Curs 1

Introducere în psihoterapia de grup

Cuprins
1.1. Definirea psihoterapiei de grup
1.2. Direcții și abordări în terapia de grup
1.3. Tipuri de grupuri
2. Organizarea grupului terapeutic
3. Procesele psihologie în grupul terapeutic
3.1. Coeziunea
3.2. Stabilitatea
3.3. Conflictul
3.4. Ostilitatea față de líder
3.5. Coeziunea și alte variabile implicate

Obiective generale
Stabilirea și întelegerea rolului și avantajelor psihoterapiei de grup
Obiective specifice
Definirea psihoterapiei de grup
Ințelegerea cadrelor de desfășurare a terapiei de grup
Înțelegerea modului în care trebuie gestionat grupul de terapie în mod eficient

1.1. Definirea psihoterapiei de grup

Psihoterapia în grup îşi află sorgintea sa sanogenetică în satisfacerea nevoii de
afiliere şi apartenenţă întruchipând valori socioumane profunde şi definitorii, care îl
însoţesc pe ins în întreaga existenţă (Ionescu, 1995). În linii de maximă generalitate,
psihoterapiile în grup sunt considerate “mijloace importante de a provoca schimbarea în
comportament şi modificarea atitudinilor” (Walton,1983).
Psihoterapia în grup este definită ca “o formă de tratament în care persoane cu
tulburări emoţionale sunt plasate într-un grup, îndrumat de un terapeut instruit, în scopul
de a se ajuta una pe alta” (Sadock, 1985). Din perspectiva accepţiunii noţiunilor trebuie

1
să se facă distincţie între:
- psihoterapia de grup, care constă într-un ansamblu de tehnici şi metode
psihologice ce vizează obiective terapeutice variate, şi
- psihoterapia în grup, în cadrul căreia activitatea terapeutului va fi astfel
desfăşurată încât va realiza un înalt potenţial terapeutic, conferind grupului o reală
valoare sanogenetică.
După Irina Holdevici (2007), există o serie de diferenţe între terapia individuală şi
cea de grup si implicit între terapia individuală şi cea de grup. În primul rând, situaţia de
grup pune accent mai ales pe gradul de adecvare a relaţiilor interpersonale, permiţând
descoperirea unor noi modalităţi mai satisfăcătoare de a intra în relaţie cu alte persoane;
în al doilea rând, există o serie de indivizi care vorbesc mai uşor în cadrul grupului decât
în faţa terapeutului; în al treilea rând, situaţia de grup permite aflarea unor alte sisteme de
valori şi stiluri de viaţă, care îi apar unui membru al grupului ca alternative posibile, fără
a-i fi impuse din exterior, el având dreptul să preia sau să respingă respectivele
alternative; în al patrulea rând, individul are posibilitatea să ofere ajutor şi nu doar să-l
primească.

1.2. Direcţii şi abordări în terapia de grup

Abordarea cognitiv-comportamentală:
Terapia cognitiv-comportamentală oferă o serie de tehnici şi strategii de reducerea
a distorsiunilor secundare. Este greu, dacă nu chiar imposibil să schimbăm situaţiile
exterioare, ceea ce putem schimba insa este modul în care ne raportam la acestea.
Principiul de bază al terapiei cognitiv – comportamentale este că "modurile în
care individul se comportă sunt determinate de situaţiile indicate şi de felul în care
subiectul le interpretează" (Irina Holdevici,1996).
Obiectivul principal al terapiei cognitiv – comportamentale este învăţarea de noi
modele de comportament şi a noi deprinderi de a face faţă situaţiei. Scopul acestei terapii
îl constituie formarea abilităţilor de rezolvare de probleme. Problema apare ca "o stare
iniţială indezirabilă, o stare finală dezirabilă şi o barieră între starea iniţială şi cea finală"
(F.Konig,în vol. "Fondations of Cognitive Therapy", sub red. N.Hoffman,1984). Acest
tip de terapie vizează pe de o parte dezvoltarea unor strategii de rezolvare de probleme

2
("problem solving") şi pe de alta construirea unor modalităţi de a face faţă unor situaţii
noi şi solicitante ("coping skills development").
In concepţia cognitivistă "dispoziţiile noastre sufleteşti sunt condiţionate de
reprezentările mentale, verbale, sau ilustrate prin imaginile pe care le avem despre
evenimentele care ne afectează şi de monologurile care rezultă. Terapia cognitivă este un
demers firesc, care permite subiectului să conştientizeze aceste mecanisme şi să-şi
schimbe starea sufletească" (P.Brinster,1997).
Mecanismele disfunctionale, gandurile negative de exemplu, pot fi corectate
printr-o serie de tehnici, în primul rând prin găsirea şi conştientizarea distorsiunilor şi
acceptarea nuanţelor şi alternativelor, care trebuiesc evaluate pentru a stabili limitele şi
avantajele, argumentele şi contraargumentele. Următorul pas constă în reevaluarea
gândurilor şi sentimentelor. O tehnică eficientă cere subiectului să-şi imagineze ce este
mai rău şi să compare rezultatul cu realitatea; de obicei, vor apărea diferenţieri
semnificative şi, astfel, i se poate demonstra subiectului că paternul său de abordare
anxioasă a situaţiiei este deformat. Tehnica se poate combina cu învăţarea unor
modalităţi de depăşire a situaţiei; în acest fel subiectul se va simţi mai securizat şi
anxietatea anticipatorie va scădea.
Terapia cognitivă este, în general, o terapie individuală. Lucrul în grup şi în
special cu grupul fără probleme deosebite, aduce o serie de modificări, mai ales în rolul
terapeutului, care nu mai trebuie neapărat să adopte un stil autoritar, în care să traseze
sarcini, să dea teme şi să-l influenţeze pe pacient, o parte din aceste elemente putând fi
preluate de membrii grupului. Terapeutul devine, mai degrabă, un mediator, care
mediază conţinuturile şi direcţionează procesul terapeutic.
Grupul oferă o serie de faclilităţi în primul rând la nivelul procesului rezolutiv,
dar şi în plan afectiv, permitând trecerea de la relaţiile formale la cele informale şi
constituindu-se ca sursă de suport afectiv pentru participanţi.
Principiile acestui model terapeutic pot fi aplicate şi înafara terapiei, ca
antrenament cognitiv-comportamental de optimizare personală. Un astfel de program de
dezvoltare poate fi foarte util atât persoanei, permiţându-i acesteia să se adapteze eficient
la realitate cât şi instituţiei în care acesta işi desfăşoară activitatea profesional.
Abordarea experenţială:

