoasă prin contribuţia a două
sau mai multe persoane, toate aceste persoane răspund pentru starea de pericol creată şi rezultatul
produs, iar dacă victima însăşi participă la starea de pericol, caracterul periculos al situaţiei
create se deduce în raport cu toţi cei care au contribuit la producerea lui. Nu se produce, în acest
din urmă caz, o compensare a culpelor, fiecare din persoanele care au avut o contribuţie la
rezultat răspund autonom pentru culpa proprie. Cel mult dacă există şi o culpă a victimei aceasta
va fi avută în vedere la individualizarea răspunderii penale şi la stabilirea despăgubirilor legale.
b) Urmarea imediata. Infracţiunea de ucidere din culpă este o infracţiune condiţionată de
producerea unui rezultat specific, moartea victimei. Dacă acest rezultat nu se produce, fapta nu
constituie infracţiunea de ucidere din culpă.
c) Raportul de cauzalitate. În marea majoritate a situaţiilor acţiunea sau inacţiunea
periculoasă, prin modul şi condiţiile în care este săvârşită, relevă şi legătura cauzală între acea
acţiune sau inacţiune şi rezultatul survenit. În fiecare caz avem o acţiune sau inacţiune într-un
domeniu de potenţialitate periculoasă care se soldează cu uciderea unei persoane, iar corelaţia
dintre cauză şi efect se impune cu evidenţă.
Există însă situaţii când intervin elemente sau factori adiacenţi, fie anterior sau
concomitent cu acţiunea sau inacţiunea făptuitorului, fie mai târziu, până la producerea

Pagina 17 din 28
rezultatului constând în moartea persoanei, care se interferează şi provoacă o complexitate a
legăturii cauzale. Deoarece în domeniul dreptului penal nu este tras la răspundere decât acela
care săvârşeşte o acţiune sau inacţiune care poate fi pusă în legătură cauzală cu consecinţa
negativă prevăzută în norma de incriminare, trebuie să desprindem din multitudinea de
contribuţii care alcătuiesc acea complexitate, pe aceea care are valoare cauzală, fiind expresia
conduitei periculoase a subiectului cercetat. În acest scop va trebui să luăm în considerare
conexiunile care pot fi generate, fie de acţiunile sau inacţiunile mai multor persoane, inclusiv
victima, fie de intervenţia unor împrejurări externe.
Interferenţa a două sau mai multe acţiuni sau inacţiuni aparţinând unor persoane
diferite, dar toate în strânsă legătură cu rezultatul, constând din moartea prin imprudenţă a unei
persoane se întâlneşte destul de frecvent în traficul rutier şi în accidentele de muncă (spre
exemplu, coliziunea a două autovehicule, mânuirea de către mai multe persoane a unui dispozitiv
periculos etc.). În toate asemenea situaţii, contribuţia mai multor persoane la producerea
rezultatului se ordonează succesiv într-un lanţ cauzal; deşi toate aceste contribuţii se produc
simultan, nu toate au în mod egal capacitatea de a constitui cauza rezultatului produs, fie că
unele sunt mult prea îndepărtate de rezultat, fie că nu apar eficiente, se impune să se stabilească
criteriile pentru selectarea lor, dar nu în general, ci potrivit circumstanţelor concrete ale fiecărui
caz.
Dacă rezultatul s-a produs ca urmare a acţiunii (inacţiunii) mai multor persoane, toate
aceste persoane vor fi socotite autori ai infracţiunii. Există infracţiunea de ucidere din culpă şi
dacă rezultatul a fost provocat în mod direct de un animal (de pildă, de un câine turbat lăsat fără
supraveghere de autor) sau datorită unor lucruri neînsufleţite (prin omisiunea autorului de a
astupa o groapă adâncă plină cu apă în care o persoană a căzut înecându- se), deoarece inacţiunea
autorului a fost una din cauzele care a determinat rezultatul. Nu înlătură răspunderea penală a
autorului nici împrejurarea că victima a contribuit prin culpa sa la producerea rezultatului ( de
exemplu, victima trecând strada prin locuri nepermise a contribuit la provocarea accidentului de
circulaţie), dacă se stabileşte că a existat şi culpa autorului. Compensarea culpelor este
inadmisibilă pentru înlăturarea răspunderii penale. Această împrejurare va fi avută în vedere la
individualizarea sancţiunii penale aplicate făptuitorului.
În situaţia în care acţiunile sau inacţiunile mai multor persoane sunt concordante şi de
natură să realizeze împreună rezultatul infracţional, toate aceste acţiuni sau inacţiuni alcătuiesc
antecedenţa cauzală a rezultatului produs. Nu orice acţiune sau inacţiune anterioară rezultatului

