Finalitățile educației

Finalitățile educației reprezintă comportamentele procesului de

învățământ, care asigură sensul, orientarea și direcțiile activității
instructiv educative. Finalitatea activității educative decurge din
caracterul intenționat al acesteia. Prin educație se urmărește
atingerea unor țeluri, obținerea unor rezultate, de obicei clar
conturate în mintea educatorului și mai vag în mintea
educabilului. În funcție de aceste finalități, se stabilesc
conținuturile, se aleg strategiile și se evaluează rezultatele obținute.

Clasificarea finalităților:

Finalitățile educației au fost clasificate după mai multe criterii:

1. După domeniul vizat, finalitățile educației au fost ierarhizate

pe 2 niveluri: finalități de sistem și finalități de proces, la nivel
macrostructural și nivel microstructural.
a) La nivel macrostructural sunt incluse: idealul pedagogic,
scopurile pedagogice și obiectivele pedagogice ale sistemului
de învățământ;
b) La nivel microstructural sunt incluse: obiectivul pedagogic
general, scopurile pedagogice și obiectivele pedagogice ale
procesului de învățământ.
2. După gradul de generalitate și timpul necesar pentru atingerea
lor, finalitățile au fost ierarhizate pe 3 niveluri: idealul
educațional, scopurile educaționale și obiectivele educaționale

Idealul educațional este finalitatea cu gradul cel mai ridicat de

generalizare și definește tipul de personalitate solicitat de condițiile
sociale ale unei etape istorice, pe care educația trebuie să-l formeze

1
 în procesul desfășurării ei. I. Nicola în 1996 stabilește 3
dimensiuni ale idealului educațional:

1. Dimensiunea socială se referă la tendința generală de dezvoltare a

societății cu trăsăturile ei definitorii;
2. Dimensiunea psihologică se referă la tipul de personalitate pe care
societatea îl reclamă;
3. Dimensiunea pedagogică care se referă la posibilitățile de care
educația dispune pentru a transpune în practică acest ideal.
Scopurile educaționale sunt finalități macro structurale ce derivă
din idealul educațional. Acestea au un grad mai redus de
abstractizare și generalizare, în schimb au un grad ridicat de
obiectivizare. Prin conținutul lor, scopurile educaționale,
subordonează o gamă largă de obiective și vizează finalitatea unui
complex de acțiuni educaționale determinate. Scopurile educației
reprezintă rezultate ce se așteaptă a fi realizate în diferite niveluri
și tipuri de școlarizare.
Obiectivele educației reprezintă finalitățile cu gradul cel mai scăzut
de generalitate. Desemnează rezultatele așteptate la nivelul unor
activități educative delimitate. În acest scop, se stabilesc obiective
pentru o disciplină, un capitol sau o lecție. Obiectivele constituie
sarcini mai concrete și mai particulare. Derivă din scopurile
educației și exprimă achiziții în plan comportamental, concrete și
controlabile.
Clasificări ale obiectivelor educației
În funcție de domeniul vieții psihice:
1. Obiective cognitive – vizează însușirea de cunoștințe, deprinderi
și capacități intelectuale;
2. Obiective afective – formarea sentimentelor, trăirilor și
atitudinilor
2
3. Obiective psiho motorii
În funcție de gradul de generalitate:
1. Obiective generale ce ocupă o arie foarte largă a intenționalității
educative și pot fi identificate:
- La nivelul întregului sistem de învățământ, dând expresie directă
idealului educațional;
- În funcție de tipul și profilul școlii;
- În funcție de ciclul de învățământ;
- Pe discipline de învățământ;
- La nivelul unui sistem de lecții;
- La nivelul unei singure lecții.
2. Obiective concrete (operaționale): obiectivele educaționale cele mai
concrete ce sunt realizabile pe parcursul unei lecții; sunt
formulate în termeni de comportamente direct observabile și
măsurabile și permit obiectivitate în evaluare.

Taxonomii didactice

Conceptul de taxonomie didactică a fost introdus și dezvoltat de

Școala din Chicago, care sub conducerea lui B.S. Bloom și-a propus
să contureze dimensiunile acțiunii instructive pe baza obiectivelor
educaționale, permițând modelarea și prelucrarea automatizată a
datelor caracteristice procesului de învățământ. Principiile în baza
cărora se stabilesc taxonomiile sunt:
- principiul didactic are în vedere obiectivele generale ale
procesului de învățământ;
- principiul psihologic – presupune ca taxonomia trebuie să fie în
concordantă cu ultimele rezultate ale cercetărilor din psihologia
3
învățării;
- principiul logic – presupune respectarea regulilor de
corectitudine formală a clasificării;
- principiul obiectiv – ierarhizarea obiectivelor nu este una
valorică
După tipul de comportament așteptat, taxonomiile vizează
domeniile: cognitiv, afectiv și psiho-motor.
Domeniul cognitiv. Taxonomia lui Bloom (1954)B
B.Bloom distinge 6 clase de comportament:
1. Cunoașterea implică acele obiective care solicită elevilor doar să-
și reamintească și să expună din memorie anumite informații
specifice, metode, proceduri;
2. Înțelegerea implică acele obiective care solicită elevilor
exprimarea unor informații, anterior memorate, într-un alt
limbaj, interpretarea;
3. Aplicarea - la acest nivel sunt implicate obiective ce solicită
elevilor să utilizeze abstracții, dincolo de contextul în care au fost
însușite anterior, pentru a obține informații noi despre fapte și
situații concrete.
4. Analiza – include obiectivele care implică surprinderea, prin
efort propriu;
5. Sinteza – include obiective care antrenează capacitatea creatoare
a elevilor.
6. Evaluarea – include obiective care solicită elevilor să emită
judecăți de valoare personale și argumentate cu privire la o anumită
creație.
Domeniul afectiv. Taxonomia lui Krathwohl (1964)
Krathwohl distinge 5 clase comportamentale:
1. Receptivitatea – implică acele obiective care solicită elevilor
4
 simpla conștientizare a existentei unei valori;
2. Reacția – implică acele obiective care induc elevului dorința de a
răspunde;
3. Valorizarea – include acele obiective care îl ajută pe individ să
devină participant activ într-o activitate de atragere a altor
indivizi în practicarea unei anumite valori;
4. Organizarea – la acest nivel se urmărește inducerea trebuinței de
a organiza într-un sistem valorile la care aderă, de a le
ierarhiza, de a le stabili pe cele dominante în raport cu altele;
5. Caracterizarea – include acele obiective care urmăresc să-l ajute
pe individ să ajungă în stare să contureze și să exprime o viziune
personală asupra unui univers valoric.
Domeniul psiho-motor. Taxonomia lui Harrow
Taxonomia domeniului psihomotor, elaborată inițial de E.J.
Simpson, cuprinde 5 clase comportamentale, ordonate după
criteriul gradului de stăpânire a unei deprinderi motrice. În anul
1972, a fost formulată o nouă taxonomie a acestui domeniu de
către Harrow, care este mai dezvoltată și mai riguroasă. Clasele de
comportament sunt:
- Mișcările reflexe
- Mișcările fundamentale de bază;
- Aptitudinile perceptive;
- Calități fizice;
- Mișcările de dexteritate;
- Comunicarea nonverbală.
Taxonomia obiectivelor este extrem de utilă cadrelor didactice,
deoarece oferă un sistem coerent și concis de influențare a elevilor și
repere obiective în proiectarea și evaluarea rezultatelor.

5
 Operaționalizarea obiectivelor

Dorința de a măsura rezultatele obținute în procesul educativ, au

generat preocuparea pentru operaționalizarea obiectivelor
educaționale. În domeniul obiectivelor pedagogice,
operaționalizarea are două sensuri:
- Unul general, de trecere de la abstract la concret, trecerea
progresivă de la nivelul finalităților, scopurilor și obiectivelor
educației la formularea obiectivelor operaționale, operație
cunoscută și sub numele de derivare;
- Unul tehnic, de specificare a criteriilor pa baza cărora un
obiectiv capătă caracteristica de a fi operațional.
Nota definitorie a operaționalizării consta în delimitarea cât mai
clară a categoriilor de obiective pe baza unor criterii cât mai
riguroase pentru a evalua corect performantele ob ținute. De regulă,
sunt menționate 2 criterii de elaborare și apreciere a
operaționalității unui obiectiv:
- Performanța (criteriul comportamental)
- Capacitatea intelectuală (criteriul competenței).
Mager a propus o tehnică de elaborare a obiectivelor opera ționale
bazată pe considerarea performantelor sub formă de
comportamente finale, observabile și măsurabile, obținute la
sfârșitul fiecărei etape de predare-învățare. Cuprinde 3trei
parametri:
- Denumirea comportamentului observabil:
- Condițiile în care trebuie să se producă;
- Criteriile de reușită.
Landsheere propune o altă tehnică de operaționalizare a
obiectivelor ce presupune respectarea a cinci parametri:
6
- cine realizează comportamentul observabil
- ce comportament observabil
- care este produsul (performanța)
- în ce condiții trebuie să se producă comportamentul
- pe ce criterii considerăm produsul satisfăcător
Obiectivele operaționale:
- sunt înfăptuite pe termen scurt;
- trebuie să se regăsească în sarcini de lucru, în ac țiuni ale
elevului, realizate simultan sau succesiv cu ale cadrului
didactic.
- În enunțul obiectivului operațional nu se folosesc verbele: a ști, a
înțelege, a cunoaște, a dobândi, deoarece sunt generale și
determină ambiguitate în privința activității.
Condiții pentru formularea corectă a obiectivelor:
- Să vizeze activitatea elevilor și nu cea a profesorului;
- Să fie realizabil, cuprinzând particularită țile de vârstă ale
elevilor;
- Să descrie comportamente observabile;
- Să precizeze o singură acțiune, un singur comportament ce
urmează a fi obținut.

7
 PROCESUL DE ÎNVĂȚ ĂMÂNT
Procesul de învățământ reprezintă activitatea intenționată,
conștientă și organizată de predare-învățare-evaluare, realizată
într-un spațiu educațional, instituționalizat, cu o tehnologie
didactică determinată și cu rezultate anticipare și realizate.
Laturile procesului de învățământ sunt: predarea, învățarea și
evaluarea.
Predarea este latura procesului de învățământ Intenționată,
organizată și programată de transmitere de către profesor a
cunoștințelor teoretice și practice ce stau la baza învățării.
Învățarea este latura procesului de învățământ, intenționată,
organizată și programată, de dobândire și asimilare a cunoștințelor
teoretice și practice, de către elev pe baza predării și studiului
individual
Evaluarea reprezintă o succesiune de operații de apreciere,
măsurare și control a cunoștințelor teoretice și practice., prin care
obiectivele educației se raportează la rezultatele obținute.
Toată activitatea educativă din cadrul sistemului de
învățământ ia forma unui proces progresiv de acces la cunoaștere și
acțiune, numit proces de învățământ.
Bazat pe selecționarea și structurarea controlată a
conținuturilor, pe efortul elevilor în învățare și pe controlul
personalului didactic, procesul de învățământ este ”forma cu cel
mai înalt nivel de organizare a activității de instruire și educație”
(Cerghit, 1988).
Ca sistem, învățământul impune
- Un flux de intrare alcătuit din resurse umane și materiale
și un proces, procesul de învățământ în sine, care
urmărește îndeplinirea obiectivelor educaționale.
- Un flux de ieșire adică rezultatul reprezentat de seriile de
8
 absolvenți cu abilitățile și competentele cerute de societate și
piața muncii.
Componentele procesului de învățământ sunt bine evidențiate în
teoria spațiului de instruire, interpretarea procesului de
învățământ ca înlănțuire progresivă de situații de instruire, prin
analiza sistemică a procesului de învățământ. Considerând procesul
de învățământ ca înlănțuire progresivă de situații de instruire, este
obligatorie examinarea situației, ținând cont de:
- Context (mediul școlar) cu structurile umane și materiale;
- Predarea care se face în funcție de scop, obiective, conținut,
metode, procesul de învățare al elevilor;
- Rezultate și performante – cunoștințe, abilități, atitudini).
Procesul de învățământ va fi definit în funcție de:
1) Finalități, obiective, ca priorități dar și ca opțiuni majore: ce să
cunoască, ce să facă elevii și ce comportament să aibă.
2) Resursele umane: profesori, elevi și părinți, a căror relație
formează câmpul educațional. Profesorii intră în această relație
cu competentele pedagogice, experiența și tactul pedagogic. Elevii
intră în această relație cu un anumit nivel de dezvoltare fizică și
psihică, cu inteligentă și cu un anumit nivel de cultură
generală.
3) Conținuturile ca suporturi instrucționale și educaționale de bază
ce sunt structurate în funcție de niveluri de dificultate și o logică
specifică.
4) Mijloacele și tehnicile de învățământ, materialele didactice,
facilitează activitatea de predare-învățare, formarea și
dezvoltarea de priceperi și deprinderi.
5) Formele de organizare multiplică experiențele de cunoaștere și
acțiune ale elevilor, lărgindu-le sfera contactelor cu viața reală.
6) Câmpul educațional - relațional alcătuit din totalitatea relațiilor
psihosociale care iau naștere în formațiile de lucru școlare și se

9
 referă la relațiile dintre profesor-elevi, elevi-elevi, grupul clasă.
La nivelul procesului de învățământ funcționează trei tipuri de
relații:
- Între procesul de învățământ și sistemul de învățământ;
- Între componentele procesului de învățământ și
componentele mediului social;
- În interiorul procesului, între componentele acestuia .
7) Timpul școlar reprezintă un element cheie, pentru că în funcție
de el, se modifică datele activității, astfel încât scopurile propuse
să poată fi atinse.
8) Normativitatea procesului – principii, norme, reguli, legi.
Procesul de învățământ desfășoară următoarele activități:
- Activitatea de predare-învățare -evaluare, care reprezintă însăși
esența procesului de învățământ, celelalte activități fiindu-i
subordonate
- Activitatea managerială – cuprinde operații de planificare,
organizare, coordonare, control. Cade în sarcina directorilor,
șefilor de catedră și personalului didactic.
- Activitatea economică-financiară – asigură menținerea și
dezvoltarea resurselor materiale și plata salariilor;
- Activitatea administrativ-gospodărească – impune păstrarea
funcționalității spatiilor de învățare;
- Activități organizate în afara clasei și școlii, completează
activitatea educativă din școală cu excursii, cercuri..
Astfel , se poate formula o definiție a procesului de învățământ ca
ansamblu de elemente, resurse umane și materiale, strategii de
instruire, forme de organizare, tehnici de evaluare, care
interacționează în cadrul unei activități complexe, desfășurată în
mod organizat pentru realizarea unor finalități dinainte stabilite.