3
 M.Buber afirmă că psihoterapiile experenţiale de grup oferă şansa
autodescoperirii, care poate însemna o provocare la creştere, la autocreaţie, la
autodescoperire.
Experimentul ca întâmplare creativă, care conţine posibilitatea unor
interacţiuni esenţiale, este modalitatea principală de lucru.
Experimentul "îl provoacă pe individ să se autoexploreze şi, fiind vorba
despre terapie de grup, putem spune că experimentul îl provoacă pe individ să se
exploreze prin întâlnirea cu celălalt" (Iolanda Mitrofan,1997). Această metodă oferă
astfel posibilitatea autocreaţiei. Orice dimensiune neexplorată a individului se poate
manifesta "aici şi acum".
Scopurile experimentării creative, după Zinker (1978), sunt :
• lărgirea repertoriului de comportamente al clientului;
• crearea condiţiilor care să permită autocreaţia, stimularea învăţării
experenţiale şi conturarea unor noi concepte despre sine;
• rezolvarea conflictelor şi rezolvarea polarităţilor;
• integrarea înţelegrii cu expresia motorie;
• conştientizarea polarităţilor;
• reintegrarea introiecţiilor;
• găsirea circumstanțelor în care persoana se poate simţi puternică,
competitivă şi încrezătoare în sine şi poate acţiona ca atare.
Tipuri de grupuri de terapie experienţială, după Iolanda Mitrofan (1997) :
A).Grupul de terapie a lui Rogers
Această tehnică practică o terapie nondirectivă; se mai numeşte terapia centrată pe
client. Nondirectivitatea şi centrarea pe client sunt dimensiunile esenţiale ale acestui tip
de terapie. Este nondirectivă deoarece terapeutul acceptă ceea ce îi relatează clientul,
neavând idei preconcepute în raport cu acesta. Terapeutul rogersian stimulează clientul şi
grupul într-o manieră nondirectivă, în sensul dezvoltării unei atmosfere de încredere şi
suportive. El se centrează în procesul terapeutic pe menţinerea situaţiei, mai degrabă,
decât pe crearea a noi situaţii de grup.
Rogers a stabilit cinci teme de bază ale relaţiei terapeutice :
• clientul îşi explorează incongruenţele;

4
 • experimentarea sentimentelor de către client;
• experimentarea de către client a acceptării necondiţionate din partea
terapeutului;
• în cadrul experimentului se conturează o nouă imagine despre sine, pe care
clientul o descoperă;
• clientul experimentează fiinţa nouă în acţiune.

B). Modelul întâlnirii deschise a lui W.C.Schutz, care este de tip Encounter
Group.
El consideră creativitatea ca fiind la baza funcţionării optime a personalităţii.
Esenţiale pentru creativitate sunt achiziţia (acumularea elementelor experenţiale),
asociaţia (combinarea în diferite modalităţi a elementelor experenţiale), expresivitatea,
evaluarea şi autoevaluarea (Schutz propune tehnici specifice pentru a creşte capacitatea
de evaluare şi autoevaluare a membrilor unui grup) şi perseverenţa.
Referindu-se la experienţa de grup, Schutz aprecia că la baza formării relaţiilor
interpersonale stau trei nevoi fundamentale : 1) de apartenenţă, sau de incluziune; 2) de
control (după ce grupul s-a format apar diferenţieri între membrii lui, diferiţi membri
adoptă diferite roluri şi, din acest, moment lupta pentru putere şi competiţia devin
probleme centrale în grup); 3) de afecţiune.
Schutz foloseşte tehnici care implică mişcarea. Foloseşte aceste tehnici nu doar în
probleme legate de postură, de poziţii incorecte, ci şi în probleme legate de control
(plimbare oarbă), de afectivitate (sentimente de agresivitate şi ostilitate), în legătură cu
sentimentele de apartenenţă (îmbrâncirea).
C).Grupul gestalt terapeutic.
La baza terapiei gestaltiste stau o serie de concepte :
 orientarea aici şi acum;
 natura experenţială a terapiei (posibilitatea experimentării unor zone
cunoscute şi necunoscute ale personalităţii clientului);
 responsabilitatea (pentru propria-i viaţă);
 polarităţile (şi integrarea acestor polarităţi, care pot apărea în
personalitatea individului);

5
  contactul (care reprezintă modelul de schimbare a celuilalt şi modul în
care individul experimentează lumea);
 figura fundal.
Zinker stabileşte următoarele scopuri ale terapiei de grup creativ gestaltist :
• deplasarea către extensia conştiinţei de sine a trupului, a sentimentelor, a
mediului;
• atribuirea propriilor experienţe, evitând astfel proiecţia lor ;
• a învăţa să concretizeze propriile nevoi şi căpătare a deprinderilor care să
permită satisfacerea acestora fără a-l deranja pe celălalt;
• deplasarea către un contact complet cu propriile senzaţii; experimentarea
propriilor puteri şi a capacităţii de autosuport, în loc de manipularea mediului;
• a învăţa să-ţi asumi responsabilitatea pentru propriile acţiuni şi sentimente,
a învăţa să te simţi confortabil în raport cu fanteziile şi expresiile acestora;
• dezvoltarea senzitivităţii în raport cu mediul.
Creativitatea interpersonală se manifestă în contact. Teama de contact, de
implicaţiile acestuia, îi determină pe unii oameni să evite contactul, mai degrabă decât să-
l iniţieze şi să-l menţină; ei nu au învăţat să facă faţă în mod creativ contactului.
Aceşti oameni dezvoltă, astfel, un stil care limitează contactul la ceea ce le este
familiar, stil care inhibă dezvoltarea creativităţii interpersonale. Terapeutul poate
provoca, în timpul şedinţelor, contacte care permit dezvoltarea acestei creativităţi.
Gestalt terapia foloseşte intensiv limbajul nonverbal drept cheie a descoperirii
unor semnificaţii.
Un pricipiu important al terapiei gestaltiste de grup este acela că dezvoltarea are
loc la graniţa dintre individ şi mediu. Contactul cu ceea ce este non – eu provoacă
creşterea, incită la noi răspunsuri date mediului şi la schimbare. Experienţa
individualităţii şi experienţa comunităţii se întrepătrund. Fiecare persoană din grup este
provocată la autodescoperire şi, n acelaşi timp, este susţinută în confruntarea ei cu
provocarea. Fiecare participant trebuie să-şi asume responsabilitatea faptului că, în orice
moment, comportamentul său poate fi o provocare pentru membrii grupului şi trebuie să
conştientizeze rolul pe care îl are în grup.
Tehnicile folosite în gestalt terapie constă din lucrul cu metafora şi fantezia

