Îi poate reproşa George W. Bush ceva tatălui său?

Conform celor apărute in prestigiosul cotidian Washington Post,

preşedintele american George W. Bush ar fi ordonat serviciilor sale secrete,
în speţă CIA-ului, găsirea unei posibilităţi de înlăturare de la putere a
preşedintelui irakian Saddam Hussein. S-au făcut multe speculaţii dupa 11
septembrie 2001, cum că ţinta care urmeaza Afghanistanului în cadrul
războiului împotriva terorismului ar fi Irakul. Imediat dupa înlaturarea
talibanilor din Afghanistan, pe coridoarele puterii de la Washington au
început sa circule tot mai insistent zvonuri despre un foarte posibil atac
asupra acestei ţări în viitorul apropiat. Chiar secretarul de stat american,
Colin Powell, fost conducător al coaliţiei militare împotriva Irakului in 1991,
a întreprins un turneu în ţarile din zonă pentru a găsi sprijin şi susţinere
pentru o nouă coaliţie. Rezultatele turneului său au fost sub aşteptări chiar şi
la aliaţii tradiţionali ai SUA în regiune. Mai mult, chiar aliaţii europeni din
NATO au dat semnale clare Washingtonului cum că s-ar opune unui
asemanea demers.
Cum şi de ce s-a ajuns într-un asemenea impas? De ce coaliţia pusă pe
picioare de Bush junior împotriva terorismului dupa 11 septembrie este mai
puţin eficientă decât cea a tatălui său împotriva Irakului, deşi cuprinde un
număr dublu de state? Şi, mai ales, cum a reuşit Saddam Hussein, înfrânt
categoric în războiul din Golf în 1991, să se menţina atâta timp la putere, în
ciuda eforturilor diplomatice şi uneori chiar militare de a-l înlatura.
Trebuie spus de la bun inceput ca George W. Bush, actualul
preşedinte, a construit o coaliţie mai mult diplomatică imediat după 11
septembrie 2001, spre deosebire de tatăl său a carui coaliţie a fost în mai
mare masura militara, îndreptata împotriva unui conducator care ameninţa
echilibrul de forţe în regiune şi care, prin anexarea Kuweitului în 2 august
1990 dădea şi o lovitură puternica pieţei petrolului, al cărui preţ ajunsese la
bursă la un nivel record de 70 $ barilul în urma acestui eveniment. Interesele
imediate ale membrilor coaliţiei erau revenirea la un status quo ante prin
orice mijloace, inclusiv militare. De aceea, în momentul imediat următor
eliberării Kuweitului, lucrurile au intrat într-un impas.
În schimb, coaliţia fiului era mai mult de natură diplomatica, de
condamnare a terorismului şi mai ales era marcată de emoţia imediat
următoare atacurilor sinucigaşe împotriva Americii. Fara să piardă vremea,
actualul preşedinte a trecut la acţiune împotriva Afghanistanului, ignorând
ofertele celorlalţi membri ai coaliţiei nou create. Chiar şi în cadrul NATO,
deşi a invocat articolul 5 din Tratatul Nord-Atlantic, care cere membrilor săi
să considere orice atac asupra uneia din ţari ca şi un atac asupra fiecăreia din
ele, americanii nu mai aşteaptă ajutorul acestora si ataca Afghanistanul doar
împreuna cu Marea Britanie, vechiul şi fidelul aliat. Trebuie spus că, de
asemenea, toate loviturile aeriene împotriva Irakului ulterioare războiului din
Golf au fost doar lovituri anglo-americane, fără a mai implica si alţi membri
NATO.
Acesta a fost unul din motivele eşecului acţiunii lui Colin Powel de a
strânge o coaliţie militara antiirakiană, dar nu motivul cel mai puternic. În
primul rând, nu era clar obiectivul unei astfel de acţiuni militare împotriva
lui Saddam Hussein. Înlăturarea lui Saddam? Revenirea inspectorilor ONU
pentru verificarea arsenalului de arme de distrugere in masă? Aducerea lui
Saddam la masa tratativelor?
Pe langă acestea, se pune şi problema costurilor imense reclamate de o
asemenea desfăşurare de forţe, costuri care nu mulţi şi le-ar putea permite.