Pagina 18 din 28
poate fi pusă în legătură cauzală cu acel rezultat, ci numai aceea sau acelea care, obiectiv şi
subiectiv, sunt concordante sub aspectul urmărilor şi al semnificaţiei lor juridice.
În situaţiile în care, deşi acţiunile sau inacţiunile mai multor persoane se produc aproape
concomitent şi contribuie obiectiv la producerea rezultatului constând din moartea victimei,
aceasta apărând drept consecinţa lor directă, totuşi, sub aspect subiectiv unele din aceste
contribuţii pot să fie atribuite unora dintre persoanele menţionate.
Mai complicate sunt situaţiile în care mai multe acţiuni sau inacţiuni se interferează în
producerea aceleiaşi stări de pericol dar rezultatul, constând din moartea unei persoane, nu are
loc decât ca urmare a unei singure acţiuni sau inacţiuni rămasă neidentificată. lată un exemplu:
două persoane mânuiesc o armă pe rând. La un moment dat arma se descarcă şi un copil este
ucis, fără să se poată determina care dintre cele două persoane a manevrat arma în momentul
fatal. Ca urmare, se consideră că ambele persoane au creat, prin imprudenţă comună, riscul grav
soldat cu moartea copilului. Soluţia este discutabilă fiind greu de conceput că nu s-a putut
determina autorul manevrării greşite a armei de foc şi condiţiile în care urmarea s-a produs
instantaneu odată cu manevra făcută de ultima persoană care a avut arma asupra sa.
Influenţa unor factori exteriori nu întrerupe legătura cauzală dacă făptuitorul avea
obligaţia să ia măsurile corespunzătoare determinate de aceşti factori. Cu atât mai mult nu
întrerupe legătura cauzală prezenţa unor factori exteriori legaţi de profesia inculpatului şi pe care
acesta avea datoria să-i cunoască şi să acţioneze cu maximă diligenţă. Nu va exista legătură de
cauzalitate dacă între acţiunea făptuitorului şi rezultat se interpun factori care provoacă
producerea morţii victimei.
Infracţiunea de ucidere din culpă se consumă în momentul în care, ca urmare a acţiunii
sau inacţiunii făptuitorului, s-a produs rezultatul: moartea victimei. Sub acest aspect, uciderea
din culpă este o infracţiune comisivă (care poate fi săvârşită prin activităţi pozitive, dar şi prin
atitudini pasive) şi materială, deoarece este condiţionată de producerea unui rezultat material.
Dacă acest rezultat nu se produce, şi dacă acţiunea sau inacţiunea făptuitorului nu constituie altă
infracţiune, autorul nu va fi tras la răspundere penală. Infracţiunea de ucidere din culpă este
totodată o infracţiune instantanee şi de daună. Fiind o infracţiune din culpă, nu este susceptibilă
de forme imperfecte. Ca atare tentativa este de neconceput. Tentativa presupunând existenţa unei
hotărâri de a comite o infracţiune înseamnă că sunt excluse de la tentativă infracţiunile săvârşite
din culpă în oricare dintre modalităţile acesteia.