6
(analogia personală, metafora corporală), acest lucru cu metafora fiind, nu doar deblocant
şi activator în procesul analitic şi transformator, ci şi un "diluant al rezistenţelor" şi un
catalizator al autonomiei experimentale a subiectului, o cale de a-l face să se simtă, nu
doar în siguranţă, ci şi responsabil de deciziile sale şi autor al propriilor sale strategii de
rezolvare a problemelor autoasumate. În terapia gestaltistă de grup toţi experimentează cu
sine şi împreună, ceea ce facilitează procesele de conştientizare şi de stimulare creativă,
coerenţa de grup, dezvoltând o experienţă de cunoaştere sporită, o activare a resurselor
fiecăruia şi o integrare armonică în dinamica de grup. Fiecare devine important pentru
toţi şi prin aceasta îşi reconstruieşte, extinde şi integrează imaginea de sine,
comportamentul şi relaţiile cu ceilalţi.
Reevaluându-se mai realist şi mai responsabil, membrii grupului participă la o
experienţă comună de transformare de natură afectivă, cognitivă şi comportamentală,
simultan.
Abordarea psihodramatrica:
Metodologia psihodramatică creată de J.L. Moreno acordă o foarte mare
importanţă proceselor de grup, rolurilor pe care fiecare individ lejoacă în viaţa sa socială,
familialî şi profesională şi problematicii învăţării spontane şi creative.
Tehnica cea mai raspândită adusa de psihodrama moreniană este jocul de rol dar
există şi altele, poate mai puţin cunoscute: inversiunea de rol, proiecţia în viitor, etc.
După Moreno (1980) abordarea psihodramatică specifică o serie de aspecte foarte
importante ale intervenţiei asupra grupului:
• Autonomia grupului, opusă dependenţei de conducătorul grupului – putem
vorbi de un grup corespunzător format dacă acesta nu poate funcţiona autonom şi dacă nu
este conştient de resursele şi posibilităţile de schimbare proprii.
• Existenţa unor structuri şi importanţa cunoaşterii acesteia – pentru că nu
este posibil să vorbeşti despre intervenţie fără a cunoaşte reţeaua de relaţii existente în
cadrul grupului care pot influenţa pozitiv sau negativ evoluţia grupului şi care pot fi
schimbate în avantajul grupului.
• Problema colectivităţii: scheme de comportament, roluri şi deprinderi care
nuanţează situaţiile independent de membrii grupului luaţi în parte – care se referă la
faptul ca intervenţia terapeutică nu se adresează participanţilor ca persoane luate

7
individual cu o anumită structură de personalitate ci se ocupă de acestea în raport cu
rolurile pe care le joacă. Aceste roluri au caracteristici şi scheme de comportament care
se leaă de problematici sociale, structurale şi culturale.
• În grup există tendinţa către anonimat, grupul ca entitate devenind mai
important. Terapiea nu se adresază stării de bunăstare psihică personală a participanţilor
ci vizează construirea unui mod mai adecvat de relaţionare cu ceilalţi. Această învăţare
nu se poate realiza decât într-o situaţie de grup care pune în avidenţă importanţa relaţiei
cu un altul.
Psihodrama pune accent pe învăţarea spontaneităţii în relaţiile personale,
spontaneitate înţeleasă ca modalitate de a raspunde adecvat atât la realitatea exterioară
(fără a o distorsiona) cât şi la propriile necesităţi interne (fără stereotipii defensive şi
lasând să apară nevoile şi emoţiile autentice). Obiectivul final este de a-i ajuta pe
membrii grupului să dobândească abilitatea de a se adapta într-un mod flexibil la
varietatea de situaţii şi persoane cu care aceştia intră în contact.
În acest proces este foarte importantă dezvoltarea creativităţii dar în contextul
regulilor, posibilităţilor şi ocaziilor create de realitate.
Psihodrama presupune punerea în scenă a unor conţinuturi interioare, având ca
scop conştientizarea acestora şi reintegrarea lor într-o formă nouă, adaptativă. Rolul
psihodramei este de a-l ajuta pe individ sa conştientizeze, să înşeleagă şi eventual să
schimbe rolurile pe care le joacă în mediul său social, profesional sau familial.
Cadrul de referinţă specific psihodramei are o serie de caracteristici:
1. Necesitatea unui proces de incălzire iniţială care are rolul de a exterioriza
emoţiile astfel încât spontaneitatea şi dezvoltarea de relaţii interpersonale să fie stimulată.
2. Rolul fundamental al acţiunii înţeleasă fie ca reprezentare scenică, fie ca
experimentarea în aici şi acum şi focalizarea atenţiei asupra acestui moment şi nu asupra
povestirii experienţelor anterioare. Finalitatea este de analiză, conştientizare şi
restructurare a problemei în vederea căutării unor soluţii noi.
3. Crearea unui climat de grup cald şi acceptant care va permite
participanţilor sş se exprime autentic.
4. Crearea de situaţii care sa permită pe de o parte procesele de reflectare
profesioanală prin raportarea propriilor acţiuni la ale altora si pe de alta de oglindire