Înca un lucru care atârna greu in balanţă, pe lângă posibilele pierderi
materiale şi mai ales de vieţi omeneşti, este opoziţia internă a opiniei
publice, mai ales în rândul ţărilor arabe. Conducătorii acestora, fie monarhi
sau preşedinţi aleşi pe viaţă, sunt destul de sensibili la o posibilă
recrudescenţa a mişcărilor islamiste din interior, mişcari inevitabile în cazul
participării la un război împotriva lui Saddam Hussein, văzut de mulţi ca şi
un erou al cauzei arabe datorită opoziţiei sale deschise împotriva intereselor
“Marelui Satan”, alias SUA, în zonă. Mai mult decât atât, în cei unsprezece
ani de la sfârşitul războiului din Golf, perioadă după care Saddam Hussein
continuă să fie omul forte aflat la putere la Bagdad, mulţi dintre vecinii săi
au căutat un modus vivendi alături de acesta. Astfel, de exemplu, Siria
deschide unele contacte comerciale cu Irakul în 1997, iar un an mai târziu,
Arabia Saudită, pe al cărei teritoriu se află înca în jur de 30.000 de soldaţi
americani, refuză să permită SUA bombardarea facilităţilor militare irakiene
pornind de pe teritoriul său.
Cu toate acestea, majoritatea vecinilor ar dori un Irak fără Saddam
Hussein, dar preferă să lase înlaturarea lui în grija altora astfel încât să pară
că nu au nici un amestec.
O alta piedica majoră în calea realizării consensului, o etapa minimă
pentru realizarea unei coaliţii, o reprezintă situaţia explozivă din Israel cu
posibilităţile extinderii conflictului în Siria şi Liban. Unele ţari arabe
condiţioneaza participarea la o coaliţie, sau doar girul lor pentru o acţiune
militară de crearea statului palestinian, lucru înca de neconceput pentru
Israel si SUA, cel puţin până la revenirea situaţiei sub control. Yasser Arafat
nu poate ţine toate grupările palestiniene sub autoritatea sa sau cel puţin asta
este impresia creată în momentul de faţă.
 Intrebarea este dacă se putea evita acest impas creat de ameninţarea
reprezentată de Saddam Hussein, care continuă, in ciuda oricarei logici, să se
afle la putere? Sau, mai bine zis, au fost conjuncturi favorabile în care acesta
ar fi putut fi inlăturat cu minim de efort?
Răspunsul este da. Şi anume, în timpul războiului din Golf, de fapt
imediat dupa acesta. Spuneam mai devreme că obiectivul coaliţiei
antiirakiene din 1990 a fost eliberarea Kuweitului şi nu înlaturarea lui
Saddam Hussein. De aceea, odata cu eliberarea acestuia, ostilitaţile înceteaza
şi încep negocierile de pace, deşi trupele aliate au pătruns deja adânc pe
teritoriul irakian dinspre Arabia Saudită, iar trupele irakiene cedaseră total,
predându-se cu miile. Cu atât mai inexplicabilă devine oprirea aliaţilor, atât
timp cât drumul părea să fie deschis până la Bagdad.
Se poate ca George Bush, intuind posibilele ezitări ale aliaţilor arabi,
să nu fi forţat nota ridicând miza şi riscând astfel unitatea coaliţiei? Se poate
să fi fost vorba de o inţelegere prealabilă cu Uniunea Sovietică, care nu ar fi
privit cu ochi buni o schimbare de lider în zonă fară acordul său? Acest din
urmă fapt pare puţin probabil, URSS-ul lui Gorbaciov având propriile
probleme cu tendinţele centrifuge ale republicilor componente, de fapt peste
şase luni urmând să-şi înceteze practic existenţa.
Sau, pur si simplu, Bush nu credea că irakienii vor ceda aşa brusc şi se
astepta ca aceştia sa lupte până pe strazile Bagdadului, capitularea survenind
logic odată cu înlaturarea lui Saddam. Se pare că cererea de armistiţiu a luat
prin surprindere conducerea coaliţiei, americanii neputând continua
ostilitaţile în timp ce aliaţii arabi le considerau încheiate. Ţinând cont de
declaraţiile belicoase ale lui Saddam care spunea că vom asista la "mama
tuturor bătăliilor" şi de tentativa acestuia de a atrage Israelul în conflict prin
bombardarea cu rachete Scud, temerile americane referitoare la un război de
durată păreau îndreptaţite. Oricum, faptele rămân, luptele încetează şi
Irakului i se impune o interdicţie de zbor a avioanelor, dar nu şi a
elicopterelor, excepţie motivată prin prisma zborurilor umanitare şi
diplomatice.