10
 Caracteristicile generale ale procesului de învă țământ
Procesul de învățământ reprezintă activitatea intenționată,
conștientă și organizată de predare-învățare-evaluare, realizată
într-un spațiu educațional, instituționalizat, cu o tehnologie
didactică determinată și cu rezultate anticipate și realizate.
Caracterul bilateral al procesului de învățământ este o expresie a
interacțiunii dintre agent (profesor, educator) și receptor (elevii),
fiecare îndeplinindu-și rolurile și atribuțiile specifice.
Prin predare, profesorul transformă mesajele memoriei, în mesaje
didactice, ceea ce presupune organizarea unor situații de învățare
care să faciliteze interacționarea dintre elevi și structurile
informaționale pe care aceștia le primesc.
Caracterul bilateral este rezultatul interpretării procesului de
învățământ ce asigură profesorului rolul de conducător al
procesului, iar elevului rolul de participant activ, ceea ce-i
permite libertate de acțiune dar și responsabilități. Pentru că cei
doi factori, profesorul care asigură predarea și elevul care asigură
învățarea au un raport de reciprocitate, procesul de învățământ
are un caracter biunivoc.
Interdependenta formativ-informativ este o caracteristică
definitorie a procesului de învățământ care se manifestă diferit la
nivelul fiecărei laturi a educației. Definită ca modalitate de
transmitere în cadrul obiectelor de învățământ a unui sistem de
cunoștințe despre societate, natură, legislație, etc, informarea sau
instruirea constituie un domeniu al cunoașterii, dar și un mod
specific de cunoaștere, care se impune printr-o evoluție
ascendentă. Ț inând cont că formarea presupune dezvoltarea
personalității și este într-o interacțiune continuă cu informarea,
putem concluziona că formarea este mereu o consecință a

11
informării dar și o bază pentru realizarea ei. Chiar dacă se
condiționează reciproc, atât formarea cât și informarea se
manifestă diferit la nivelul fiecărei laturi a educației.
Caracterul interactiv se datorează participării profesorului și
elevului la procesul de învățare, profesorul ca dirijor al procesului
instructiv , iar elevul ca partener activ.
Caracterul de obiect și subiect al elevului în procesul de învă țare
Ca obiect al educației, elevului i se oferă absolut totul selectat și
prelucrat de către profesor, ele trebuind doar să asimileze, să
stocheze și să înțeleagă informațiile primite.
Ca subiect al educației, elevul are posibilitatea să se documenteze,
să caute singur informații, să le stocheze și să le înțeleagă. El
devine astfel propriul său educator, învățând să învețe singur,
dezvoltându-și capacitățile intelectuale și profesionale. Cu cât
elevul preia asupra sa o parte tot mai mare din sarcinile
profesorului, cu atât actul de educație tinde să se transforme în
autoeducație.
Interacțiunea profesor-elev. Este de neconceput un proces de
învățământ în afara dialogului permanent dintre profesor și elev.
Kierkegaard spunea că ”procesul de învățământ începe atunci
când tu profesor înveți de la elev, când tu situându-te în loc lui,
înțelegi ce a înțeles el, în felul în care el a înțeles”.
Distingem două tendințe raportate la această relație:
- magistrocentrismul bazat pe concepția conform căreia profesorul
este autoritatea care impune totul, iar elevul se supune;
- pedocentrismul ce promovează liberalismul pedagogic.
Relațiile profesor – elev presupun caracteristici care le definesc și
le asigură evoluția:
- au loc între generațiile adulte și cele tinere;
- raporturile dintre cei doi parteneri sunt de natură formală,
oficială, dar prieteni și sentimentul părintesc își pot face loc

12
 pentru a influenta corespunzător evoluția elevilor;
- sunt asimetrice;
- tipul și calitatea lor sunt determinate de trăsăturile de
personalitate ale profesorului și calitățile lui pedagogice;
- conținutul lor este determinat de modul în care cei doi parteneri
își fac datoria;
- sunt condiționate de particularitățile de vârstă și individuale ale
elevilor dar și de modul de interrelaționare dintre profesor și
elev.
Relațiile profesori–elevi pot fi de comunicare, de conducere.

Funcțiile procesului de învățământ

Procesul de învățământ reprezintă activitatea intenționată,

conștientă și organizată de predare-învățare-evaluare, realizată
într-un spațiu educațional, instituționalizat, cu o tehnologie
didactică determinată și cu rezultate anticipate și realizate.
O caracteristică perenă a procesului de învățământ, o reprezintă
funcțiile sale.
1. Funcția de informare prin intermediul căreia procesul de
învățământ urmărește înzestrarea educabilului cu un anumit
bagaj informațional, prin transmiterea elementelor de conținut
ale învățământului.
2. Funcția de formare urmărește dezvoltarea capacităților de care
dispune educabilul .
3. Funcția de educare presupune formarea și reconceperea
permanentă de către individ a unor atitudini sănătoase din
punct de vedere social, atitudini care să-i permită o relaționare
optimă cu semenii săi.

13
 Dimensiunile procesului de învățământ

1. Dimensiunea funcțională a procesului de învățământ

ilustrează premisele educației, scopurile și obiectivele spre care
tinde și rezultatele pe care le poate obține. El urmărește realizarea
unor finalități precise, deci presupune intenționalitate și un fond
motivațional (sarcini și obiective de îndeplinit). Obiectivele
procesului de învățământ se încadrează în obiectivele
fundamentale ale educației. Ele derivă din acestea și se
concretizează la nivelul fiecărui ciclu de învățământ, școală,
clasă , disciplină, lecție, în termeni tot mai preciși, sunt expresia
unor priorități ale unor valori ce constituie o orientare de
principiu a întregului complex de acțiuni dirijate spre succes.
Finalitatea constituie una din caracteristicile esențiale ale
educației, având chiar rol orientativ pentru celelalte componente
ale procesului de învățământ.
Nu este posibilă o racordare corectă la cerințe și condiții noi, o
conducere eficientă și o modelare adecvată a procesului de
învățământ fără elaborarea unor obiective clare, precise, corelate
cu modalități operative de evaluare a acțiunilor și rezultatelor
lor. Analizând și evaluând sistematic fiecare secvență, fiecare
unitate educațională a activității instructive, este posibil:
- Să se compare rezultatele obținute cu nivelul performantelor
proiectate
- Să se ia măsuri de confirmare, corective, de adaptare sau chir
de schimbare a măsurilor întreprinse;
- Să se stabilească eficienta sistemului prin produsele,
rezultatele obținute.

14
2. Dimensiunea structurală este reprezentată de agenții acțiunii:
resursele umane (profesori, elevi, părinți), resursele tehnică-
materiale, resursele financiare și temporale, conținuturile,
formele de organizare ale activității, câmpul educațional.
Resursele umane: profesori, elevi și părinți, a căror relație
formează câmpul educațional. Profesorii intră în această relație
cu competentele pedagogice, experiența și tactul pedagogic. Elevii
intră în această relație cu un anumit nivel de dezvoltare fizică
și psihică, cu inteligentă și cu un anumit nivel de cultură
generală.
Conținuturile ca suporturi instrucționale și educaționale de
bază ce sunt structurate în funcție de niveluri de dificultate și o
logică specifică.
Mijloacele și tehnicile de învățământ, materialele didactice,
facilitează activitatea de predare-învățare, formarea și
dezvoltarea de priceperi și deprinderi.
Formele de organizare multiplică experiențele de cunoaștere și
acțiune ale elevilor, lărgindu-le sfera contactelor cu viața reală.
Câmpul educațional - relațional alcătuit din totalitatea
relațiilor psihosociale care iau naștere în formațiile de lucru
școlare și se referă la relațiile dintre profesor-elevi, elevi-elevi,
grupul clasă.
Timpul școlar reprezintă un element cheie, pentru că în funcție
de el, se modifică datele activității, astfel încât scopurile propuse
să poată fi atinse.
3. Dimensiunea operațională privește procesul (predare-învățare-
evaluare), desfășurarea activității, metodele, strategiile. Orice
schimbare la nivelul acestora impietează sau eficientizează bunul
mers al activității și se reflectă în rezultatele, performantele
obținute.
Cu cât nivelul de activizare al elevilor este mai mare cu atât efectele

15
 formative sunt mai evidente. De aceea, efortul de a găsi și exersa
strategii care să mobilizeze intelectual, actional, afectiv și
comportamental, sunt nu numai necesare ci și obligatorii.

Procesul de învățământ, ca interacțiune între

predare-învățare și evaluare

Predarea, învățarea și evaluarea se prezintă ca elemente

operaționale ale procesului de învățământ, acționând
interdependent și asigurând derularea lui ca unitate organică. Se
știe că rezultatele predării sunt condiționate de activitatea de
învățare, de calitatea și de influenta factorilor stimulatori sau
perturbatori ce intervin.
Învățarea , ca activitate a elevului, reflectă caracterul psihic al
procesului de învățământ.
Ca formă particulară a învățării umane, învățarea este definită în
triplă ipostază: ca proces, ca proces, ca produs și în funcție de
factorii interni sau externi .
Ca proces, învățarea este constituită dintr-o succesiune de
operații, acțiuni, stări și evenimente interne care se finalizează în
transformări ce intervin în operațiile mentale, în comportamentul
elevilor și în structurile informaționale.
Ca produs, învățarea se constituie într-un ansamblu de rezultate
exprimate în termeni de noi noțiuni, idei, priceperi și deprinderi.
Învățarea școlară se desfășoară pe baza unor condiții interne, în
cadrul cărora acționează o multitudine de factori, biologici și
psihologici, determinându-i eficiența sau ineficiența.
Factorii biologici cu influențe mai importante asupra procesului
învățării sunt: vârsta, dezvoltarea mecanismelor neurodinamice
ale învățării, funcțiile analitico-sintetice ale creierului, irigarea
cu sânge a scoarței cerebrale, starea sănătății organismului,

16
somnul, etc.
Factorii psihologici care influențează învățarea sunt: stadiul
dezvoltării structurilor cognitive, afective, psihomotorii, nivelul
de inteligentă, aptitudinile școlare, aptitudinile sociale, etc.
Acești factori, trebuie luați în considerare cu mult timp înainte
de introducerea celui care învață în situația de a învăța.
Predarea se definește ca ansamblu de acțiuni și operații sistematice
realizate de profesor cu scopul de a organiza și asigura
desfășurarea optimă a activității de învățare. Va presupune
planificare, proiectare, control, decizie, coordonare, decizie,
stimulare, cercetare, etc.
Calitatea predării va fi pusă în corelație cu calitatea învățării, ce
va permite emiterea unor judecăți de valoare asupra practicii
predării. Accentul cade acum de pe predare pe învățare, învățarea
fiind cea care dictează condițiile predării, activitatea profesorului
adaptându-se celei a elevilor.
Evaluarea , definită ca activitate complexă de apreciere a modului
comun de lucru a profesorului și elevilor, își propune să
determine valoarea rezultatelor și progreselor învățării și să scotă
în evidentă aspectele critice ale proceselor de predare și învățare.
Evaluarea nu este numai un instrument de transformare a
predării și învățării, în scopul realizării obiectivelor didactice ci
și un moment al autoevaluării și formării conștiinței de sine,
factor de reglare și măsurare a activității profesorului.
Cele 3 procese, predarea-învățarea și evaluarea întrețin
funcționalitatea și integralitatea procesului de învățământ, îi
definesc esențialitatea, acționează în concordantă și sunt
indispensabile pentru esența procesului de învățământ. În afara
acestei integrări, existența procesului ar înceta.