8
profesională prin aflarea părerii celorlalţi asupra acestor acţiuni.
5. Utilizarea ca tehnică de bază a inversiunii de rol care permite înţelegerea
mai adecvată a celuilat prin identificare sau diferenţiere fată de acesta.
6. Participarea celorlalţi după fiecare moment de acţiune prin impărtăşirea
unor experienţe personale ceea ce va contrabalansa tendinţele de a judeca sau de a da
sfaturi care pot fi percepute ca agresive şi pot activa mecanismede apărare.
7. Considerarea relaţiilor intersubiective, în care fiecare înţelege şi respectă
subiectivitatea celorlaţi, ca fiind centrală pentru construirea unui climat pozitiv de grup.
8. Adoptarea unui mod directiv de conducere a grupului, directivitate
înţeleasă însă nu ca manipulare ci ca şi comportament activ al terapeutului astfel încât să
se respecte intersubiectivitatea, să se faciliteze dezvoltarea relaţiilor nonanxioase şi
spontane.
9. Interpretarea prin acţiune , prin materialul care apare prin acţiune şi nu
prin inervenţia interpretativă directă a terapeutului.
10. Interpretarea tuturor rolurilor şi eventual a rolurilor complementare din
contextul vieţii persoanei astfel încât acestea să le poată vedea într-o alta lumină.
11. Existenţa unor momente şi spaţii clar definite pentru fiecare din
momentele procesului psihodramatic.

Toate aceste abordări sunt adaptate la situaţie şi la problemele grupului.

În general, mărimea standard a grupului de terapie este de 6 – 10 subiecţi, pentru
că, pe de o parte, la un număr mai mare dinamica grupului este încetinită şi, pe de altă
parte, pentru că terapeutul poate răspunde emoţional mai greu la un număr mai mare de
persoane. Astfel, lucrul cu un grup mai mare de participanţi, cum poate avea un grup real
într-un proces de terapie, ridică, din acest punct de vedere, o serie de dificultăţi.
Aceste dificultăţi pot fi ocolite, într-o oarecare măsură, prin folosirea de
exerciţii scurte, care să lase timp pentru verbalizare şi prin antrenarea de către terapeut a
tuturor membrilor grupului, într-un mod cât mai variat, pentru a evita monotonia şi pentru
a păstra interesul participanţilor.

9
 1.3. Tipuri de grupuri
Grupurile de care se ocupa un terapeut pot fi de două tipuri: artificiale sau reale.
Grupurile reale sunt compuse din persoane care, în afara spaţiului si timpului
experienţei terapeutice sau formative, trăiesc relaţii personale sau de muncă comune.
Aparţin acestei categorii, pentru terapie şi consiliere grupurile familiale, cuplurile şi
grupurile de convieţuire. În mediul de formare se considera grupuri reale echipele de
muncă, operatorii unei secţii, elevii unei clase, educatorii unei unităţi didactice, etc.
A doua categorie se referă la grupuri compuse din participanţi care trăiesc sau
lucrează in contexte diverse şi care se regăsesc in spaţiu şi timp în grup pentru a trăi o
experienţă terapeutică sau formativă comună. Exista posibilitatea ca anumiţi participanţi
să se cunoască dar aceasta situaţie nu este prevăzută intenţionat în faza de realizare a
grupului. Grupul artificial prin definitie este grupul de terapie, de consiliere sau de
formare compus din persoane provenite din realităţi diferite şi care sunt determinate la
momentul începerii activităţii de motivaţii personale sau care aparţin organizaţiilor care
au iniţializat formarea acelui grup.
Diferenta structurala între grupurile reale si cele artificiale este fundamentală în
momentul in care trebuie sa se realizeze primul act al formării, consilierii sau terapiei:
contractul.
În grupurile reale putem vorbi despre circularitate - contractul reiese dintr-o
consensualitate a tuturor indivizilor implicaţi. Este vorba de un contract circular, în
interiorul căruia individul trebuie să ţină cont nu doar de coordonatorul de grup (terapeut,
consilier sau formator) ci şi de toţi membrii grupului. Acţiunea terapeutică în grupurile
reale are un focus dublu: comportamentul membrilor şi patternurile formate de relaţii din
grup pe de o parte şi comportamentul şi rolurile generice ale indivizilor înafara grupului
pe de alta.
În grupurile artificiale vorbim însă de bidirecţionalitate. Grupul de terapie este
parte a setting-ului în interiorul caruia persoana îşi va dezvolta parcursul terapeutic.
Terapeutul şi fiecare participant la grup fac un contract individual în relaţie cu un grup
deja constituit sau in curs de constituire. Terapeutul este garantul condiţiilor de
funcţionare al unui astfel de grup şi a respectării contractului cu fiecare membru în parte
în interiorul grupului.

10
 În cazul terapiei de grup, indiferent că este vorba despre grupuri reale sau
artificiale, contractul terapeutic trebuie să cuprindă stabilirea următoarelor elemente:
• care este obiectul terapiei?
• cine este destinatarul terapiei?
• care vor fi mijloacele folosite?
• care va fi frecvenţa întâlnirilor?
• care este obiectivul?
• cu ce consecinţe si perspective se realizează terapia?
Lucrul în grup, indiferent de curentul terapeutic şi de tipul de grup, are o serie de
avantaje (după Irina Holdevici,1999) :
1. în grup pacientul îşi poate găsi un model pentru rezolvarea propriilor sale
probleme. W. Doise şi G. Mugni scot în evidenţă importanţa modelului pentru
învăţare,indiferent dacă este vorba de un model pozitiv sau negativ;
2. grupul oferă sprijin afectiv membrilor săi şi astfel aceştia nu se mai simt
izolaţi;
3. grupul permite subiecţilor să ofere ajutor şi nu numai să primească;
4. declararea intenţiei de schimbare în faţa altora se constituie ca o
promisiune ce trebuie respectată;
5. subiectul se simte încurajat de reuşita altora.