Din aceasta situaţie, în care războiul era căştigat dar cel vinovat de
declanşarea lui rămâne la putere, încearca să iasă preşedintele George Bush,
care, la două zile după încetarea luptelor, respectiv la 1 martie 1991,
îndeamnă poporul irakian să-l înlature pe Saddam Hussein şi "să se alăture
naţiunilor iubitoare de pace".
Preşedintele Bush spera, ca prin mesajul său, să determine înlăturarea
lui Saddam Hussein printr-o lovitură de stat care să aducă la putere pe unul
din conducătorii partidului Baas, partid al cărui lider este chiar Saddam. O
astfel de lovitură de palat ar fi menţinut aceeasi forţă la conducere şi ar fi
conservat actuala structură a puterii, fără cutremure în plan etnic, social şi
politic, lucru de care se temeau toţi participanţii la războiul împotriva
Irakului. Deci, toată lumea dorea păstrarea structurii conducerii Irakului, dar
fără Saddam Hussein.
Din motive necunoscute, o astfel de lovitură de stat nu are loc sau
esuează, dar mesajul de încurajare este recepţionat şi pus în aplicare de alţi
actori de pe scena politico-etnică atât de volatilă a Irakului.
Dacă aruncăm o privire asupra hărţii etnice a Irakului constatăm că
parcă totul ar fi împotriva lui Saddam. La o populaţie de circa 21 milioane
de locuitori ( aproape cât populaţia României ) răspandită pe o suprafaţă de
434.000 km pătraţi ( aproape dublu faţă de suprafaţa României ) două treimi
sunt arabi şiiţi care sunt grupaţi mai ales în sudul ţării, iar o cincime sunt
kurzi, preponderenţi în nord. În total, aceşti oponenţi naturali ai lui Saddam
reprezintă cam patru cincimi din populaţia totală a Irakului. Cu toate acestea,
după abolirea monarhiei în urma loviturii de stat din 14 iulie 1958, la putere
ajunge partidul Baas, compus în majoritate din arabi suniţi având o politică
radicală, panislamică si antioccidentală. Din 1979 puterea este deţinută de
Saddam Hussein. Acesta profită de instabilitatea politică din Iran în urma
revoluţiei islamice care îl aduce la putere pe aiatolahul Khomeini şi atacă
aceasta ţară în 1980. Urmeaza un război devastator, cu peste un milion de
morţi, ce dureaza până în 1988. În timpul acestui război, Saddam Hussein
foloseşte arme chimice cel puţin de două ori, între 1983 si 1987. În 1988
foloseşte aceste arme împotriva kurzilor rasculaţi din nordul ţării.
În acest context, la îndemnul lui George Bush nu răspund membrii
partidului Baas ci şiiţii din sud şi kurzii din nord. Şiiţii raspund la chemarea
la luptă a liderilor religioşi şi declanşează revolta în aceeaşi zi, la 1 martie
1991. La scurtă vreme este ocupat oraşul port Basra urmat de alte oraşe
importante ajungându-se la circa 80 de km de Bagdad prin ocuparea oraşului
Karbala.
Sub oblăduirea CIA, sub pază siriană şi cu finanţare saudită, în Beirut
are loc la 11 martie o consfătuire a principalelor grupări de opoziţie irakiene,
cu toate că la acea dată Karbala era deja pierdută. Disensiunile dintre grupări
ies la iveală, iar CIA este incapabilă să pună la punct un plan comun. Sunt
aduşi la conferinţă doi foşti lideri monarhişti care trăiau de decenii în exil la
Londra şi erau preferaţii occidentului pentru succesiunea la conducerea ţării,
în schimb Iranul ar fi preferat venirea şiiţilor la putere, dar cu toate astea
susţinea alături de Siria şi gruparea kurdă.
În timp ce CIA se ocupa de organizarea de conferinţe, Saddam
acţionează rapid. Realitatea este ca acesta şi-a dat seama ca nu are cum să
câstige războiul din Golf împotriva unei aşa largi coaliţii de forţe, aşa ca şi-a
sacrificat cu sânge rece trupele mai neexperimentate trimiţându-le la luptă
împotriva tancurilor aliate şi a păstrat în rezervă elita armatei, Garda
Republicană şi trupele speciale. Atunci când situaţia din sud devine critică în
urma revoltei şiiţilor, Saddam îşi trimite Garda Republicană împotriva lor.