17
 Condiții și factori de creștere a eficienței
procesului de învățământ

Componentele procesului de învățământ se articulează după legile

unității, ca un ansamblu organizat și coerent, coordonat cu un tot
unitar. Întregul primează asupra pârților, conferindu-le o
semnificație deosebită. Factorul uman este cel care îndeplinește
cele mai diferite roluri și funcții în declanșarea celor trei procese
și mecanisme de predare-învățare-evaluare, impunând utilizarea
unor strategii ce leagă resursele de rezultate și procesul de
rezultate. Este important ca rezultatele să fie privite nu ca pe o
consecință a unei singure competențe ci datorate acțiunii coerente
și convergente ale întregului ansamblu de componente caracterizat
prin unicitate și specificitate.
Gradul de organizare al activității reprezintă o variabilă care
influențează calitatea și cantitatea rezultatelor procesului de
învățământ ca și nivelul proiectării.
Calitatea vieții școlare poate fi asigurată doar atunci când fiecare
își cunoaște atribuțiile, baremurile și nivelurile calitative admise
în propria activitate, lucruri prevăzute în acte normative ca
Legea educației, regulamentul de ordine interioară, regulamentul
de organizare și funcționare.
Personalitatea profesorului . Profesorul nu va fi niciodată un
simplu transmițător de mesaje , ci un formator care nu se
limitează la școală, ci formează oriunde și oricând.
Transformările care au loc la nivel social, economic,
informațional, îl pun pe profesor în diferite ipostaze:
- Expert al actului de predare-învățare;

18
 - Lider al grupului de elevi, confident și prieten;
- Consilier în îndrumarea elevilor;
- Manager al activității
Este greu de dat o definiție completă și corectă a profesorului ideal
(în cazul în care ar exista), dar se poate afirma că un astfel de
profesor ar rezolva eficient, rapid și de calitate, orice problemă,
implicându-se atât afectiv cât și cognitiv.
Stilurile educaționale sunt o modalitate de manifestare a
creativității profesorului, care alege, adaptează și exersează
diferite strategii pentru a facilita învățarea și a evita blocajele de
comunicare, pentru a crea un climat optim activității școlare.
Existenta stilurilor educaționale dă culoare actului educațional,
îl diferențiază și îl diversifică, iar utilizarea lor preferențială
poate fi semnalul unor schimbări în practica școlară.
Stilurile didactice facilitează înțelegerea noilor orientări, cu
privire la dezvoltarea calitativă a învățământului, depășirea unor
stereotipuri, contribuie la modelarea stilurilor de muncă
intelectuală la elevi.

ÎNVĂȚ AREA UMANĂ

În sensul mai larg al termenului, învățarea presupune
asimilarea de conținuturi și transformarea lor în abilități,
deprinderi, priceperi, competente și dincolo de spațiul școlar. Ne
referim aici la învățarea continuă, pe tot parcursul vieții, la
învățarea în sens larg.
La întrebarea ”ce învățăm?”, răspunsul ar fi că absolut totul este
învățat, pentru că la naștere ființa umană este una dintre cele

19
mai slab dotate instinctiv, astfel încât este nevoită să învețe
absolut tot, pentru a supraviețui, pentru a se adapta, pentru a se
integra și pentru a-și auto actualiza potențialul de care dispune.
Conținutul învățării este atât de cuprinzător, încât aproape nu
există nimic pe lumea asta care să nu poată deveni un conținut al
învățării.
În psihologie, învățarea este înțeleasă din 3 perspective: ca proces,
ca activitate și ca produs.
Învățarea ca proces este o succesiune ordonată de stări prin care
trece un conținut, felul în care noi, ca indivizi, asimilăm aceste
conținuturi. De multe ori este un proces psihoindividual, dar și
un proces psiho-social, deoarece învățăm împreună cu alții, prin
cooperare, cu ajutorul altora.
Învățarea ca activitate se referă la efortul pe care îl depunem
pentru a asimila noi conținuturi, efort care depinde de interesul
și motivația noastră. Și activitatea de învățare se desfășoară
individual, dar cel mai adesea se desfășoară în relații cu altcineva
(profesori, părinți), care într-un fel sau altul, implicit sau
explicit, exercită influente asupra noastră. Cu alte cuvinte,
putem concluziona, că învățarea ca activitate este întâi un proces
psiho-social și apoi psiho-individual. Deoarece accentul cade pe
relaționare, pe sprijinul celorlalți.
Învățarea ca produs. Și procesul și activitatea de învățare se
finalizează printr-un produs. Produsul învățării este dobândirea
de cunoștințe, abilități, deprinderi, competente. Dar, asimilăm și
valori, atitudini, comportamente, mentalități. Învățăm toate
acestea datorită experienței pe care o parcurgem de-a lungul
proceselor de formare la care suntem supuși.
Procesul și activitatea de învățare sunt strâns legate între ele.
Atunci când asimilăm conținuturi, se produce o reorganizare a
mintii. Dovada că am învățat ceva, se demonstrează prin punerea

20
în practică. Orice învățare are două componente principale:
schimbare sau restructurare cognitivă și manifestarea
comportamentală (performanta).
Factorii care influențează învățarea sunt:
- Factori cognitivi: percepția, memoria, atenția, gândirea
- Factori non cognitivi: voința, motivația, atitudinea pro și contra
învățare, valoarea dată învățării.
Toți acești factori se sintetizează în personalitate. Expresia
manifestării personalității, este ceea ce numim stil de învățare.
Stilurile de învățare sunt diferite de la persoană la persoană:
auditiv, vizual și kinestezic. Acest stil se dovedește bun și
rezonabil, dacă se concretizează într-o învățare eficientă și
durabilă. Eficient înseamnă să înveți mult într-un timp relativ
scurt, iar durabil înseamnă că cunoștințele se organizează în
structuri, astfel încât oricând putem accesa o informație pentru
rezolvarea unei situații.
Caracteristicile învățării
- În sensul foarte strict și precis al termenului, învățarea se referă
doar la ființa umană;
- Învățarea este înțeleasă ca proces, ca activitate și ca produs;
- A învăța ceva înseamnă a achiziționa conținuturi, concepte;
- A învăța înseamnă a produce anumite schimbări
comportamentale sau dobândire de comportamente noi;
- Învățarea are efecte inovative într-o lume în continuă
schimbare și evoluție;
- Învățarea reprezintă factorul esențial și fundamental al
dezvoltării psihice și a personalității.
Conceptul de învățare are două sensuri majore: unul larg și unul
restrâns.
Învățarea în sens larg se referă la asimilarea de către oameni a
experienței sociale, a valorilor morale, în această ipostază

21
învățarea se apropie și uneori se confundă cu socializarea,
educația reprezentând felul de a fi al omului, se realizează
permanent, în contexte diferite: formal, non formal și informal.,
Educația formală se realizează în cadrul procesului instructiv
educativ, în spații instituționalizate, educaționale și cu personal
didactic autorizat.
Educația non formală cuprinde totalizatei activităților educative
realizate în afara programului instituționalizat. Sunt activități
care au un caracter facultativ și se mai numesc activități
extrașcolare sau extracurriculare.
Avantajele educației non formale
- Flexibilitatea programului educativ
- Vine în întâmpinarea nevoilor, intereselor și pasiunilor
elevilor
- Implicare profundă a elevilor în organizarea și desfășurarea lor
- Caracterul facultativ.
Dezavantaje: existenta unui timp limitat de realizare a acestor
activități non formale.
Educația informală cuprinde totalitatea ideilor, deprinderilor,
obișnuințelor pe care elevii le dobândesc în mod spontan, în afara
mediului educațional, instituționalizat.
Avantaj: oferă posibilitatea punerii în practică a celor învățate.
Dezavantaj: influentele educației informale sunt greu de controlat.
Învățarea în sens restrâns se identifică cu învățarea de tip școlar,
realizată în cadrul procesului instructiv-educativ și, are
următoarele caracteristici:
- se realizează într-un cadru instituționalizat, se bazează pe
principii, norme și structuri de organizare și desfășurare;
- este un proces dirijat din exterior, care tinde să devină auto
dirijat și autocontrolat;
- presupune implicarea conștientă a elevilor, mobilizare voluntară

22
 și efort;
- are un caracter formativ-informativ.

Condițiile interne și externe ale învățării

școlare eficiente

Învățarea este procesul dobândirii experiențelor individuale de

comportare, deci nu numai formare de priceperi, deprinderi și
însușire de cunoștințe, ci cuprinde și formare motivației,
atitudinilor și voinței.
O învățare eficientă este influențată de o serie de condiții interne
(care țin de cel ce învață) și externe (care țin de situația în care are
loc procesul învățării). Interacțiunea acestor condiții configurează o
situație de învățare (Gagne, 1975).
Condițiile interne ale învățării.
Capacitățile și disponibilitățile pe care un individ le posedă și le
poate pune în funcțiune atunci când învață, constituie condițiile
interne ale învățării școlare, ce asigură pregătirea individului
pentru a învăța.
Capacitatea de învățare reprezintă abilitățile și deprinderile
necesare învățării, fiind în strânsă corelație cu potențialul
intelectual al elevului. Un loc important printre condițiile interne
ale învățării, îl ocupă motivația.
Motivația învățării include totalitatea mobilurilor interne
(trebuințe, motive, interese, idealuri, aspirații), care susțin și
direcționează activitatea și comportamentul oamenilor.
Motivele ce stau la baza învățării sunt influențate de trei categorii
de factori:
- stările de necesitate ale subiectului (nevoi și trebuințe);
- trăirile afective și atitudinale (aspirații, idealuri);

23
- situațiile reale și imaginare care angajează învățarea.
Motivația poate fi intrinsecă sau extrinsecă.
Elevii cu scopuri focalizate pe sarcina de învățare sunt motivați
intrinsec, iar elevii cu scopuri focalizate pe obținerea performanței
sunt motivați extrinsec.
Strategii de motivare a elevilor să învețe. Pentru motivarea
elevilor să învețe, sunt importante două obiective majore:
1. Prevenirea demotivării elevilor prin urmarea câtorva strategii:
- atractivitatea activităților de învățare;
- tratarea elevilor cu demnitate și respect;
- asigurarea unei evaluări cât mai obiective.
2. Dezvoltarea motivației intrinseci, ce cuprinde strategiile:
- captarea atenției și stârnirea interesului;
- stabilirea obiectivelor învățării;
- introducerea conflictului cognitiv;
- raportarea învățării la nevoile și interesele elevilor;
- implicarea elevilor în situații de învățare variate;
- asigurarea feed-back-ului și o evaluare cât mai obiectivă;
- consolidarea stimei de sine a elevilor.
Percepțiile – au un rol important în învățare, întrucât oferă
materialul necesar reprezentărilor, memoriei și gândirii;
diferențiază un obiect de altul prin reflectarea structurii și
semnificației.
Memoria – ca proces psihic de întipărire și stocare a informației,
de reactualizare prin recunoaștere sau reproducere a acesteia într-
o formă selectivă, constituie baza activității de învățare.
Condițiile unei memorări eficiente:
- cunoașterea de către elevi a scopului memorării (motivația)
- înțelegerea cunoștințelor;
- repetarea perseverentă a materialului pentru fixarea temeinică;
- cunoașterea rezultatelor și autoreglarea.

24
Învățarea școlară se desfășoară pe baza unor condiții interne, în
cadrul cărora acționează o multitudine de factori, biologici și
psihologici, determinându-i eficiența sau ineficiența.
Factorii biologici cu influențe mai importante asupra procesului
învățării sunt: vârsta, dezvoltarea mecanismelor neurodinamice
ale învățării, funcțiile analitico-sintetice ale creierului, irigarea
cu sânge a scoarței cerebrale, starea sănătății organismului, somnul.
Factorii psihologici care influențează învățarea sunt: stadiul
dezvoltării structurilor cognitive, afective, psihomotorii, nivelul
de inteligentă, aptitudinile școlare, aptitudinile sociale, etc .
Condițiile externe ale învățării reprezintă situațiile în care se
realizează procesul învățării și care influențează eficiența și
durabilitatea acestuia. Includ organizarea și desfășurarea în timp a
conținuturilor, relaționarea profesor-elev, conducerea și dirijarea
procesului de învățare.
Dintre condițiile externe, menționăm:
- toți factorii din ambianța școlară;
- profesorul cu ținuta, atitudinea, tactul pedagogic și metode
active;
- grupul școlar;
- ambianța: clădirea școlii, clasa, liniștea, igiena;
- regimul de viață al școlarului.
În fapt, învățarea de tip școlar, este potențată de calitatea
managementului instruirii.

25
 Orientări principale în teoriile contemporane

În înțelesul cel mai larg al cuvântului, învățarea este procesul

dobândirii experiențelor individuale de comportare, deci nu
numai formare de priceperi, deprinderi și însușire de cunoștințe,
ci cuprinde și formarea motivației, atitudinilor și voinței.
Teoria este un corp de cunoștințe, care explică, interpretează și face
previziuni cu privire la un fenomen, în cazul nostru, învățarea.
De-a lungul timpului au fost elaborate o serie de teorii ale
învățământului.
Teoria psihogenezei operațiilor intelectuale elaborată de Piaget,
pleacă de la premisa, că pentru a supraviețui, un individ trebuie
să se adapteze la cerințele mediului. La naștere, copilul este
înzestrat cu anumite scheme de natură reflexă, pe măsura
înaintării în vârstă, el achiziționează noi scheme mentale pentru a
se adapta la solicitările mediului.
Dezvoltarea intelectuală la Piaget are caracter stadial, acesta
identificând 4 stadii ale dezvoltării intelectului, nivelul lor
determină natura și calitatea învățării, trasează anumite limite în
ceea ce privește interacțiunea subiectului cu mediul care afectează
ritmul învățării.
Cele 4 stadii ale dezvoltării intelectului, sunt:
- stadiul gândirii senzorio-motorii (de la 0 la 2 ani)
- stadiul gândirii preoperatorii (de la 2 la 7 ani)
- stadiul operațiilor concrete (de la 7 la 11/12 ani)
- stadiul operațiilor formale (peste 11/12 ani).