2. Organizarea grupului terapeutic

Organizarea grupului terapeutic este un factor de care va depinde succesul
psihoterapiei în grup. De aceea, terapeutul trebuie să acorde importanţă atât organizării
grupului cât şi procesului terapeutic ce se desfăşoară în grup. El va lua în considerare nu
numai cadrul şi scopul psihoterapiei, ci şi categoriile de subiecţi ce vor fi incluşi în grup,
cu caracteristicile lor psihopatologice dar şi personologice.
Organizarea grupului numai pe baza dorinţei de participare a membrilor sau a
simplei trimiteri la psihoterapie, fără o prealabilă examinare de către terapeutul de grup
este susceptibilă să aducă prejudicii atât pacientului cât şi a procesului terapeutic din
grup.
Importanţa selecţiei subiecţilor pentru psihoterapia în grup a crescut întrucât s-a

11
constatat că subiecţi care în grup au înregistrat rezultate slabe s-au ameliorat prin
psihoterapie individuală. Astfel se recomandă ca nici un subiect selecţionat să nu fie un
virtual membru izolat, ca, de exemplu, singura femeie într-un grup de bărbaţi, singurul
vârstnic într-un grup de tineri.

Alegerea şi constituirea grupului

Examinarea personală de către terapeut al fiecărui subiect este considerată
esenţială pentru aprecierea adecvării sale la ceilalţi membrii selecţionaţi cât şi pentru
informarea sa asupra grupului, duratei şi condiţiilor psihoterapiei, ştiut fiind că
expectaţiile subiectului influenţează atât participarea sa cât şi rezultatul tratamentului.
Recrutarea subiecţilor se face printr-un interviu preliminar cu fiecare subiect în
parte pentru a se vedea capacităţile cognitive şi motivatia subiectului, abilitatea de a
interacţiona în grup, disponibilitatea de a se conforma programului grupului, etc. Trebuie
avut în vedere că subiecţii care par potriviţi pentru terapia de grup la interviul preliminar
pot avea o rată mare de absenţe ulterioare pentru că în grup ei se relaţionează altfel decât
într-o relaţie diadică (MacNair-Semands, 2002). În general se consideră ca rata obişnuită
de absenteism este în jur de 35%.
Pregătirea subiecţilor pentru psihoterapia în grup reduce numărul de abandonuri şi
ameliorează calitatea participării subiectului la şedinţele grupului.
Compoziţia, structura şi funţionarea grupului terapeutic sunt stabilite de
psihoterapeutul care îşi organizează grupul.
Compoziţia grupului are în vedere numărul, vârsta, sexul şi nivelul socio-cultural
şi intelectual al membrilor. Majoritatea psihoterapeuţilor consideră că cifra optimă este de
6-10 membri. Funţionarea grupului terapeutic are în vedere locul, frecvenţa, durata şi
modul de desfăşurare al şedinţelor.
Frecvenţa membrilor este edificatoare pentru terapeut întrucât arată cât de
important şi atractiv este grupul pentru subiect, sau care este coeziunea grupului.
Durata şedinţelor este variabilă, fiind cuprinsă între 60 şi 120 de minute,
majoritatea clinicienilor optând pentru şedinţa de 90 minute.
Psihoterapia de grup extinsă sau prelungită denumită şi “terapie de grup maraton”,
se desfăşoară pe durata a 12-48-72 ore pentru o şedinţă, care va fi plasată astfel încât să

12
cuprindă două etape ale ritmului veghe-somn. Includerea celor două etape într-o singură
şedinţă ar spori şansele de asimilare ale evenimentelor şi experienţelor trăite şi ar întări
schimbările ce rezultă de aici.
Psihoterapia de grup pe termen scurt cuprinde un număr anterior precizat de
şedinţe, cuprins între minimum 2 şi maximum 50.
Statutul şi rolul terapeutului în coordonarea activităţii grupului
Psihoterapeutul este cel mai important membru al grupului şi este investit cu
anumite resurse. Rolul său este atât de conducător al grupului, model şi etalon de
identificare al subiecţilor, cât şi de membru egal al grupului. Coterapeutul (terapeutul
asistent) este văzut ca un terapeut adjuvant, interesat în deprinderea abilităţilor privind
psihoterapia în grup. Viitor psihoterapeut acesta va folosi intens în cadrul activităţii
grupului spiritul său de observaţie, reţinând detaliile apărute în situaţia terapeutică. Se
consideră că rolul coterapeutului este complementar şi nicidecum secundar.
Obligaţiile membrilor grupului prevăd ca:
 fiecare membru trebuie să-şi comunice gândurile şi experienţele în grup;
 când doi membri se întâlnesc în afara şedinţelor, au obligaţia de a comunica
grupului la proxima şedinţă ceea ce au discutat;
 fiecare membru are obligaţia de a informa grupul asupra oricărei schimbări
importante ce a survenit în viaţa sa.
Desfăşurarea şedinţei de psihoterapie în grup: psihoterapeutul va fi punctual în
privinţa orei de începere a şedinţei iar împreună cu coterapeutul vor ocupa locuri care să
le permită maximă vizibilitate şi audibilitate.
Comunicarea verbală a membrilor grupului inhibată şi ezitantă la început, trebuie
să se transforme sub îndrumarea terapeutului, în conversaţie liberă. În acest scop membrii
grupului sunt încurajaţi să participe în mod activ, să se angajeze în dezbaterea temelor
puse în discuţie. Experimentând trăiri afective, exprimându-şi opiniile, comparând
situaţiile în cadrul grupului, subiecţii învaţă să-şi modifice atitudinea.
Conţinutul comunicării vizează partea ideativă a intervenţiilor din grup, precum şi
acţiunile şi interacţiunile grupului ce pot fi studiate de grup prin analiză şi interpretare.
Stadiile evolutive ale grupului terapeutic:
 stadiul încrederii şi al organizării, în care membrii grupului sunt angajaţi într-o