Pagina 19 din 28
 2.2. Latura subiectivă a infracţiunii de ucidere din culpă
Uciderea din culpă, după cum o arată şi denumirea, se săvârşeşte din culpă, fie în forma
culpei cu previziune (uşurinţa), fie în forma culpei simple (neglijenţa) aşa cum sunt definite în
art. 19 C. pen.
Ca formă a vinovăţiei, culpa este definită prin dispoziţiile art. 19 alin. 2 cod penal şi
constă în atitudinea psihică a făptuitorului care prevede rezultatul faptei sale, nu-l acceptă,
socotind fără temei că acesta nu se va produce, ori nu prevede rezultatul faptei sale deşi putea şi
trebuia să-l prevadă. Culpa în dreptul penal reprezintă forma mai uşoară a vinovăţiei, deoarece în
cazul ei capacitatea spirituală a subiectului este dirijată în direcţia unei activităţi străine
infracţiunii comise în realitate.
Culpa nu este o formă de proces psihic inferioară ori atenuată a intenţiei (deşi faptele
ilicite comise din culpă se pedepsesc mai uşor decât cele comise cu intenţie), ci constituie o
formă specifică de proces psihic, de corelaţie între elementele volitive şi intelective ale
procesului psihic.
În cazul uciderii din culpă, făptuitorul nu voieşte să se producă rezultatul, constând în
moartea persoanei dar, într-o primă ipoteză, speră în mod uşuratic şi fără temei că rezultatul aflat
în reprezentarea sa nu se va produce, în a doua ipoteză, nici nu-l prevede, deşi trebuia şi putea să-
l prevadă.
Criteriul "previzibilităţii rezultatului", emis încă de autorii clasici, stă la baza definiţiei
culpei. Deşi se propun şi alte criterii el rămâne criteriul general acceptat de comentatori. În
Codul nostru penal, fapta este săvârşită din culpă când făptuitorul prevede rezultatul faptei sale,
dar nu-l acceptă, socotind fără temei că nu se va produce (uşurinţa), sau când nu prevede
rezultatul faptei sale, deşi trebuia şi putea să-l prevadă (neglijenţa).
Uşurinţa corespunde cu acea atitudine inadmisibilă, caracteristică celui care riscă
neraţional socotind fără temei, într-o situaţie primejdioasă că rezultatul constând în moartea unei
persoane nu se va produce. Cele mai frecvente cazuri de uşurinţă sunt: conducerea
autovehiculului sub influenţa alcoolului cu viteză excesivă sau în stare de boală, ori de oboseală;
depăşirea riscantă a autovehiculului din faţă; organizarea defectuoasă a lucrărilor pe un şantier.
Uşurinţa este foarte aproape de intenţia indirectă. Când făptuitorul nu are nici un temei sau un
temei serios să considere că rezultatul mai grav nu se va produce, şi se bazează în această
convingere exclusiv pe jocul întâmplării va exista intenţie indirectă de omor; când făptuitorul
crede sincer (dar uşuratic) că rezultatul pe care-l prevede nu se va produce, deoarece el ar fi în
stare să prevină rezultatul, avem culpa din uşurinţă.