26
Ideile lui Piaget au stat la baza constituirii didacticii psihologice,
menite să arate modul în care elevii învață mai eficient, mai rapid
și mai durabil o anumită materie sau conținut.
Teoria lui Piaget s-a impus ca una dintre cele mai semnificative
concepții privind dezvoltarea cognitivă și relația ei cu învățarea.
Teoria învățării cumulativ – ierarhice a lui Gagne.
Producerea învățării este dovedită de modificarea
comportamentului individului, modificare dedusă din diferența
dintre performantele lui, înainte și după parcurgerea unei situații
de învățare. Învățarea depinde de capacitățile pe care le posedă
individul, independente de cel ce învață. Gagne afirmă că există
atâtea tipuri de învățare, câte condiții ale învățării se pot distinge,
el identificând 8 seturi de condiții din care rezultă 8 tipuri de
învățare.
- Învățarea de semnale (de tip Pavlov)
- Învățarea stimul-răspuns;
- Înlănțuirea de mișcări;
- Asociațiile verbale;
- Învățarea prin discriminare;
- Învățarea regulilor;
- Învățarea conceptelor;
- Învățarea de tip rezolvare de probleme (cel mai dificil).
Meritul lui Gagne este de a atrage atenția asupra faptului că nu
putem aborda o anumită temă, fără ca elevii să aibă formate
asociațiile, discriminările, conceptele pe care ea le presupune.
Tocmai de asta, profesorul trebuie să gândească analitic atât
proiectul de lecție și, mai ales, obiectivele propuse.
Se poate constata că fiecare teorie a învățării privilegiază o latură,
un aspect sau o dimensiune a învățării, propunând un anumit
mod de abordare a acesteia.

27
 Conceptul de predare. Relația dintre
predare-învățare și evaluare

Predarea a fost definită ca modalitate de transmitere a

cunoștințelor, în formă prelucrată pedagogic și realizată de
profesor. Pentru comunicarea cunoștințelor, profesorul utilizează
metode, materiale și mijloace, adică strategii didactice pentru
producerea învățării și schimbarea comportamentului elevilor. Dar
predarea nu se reduce doar la activitatea de transmitere a
cunoștințelor, ci este un complex de acțiuni și funcții, deoarece
pentru a realiza predarea, profesorul selectează și prelucrează
pedagogic continuturile, strategiile și materialele, în baza unor
obiective prin care se urmărește realizarea unor noi moduri de a
simți, de a gândi, acțiuni și comportamente noi, inexistente
înaintea actului de predare. Astfel, predarea este o activitate
realizată de profesor, dar nu singur, ci în cooperare cu elevii,
pentru realizarea instruirii, o activitate, un proces dirijat în
sensul realizării unor obiective educaționale.
Dimensiunile predării se structurează sistemic și au proprietăți
sistemice:
- predarea este activitatea de transmitere de cunoștințe și tehnici
de acțiune, sistematic, specific unei discipline;
- predarea este o ofertă de experiențe cognitive și afective, dirijate
valoric;
- predarea exprimă o formă de dirijare, nu un dirijism psihic
pentru atingerea obiectivelor de studiat;

28
- predarea reprezintă un management al învățării, datorat
intervenționismului ei pedagogic, pentru a modifica
comportamentul elevilor.
Astfel, a preda înseamnă:
- a prevedea schimbările dorite;
- a le orienta prin obiective;
- a dirija producerea schimbărilor;
- a stimula angajarea elevilor în învățare;
- a evalua eficienta măsurilor întreprinse.

Relatia dintre predare-învătare și evaluare

Predarea, învățarea și evaluarea se prezintă ca elemente

operaționale ale procesului de învățământ, acționând
interdependent și asigurând derularea lui ca unitate organică. Se
știe că rezultatele predării sunt condiționate de activitatea de
învățare, de calitatea și de influenta factorilor stimulatori sau
perturbatori ce intervin.
Învățarea , ca activitate a elevului, reflectă caracterul psihic al
procesului de învățământ.
Ca formă particulară a învățării umane, învățarea este definită în
triplă ipostază: ca proces, ca proces, ca produs și în funcție de
factorii interni sau externi .
Ca proces, învățarea este constituită dintr-o succesiune de operații,
acțiuni, stări și evenimente interne care se finalizează în
transformări ce intervin în operațiile mentale, în comportamentul
elevilor și în structurile informaționale.
Ca produs, învățarea se constituie într-un ansamblu de rezultate
exprimate în termeni de noi noțiuni, idei, priceperi și deprinderi.
Învățarea școlară se desfășoară pe baza unor condiții interne, în
cadrul cărora acționează o multitudine de factori, biologici și

29
psihologici, determinându-i eficiența sau ineficiența.
Factorii biologici cu influențe mai importante asupra procesului
învățării sunt: vârsta, dezvoltarea mecanismelor neurodinamice
ale învățării, funcțiile analitico-sintetice ale creierului, irigarea
cu sânge a scoarței cerebrale, starea sănătății organismului, somnul,
etc.
Factorii psihologici care influențează învățarea sunt: stadiul
dezvoltării structurilor cognitive, afective, psihomotorii, nivelul
de inteligentă, aptitudinile școlare, aptitudinile sociale, etc. Acești
factori, trebuie luați în considerare cu mult timp înainte de
introducerea celui care învață în situația de a învăța.
Predarea se definește ca ansamblu de acțiuni și operații sistematice
realizate de profesor cu scopul de a organiza și asigura desfășurarea
optimă a activității de învățare. Va presupune planificare,
proiectare, control, decizie, coordonare, decizie, stimulare,
cercetare, etc.
Calitatea predării va fi pusă în corelație cu calitatea învățării, ce
va permite emiterea unor judecăți de valoare asupra practicii
predării. Accentul cade acum de pe predare pe învățare, învățarea
fiind cea care dictează condițiile predării, activitatea profesorului
adaptându-se celei a elevilor.
Evaluarea , definită ca activitate complexă de apreciere a modului
comun de lucru a profesorului și elevilor, își propune să determine
valoarea rezultatelor și progreselor învățării și să scotă în evidentă
aspectele critice ale proceselor de predare și învățare.
Evaluarea nu este numai un instrument de transformare a predării
și învățării, în scopul realizării obiectivelor didactice ci și un
moment al autoevaluării și formării conștiinței de sine, factor de
reglare și măsurare a activității profesorului.
Cele 3 procese, predarea-învățarea și evaluarea întrețin
funcționalitatea și integralitatea procesului de învățământ, îi

30
definesc esențialitatea, acționează în concordantă și sunt
indispensabile pentru esența procesului de învățământ. În afara
acestei integrări, existența procesului ar înceta.

Predarea ca activitate de organizare a situațiilor de învățare

Literatura de specialitate consacră sintagmei situație de învățare

diverse paradigme explicative: funcțională, socio-pedagogică,
operațională, managerială, fiecare cu o anumită valoare
metodologică.
Urmărind producerea învățării, predarea acționează în sensul
schimbării ”a ceea ce există în ceea ce trebuie să existe”, utilizând
o nouă experiență de învățare. Astfel, activitatea de predare trebuie
să conțină două atribute definitorii: să organizeze și să conducă
schimbările produse în comportamentul elevilor.
Să organizeze:
- selecția conținuturilor care vor determina schimbarea;
- condițiile care vor determina schimbările așteptate;
- controlul și evaluarea naturii și calității schimbărilor realizate.
Să conducă prin:
- a prevedea, planifica și proiecta schimbările dorite;
- anticiparea/identificarea finalităților propuse;
- utilizarea unor strategii specifice situației de învățare.
Una din caracteristicile predării, se referă la metodologia ei și
anume: predarea trebuie să fie metodică, științifică, elaborată
psihopedagogic. Dar aceleași metode nu sunt valabile pentru întreg
procesul de învățământ, existând diferențe metodologice între
predare, învățare și evaluare.
Fiind o sarcină a profesorului, elaborarea metodologică a predării
conține aspecte ce țin de transformarea ei în instruire:

31
- adecvarea predării la conținutul de predat;
- realizarea căii de acces profesor-elev;
- adecvarea conținutului la specificul individual, grupal.
Predarea trebuie să respecte particularitățile individuale, dar nu
să le conserve, solicitând efortul elevilor la nivelul unor cote
superioare de exigență.
Prin determinațiile sale de proiectare, prevedere, orientare,
dirijare, control și evaluare, predarea reprezintă o activitate de
organizare și conducere a situațiilor de învățare.

Strategii și stiluri de predare

Definită inițial ca un ansamblu de forme de organizare, metode,

mijloace didactice și principiile utilizării lor, prin intermediul
cărora se vehiculează conținuturi în vederea atingerii unor
obiective educaționale prestabilite, strategia didactică poate fi
echivalentă cu o suită de situații de învățare. Calitatea și eficienta
ei va depinde de obiectivele educaționale stabilite, de consistenta și
caracterul științific al conținuturilor. Rolul integrator al
strategiilor didactice, ca moduri deliberate de programare a unui
set de acțiuni sau operații de predare-învățare, orientate spre
atingerea în condiții de maximă eficientă și eficacitate a
obiectivelor prestabilite, este evident, cu atât mai mult cu cât
absenta lor este aproape imposibilă.
Orice strategie didactică de predare pentru a fi eficientă, trebuie să
coordoneze activitatea elevilor pentru a asimila informațiile și a
realiza o învățare de tip creativ, adaptând conținutul de predat la
particularitățile psihologice ale învățării. Predarea are influentă
asupra elevilor, numai dacă este condiționată pedagogic și

32
psihologic de personalitatea profesorului. Libertatea profesorului în
contextul alegerii strategiilor, deschide perspectiva de afirmare a
unor diferite stiluri de predare.
R. Likert identifică 4 stiluri de conducere, adaptabile și
grupului de elevi:
- autoritar – exploatator – profesorul deține puterea și controlul;
- autoritar binevoitor – centrat pe sarcini dar și pe oameni;
- consultativ- centrat pe oameni cu atitudini favorabile și un
grad mare de asumare a răspunderii;
- participativ- centrat pe oameni și pe comunicarea intra grupală.
Stilul personal al profesorului mai poate fi definit și în funcție de
centrarea activității pe rolul profesorului sau pe solicitările
grupului.
Cercetările disting stilurile de predare în funcție de stilurile de
conducere și influența asupra elevilor:
1. Stilul democratic – implică elevii în procesul de învățare,
încurajează potențialul creativ al acestora, oferă elevilor
posibilitatea deciderii cu privire la organizarea contextului
învățării și posibilități de asociere pentru rezolvarea sarcinilor.
2. Stilul autoritar – dirijează în detaliu toate activitățile de
realizare a sarcinilor de învățare, structurează cu atenție timpul
de lucru, nu încurajează feed-back-ul.
3. Stilul permisiv – are o atitudine pasivă, indiferentă în procesul
de învățare, acceptă deciziile elevilor, nu favorizează obținerea
de performanțe în învățare.
4. Stilul directiv – are o atitudine autoritară, impune succesiunea
autorității, punând accent puternic pe programare.
Stilul de predare este influențat pe verticală de stilul de
conducere și pe orizontală de stilurile profesorilor.

33
 Evaluarea comportamentului didactic al învățătorului

Cadrul didactic este pârghia în formarea personalității elevilor,

prin tot ceea ce întreprinde. Acesta trebuie să fie un model
modern, atât în școală cât și în societate. Profesorul eficient,
trebuie să dea dovadă de următoarele competențe specifice:
1. Competențe de comunicare și relaționare
- Manifestarea comportamentului empatic și a ”orientării
helping”
- Facilitarea comunicării învățător-elevi-părinți -alte cadre
didactice;
- Utilizarea expresivă și creativă a limbajului oral;
- Accesarea diverselor surse de informare în scopul
documentării;
- Derularea unor proiecte de parteneriat școală – familie –
comunitate.
2. Competențe metodologice
- Proiectarea conținuturilor instructiv educative în acord
cu prevederile programei;
- Utilizarea optimă a factorilor spațio-temporali, în vederea
eficientizării procesului instructiv-educativ;
- Proiectarea și utilizarea de strategii didactice eficiente în
procesul de predare-învățare-evaluare;
- Manifestarea unei conduite metodologice flexibile și
inovative în plan profesional.
3. Competențe de evaluare și autoevaluare a activ.didactice

34
 - Utilizarea conceptelor cu care operează evaluarea și a
teoriilor moderne în domeniu;
- Utilizarea strategiilor adecvate de evaluare/autoevaluare
individuală/ de grup precum și a strategiilor de inter
evaluare.
4. Competente de management al carierei
- Utilizarea metodelor și tehnicilor de autocontrol
psihocomportamental;
- Deschiderea fată de provocările care apar în situațiile de
examen, concurs, competiție;
- Modelarea atitudinilor pozitive necesare elevilor aflați în
contexte evaluative.