13
 competiţie de a fi acceptaţi şi preţuiţi de terapeut;
 stadiul câştigării autonomiei membrilor faţă de lider în care subiecţii se conving
de faptul că terapeutul este într-adevăr un membru al grupului, deşi un membru
deosebit;
 stadiul interacţiunii şi al ajutorului reciproc, marchează stabilizarea grupului,
maturizarea şi resocilalizarea membrilor.
Încheierea psihoterapiei în grup este sinonimă cu atingerea scopurilor acesteia. Ea
are loc prin plecarea subiectului ameliorat (în cadrul grupurilor deschise) sau prin
autodizolvarea grupului în psihoterapia cu grupuri închise. Din punct de vedere
terapeutic, nu trebuie confundată cu părăsirea grupului de către un subiect ce poate avea o
natură accidentală obiectivă.
În funcţie de anumite caracteristici ale subiecţilor ca şi de calităţile şi experienţa
terapeutului, fiecare grup îşi dezvoltă o configuraţie proprie şi un anumit model al
relaţiilor interpersonale. Pe de altă parte, în fiecare grup se dezvoltă o ambianţă unică, o
atmosferă de grup specifică. Sinteza acestor elemente conferă specificitate grupului care,
într-un anumit sens evocă unicitatea individului.
Între membrii grupului, subiectul ia act de anumite idei care pot fi asimilate,
incluse în structura sa ideativă. Acceptarea (sau inacceptarea) unei idei sau conduite din
grup mobilizează sistemul ideativ rigidizat al subiectului. În atmosfera tolerantă a
grupului şi apărat de grup, subiectul îşi exprimă gânduri pe care le credea inaccesibile
comunicării, îşi expune punctele vulnerabile ale psihismului său.
Experienţa emoţională la care participă subiectul este susceptibilă să-i determine
schimbări în răspunsurile emoţionale şi sociale, precum şi în relaţiile sale interpersonale.
La rândul său, terapeutul are în psihoterapia de grup, o largă şi bogată perspectivă pentru
o minuţioasă şi veridică analiză psihologică predominant orizontală, spre deosebire de
psihoterapia individuală, unde, acţionându-se de la suprafaţă spre profunzime, de la
prezent spre trecut, se obţine o investigaţie verticală. În grup, terapeutul va avea o viziune
holistă, apreciind subiectul în ansamblul personalităţii sale.

14
 3. Procese psihologice in grupul terapeutic
Pricipalele procese psihologice care apar în grupurile psihoterapeutice au o
influenţă mai amplă în evoluţia stării psihice a subiecţilor. Astfel, universalizarea constă
în recunoaşterea subiectului că în grup nu este singurul cu probleme emoţionale, că şi alţi
membri prezintă probleme similare.
Coeziunea este procesul care valorizează grupul, conferind membrilor săi
sentimentul apartenenţei la grup. Identificarea constă în adoptarea prin imitare conştientă
sau inconştientă a atitudinilor, comportamentelor terapeutului. Transferul este considerat
ca un ataşament inconştient al unor sentimente şi atitudini ale subiectului faţă de o
persoană semnificativă pentru el.
Presiunea grupului: în funcţie de acreditarea şi valorizarea celorlalţi membrii ai
grupului, fiecare subiect din grup este succeptibil să-şi modifice gândirea, sentimentele,
conduita.
Catarsis-ul este un fenomen ce apare în cadrul psihoterapiei individuale şi de grup
prin evocarea unor sentimente şi afecte care pot fi ataşate gândurilor exprimate.
Abreacţia - fenomen înrudit cu catarsis-ul, constă în retrăirea evenimentelor
trecute şi al emoţiilor asociate lor. Intelectualizarea, fenomen psihic mai complex şi mai
elaborat, implică o cunoaştere conştientă despre sine şi despre ceilalţi, precum şi o
experienţă de viaţă variată, râspunzâtoare de funcţionarea psihică actuală.
Testarea realităţii este definită drept capacitatea de evaluare obiectivă a lumii.
Pentru o corectă testare a realităţii, cel în cauză trebuie să fie conştient de sine şi de
ceilalţi.
Apărută iniţial din necesitatea practică impusă de numărul tot mai mare al
subiecţilor în comparaţie cu posibilităţilor terapeuţilor, psihoterapia de grup se menţine în
actualitate nu atât din raţiuni economice, cât mai ales prin succesele ei terapeutice, prin
eficienţa ei incontestabilă într-o mare varietate de tulburări psihice.
Situaţia de grup oferă subiectului mai multe persoane faţă de care poate să
dezvolte relaţii transferenţiale, având astfel posibilitatea de a retrăi şi acţiona asupra unor
influenţe şi situaţii semnificative care au existat în viaţa sa.
Unii terapeuţi susţin în acest sens tratamentul combinat; tensiunile şi emoţiile
trăite în cursul şedinţelor individuale pot fi atât de intense pentru anumiţi subiecţi cu Ego

15
fragil încât este preferabil să li se ofere o susţinere exterioară (prin psihoterapie în grup)
pentru ca ei să nu abandoneze tratamentul.
Organizarea grupului într-o formulă combinată cu psihoterapia individuală
mizează de multe ori pe caracterul eterogen şi deschis al grupului.
În cazul în care terapeutul este de obicei acelaşi (atât în forma individuală cât şi în
varianta de grup), selecţia subiecţilor pentru grup este superioară, ei fiind cunoscuţi prin
psihoterapia iniţială. Atunci când se trece de la terapia individuală la grup, terapeutul este
acela care alege atât subiectul cât şi momentul introducerii sale în grup.
În genere, în orice demers terapeutic-suportiv se impune ca subiectul să fie privit
sub aspectul situaţiilor sale complexe de viaţă personală şi socială, într-o viziune
psihosocială integratoare, prin conţinutul sau demersul specific socioterapeutic permiţând
un antrenament al comportamentului social.