Pagina 20 din 28
 Neglijenţa (sau neprevederea), denumită şi culpă simplă, echivalează cu lipsă de
precauţie; nu se prevede ceea ce trebuia să se prevadă, în raport cu conduita ipotetică, a omului
normal care, în condiţii similare, se presupune că ar fi prevăzut ceea ce făptuitorul nu a prevazut.
În cazul neglijenţei, făptuitorul nu are deci o reprezentare mintală a rezultatului constând în
moartea unei persoane, el ignoră în mod nepermis un asemenea rezultat, demonstrând o anume
deficienţă, nu în legătură cu elementul volitiv, ci cu elementul intelectiv neprevăzând
posibilitatea survenirii rezultatului respectiv, deşi în condiţiile date trebuia şi putea să prevadă
aceasta.
În practica noastră judiciară, vinovăţia pentru ucidere din culpă se fixează în raport cu
elementele concrete, care permit să se ajungă la concluzia dacă făptuitorul a trebuit să prevadă
rezultatul, sau dacă a riscat în mod uşuratic.
Elementele specifice fiecărei cauze pot sa releve aspecte de natură să infirme judecăţile
şablon şi să dezvăluie date în baza cărora se obţine o mai bună înţelegere a condiţiilor în care s-a
aflat făptuitorul în momentul săvârşirii faptei şi în raport cu care, se poate ajunge la o concluzie
mai corectă cu privire la posibilitatea prevederii rezultatului de către acesta. Dar culpa trebuie
deosebită nu numai de intenţia indirectă, dar şi de praeterintenţie. Atunci când rezultatul mai
grav al faptei (moartea victimei) are la bază culpa, însă fapta iniţială a fost intenţionată (lovirea,
vătămarea) - făptuitorul va răspunde pentru infracţiunea de loviri cauzatoare de moarte şi nu
pentru ucidere din culpă .
În cazul culpei, pot fi şi situaţii în care culpa făptuitorului să se găsească în concurs cu
culpa victimei; în acest caz culpele concurente nu se anihilează, nici nu se compensează, ci sunt
independente, culpa victimei servind la individualizarea răspunderii penale.
Culpa exclusivă a victimei înlătură răspunderea penală a autorului (de pildă, dacă
victima fără ştirea şoferului s-a urcat pe remorca vehiculului, de unde a căzut şi s-a lovit mortal).
Chiar dacă se stabileşte că făptuitorul conducea vehiculul fără a avea carnet de conducere, tot nu
se va putea reţine în sarcina sa infracţiunea de ucidere din culpă, întrucât nu există nici o legătură
de cauzalitate între această activitate a făptuitorului şi rezultatul produs: moartea victimei.
Victima are în multe cazuri un rol important în producerea accidentului în urma căruia
îşi pierde propria viaţă. Este suficient ca în această privinţă, să amintim situaţiile în care victima
circulă pe căile publice în stare de ebrietate sau nu respectă regulile de circulaţie ori regulile de
securitate a muncii.
În rezolvarea problemei privind raportul de cauzalitate şi rolul victimei, trebuie să ţinem
seama de cazurile când există o conexitate a acţiunilor sau inacţiunilor făptuitorului şi victimei,

Pagina 21 din 28
şi când legătura cauzală între acţiunea sau inacţiunea făptuitorului şi moartea victimei nu este
întreruptă. Ca urmare, subzistă răspunderea penală a acestuia, putându-se lua în considerare cel
mult contribuţia victimei ca o circumstanţă atenuantă judiciară.
În ceea ce priveşte mobilul şi scopul săvârşirii infracţiunii acestea nu există în cadrul
infracţiunii de ucidere din culpă, tocmai din simplul motiv că fapta este săvârşită fără intenţie.

Subcapitolul II. Modalităţi şi tratament sancţionator ale infracţiunii de ucidere din culpă