Calități ale cadrului didactic

1. Umanismul, corectitudinea, răbdarea, optimismul, stăpânirea
de sine, modestia
2. Aptitudini pedagogice:
- Aptitudini ce asigură calitatea gândirii;
- Aptitudini ce asigură calitatea limbajului;
- Aptitudini care garantează calitatea atenției;
- Aptitudini care determină calitatea memoriei;
- Aptitudinea empatică;
- Spiritul de observație.
Este greu de dat o definiție completă și corectă a profesorului ideal
(în cazul în care ar exista), dar se poate afirma că un astfel de
profesor ar rezolva eficient, rapid și de calitate, orice problemă,
implicându-se atât afectiv cât și cognitiv.

35
 CURRICULUM

Conținuturile învățământului preuniversitar sunt asigurate prin

Curriculum Național.
Curriculum național – ansamblu coerent al planurilor cadru de
învățământ, al programelor școlare și al manualelor școlare din
învățământul preuniversitar.
Curriculum național este alcătuit din 2 segmente:
- Curriculum nucleu (70%)
- Curriculum la decizia școlii (30%).
Curriculum nucleu – reprezintă trunchiul comun, adică numărul
minim de ore de la fiecare disciplină obligatorie prevăzută în
planul cadru de învățământ.
Curriculum la decizia școlii (CDȘ)– ansamblul experiențelor de
învățare pe care fiecare școală le propune elevilor săi, din oferta
curriculară proprie.
CDȘ are următoarele categorii:
- Curriculum extins – are la bază întreaga programă școlară,
atât elementele de conținut obligatorii cât și cele
facultative. Urmărește extinderea obiectivelor
Curriculumului nucleu prin noi obiective și unități de
conținut.
- Curriculum aprofundat – urmărește aprofundarea
Curriculumului nucleu prin noi obiective. Se aplică în

36
 cazuri de recuperare pentru elevii cu ritm lent și moderat
de învățare (aprofundează exclusiv curriculum nucleu)
- Curriculum elaborat în școală, Op ționalul – constă într-o
nouă disciplină școlară. Elaborarea în școală a unei
programe cu competente și conținuturi noi, diferite de cele
existente în trunchi comun.
CDȘ se poate realiza prin mai multe tipuri de opționale:
- Opționale la nivelul unei discipline;
- Opționale la nivelul unei arii curriculare;
- Opționale la nivelul mai multor arii curriculare.
În funcție de forma educației cu care se corelează, curriculum poate
fi clasificat în:
- Curriculum formal – cuprinde toate documentele oficiale
care stau la baza proiectării instructiv-educative.
- Curriculum nonformal – ansamblul obiectivelor și
conținuturilor instructiv educative nonformale, organizate
într-un cadru instituționalizat extrașcolar.
- Curriculum informal – ansamblul experiențelor de
învățare care apar ca urmare a interacțiunii dintre cel ce
învață cu mijloacele de comunicare în masă.
Aria curriculară reprezintă o grupare de discipline care au în
comun diferite obiective și metodologii.
Ariile curriculare sunt:
1. Limbă și comunicare (limba română și limbile străine);
2. Matematică și științele naturii (matematica, fizica, chimia și
biologia);
3. Om și societate (geografia, istoria, religia, disciplinele socio-
umane)
4. Arte (educația plastică și educația muzicală)
5. Educație fizică și sport (educația fizică)
6. Educația tehnologică ( ed. tehnologică și de specialitate,

37
 informatica)
7. Consiliere și orientare.
Ciclurile curriculare – periodizări ale școlarității care au în
comun competențe specifice. Grupează mai mulți ani de studiu cu
scopul focalizării obiectivului major pentru fiecare etapă școlară.
Ciclurile curriculare sunt:
- Ciclul curricular al achizițiilor fundamentale (până în
clasa a-II-a)
- Ciclul curricular de dezvoltare (clasa a-III-a – a-VI-a)
- Ciclul curricular de observare și orientare (cl. VII-IX)
- Ciclul curricular de aprofundare
- Ciclul curricular de specializare.

Componentele curriculumului nucleu:

- Plan cadru
- Programe școlare
- Manuale școlare.
A. Planul cadrul de învățământ este un document oficial elaborat
de specialiști din Ministerul Educației și cuprinde:
- Ariile curriculare;
- Disciplinele de învățământ;
- Numărul minim/nr. maxim/ disciplină/clasă/an
- Nr. minim/nr. maxim/arie curriculară/clasă/an
- Nr. minim/nr. maxim/săptămână/clasă/an
- Ordinea studierii disciplinelor
- Structura anului școlar
B. Programa școlară este componentă a Curriculumului nucleu.
Reprezintă documentul școlar, de tip reglator, instrument de
lucru al profesorilor, care stabilește pentru fiecare disciplină,
oferta educațională care urmează să fie realizată în bugetul de
timp alocat pentru un parcurs școlar determinat.

38
 Componentele programei școlare sunt:
1. Nota de prezentare – descrie filozofia disciplinei, finalitățile
acesteia, parcursul obiectului de studiu, argumenează
structura didactică adoptată.
2. Valori și atitudini – orientează dimensiunile axiologică și
afectiv atitudinală specifice formării personalitătii din
perspectiva fiecărei discipline. Au o importantă egală cu cea a
competentelor în reglarea procesului educativ, dar se supun
altor criterii de organizare didactică și evaluare.
3. Competențele generale regăsite în programă se definesc pentru
fiecare disciplină de studiu și se formează pe durata unui
ciclu de învățământ. Acestea au un grad ridicat de
complexitate și generalitate.
4. Competentele specifice derivă din competențele generale, fiind
etape în formarea acestora și se formează pe parcursul unui
an școlar.
5. Conținuturile învățării sunt mijloacele prin care se
urmărește atingerea competențelor generale și specifice.
6. Sugestii metodologice – recomandări generale privind
metodologia de aplicare a programei.
7. Exemple de activități – sugerează demersuri pe care le poate
întreprinde profesorul pentru realizarea competențelor
specifice..
Indiferent de disciplina predată, programa școlară are ca punct de
plecare competențele cheie, care determină competențele generale ale
fiecărei discipline, iar acestea subordonează competențele specifice și
conținuturile.
Competențele cheie sunt:
- Comunicare în limba maternă;
- Comunicare în limbi străine;
- Competențe matematice și competențe de bază în științe și

39
 tehnologie;
- Competențe digitale
- A învăța să înveți
- Competente sociale și civice
- Spirit de inițiativă și antreprenoriat
- Sensibilizare și exprimare culturală.
C) Manualul școlar – un document oficial de politică a educației,
care asigură concretizarea programei școlare într-o formă care
vizează prezentarea cunoștințelor și capacităților la nivel sistemic
prin diferite unități didactice operaționalizate.
Funcțiile pedagogice ale manualului
 Funcția de informare – evidențiază sistemul de cunoștințe și
capacități fundamentale în domeniul de studiu respectiv
 Funcția de formare – vizează stimularea activității
independente
 Funcția de antrenare
 Funcția de autoinstruire

Orientări și practici noi în organizarea curriculumul-ui

Interdisciplinaritatea presupune o intersecție a diferitelor arii

disciplinare prin ignorarea limitelor stricte ale disciplinelor, se
caută teme comune pentru diferite obiecte de studiu cu un ordin
de învățare mai înalt. Prin interdisciplinaritate se realizează
acțiunea deschisă dintre competențe sau conținuturi
interdependente din două sau mai multe discipline, ce implică
fuziunea disciplinelor.
Consider că abordarea interdisciplinară a conținuturilor este o
necesitate dată de nevoia firească a copilului de a explora mediul
înconjurător, fizic și social, de a-l cunoaște și de a-l stăpâni.

40
Cred că a preda interdisciplinar înseamnă a îmbunătăți elementele
învățate anterior, a completa progresiv teme încât să nu devină o
repetare monotonă a sarcinilor propuse. În aceste condiții,
activitățile sunt mai atractive, mai eficiente, copilul fiind un
subiect al cunoașterii și acțiunii și nu un simplu receptor.
În concluzie, interdisciplinaritatea este fuziunea dintre discipline,
ruperea granițelor dintre ele, interacțiunea și cooperarea dintre
discipline cu privire la o problematică a cărei complexitate nu
poate fi surprinsă decât printr-o combinare a mai multor puncte
de vedere

Predarea integrală a cunoștințelor:

- este o manieră de organizare a învățământului asemănătoare cu
interdisciplinaritatea, dar se deosebește de aceasta prin faptul că se
ia ca referință o idee sau un principiu integrator care transcende
granițele dintre disciplinele științifice si grupează cunoașterea in
funcție de noua perspectivă;
- este o noțiune dinamica ce suferă permanente modificări; în
principal, ea evidențiază unitatea funciară (originară) a gândirii
științifice si trebuie să evite accentuarea neadecvată a distinctelor
dintre diversele discipline științifice;
- se fundamentează pe două sisteme de referință: unitatea științei si
procesul de învățare la copil.

Modalități de organizare:

- integrarea conținuturilor ce aparțin diferitelor subdiviziuni ale

unei discipline științifice majore;
- integrarea a două sau mai multor domenii în proporții mai mult
sau mai puțin egale;

41
- integrarea a două sau mai multor discipline cu preponderența
uneia dintre ele;
- una sau alta dintre cele trei modalități amintite, corelată cu
integrarea unei discipline neștiințifice.

Modularitatea:
- este rod al necesitații de a arunca punți între filierele școlare,
între educația formală, nonformală si informală, oferind adulților
o a doua șansă de instruire;
- presupune o organizare suplă a conținuturilor învățământului
care să asigure continuitate educativă, care să rezerve posibilități
de intrare, de ieșire, de reorientare, de schimbare de perspectivă, de
adecvare la diferite medii. Un modul pedagogic este un mijloc de
învățământ care trebuie să răspundă la patru criterii
fundamentale:

* să definească un ansamblu de situații de învățare;

* să vizeze obiective bine definite;
* să propună probe de verificare a celui care învață pentru a realiza
feed-back-ul;
* să poată să se integreze în contexte variate ale învățării.

Curriculumul diferențiat si personalizat:

- trecerea de la o școală pentru toți la o scoală pentru fiecare;

- diferențierea experimentului de învățare se face de către profesori
în conținut, metode de predare-învățare, mediu psihologic;
- diferențierea se exprimă la nivelul elevului prin: extensiunea
cunoștințelor, profunzimea înțelegerii, ritmul si stilul de învățare
(creativ, reproductiv, investigat);
- la nivelul liceului; organizarea diferențiată a conținutului apare

42
chiar în plan de învățare în funcție de profilul liceului.

Concluzia: forma de organizare a proceselor de învățământ în

vederea predării diferențiate si personalizate este unul dintre
factorii determinanți pentru succesul strategiei de personalizare a
curriculumului.

Rolul formelor de organizare a activ. didactice

1. 3 forme de organizare a activității

2. Importanța utilizării formelor de organizare elevilor
3. Prezentarea succintă a rolului activizant al unei forme de
organizare
4. Exemplificați 2 tipuri de lecție

1. În organizarea procesului de învățământ se are în vedere

îmbinarea optimă, conform obiectivelor urmărite a 3 forme
principale de organizare a colectivului de elevi:
- Activitatea frontală cu întreaga clasă;
- Activitatea pe grupe
- Activitatea individuală
2. Forma de organizare a colectivului de elevi este deosebit de
importantă pentru succesul activității didactice. În sens restrâns
ea se referă la dezvoltarea competentei specifice date. În sens
larg, activitatea didactică înseamnă valorile și atitudinile pe
care profesorul reușește să de le dezvolte elevilor săi. Din acest
punct de vedere, forma de organizare a colectivului de elevi,
are dublu rol:
- Ajută la formarea competenței specifice
43
 - Ajută la formarea valorilor și atitudinilor, la formarea
personalității elevilor, prin cultivarea respectului față de
sine și față de ceilalți
Pentru a dezvolta dublul rol al formelor de organizare a
colectivelor de elevi, profesorul trebuie să le aleagă după o analiză
temeinică, iar această alegere se face în funcție de:
- Pilonii educației: a învăta să știi
a învăța să faci
a învăța să trăiești împreună cu ceilalți
- Valentele și atitudinile din programa școlară
3. Activitatea frontală. Formă de organizare a activității
predominantă în lecția tradițională, ponderea acesteia tinde să
se reducă în învățământul modern. Până nu de mult,
conținutul acestei forme de organizare era orientat cu
precădere pe transmiterea de cunoștințe, profesorul și
materialul demonstrat de acesta constituind principala sursă
de informație pentru elevi. Acum, în centrul acestei forme de
organizare, prinde din ce în ce mai mult contur, funcția
profesorului de organizator și conducător al activității de
învățare, pe care elevul o validează. Astfel, activitatea cu
întreaga clasă, are pe de o parte menirea de a pregăti
activitatea de grup sau individuală, delimitându-se problemele
ce urmează a fi discutate și clarificate, metodele ce trebuie
folosite și etapele ce trebuie parcurse. Pe de altă parte, cu
colectivul întregii clase, se dezbat rezultatele activității de
grup sau individuale, se trag concluzii și se apreciază calitatea
muncii depuse.
Activitatea frontală presupune relația profesorului cu întreg
colectivul clasei, se lucrează în același timp cu toți elevii,
angajați în aceeași activitate, această formă de organizare
asigură rolul de conducător al profesorului cu toate