3. 1. Coeziunea grupului
În terapia de grup, coeziunea este analogul relaţiei din terapia individuală.
coeziunea se referă la atracţia pe care membrii o au pentru grupul lor şi pentru ceilalţi
membri. Coeziunea este trăită la un nivel interpersonal, personal şi intragrupal. Membrii
unui grup coeziv se acceptă unul pe celălalt, sunt suportivi şi înclinaţi să formeze relaţii
pline de sens în grup.
Coeziunea este un factor semnificativ al succesului terapiei. în condiţii de
acceptare şi înţelegere, membrii vor fi mai înclinaţi să se exprime şi să se exploreze pe ei
înşişi, să devină conştienţi de aspecte proprii inacceptabile până atunci şi să le integreze,
să relaţioneze mai profund cu ceilalţi.
Legătura emoţională, cât şi experimentarea eficienţei grupurilor sunt determinanti
principali care contribuie la coeziunea grupului. Indivizii cu rezultate pozitive au mai
multe relaţii mutual satisfăcătoare cu ceilalţi membri.
Grupurile înalt coezive au niveluri mai mari de autodezvăluire. Pentru unii clienţi
şi pentru unele grupuri (mai ales grupurile înalt structurate), relaţia cu liderul poate fi un
factor esenţial.
Grupurile de terapie generează o buclă pozitivă, care se autoîntăreşte: încredere -
autodezvăluire - empatie - acceptare - încredere.

16
 Prezenţa coeziunii în primele şedinţe ale grupului corelează cu rezultatele pozitive
ale terapiei. Este vital ca grupurile să devină coezive, ca liderii să fie alerţi la modul în
care fiecare membru experimentează grupul şi să aducă rapid în discuţie problemele
legate de coeziune. De asemenea, rezultatele pozitive ale clienţilor corelează cu
popularitatea în grup, o variabilă strâns legată de suportul şi acceptarea grupului. Deşi
schimbarea terapeutică este multidimensională, toate aceste descoperiri arată coeziunea
ca pe un important determinant al rezultatelor terapeutice.
Grupul va accepta un individ cu condiţia ca individul să adere la normele sale
procedurale, indiferent de experienţa trecută de viaţă, transgresiuni sau eşecuri sociale.
Stilurile de viaţă deviante, istoric de prostituţie, perversiunea sexuală, actele criminale
atroce - toate acestea pot fi acceptate de grupul de terapie, atât timp cât normele de
acceptare necritică şi de inclusivitate sunt stabilite iniţial în grup.

3.2. Stabilitatea
Stabilitatea colectivului este o condiţie necesară pentru eficienţa terapiei in-
teracţionale de grup, de scurtă durată şi de lungă durată. Deşi cele mai multe grupuri de
terapie trec printr-o fază iniţială de instabilitate, în timpul căreia unii membri renunţă la
terapie şi sunt adăugaţi noi membri care îi înlocuiesc, urmează o fază stabilă lungă, în
care are loc o mare parte din activitatea solidă a terapiei. Unele grupuri par să intre în
această fază de stabilitate mai devreme, iar alte grupuri nu o ating niciodată. Uneori
renunţările premature atrag alte renunţări, alţi clienţi pot termina terapia la scurt timp
după plecarea unui membru-cheie.

3.3. Conflictul în grupul de terapie

Conflictul dintre membri în cursul terapiei de grup trebuie conţinut. Dincolo de
orice altceva, comunicarea nu trebuie întreruptă şi adversarii trebuie să continue să
lucreze împreună, să-şi asume responsabilitatea pentru afirmaţiile lor şi să fie dornici să
treacă dincolo de rostirea superficială.
Descrierile pe care clienţii le fac incidentelor critice din terapie implică deseori un
episod în care au exprimat un afect puternic negativ. Totuşi, în fiecare situaţie, clientul a
fost capabil să depăşească furtuna şi să continue să relaţioneze (deseori într-o manieră

17
mai gratificantă) cu ceilalţi membri.
La baza acestor evenimente se află condiţia coeziunii. Grupul şi membrii trebuie
să însemne suficient de mult unul pentru altul pentru a fi dispuşi să suporte disconfortul
de a perlabora un conflict. Grupurile coezive sunt asemenea familiilor cu lupte interne
distructive, dar cu un puternic sentiment al loialităţii.
Câteva studii demonstrează o corelaţie pozitivă între coeziune, asumarea riscului
şi interacţiunea intensivă. Astfel, coeziunea nu este sinonimă cu iubirea sau cu un curent
continuu de declaraţii pozitive, suportive.
Grupurile coezive sunt grupurile care sunt capabile să accepte conflictul şi să
obţină din acest fapt un beneficiu constructiv. Evident, în momentele de conflict, scalele
coeziunii care scot în evidenţă căldura, confortul şi suportul se vor roti temporar; de
aceea mulţi cercetători au rezerve în a privi coeziunea ca o variabilă precisă, stabilă,
măsurabilă, unidimensională, considerând-o mai degrabă ca fiind multidimensională.
Din momentul în care grupul este capabil să facă faţă constructiv conflictului,
terapia are de profitat în multe moduri.
Importanţa catharsisului, a asumării riscului, a explorării graduale a propriilor
părţi anterior evitate sau necunoscute şi recunoaşterea faptului că temuta catastrofă
anticipată anterior este himerică sunt factori care se pot derula in cadrul acestor conflicte.
Mulţi clienţi se tem cu disperare de furie - de cea proprie sau a celorlalţi. Un grup înalt
coeziv încurajează membrii să tolereze durerea şi rănile pe care învăţarea interpersonală
le poate produce.
Este important de subliniat ca implicarea iniţială face posibilă o astfel de
perlaborare ulterioară reuşită. Exprimarea prematură a ostilităţii excesive, înaintea
stabilirii coeziunii de grup, este o cauză principală a fragmentării grupului.
Clienţii trebuie să realizeze că furia lor nu este letală. Atât ei, cât şi ceilalţi pot şi
reuşesc să supravieţuiască exprimării propriei nerăbdări, iritabilităţii şi chiar mâniei pure.
Pentru unii clienţi este important şi să aibă experienţa trecerii printr-un atac. In proces, ei
pot cunoaşte mai bine motivele poziţiei pe care o au şi pot învăţa să se opună presiunii
din partea celorlalţi.
De asemenea, conflictul poate creşte autodezvăluirea pe măsură ce fiecare
oponent tinde să reveleze din ce în ce mai mult pentru a-şi clarifica poziţia.