Secţiunea 1. Modalităţi şi forme ale infracţiunii de ucidere din culpă

Infracţiunea de ucidere din culpă ca şi omorul este o faptă comisivă (care poate rezulta
atât dintr-o activitate pozitivă, cât şi din atitudini negative) şi o infracţiune materială (de
rezultat). Cum în principiu la infracţiunile săvârşite din culpă nu există o hotărâre infracţională a
cărei realizare să fie pregătită şi pusă în executare, este exclusă posibilitatea formelor imperfecte
(acte pregătitoare sau tentativă) implicit şi la infracţiunea de ucidere din culpă nu vor exista
aceste forme.
Infracţiunea se consumă în momentul producerii morţii persoanei ca rezultat al activităţii
făptuitorului.
În afară de modalitatea simplă, corespunzătoare infracţiunii tip, infracţiunea poate fi
săvârşită şi în modalităţi agravate.
Infracţiunea de ucidere din culpă face parte din grupul infracţiunilor contra persoanei şi
din subgrupul infracţiunilor contra vieţii, integrităţii corporale şi sănătăţii, deosebindu-se de
omor prin formă de vinovăţie. În forma sa tipică, uciderea din culpă poate prezenta multiple
modalităţi faptice determinate de împrejurările concrete în care s-a săvârşit fapta: locul, timpul,
datele privind condiţia victimei, existenţa culpei comune precum şi de cauzele ce au generat
culpa: neatenţie, nepricepere, imprudent, pripeală s.a.
Infracţiunea are patru forme agravate prevăzute în alin. (2)-(5) în legislaţia actuală, şi
anume:
I. Potrivit alin. (2), prima formă agravată constă în uciderea din culpă ca urmare a
nerespectării dispoziţiilor legale ori a măsurilor de prevedere pentru exerciţiul unei profesii sau

Pagina 22 din 28
meserii ori pentru efectuarea unei anume activităţi. Circumstanţa agravantă presupune întrunirea
următoarelor condiţii:
- făptuitorul trebuie să fie profesionist, meseriaş sau o persoană care efectuează o anumită
activitate;
- fapta să fie săvârşită în exerciţiul profesiei, meseriei ori în îndeplinirea respectivei activităţi;
- să existe anumite dispoziţii legale sau măsuri de prevedere pentru exerciţiul profesiei sau
meseriei ori pentru efectuarea acelei activităţi;
- fapta să fie urmarea nerespectării acestor dispoziţii legale sau măsuri de prevedere.
Este posibil ca nerespectarea dispoziţiilor legale referitoare la exercitarea profesiei sau
meseriei să constituie ea însăşi o infracţiune. În acest caz, uciderea din culpă, în formă agravată,
intră în concurs cu respectiva infracţiune.
II. O altă modalitate normativă agravată este prevăzută în alin. (3) şi priveşte săvârşirea
infracţiunii de către un conducător auto ce avea în sânge o îmbibaţie alcoolică peste limita
legală ori era în stare de ebrietate.
Pentru a se reţine săvârşirea uciderii din culpă în aceasta modalitate se cer întrunite
următoarele cerinţe esenţiale:
-” făptuitorul să aibă calitatea de conducător al unui autovehicul-autoturism, autocamion,
autobuz, troleibuz, tramvai sau orice mijloc de transport. Cu propulsie mecanică care circulă pe
drumurile publice;
-” autorul infracţiunii să fi avut în momentul săvârşirii faptei o îmbibaţie alcoolică peste limita
legală ori să se fi aflat în stare de ebrietate.
Această ultimă cerinţă constituie tot nerespectarea dispoziţiilor legale privind conducerea
pe drumurile publice a unui autovehicul. Regulamentul rutier incriminând o asemenea faptă,
săvârşită de persoana aflată într-o astfel de stare. Referitor la această modalitate, trebuie precizat
faptul că legiuitorul a prevăzut alternativa formelor de intoxicaţie alcoolică, pe de o parte,
datorită împrejurării că o persoană poate fi în stare de ebrietate fără să ajungă la limita legală de
îmbibaţie alcoolică, iar, pe de altă parte, din considerentul că starea de ebrietate poate fi dovedită
prin orice mijloc de probă. Dacă uciderea din culpă a fost săvârşită de un conducător auto
profesionist, aflat în stare de ebrietate, este îndeplinită a treia modalitate normativă agravată,
legea instituind prezumţia legală de culpă pentru cei ce exercită o profesie sau meserie într-o
astfel de stare şi cauzează uciderea unei personae. În sfârşit, ultima modalitate agravată a
infracţiunii de ucidere din culpă este pluralitatea de victime, ea privind toate modalităţile de
săvârşire a infracţiunii atât cea simplă, cât şi cele agravate.