44
 consecințele ce decurg de aici.
Avantajul constă în faptul că din punct de vedere intelectual,
se asigură o omogenizare a colectivului cu care se lucrează, deci
metodele și conținutul vor fi adaptate particularităților
elevilor din clasa respectivă.
Dezavantajele formei de organizare frontală:
- Dificultatea cunoașterii elevilor;
- Posibilitatea redusă de dezvoltate a capacităților
individuale și de motivație;
- Dificultăți de realizare a relațiilor de colaborare între elevi.
Activitatea pe grupe. Superioritatea soluționării problemelor în
condiții de grup fată de rezolvarea individuală a fost de mult
confirmată.
Activitatea pe grupe se folosește în vederea unor observații,
experiențe, lucrări practice. În funcție de condițiile materiale și de
timp, grupele pot executa concomitent aceleași lucrări sau lucrări
diferite, dar care conduc spre soluționarea aceleiași probleme, deci
rezultatelor pot fi corelate și sintetizate.
De regulă, grupele sunt permanente și se formează cel puțin pe
durata unui an școlar. În ceea ce privește componenta grupelor, se
pare că s-a optat în special pentru organizarea unor grupe formate
din elevi buni, slabi sau mediocri. Eficiența grupelor ar crește, dacă
profesorul în alcătuirea lor ar avea în vedere în mai mare măsură,
particularitățile individuale ale elevilor, interesele și înclinațiile
acestora.
Avantajele acestei forme de organizare:
- Activizează în mai mare măsură:
- Stimulează motivația învățării;
- Transformă elevul în subiect al educației;
- Permite valorificarea aptitudinilor și capacităților
individuale;

45
 - Crește stima de sine și încrederea în forțele proprii.
Dezavantajele acestei forme de organizare:
- Necesită timp îndelungat:
- Apare lenea socială.
Activitatea individuală.
Presupune ca în funcție de particularitățile psihoindividuale,
elevii să fie angajați în rezolvarea unor sarcini de învățare pe
măsura acestora, adecvate din acest punct de vedere.
Prezintă marele avantaj de a crea posibilitatea ameliorării și
dezvoltării nivelului de învățare individuală.
Aplicată în învățământul tradițional, aproape exclusiv în contextul
rezolvării temelor pentru acasă, această formă de organizare a
colectivului de elevi, tinde să-și ocupe locul meritat în procesul
lecției, pe măsură ce îmbogățirea bazei materiale de studiu permite
acest lucru. Activitatea individuală a elevului la lecție, vizează pe
lângă însușirea independentă a cunoștințelor și acomodarea
acestuia cu metode de investigație larg utilizate în acest domeniu:
observația, experimentul, comparația. Prin activitatea individuală
se verifică și progresul realizat de elevi.
Dezavantaje:
- Nu există cooperare și colaborare între elevi.
Cele 3 forme de organizare a activității didactice sunt
complementare și se pot desfășura concomitent în funcție de
obiective și conținutul didactic. În cadrul aceleiași ore pot fi
întâlnite 2 sau 3 forme de organizare a colectivului de elevi.
Deși activitatea frontală predomină în practica școlară, date fiind
dezavantajele pe care aceasta le prezintă, se impune alternarea ei cu
activitățile grupe și cele individuale.

46
 Învățarea prin cooperare

1. Specificul învățării prin cooperare

2. Importanța învățării prin cooperare
3. Rolul formativ al învățării prin cooperare
4. 2 tipuri de lecție unde se aplică

1. Învățarea prin colaborare reprezintă folosirea grupurilor mici

în scopuri instrucționale. Lucrând împreună, elevii își
facilitează atât propria învățare cât și învățarea celorlalți colegi,
depind în mod pozitiv unii de ceilalți și se concentrează pentru
maximizarea succesului pentru toți membrii grupului.
Învățarea prin cooperare are loc atunci când toți elevii lucrează
împreună, uneori în pereche, alteori în grupuri mici pentru a
rezolv aceeași problemă, pentru a explora o temă nouă, pentru a
crea idei noi sau chiar inovații autentice.
Specificul învățării prin cooperare:
- Interdependenta pozitivă;
- Promovează învățarea prin interacțiune directă;
- Conducere în grup;
- Răspundere individuală;

47
 - Caracterul eterogen al membrilor.
2. Învățarea prin cooperare este extrem de importantă din mai
multe motive:
- Dezvoltarea proceselor gândirii dar mai ales independenta
în gândire;
- Parcurgerea etapă cu etapă a demersului instrucțional, ceea
ce face din cei doi, profesor și elev, parteneri egali cu
drepturi și îndatoriri pe măsură;
- Organizarea și desfășurarea activităților de natură să creeze
un climat pozitiv și o bună dispoziție fată de învățare:
- Colaborarea cu succes între membrii grupului în
întocmirea unor materiale demonstrative, obiecte de
învățământ care le pun în valoarea capacitatea de creație și
adaptare;
- Monitorizarea activităților, ceea ce elimină orice
posibilitate de sustragere de la activitatea instructiv
educativă;
- Eliminarea din vocabular a expresiilor de tipul: ”total
greșit”!, ”nu este adevărat!” și înlocuirea lu expresii ca:
”asta este părerea mea”; ” ai și tu dreptate în felul tău,
dar...
- Să le întărească curajul
- Deschiderea spre relaționare și comunicare
3. În ceea ce privește rolul formator, acesta se realizează atunci
când toți copiii lucrează împreună, uneori în perechi, alteori
în grupuri mici pentru a rezolva aceeași problemă, pentru a
explora o temă nou, pentru a crea idei noi sau combinații noi.
În afara faptului că lecțiile care se desfășoară prin colaborare
sunt mai dinamice, mai atractive, nu dau posibilitatea nici
unuia dintre participanți să se sustragă de la sarcini,
obligându-i să-și însușească metode și tehnici care ies din

48
 tiparul tradiționalului și rutinei.
4. Învățarea prin cooperare poate fi utilizată în cadrul lecțiilor de
consolidare și recapitulare
Etapele învățării prin cooperare:

- Constituirea grupelor de elevi

- Participanții se confruntă cu o situație și sunt stimulați
pentru a facilita soluționarea problemei pusă în discuție;
- Etapa documentării, reflecțiilor și a tatonărilor;
- Etapa dezbaterilor colective, confruntare și analiză a
ideilor;
- Etapa integrării noilor achiziții în sistemul celor existente

LECȚ IE DE METODICĂ

Programa școlară este componentă a curriculumului național.

Ea reprezintă documentul școlar de tip reglator, instrumentul de
lucru al profesorului, care stabilește pentru fiecare disciplină oferta
educațională ce urmează să fie realizată în bugetul de timp alocat
pentru un parcurs școlar determinat.

Disciplina CLR are un rol deosebit în formarea personalității

elevilor, în formarea unor deprinderi și abilități necesare pentru a
le asigura accesul la învățarea pe tot parcursul vieții, integrarea
activă într-o societate bazată pe cunoaștere.

Prin studierea limbii române se urmărește:

- Cultivarea limbajului oral;

- Cultivarea limbajului scris;
- Cunoașterea și folosirea corectă a limbii;

49
 - Învățarea unor tehnici de bază ale activității intelectuale:
citit, scris și exprimare corectă;

Pentru realizarea unui demers didactic eficient, profesorul trebuie

să dea dovadă de un tact pedagogic bine însușit.

Competentele generale regăsit în programa școlară se stabilesc

pentru fiecare disciplină de studiu și se formează pe durata unui
ciclu de învățământ. Acestea au un grad ridicat de generalitate și
complexitate.

Competentele specifice derivă din competentele generale, fiind etape

în formarea acestora și se formează pe durata unui an școlar.

Conținuturile învățării sunt mijloacele prin care se urmărește

atingerea competentelor generale și specifice.

Pornind de la competenta generală și cea specifică date și

folosindu-mă de conținutul ales ca de un mijloc prin care se
urmărește atingerea acestora, voi iniția demersul didactic prin
formularea unor întrebări și răspunsuri: ”Ce voi face?” ”Cum voi
face?” ”Cu ce voi face?” ” Cum voi ști dacă s-a realizat ceea ce mi-
am propus?”.

Răspunsul la întrebarea ”cum voi face” este dat de metodele alese

în activitatea, de la clasă. Astfel, metoda didactică poate fi
definită ca ”o cale eficientă de conducere și organizare a învățării,
un mod comun de a proceda care reunește într-un tot familiar
eforturile profesorului și elevilor săi” (Cerghit, 2001)

Pentru secvența dată, voi utiliza metoda jocului de rol.

Jocul de rol este o metodă derivată din psihodramă, o metodă

terapeutică, creată de J.L. Moreno în 1921, prin care se urmărește,
în principal, formarea modului de a gândi, simți și acționa,
50
dezvoltarea capacităților empatice, verificarea corectitudinii și
eficienței comportamentelor formate la elevi și înlăturarea

comportamentelor inadecvate, neeficiente.

În pregătirea și derularea jocului de rol, din punct de vedere

metodologic, principalele etape care trebuie parcurse sunt:

- identificarea și definirea situației care va fi simulată, în

concordantă cu obiectivele educaționale
- modelarea situației și proiectarea scenariului,
- alegerea participanților și instruirea lor în legătură cu
specificul fiecărui rol
- învățarea individuală a rolului interiorizarea
- conceperea modului de interpretare, int
- interpretarea rolurilor;
- dezbaterea cu toți participanții la joc a modului de
interpretare.

Din punct de vedere metodic, se impun câteva exigențe. legate mai

ales de distribuirea si interpretarea rolurilor:

- nu este adecvată modalitatea impunerii rolurilor. ci

alegerea lor,
- jocul de rol va fi precedat de prezentarea unor situații
relativ asemănătoare cu aceea ce va fi simulată;
- atmosfera de joc trebuie să fie relaxată. lipsită de exagerări
- analiza jocului de rol trebuie să fie condusă cu tact și
pricepere de către conducătorul jocului.

Pentru conținutul ales, construirea de dialoguri in situații concrete

sau imaginare, voi avea ca text suport fabula Boul și vițelul", de
Grigore Alexandrescu. Clasa va fi împărțită în perechi.

51
fiecare având ca sarcină de identificat trăsături relevante pentru
cele două personaje, dar totodată să le găsească corespondența în
lumea reală, spunând cu ce tipologie de oameni se aseamănă. Acest

lucru poate fi făcut prin metoda Brainstorming, elevii fiind

îndrumați să noteze tot ceea ce consideră necesar. Pe baza a ceea ce
au notat, vor avea de realizat un dialog între cele două personaje,
dar transpus în viața reală.

Odată realizat dialogul, fiecare pereche îl va prezenta sub forma

jocului de rol, simulând întreaga situație, reacții, comportamente.

Grupurile reprezintă un număr de persoane care comunică,

lucrează, interacționează între ele, într-o perioadă de timp.
Grupul se bazează pe interrelația dinamică a cinci elemente:
activități, sentimente, norme de conduită, interacțiune,comunicare.

Pentru realizarea grupurilor, există mai multe modalități de

constituire a lor. Prima ar fi gruparea aleatorie.

A doua modalitate ar fi prin distribuirea stratificată, mai exact

grupul se constituie pe o singură trăsătură comună: stil de învățare.
pasiuni comune, etc.

De asemenea. grupurile se pot constitui pe baza inteligențelor

deținute de membrii aceluiași grup. în urma aplicării unui
chestionar prin care se stabilește tipul de inteligență dominant pe
baza căreia se va face gruparea.

Pentru atingerea obiectivelor, este necesară și utilizarea unor

materiale didactice. Acestea reprezintă ansamblul de obiecte,
instrumente naturale folosite în actul predării-învățării pentru
îndeplinirea obiectivelor educaționale. Exemple de materiale

52
didactice: plante, reprezentări grafice, obiecte din mediul
înconjurător.

Mijloacele de învățământ reprezintă ansamblul de aparate, sisteme

tehnice audio-vizuale care mediază comunicarea conținuturilor.
Exemple: videoproiectorul, calculatorul, televizorul.

În aplicarea metodelor alese aș utiliza următoarele mijloace

didactice: biletele pe care ei trebuie să scrie dialogul ce urmează a
fi interpretat ulterior: videoproiectorul. pentru a oferi un fundal,
atât vizual cât și sonor scenelor interpretate, dar și anumite
elemente de recuzită: costume. pălării, diverse obiecte care pot fi
folosite de cei care interpretează rolurile.

Necesitatea îmbinării metodelor de instruire, în general. dar și

pentru această secvență, este una relevantă din mai multe puncte de
vedere.

În primul rând, fiecare elev este unic, are personalitatea sa, are
stilul său de învățare propriu, are o inteligență predominantă,
lucruri ce ne impun anumite condiții: nu putem folosi o singură

metodă tot timpul. deoarece am stopa procesul cunoașterii, am

limita elevii în gândire, fără a le oferi posibilități diverse de
învățare.

