Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Crezul care accepta ca fundament al moralei „utilitatea” sau „principiul celei mai mari
fericiri” sustine ca actiunile sunt corecte proportional cu tendinta lor de a promova fericirea si
sunt incorecte in masura in care tind sa produca inversul fericirii. Prin fericire se intelege
placerea si absenta durerii; prin nefericire, durerea si privarea de placere. Aceasta teorie a
moralitatii e bazata pe faptul ca placerea si absenta durerii sunt singurele lucruri dezirabile ca
scopuri si ca toate lucrurile dezirabile sunt astfel fie pentru placerea inerenta lor, fie ca mijloc
de promovare a placerii si de prevenire a durerii.
Cei care nu sunt de acord cu aceasta teorie o traduc prin presupunerea ca viata nu are
nici un alt scop mai inalt decat placerea, nici un alt obiect mai bun si mai nobil al dorintei si
stradaniei, considerand aceasta idee umilitoare si desconsiderandu-i pe adeptii ei moderni.
Conform „principiului celei mai mari fericiri”, scopul ultim, in raport cu care si pentru
atingerea caruia toate celelalte lucruri sunt dezirabile este o existenta scutita cat se poate de
mult de durere si bogata cat se poate de mult in delectari, atat sub aspect cantitativ, cat si
calitativ, testul calitatii si regula de a masura cantitatea in raport cu calitatea fiind preferinta
resimtita de aceia care sunt cei mai inzestrati cu mijloacele necesare compararii. Acesta fiind,
conform opiniei utilitariste, scpoul actiunii umane, el e, totodata, standardul moralitatii.
Contra acestei doctrine se ridica un alt grup de critici care spun ca fericirea, in orice
forma a ei, nu poate fi telul rational al actiunii umane deoarece el nu poate fi atins. Ei spun ca
oamenii pot sa traiasca si fara fericire, ca toate fiintele umane nobile au simtit acest lucru si nu
ar fi putut deveni nobile decat invatand lectia renuntarii care, daca e invatata si urmata cu
grija, afirma ei, reprezinta inceputul si conditia necesara a oricarei virtuti. Chiar daca am
accepta aceasta obiectie, tot ar ramane a doua parte a teoriei utilitariste care se refera la
micsorarea, pe cat posibil, a durerii. Astfel, chiar si in conditiile in care fericirea nu ar putea fi
atinsa, durerea ar trebui prevenita sau micsorata, cel putin atata timp cat omenirea gaseste
potrivit sa traiasca si nu cauta refugiu in actul simultan de sinucidere. Oricum, nici macar in
teoria utilitarista, fericirea nu este vazuta ca un sir continuu de emotii extrem de placute, acest
lucru fiind imposibil. O stare de placere exaltata nu poate dura mai mult decat cel mult cateva
zile, iar de acest lucru au fost pe deplin constienti atat filosofii care au pretins ca fericirea este
scopul vietii, cat si aceia care l-au subestimat.
Cauza principala care poate face viata nesatisfacatoare este egoismul, iar dupa aceasta
- lipsa cultivarii mintii. O minte cultivata gaseste un inepuizabil interes in tot ceea ce o
inconjoara: in obiectele naturii, in realizarile artei, in inchipuirile poeziei, in intamplarile
istoriei, in caile trecute si prezente parcurse de catre umanitate, cat si in perspectivele ei
viitoare. E posibil, desigur, sa devii indiferent la toate acestea, dar un asemenea lucru nu se
poate intampla decat atunci cand nu ai avut de la bun inceput nici un fel de interes moral sau
uman pentru asemenea chestiuni si ai vazut in ele doar un prilej de satisfacere a curiozitatii.
Cu toate ca aplicarea standardului utilitarist se poate dovedi dificila, a-l poseda e mai
bine decat a nu avea nimic. In alte sisteme, insa, deoarece toate legile morale pretind o
autoritate independenta, nu exista arbitru comun care sa intervina intre ele. Pretentiile lor de
prioritate se bazeaza in cele mai multe cazuri pe sofisme si, in masura in care nu sunt
determinate de influenta nerecunoscuta a considerentelor de utilitate, dau cale libera actiunii
dorintelor personale si partinirilor de tot felul. Trebuie sa retinem ca numai in aceste cazuri de
conflict intre principiile secundare e necesar sa apelam la principiile prime. Nu exista nici un
caz de obligatie morala in care sa nu fie implicat vreun principiu secundar, iar daca e implicat
unul singur, rareori va exista vreo indoiala referitoare la care este el in mintea acelor persoane
care recunosc principiul insusi.