Pagina 23 din 28
 Pentru infracţiunea de ucidere din culpă acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu,
urmărirea penală se efectuează de organele de cercetare ale poliţiei, iar judecata în prima instanţă
se face de către judecătorie. Vătămarea corporală din culpă este fapta persoanei care cauzează,
din culpă, unei alte persoane vreuna din vătămările, consecinţe ale infracţiunilor de vătămare
corporală sau vătămare corporală gravă. În forma sa simplă tipică fapta constă dintr-o acţiune sau
inacţiune prin care s-a pricinuit integrităţii corporale sau santatatii o vătămare care necesită
pentru vindecare îngrijiri medicale de cel mult 60 de zile. Legea prevede şi două modalităţi
agravate. În cazul primei modalităţi agravate se cere că element circumstanţial cauzarea unei
vătămări ce necesită pentru vindecare îngrijiri medicale mai mult de 60 de zile sau fapta să se fi
soldat cu pierderea unui simţ sau organ, încetarea functionării acestora, o infirmitate permanentă
fizică ori psihică, slujirea, avortul ori punerea în primejdie a vieţii persoanei. A doua modalitate
agravată cuprinde atât forma tipică, cât şi prima modalitate agravată la care se adaugă
împrejurarea că săvârşirea faptei este rezultatul nerespectării dispoziţiilor legale privitoare la
exercitarea unei profesii sau meserii ori pentru îndeplinirea unei anumite activităţi sau
nerespectării măsurilor de prevedere pentru desfăşurarea acestora. Este cazul faptelor de acest
gen săvârşite de persoanele ce conduc un vehicul pe drumurile publice.
III Potrivit alin. (4), a treia formă agravată constă în fapta săvârşită din culpă de orice altă
persoană în exerciţiul profesiei sau meseriei şi care se află în stare de ebrietate.
Spre deosebire de alin. (2), agravanta se referă numai la persoanele care exercită o
profesie sau meserie, fără a face referire şi la alte activităţi. Totodată, legiuitorul are în vedere
numai starea de ebrietate a făptuitorului, nu şi îmbibaţia alcoolică peste limita legală, deoarece,
cu excepţia circulaţiei pe drumurile publice, pentru celelalte domenii de activitate nu se prevede
o limită legală a îmbibaţiei alcoolice.
IV. Potrivit alin. (5) a patra formă agravantă există dacă, prin fapta săvârşită, s-a cauzat
moartea a două sau mai multor persoane.
Agravanta se referă la rezultatul produs, constând în moartea a două sau mai multor
persoane. Este vorba de o unitate infracţională legală, compusă din fapte care, altfel, ar fi rămas
infracţiuni distincte şi ar fi intrat în concurs.

Pagina 24 din 28
Secţiunea 2. Tratament sancţionator al infracţiunii de ucidere din culpă

În forma simplă, tipică, infracţiunea de ucidere din culpă se pedepseşte cu închisoare de