Altă condiție esențială este aceea de a ne gândi și la potențialul

elevilor, îmbinarea metodele orale cu cele scrise, oferindu-le o gamă
largă de modalități de studiu. În cazul jocului de rol, acesta poate fi
îmbinat cu oricare din metodele de instruire, alegerea lor ținând
de măiestria fiecăruia în ceea ce privește actul pedagogic.
Referindu-ne la pilonii educației ai lui Jack Delors. putem spune
53
că utilizând metode diferite, îi îndrumăm pe elevi să învețe să
facă, să respecte regulile, să respecte opiniile celorlalți, având ca
finalitate formarea idealului educațional cerut de societate și mai
ales, formarea personalității lor.

Fiind o metodă ce se desfășoară oral, este esențial a fi îmbinată cu

una scrisă, cum ar fi: Brainstormingul, Eseul de 5 minute,
Știu/Vreau să Știu/Am învățat sau cu una orală: Conversația,
dezbaterea.

În al doilea rând, este necesar să îmbinăm metode diverse, pentru a

alunga monotonia, plictiseala din cadrul activităților și de a le
stârni elevilor curiozitatea, dragostea chiar, de a se apleca asupra
informațiilor, cunoștințelor transmise.

Profesorul fiind un facilitator al învăță rii, are obligația să se aplece

spre necesitățile elevilor, să găsească modalități de a îmbunătăți în
permanența actul educativ, acest lucru făcându-se prin aplicarea
unor metode moderne diverse. Totodată, nu am fi putut organiza
toată activitatea în jurul jocului de rol, fără a conversa sau a
dezbate anumite aspecte, fără a scrie diverse cerințe, plictiseala
elevilor ar fi intervenit cu siguranță .

În concluzie, este necesar să îmbinăm metodele de instruire, reușita

fiecărei activități fiind limitată de acest aspect, deoarece atenția
elevilor trebuie permanent captivată, doar așa procesul de învățare
ar avea un succes garantat.

54
 METODE

Delimitare conceptuală

Termenul metodă derivă din două cuvinte grecești (odos - „cale” și

metha - „spre”, „către”) și are înțelesul de „drum (către)...“, „cale
(spre)...” ; un mod de „urmărire”, de cercetare a unui lucru; de
căutare, de explorare a unui fenomen obiectiv în vederea aflării
adevărul ui; drum parcurs în vederea atingerii unui scop, a
obținerii unui rezultat determinat.

Metoda de învățământ reprezintă calea sau modalitatea de lucru:

- „selecționată de cadrul didactic şi pusă în aplicare în lecții sau

activități extrașcolare cu ajutorul elevilor şi în beneficiul acestora;

•care presupune, în toate cazurile, cooperarea între profesor şi elevi

şi participarea acestora la căutarea soluţiilor, la distingerea
adevărului de eroare;

55
•care se foloseşte sub forma unor variante şi /sau procedee
selecţionate, combinate şi utilizate în funcţie de nivelul şi
trebuinţele sau interesele elevilor, în vederea asimilării temeinice a
cunoştinţelor, a trăirilor valorilor, a stimulării spiritului creativ
etc; utilizarea metodelor nu vizează numai asimilarea
cunoştinţelor;

•care-i permite profesorului sa se manifeste ca purtător competent

al conținuturilor învăţământului şi ca organizator al proceselor de
predare-învățare; în cursul desfășurării acestora, el poate juca rolul
de animator, ghid, evaluator, predarea fiind un aspect al
învățării.”

Funcţiile metodelor (după Ioan Cerghit, 2002)•

Funcția comunicativă – de transmitere a noi cunoștințe, abilități,

deprinderi;

Funcția cognitivă - de dobândire de noi cunoștințe, abilități;

Funcția formativ-educativă de exersare și dezvoltare a proceselor

psihice și motorii, simultan cu însușirea cunoștințelor , formarea
deprinderilor, dezvoltarea aptitudinilor și calităților morale;

•funcţia motivaţională – de a stârni și mentine interesul elevilor

•funcţia instrumentală – ca intermediar între elev și unitate de

continut. Profesorul este un reprezentant al știintelor care mediază
prin intermediul metodelor, accesul la cunoaștere

•funcţia normativă.- de organizare, dirijare și corectare continuă a

procesului de instruire

Importanţa metodelor de învăţământ

56
Importanţa metodelor de învăţământ constă în faptul că, prin
intervenţia lor activă, poate modifica mersul proceselor de predare
şi învăţare; poate să imprime un curs sau altul derulării acestora.
Prin urmare, metoda devine o variabilă care, în mod potenţial,
influenţează efectele învăţării, devine o variabilă cauzală,
răspunzătoare, în bună parte, de rezultatele obţinute, de nivelul
acestora şi eficienţa învăţământului. Influenţate de metodă sunt şi
rezultatele mai îndepărtate.

Metoda predării –învăţării reciproce

Strategie instrucţională de învăţare a tehnicilor de studiere a unui

text. Elevii interpretează rolul profesorului, instruindu-şi colegii.
Este centrată pe patru strategii de învăţare folosite de oricare face
un studiu de text pe teme sociale, ştiinţifice, sau un text narativ
(poveşti, nuvele, legende).Aceste strategii sunt:

•REZUMAREA–expunerea a eeea ce este mai important din ceea ce

s–a citit;

•PUNEREA DE INTREBĂRI–listarea unei serii de întrebări despre

informaţiile citite;

•CLARIFICAREA DATELOR-presupune discutarea termenilor

necunoscuţi, soluţionarea neînţelegerilor

•PRECIZAREA(DIAGNOSTICAREA)–exprimarea a ceea ce cred elevii.

Desfăşurare/etape:

•se împarte textul spre studiu;

•clasa este împărţită în patru grupuri corespunzătoare celor patru

roluri

•fiecare grup îşi exercită rolul asumat.

57
Avantaje:

•este o strategie de învăţare în grup;

•ajută elevul la învăţarea metodelor şi tehnicilor de lucru cu

textul, tehnici de muncă intelectuală, ce pot fi utilizate apoi,
independent;

•dezvolta capacitatea de exprimare, atenţia, gândirea cu operaţiile

ei, capacitatea de ascultare activă;

•stimulează capacitatea de ascultare pozitivă

MetodaJigsaw(mozaicului)

Presupune învăţarea prin cooperare la nivelul unui grup şi

predarea achiziţiilor dobândite de către fiecare membru al
grupului unui alt grup (îmbină învăţarea individuală cu cea în
echipă).

Desfăşurare/etape:

1.Fiecare membru al echipei- de 4elevi-primeşte un cartonaş cu un

număr de la unu la patru, şi are ca sarcină să studieze în mod
independent, subtema corespunzătoare numărului său. El trebuie sa
fie expert în subtema sa.

2.Independent, fiecare elev citeşte subtema lui.

3.Constituirea grupurilor de experţi. Are loc faza discuţiilor în

grupurile de experţi. Scopul este să se instruiască cât mai bine,
având responsabilitatea propriei învăţări şi a predării şi învăţării
colegilor din echipa iniţială.

58
4.Reîntoarcerea în echipa iniţială de învăţare. Faza raportului de
echipă.

Avantaje:

•este o metodă care dezvoltă încrederea în forţele proprii ale

participanţilor

•dezvoltă abilităţi de comunicare (de ascultare şi de vorbire);

•dezvoltă abilităţi de reflectare, de gândire creativă; de rezolvare de

probleme şi de cooperare.

Metoda “Schimbă perechea”

Metoda are la bază munca elevilor/studenţilor în perechi. Se

împarte clasa în două grupe egale ca număr de participanţi, se
formează două cercuri concentrice, elevii fiind faţă în faţă, pe
perechi.

Desfăşurare/etape:

•Etapa organizării colectivului în două grupe egale fiecare elev

ocupă un loc fie în cercul din interior, fie în cercul din exterior.
Stând faţă în faţă, fiecare elev are un partener.

•Etapa prezentării şi explicării problemei–profesorul oferă cazurile

pentru studiu şi explică importanţa soluţionării

•Etapa de lucru în perechi–pentru câteva minute, elevii lucrează

câte doi. Apoi, cei din cercul exterior se mută un loc mai la dreapta
pentru a schimba partenerii realizând astfel o nouă pereche. Jocul

59
se continuă până ajunge la partenerii iniţiali sau se termină
întrebările.

•Etapa analizei ideilor şi a elaborării concluziilor–în acest moment

clasa se grupează şi se analizează ideile emise. Profesorul face
împreună cu elevii o schemă a concluziilor obţinute.

Avantaje:

•o metodă interactivă de grup, care stimulează participarea tuturor

elevilor la activitate;

•elevii au posibilitatea de a lucra cu fiecare dintre membrii

colectivului.;

•este uşor de aplicat la orice vârstă şi adaptabilă oricărui domeniu;

•dezvoltă inteligenţa logică-matematică (capacitatea de a face

deducţii, de a realiza operaţii matematice etc.) şi inteligenţa
interpersonală

BRAINSTORMING

Este o metodă interactivă de dezvoltare de idei noi ce rezultă din

discuţiile purtate între mai mulţi participanţi. Rezultatul acestor
discuţii se soldează cu alegerea celei mai bune soluţii în rezolvarea
situaţiei dezbătute. Metoda se bazează pe 4 reguli fundamentale ale
gândirii critice:

•căutarea în voie a ideilor;

•amânarea judecăţii ideilor;

•cantitate mare de idei;

•schimb fertil de idei.

60
Desfăşurare/etape:

•Etapa de pregătire–selecţia membrilor, pregătirea şedinţelor de

lucru;

•Etapa productivă–stabilirea temei de lucru, soluţionarea

subproblemelor formulate;

•Etapa selecţiei ideilor remise–analiza listei de idei emise,

evaluarea critică şi optarea pentru soluţia finală.

Avantaje:

•obţinerea rapidă şi uşoară a ideilor noi;

•aplicabilitate largă, la toate domeniile;

•dezvoltă creativitatea, spontaneitatea;

•dezvoltă abilitatea de a lucra în echipă.

METODA PĂLĂRIILOR GÂNDITOARE Este o tehnică interactivă, de

stimulare a creativităţii participanţilor care se bazează pe
interpretarea de roluri în funcţie de pălăria aleasă. Elevii sunt
împărţiţi în şase grupe pentru şase pălării. Culoarea pălăriei
defineşte rolul. Participanţii trebuie să cunoască foarte bine
semnificaţia fiecărei culori şi să-şi prezinte perspectiva în funcţie
de culoarea pălăriei pe care o poartă. Nu pălăria în sine contează ci
ceea ce reprezintă ea, ceea ce induce culoarea ei.

•Pălăria albă-este neutră, oferă o privire obiectivă asupra

informaţiilor, stă sub semnul gândirii obiective;-INFORMEAZĂ

•Pălăria roşie-dă frâu liber emoţiilor, sentimentelor, descătuşează

stările afective;- SPUNE CE SIMTE DESPRE

61
•Pălăria galbenă—oferă perspectiva pozitivă şi constructivă
asupra;-ADUCE BENEFICII

•Pălăria verde-exprimă ideile noi, stimulează gândirea creativă;-

GENEREZĂ IDEILE NOI

•Pălăria albastră-exprimă controlul procesului de gândire,

supravehează şi dirijează bunul mers al activităţii;-CLARIFICĂ

Avantaje: Dezvoltă competenţele inteligenţei lingvistice, inteligenţei

logice şi inteligenţei interpersonale, dezoltă competenţele de
comunicare, încurajează gândirea laterală.

EXPLOZIA STELARĂ (STARBURSTING)

•Metodă de dezvoltare a creativităţii similară brainstorming-ului.

•În centrul stelei se va trece problema ce urmează a fi dezbătută. Se

trece pe o foaie de hârtie sarcina propusă şi se înşiră în jurul ei cât
mai multe întrebări care au legătură cu ea. Aceste întrebări pot
genera altele la rândul lor, care cer o mai mare concentrare. Se
lucrează în grupuri. Membrii grupurilor alcătuiesc o listă cu cât
mai multe întrebări şi cât mai diverse. Se apreciază munca în
echipă şi elaborarea celor mai interesante idei.

METODA CUBULUI

Metoda facilitează analiza unui subiect din puncte de vedere

diferite şi poate fi folosită în orice moment al lecţiei.

Desfăşurare/etape:

62
-se realizează un cub ale cărui feţe se pot acoperi cu hârtie de
culori diferite

fiecare faţă a cubului are una dintre următoarele sarcini: DESCRIE

(un obiect), COMPARĂ (cu ceva similar), ANALIZEAZĂ (din ce este
făcut, ce conţine), ASOCIAZĂ (cu ce seamănă, obiecte/ concepte /
idei asemănătoare), APLICĂ (la ce se poate folosi), ARGUMENTEAZĂ
(pro sau contra folosind argumente logice).

-elevii trebuie să descrie în 2-4 minute subiectul lecţiei după

modelul de mai sus. Forma finală se poate scrie pe tablă.

Avantaje: munca în echipă, implicarea tuturor elevilor.

OBSERVAREA

Observarea poate fi independentă sau dirijată parțial de profesori,

se desfășoară după un plan stabilit de acesta, precizând obiectivele
observării, notarea datelor esențiale si prelucrarea lor. Pe cât este
posibil profesorul îi va lăsa pe elevi să observe independent ,
sugerând-le doar direcții mai importante, pentru a-i pregăti în
vederea cercetării.