18
 Pe măsură ce membrii sunt capabili să treacă dincolo de declararea unei poziţii, pe
măsură ce încep să înţeleagă lumea experienţială a celorlalţi, trecută şi prezentă, şi să
vadă poziţia celorlalţi din propriul cadru de referinţă, ei pot începe să înţeleagă că punctul
de vedere al celuilalt poate fi la fel de adecvat, pentru acea persoană, ca propriul punct de
vedere pentru ei înşişi. Perlaborarea unei extreme antipatii sau a urii faţă de o altă
persoană este o experienţă cu o mare putere terapeutică.

3.4. Ostilitatea faţă de lider/moderator

Grupurile coezive sunt capabile să exprime ostilitatea dintre membri şi, de
asemenea, există dovezi că sunt mai capabile să exprime ostilitatea faţă de lider.
Indiferent de stilul personal sau aptitudinile liderilor de grup, grupul de terapie va ajunge,
deseori în primele douăsprezece întâlniri, să experimenteze un anumit grad de ostilitate şi
resentiment faţă de ei.
Liderii nu îndeplinesc aşteptările fantasmate ale membrilor şi, din punctul de
vedere al multor membri, nu au suficientă grijă, nu le pasă destul, nu direcţionează
suficient şi nu oferă o uşurare imediată. Dacă membrii grupului reprimă aceste
sentimente de dezamăgire sau furie, pot apărea câteva consecinţe dăunătoare. Ei pot ataca
un ţap ispăşitor convenabil - un alt membru sau o anumită instituţie ca „psihiatria” sau
„doctorii”. Pot trăi o iritare mocnită în raport cu ei înşişi sau cu grupul ca întreg. Pe scurt,
pot începe să stabilească norme care descurajează exprimarea deschisă a sentimentelor.
Prezenţa unui astfel de ţap ispăşitor poate semnaliza faptul că agresivitatea este deplasată
de la sursa sa corectă - adesea terapeutul.
Liderii care, în loc să coluzioneze cu alegerea ţapului ispăşitor, o contestă previn
un atac incorect şi îşi demonstrează şi dedicarea faţă de autenticitate şi responsabilitate în
relaţii.
Aproape invariabil, grupul capabil să exprime sentimente negative faţă de
terapeut este întărit de această experienţă. Este un exerciţiu excelent al comunicării
directe şi oferă o importantă experienţă de învăţare - şi anume că cineva îşi poate exprima
ostilitatea direct, fără ca din asta să urmeze o calamitate ireparabilă.
Este preferabil ca terapeutul, adevăratul obiect al furiei, să fie provocat decât ca
furia să fie deplasată asupra unui alt membru al grupului. In plus, terapeutul, să sperăm,

19
este mult mai capabil să facă faţă confruntării decât un membru devenit ţap ispăşitor.
întregul proces se autoîntăreşte; un atac concertat asupra liderului, gestionat nedefensiv,
nerăzbunător, duce la o creştere suplimentară a coeziunii.

3.5. Coeziunea grupului şi alte variabile relevante pentru terapie

Cercetările asupra grupurilor de terapie au demonstrat că există o supraabundenţă
de consecinţe importante ale coeziunii, cu o evidentă relevanţă pentru procesul terapeutic
al grupului. S-a demonstrat că membrii unui grup coeziv, spre deosebire de membrii unui
grup necoeziv:
1. Vor încerca mai mult să-i influenţeze pe ceilalţi membri de grup
2. Vor fi mai deschişi la influenţa celorlalţi membri ai grupului
3. Vor fi mai dispuşi să-i asculte pe ceilalţi şi îi vor accepta mai mult
4. În grup, vor experimenta o mai mare securitate şi eliberare de tensiune
5. Vor fi mai dornici să participe la şedinţe
6. Se vor autodezvălui mai mult
7. Vor proteja normele grupului şi vor exercita o presiune mai mare asupra
indivizilor care deviază de la norme
8. Vor fi mai puţin susceptibili la distrugere ca grup, atunci când un membru
părăseşte colectivul
9. Vor trăi un mai mare sentiment de proprietate asupra realizărilor terapiei.

Teme pentru studiul individual

Care sunt (conform Yalom si Leszcz) factorii terapeutici implicati in terapia de
grup?
Care sunt etapele formarii terapeutului de grup?

Intrebari recapitulative
Care sunt direcțiile și abordările întâlnite in psihoterapia de grup?
Care este statutul și rolul psihoterapeutului de grup?
Care este importanța organizării grupului terapeutic?
Ce procese psihologice sunt implicate in grupul de terapie?

20
 Care sunt avantajele unui grup coeziv?

Bibliografie selectivă:
1. Belmont, Judith, 2015, 103 activitati de grup.Idei de tratament si strategii
practice, Ed.Trei, Bucuresti
2. Cottraux, J., 2003, Terapiile cognitive, Editura Polirom, Iaşi.
3. Guimon, J., Weber-Rouget, B., 2006, Terapii scurte de grup.
Comportamente şi ilustrări clinice, Editura Polirom, Iaşi.
4. Kaplan, H.I. & Sadock, B.J., 1983, Comprehensive group psychotherapy.
(3rd ed.) Williams & Wilkins, New York.
5. MacNair-Semands, R.R., 2002, Predicting Attendance and Expectations for
Group Therapy, Group Dynamics: Theory, Research, and Practice, 6, 219-
236.
6. Yalom, I.D.; Leszcz, M., 2008, Tratat de Psihoterapie de Grup, Teorie şi
practică, Editura Trei, Bucureşti.
7. Schaefer, C., Kaduson, Heidi, 2015, 101 tehnici favorite ale terapiei prin
joc, Ed. Trei, Bucuresti

21