la 1 la 5 ani.
Formele agravate ale uciderii din culpă sunt pedepsite diferenţiat. Astfel, forma prevăzută
de alin. 2 al art. 178 C. pen., se pedepseşte cu închisoare de la 2 la 7 ani, iar următoarele două
forme, cu închisoare de la 5 la 15 ani. În sfârşit, în cazul ultimei forme agravate, la maximul
pedepselor prevăzute în alineatele precedente, se poate adăuga un spor de până la 3 ani.
În practica judiciară culpa comună a autorului şi victimei determină, în cele mai multe
cazuri, scăderea substanţială a pedepsei, fie prin aplicarea de circumstanţe atenuante, fie prin
fixarea pedepsei cât mai aproape de minimul special. De asemenea, de această imperfecţiune se
ţine seama la stabilirea despăgubirilor civile.
De regulă instanţele aplică sancţiuni corecte în aceasta materie fiind preocupată să
influenţeze prin pedeapsă conduita viitoare a făptuitorului, astfel încât aceasta să răspundă
corespunzător la solicitările exterioare, să-şi creeze structuri inhibitorii mai rezistente şi să aibă o
mai mare forţă de chibzuire atunci când acţionează în situaţii de pericol potenţial pentru viaţa
persoanelor. Între exigenţa socială, care pretinde o pedeapsă aspră în raport cu gravitatea
rezultatului, şi imperativul resocializării făptuitorului prin întărirea funcţiilor conştiinţei (atenţie
şi prevedere) care nu necesită o asemenea pedeapsă, pot să apară unele dezacorduri; acestea
explică încercările doctrinei de a găsi noi şi mai eficiente soluţii de tratament penal a
infracţiunilor din culpă .
Marea majoritate a autorilor consideră că sancţionarea infracţiunilor neintenţionate cu
pedepse intimidante nu are o influenţă pozitivă asupra comportamentului; ceea ce se impune este
dozarea corespunzătoare a sancţiunilor, nu după gravitatea rezultatului, ci în raport cu
intensitatea culpei (starea de beţie, refuzul de a opri maşina în anumite situaţii etc.) ca şi
folosirea pe scară largă a altor forme de tratament penal în locul închisorii.

Pagina 25 din 28
 Capitolul IV

Aspecte controversate

În practica judiciară s-a ridicat destul de frecvent problema deosebirii infracţiunii de

ucidere din culpă în raport cu infracţiunea de omor comis cu intenţie indirectă şi, de asemenea,
faţă de infracţiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte.
În soluţiile pronunţate s-a relevat că omorul este o infracţiune care, sub aspect subiectiv,
presupune prevederea rezultatului socialmente periculos, pe care făptuitorul, fie că îl urmăreşte
(intenţie directă), fie că acceptă numai (intenţia indirectă) posibilitatea producerii lui; în cazul
uciderii din culpă, făptuitorul nu prevede rezultatul, deşi trebuia şi putea să-l prevadă sau, dacă
totuşi are reprezentarea lui, speră, fără temeiuri suficiente, că el nu va surveni. În cazul
infracţiunii de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte, rezultatul final – decesul victimei – este,
ca şi în cazul uciderii din culpă, consecinţa culpei făptuitorului, care, fie că nu l-a prevăzut, fie a
sperat, în mod uşuratic, că el nu se va produce; dar survenirea acestui rezultat care nu a fost nici
urmărit, nici acceptat de subiect, este consecinţa producerii unei alte urmări, mai uşoare, faţă de
care poziţia subiectivă a făptuitorului se caracterizează prin intenţie (directă sau indirectă). Ne
aflăm, deci, în faţa unui element subiectiv complex – intenţie şi culpă – (praeterintenţia) pe când
în cazul uciderii din culpă, elemetul subiectiv este omogen şi unic – culpa.