Constă din urmărirea sistematică de către elev a obiectelor si

fenomenelor ce constituie conținutul învățării, în scopul
surprinderii însușirilor semnificative ale acestora.

Observarea - metodă de explorare dirijată/nemijlocită

-ca metodă se observă mai ales la activități cu caracter practic;

-însoțește explicația ;

63
-are o valoare terapeutică-compensatorie, dezvoltă spiritul de
observație, curiozitatea.

-se întocmește planul de observat , apoi are loc urmărirea

fenomenului de observat în etapele prestabilite.

-se asociază cu activități practice pe care subiectul le desfășoară cu

modelul de observat -manipulări comparative.

-observarea reprezintă una dintre metodele de învățare prin

cercetare si descoperire

EXPLICAȚ IA

Metodă de comunicare orală expozitivă

-este o formă de expunere a unui subiect ( principiu, lege,

teoremă), prin care se prezintă în mod logic cauze, motive, relații,
funcții, sensuri.

-este frecvent însoțită de demonstrații

-se pornește de la teorie la practică , de la abstract la concret.

-pentru elevii din clasele mici, acest demers deductiv este

inaccesibil, explicația reprezentând o metodă bazata pe gândirea
operatorie, în timp ce elevii din clasele mici se află la stadiul
gândirii preoperatorii.

64
- ca o variantă a metodei explicative în învățământul special se
utilizează citirea explicativă asociată cu citirea unor texte din
manual).

Explicația , ca si descrierea sunt mai eficiente atunci când sunt

utilizate cu alte metode ca : demonstrația, convorbirea.

EXERCIȚ IUL

Exercițiul este o metodă de bază care urmărește în principal

formarea cunoștințelor și deprinderilor corecte, atât în plan motric
cât și mental. De asemenea, prin exercițiu se consolidează cunoștințe
și deprinderi dobândite anterior, capacități și aptitudini noi,
trăsături ale voinței și de caracter. Prin exercițiu se pot genera noi
forme de acțiune, facilitând dezvoltarea capacităților creative, a
originalității și a spiritului de inițiativă. Indiferent de tipul său,
orice exercițiu este cu atât mai eficient cu cât se desfășoară în
situații cât mai diversificate, oferind astfel o mai bună posibilitate
de transferare a cunoștințelor și deprinderilor dobândite.
Diversificarea exercițiilor, previne apariția monotoniei și a

65
plictiselii, menținând treaz interesul elevilor. În desfășurarea
exercițiilor trebuie să existe o succesiune progresivă, crescând în
mod gradual complexitatea sarcinilor de lucru.

Etapele exercițiului:

- familiarizarea elevului cu acțiunea ce urmează a fi

automatizată;
- Antrenarea operațiilor necesare desfășurării acțiunii;
- Integrarea operațiilor în structura acțiunii;
- Integrarea acțiunii în activitate;
- Perfecționarea acțiunii automatizate.

EVALUAREA

Evaluarea este activitatea didactică prin care se măsoară

randamentul școlar. Este o activitate complexă de apreciere a
modului comun de lucru a profesorului și elevilor, care își propune
să determine valoarea rezultatelor învățării și să scoată în evidentă
aspectele critice ale operațiilor de redare și învățare.

Obiectivele evaluării

- Verificarea realizării principalelor obiective;

- Realizarea recapitulării, consolidării și sistematizării
cunoștințelor existente;
- Ameliorează rezultatele învățării;
- Stabilește programe suplimentare și programe de recuperare
- Oferă o diagnoză a proceselor de predare și învățare.

Funcțiile evaluării;

66
 - Constatativă – cunoașterea stării, fenomenului sau
obiectului evaluat;
- Diagnostică – explicarea situației existente;
- Predictivă – orientarea activității didactice
- Selectivă – asigură ierarhizarea și clasificarea elevilor;
- Feedback – analiza rezultatelor învățării cu scopul de
reglare și autoreglare a conduitei;
- Motivațională – activează și stimulează autocunoașterea și
autocontrolul;
- De consiliere – orientarea deciziilor elevilor și părinților
în funcție de nivelul performantelor;
- Educativă – stimulează interesul elevilor pentru studiu;
- Socială – informează familia și comunitatea cu privire la
rezultatele obținute de elevi.

Scopul evaluării:

- Măsurarea cantitativă a cunoștințelor;

- Controlul rezultatelor cuantificate ale învățării;
- Sancționarea.

Componentele evaluării:

1. Obiectul evaluării (ce evaluăm)

2. Criteriile evaluării (în raport cu ce evaluăm)
3. Operațiile evaluării (ce pași trebuie făcuți)
4. Strategiile evaluării (orientarea și coordonarea activității
didactice)
5. Tipurile și formele de evaluare
6. Metode, tehnici și instrumente de evaluare 9cu ce evaluăm)
7. Timpul evaluării

67
 8. Agenții evaluării

Principalele tipuri de evaluare sunt:

- Evaluarea inițială
- Evaluarea formativă
- Evaluare formatoare
- Evaluarea criterială
- Evaluarea normativă
- Evaluarea sumativă sau finală.

Evaluarea inițială.

Este realizată de cadrul didactic cu scopul fie de a stabili nivelul

clasei, fie nivelul de pregătire al elevilor. Se realizează la începutul
anului școlar prin evaluări scrise sau orale. Fiind anunțați de la
început că notele nu vor fi trecute în catalog, elevii văd în
evaluarea inițială un exercițiu util activității de învățare.
Evaluarea inițială nu are rol de control al cunoștințelor și nici de
ierarhizare a elevilor, rolul său fiind de diagnoză a stării de fapt,
de stabilire a unui start pentru un demers didactic eficient.

Avantajele evaluării inițiale:

- Oferă profesorilor posibilitatea de a ști la ce nivel este

clasa;
- Cu ce au rămas elevi după terminarea unui an școlar;
- Nefiind notați, elevii se pot concentra pe rezolvarea cu
succes a subiectelor;
- Face legătura cu activitatea de predare ce urmează.

68
Dezavantajul constă în aceea că nu determină cauzele lacunelor în
sistemul cognitiv al elevilor.

Evaluarea formativă urmează după evaluarea inițială, se desfășoară

la intervale mici de timp și de cele mai multe ori, continuu, la
fiecare lecție. În cadrul evaluării formative, elevii și profesorii se pot
bucura de o comunicare eficientă, de o mai bună intercunoaştere,
de susținere morală pentru realizarea scopurilor educaționale. Acest
tip de evaluare creează elevilor obișnuința cu acul evaluativ.

Momentele prielnice pentru realizarea acestui tip de evaluare sunt:

- fie în debutul lecției, în etapa de reactualizare a cunoștințelor,

prin întrebări din lecțiile anterioare;
- fie pe parcursul desfășurării activității prin urmărirea
comportamentului elevilor și a răspunsurilor oferite de aceștia;
- fie spre finalul lecției, în etapa de asigurare a feed-back-ului.

Avantajele evaluării formative:

- elevul este tratat individual, în funcție de capacitățile sale;

- nu este stresantă, de multe ori elevul nici nu știe că este
evaluat;
- obișnuiește elevul cu actul evaluativ;
- vine în sprijinul elevilor și nu îi penalizează în momentul în
care îi prinde nepregătiți.

Dezavantajele evaluării formative:

- este costisitoare ca timp și derulare;

- nu permite aprecierea globală și ierarhizarea elevilor;
- nu garantează că elevul a învătat.

69
Feed-back-ul și evaluarea formativă imediată

Dirijarea și monitorizarea de către profesor a activității de învățare

realizată de elev, presupune capacitatea profesorului de a oferi feed-
back elevului, care se constituie într-o evaluare formativă
imediată, realizată continuu. Funcția principală a evaluării
formative imediate este de a sprijini învățarea prin generarea unui
feed-back prin care elevii să știe încotro merg, cum vor ajunge
acolo, spre ce obiective ar putea să se mai orienteze.

Evaluarea formatoare se realizează cu elevii mai mari, liceeni sau

studenți, deoarece este o formă de evaluare care presupune a-l ajute
pe elev să se autoevalueze, să-și cunoască punctele tari și cele slabe,
cât știu din materie, ce mai are de îmbunătățit pentru a ajunge la
un anumit nivel de cunoaștere. Se realizează în tandem: profesor –
elev. Pe lângă rolul primordial de a ajuta la formarea și dezvoltarea
intelectuală a elevului, evaluarea formatoare ar trebui să ofere
elevilor un feed-back în reglarea activității pentru noi etape de
învățare.

Evaluarea sumativă (finală) este planificată la sfârșit de capitol,

unitate de învățare, semestru, an școlar, deci la intervale mari de
timp. Însumează cunoștințele acumulate în acest interval și se
manifestă prin competente, priceperi și deprinderi. Evaluarea
sumativă o întâlnim cu precădere în cadrul examenelor de
evaluare națională la sfârșitul claselor a-II-a, a-IV-a, a-VI-a, a-
VIII-a, bacalaureat, sesiuni și examene de licență, etc.

70
 Modalități tradiționale de evaluare școlară

Evaluarea este activitatea didactică prin care se măsoară

randamentul școlar. Este o activitate complexă de apreciere a
modului comun de lucru a profesorului și elevilor, care își propune
să determine valoarea rezultatelor învățării și să scoată în evidentă
aspectele critice ale operațiilor de redare și învățare.

Evaluarea prin probe scrise se realizează cu ajutorul unor suporturi

concretizate în fișe de lucru independente, teste, teze, examene, etc.
Elevii prezintă cunoștințele achiziționate fără a avea un contact
direct cu evaluatorul. Evaluarea prin probe scrise, oferă
evaluatorului informații privind calitatea activității didactice și
efectele ei exprimate în nivelul de pregătire a celor evaluati.

Avantajele evaluării scrise:

- oferă celor evaluați posibilitatea de a-și elabora singuri

răspunsul într-un ritm propriu;
- permite evaluarea unui număr mare de cursanți, într-un timp
scurt;
- permite compararea, sarcinile de evaluare fiind aceleași pentru
toți elevii;
- oferă celor introvertiți și timizi posibilitatea de a se desfășura și
de a răspunde nestingherit;
- permite revenirea asupra subiectului și corectarea unor greșeli;
- cei evaluați au sentimentul că tot ce au realizat, a fost prin efort
propriu;
- autoadministrarea timpului pentru evaluare.
71
Dezavantajele evaluării scrise

- momentul evaluării și validarea rezultatelor se realizează cu

întârziere;
- nu sunt posibile revenirile în cazul unor erori nesesizate la
timp;
- nu permite ca unele erori ale elevului în formularea
răspunsurilor să fie lămurite și corectate de evaluator;
- nu este posibilă orientarea celor evaluați prin întrebări
ajutătoare;
- în cazul probelor ierarhic-cumulative, persistenta în greșeală,
compromite întreaga lucrare.

Evaluarea prin probe orale se realizează printr-o conversație pe

baza căreia evaluatorul stabilește cantitatea cunoștințelor și
calitatea procesului de învățare în care a fost implicat elevul. La
baza evaluării orale stau întrebările care sunt indispensabile
activității didactice și reprezintă un instrument didactic prețios cu
potențial pedagogic bogat atât pentru elev cât și pentru cadrul
didactic.

Avantajele evaluării orale

1. permite comunicarea între evaluator și cel evaluat;

2. este legată de natura umană, firească;;
3. permite corectarea imediată a unor eventuale greșeli;
4. permite dezbaterea unor detalii prin întrebări ajutătoare;
5. cel evaluat poate prezenta o gamă mai largă de idei;
6. permite evaluarea modului de exprimare a celui evaluat.

Dezavantajele evaluării orale;

72
1. de cele mai multe ori se realizează prin sondaj;
2. performanta elevului poate fi afectată de starea emoțională;
3. se consumă mult timp și se evaluează putini elevi;
4. este costisitoare, mai ales când sunt implicați mai mulți
evaluatori și se lasă fiecărui candidat timp suficient.

Complementaritatea evaluărilor scrise si orale:

- au particularități distincte, astfel că se impune ca fiecare să fie

cunoscută și respectată de cadrul didactic evaluator.
- Nu acoperă nici împreună, nici separat întreaga realitate
educațională supusă evaluării, fiind necesar să fie completate cu
probe practice.

Evaluarea prin probe practice presupune aplicarea de către

educabili a cunoștințelor teoretice și deprinderilor formate
anterior în rezolvarea unor situații problemă. Oferă cadrului
didactic o imagine concretă a nivelului la care și-au format elevii
anumite deprinderi practice și capacitatea de ”a face” și de ”a ști
să faci” , nu doar de a ști.

Avantajele evaluării prin probe practice

1. Exprimarea elevilor prin lucrări originale;

2. Descoperă în timp util, anumite rămâneri în urmă la
învățătură;
3. Urmărește procesul de realizare a sarcinilor de evaluare.

Dezavantajele evaluării prin probe practice

- Uneori se bazează doar pe produsul final și nu pe etapele

parcurse

73
Modalități de evaluare practică: experimentul, lucrări de laborator,
cercetări, simulări, etc.

74