Pagina 26 din 28
 Capitolul V

Legislaţie internaţională

În legislaţiile din alte ţări infracţiunile contra vieţii ocupă, de asemenea, un loc prioritar.
Astfel, în Codul penal italian ele sunt prevăzute în capitolul I din Titlul XII, Cartea a ll-a,
delictele contra vieţii, integrităţii sau sănătăţii.
Noul Cod penal francez, în Titlul II intitulat "Fapte care prejudiciază persoana umană",
incriminează, de asemenea, faptele îndreptate contra vieţii persoanei; ele sunt sistematizate în
două secţiuni ale capitolului I şi anume: "Fapte voluntare contra vieţii" (S.I.) şi "Fapte
involuntare contra vieţii" (S.ll.). În prima secţiune este incriminat omorul (art. 221-1); omorul
agravat (art. 221-2); omorul cu premeditare (asasinatul) (art. 221-3); omorul comis în alte
circumstanţe agravante (art. 221-4); atentatul la viaţa persoanei prin otrăvire (art. 221-5). În a
doua secţiune este incriminat omorul involuntar (art. 221-6) şi se reglementează răspunderea din
culpă a persoanelor morale (art. 221-7).
Codul penal german reglementează infracţiunile contra vieţii în capitolul 16, unde este
incriminată uciderea unei persoane în condiţii agravate (paragraful 211); uciderea unei persoane
în condiţii neagravate (paragraful 212); uciderea unei persoane în condiţii atenuate (paragraful
213); omorul la cererea victimei (paragraful 216); pruncuciderea (paragraful 217); întreruperea
sarcinii (paragraful 218).
Codul penal spaniol cuprinde în Titlul VIII, Cartea a ll-a, infracţiunile contra persoanei:
Capitolul I: Paricidul (art. 405), Asasinatul (art. 406), Omorul simplu (art. 407); Capitolul II:
Pruncuciderea (art. 410); Capitolul III: Avortul (art. 41).
Codul penal model american incriminează în art. 210.1. omuciderea (homicide),
sistematizând materia astfel: în art. 210.2. este incriminat omorul (crimă de gradul I - murder),
când fapta este comisă cu intenţie, cu bună ştiinţă, din nepăsare sau dintr-o extremă indiferenţă
manifestată faţă de viaţa umană; în art. 210.3, omorul prin imprudenţă (crima de gradul II -
manslaughter), când fapta este comisă cu temeritate; in art. 210.4, omuciderea din neglijenţă
(crima de gradul III - neglijent homicide), când fapta este comisă prin neglijenţă; în art. 210.5,
este incriminată infracţiunea de determinare sau ajutor dat victimei să se sinucidă.

Pagina 27 din 28
 Capitolul VI

Bibliografie

1. A. Boroi, “Infracţiuni contra vieţii”, Edit. ALL Beck, Bucureşti, 1999.

2. G. Antoniu “Codul penal comentat şi adnotat”, partea specială, vol. I, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1975.
3. G. Diaconescu “Infracţiunile în Codul penal român”, Editura Oscar Print.
4. I. Dobrinescu, “Infracţiuni contra vieţii persoanei”, Editura Academiei Române, Bucureşti,
1987.
5. I. Mircea, “Vinovăţia în dreptul penal român”, Editura Lumina-LEX, Bucureşti, 1998.
6. I. Oancea, “Tratat de drept penal, partea generală”, Editura All, Bucureşti, 1994.
7. J. Pradel, “Droit penal general”, Editions Cujas, Paris, 1991.
8. R. Kallmann, “Rechtsprobleme beider Organ transplantation Straf und Zivilrechtliche
Erwagungen”, în "Zeitschrifft fur das gesamte Familienrechf, nr. 11/1969.
9. T. Toader, “Drept penal român. Partea specială”, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2010.
10. V. Dobrinoiu, “Drept penal. Partea specială”, volumul I “Teorie şi practică judiciară”,
Editura LUMINALEX, Bucureşti, 2000.
11. V. Dongoroz şi colab., “Noul Cod penal şi Codul penal anterior”, Editura Politică,
Bucureşti, 1969.
12. Vincenzo Manzini, ”Trattato di diritto penale italiano”, volume Ottavo, Torino, 1937.
13. “Codul penal şi Codul de procedura penala”, Editura C. H. Beck, 2006.
14. “Revista de drept penal”.
15. Revista “Dreptul”.
16. “Revista Română de Drept”.
17. “Infracţiuni contra vieţii”, EuroAvocatura.ro, accesibil la:
http://www.euroavocatura.ro/dictionar/1829/Infractiuni_contra_vietii
18. “Uciderea din culpă”, RegieLive.ro, acesibil la:
http://facultate.regielive.ro/referate/criminologie/uciderea_din_culpa-91618.html

Pagina 28 din 28