Aceştia înconjoara oraşele ocupate de şiiţi şi le cuceresc unul câte unul,
sprijiniţi de elicoptere de atac. Printr-o ironie amară, elicopterele, chiar cele
militare de atac, nu intră în regimul de interdicţie aeriană impus de generalul
Norman Schwarzkopf, iar armatele aliate asistă pasive la înabuşirea în sânge
a insurecţiei. Ultimul oraş deţinut de şiiţi, Al-Samawah, cade la 20 martie, în
urma atacurilor Garzii Republicane care înainteaza sub protecţia scuturilor
umane formate din femeile şiite luate ostatice.
Între timp, pe 14 martie, kurzii din nordul ţării ridică steagul revoltei.
Însufleţite de îndemnurile lui Bush şi de asigurările CIA, cele doua grupări
principale ale kurzilor irakieni dau uitării rivalităţile lor şi pornesc împreună
războiul împotriva lui Saddam. Lor li se alătură până şi minuscula grupare a
comuniştilor in speranţa eliberării de sub autoritatea lui Saddam. La scurtă
vreme întregul teritoriu locuit de kurzi se află sub controlul acestora, mai
puţin oraşul Mosul, majoritar arab. Soldaţii irakieni s-au predat în masă
kurzilor victorioşi.
Dar în aceasta perioadă, Saddam redobândise controlul asupra sudului
şiit şi se pregatea să se napustească asupra nordului kurd. Era rândul trupelor
speciale, după ce în sud se evidenţiase Garda Republicană. Ofensiva lui
Saddam începe la 28 martie cu atacul trupelor speciale asupra oraşului
Kirkuk. Aici se aflau câteva mii de luptatori kurzi şi de civili. Trupele lui
Saddam sprijinite de tancuri, de lansatoare multiple de rachete tip Katiuşa şi
de nelipsitele elicoptere de atac se abat asupra oraşului făcând mii de victime
fără deosebire şi transformând oraşul în ruine. Era o zi calmă şi însorită,
astfel că sateliţii americani puteau oferi o imagine clară asupra masacrului.
Soarta Kirkukului o vor avea în scurta vreme şi celelalte oraşe ocupate de
kurzi. Aceştia se retrag spre munţii ce mărginesc graniţa cu Turcia şi Iran
haituiţi de armata irakiana şi de elicoptere care continuă să iasă în misiune
după misiune fără ca armatele coaliţiei, aflate cu arma la picior in vestul şi
sudul ţării, să intervină într-un fel. Totuşi, într-un târziu, americanii pornesc
operaţiunea "Provide Comfort" destinată să paraşuteze kurzilor porniţi în
exod ajutoare umanitare, în timp ce Saddam continuă să lanseze bombe
asupra lor.
Ulterior au mai fost tentative ale CIA să-l înlăture pe Saddam dar
toate eşuate. Au fost chiar alocate 15 milioane de dolari pentru o grupare de
opoziţie ( Congresul Naţional Irakian ) condusă de suniţi exilaţi, cu scopul
de a pregăti o mişcare armată împotriva lui Saddam, proiect nematerializat
niciodata. Nici nu este de mirare, ţinand cont de lecţia sângeroasa învaţata de
opoziţie referitoare la sprijinul american.
Singura acţiune mai notabilă a fost atentatul din decembrie 1996
împotriva fiului lui Saddam, Udai, atentat care-l transformă pe acesta într-un
paralitic. Acest atac a fost pus la cale de către nepotul generalului Omar al-
Hazaa, general ucis de Saddam în 1990 după ce i-a tăiat limba pentru că
îndrăznise să-l critice pe conducător.
Cele două principale facţiuni kurde, Partidul Democratic din
Kurdistan şi Uniunea Poporului din Kurdistan, revin la vechile rivalitaţi şi
preocupări care îmbină politica cu contrabanda. În 1996, duşmănia dintre
cele două se acutizeaza, aşa că liderul Pardidului Democratic din Kurdistan,
Massoud Barzani, îşi uneşte forţele cu Saddam Hussein în intenţia de a-şi
anihila adversarul. Acesta din urmă apelează la protecţia Iranului care îl
susţine cu provizii şi armament.
Într-o astfel de lume, nu este de mirare că Saddam Hussein continuă
nu numai să supravieţuiască, dar să şi sfideze Occidentul. Este notoriu faptul
că este unul din principalii sponsori ai terorismului internaţional. Mass
media a încercat să facă unele legături între scrisorile coţinând antrax şi
laboratoarele lui Saddam în care observatorii ONU nu mai au acces.
Oficialităţile americane au declinat vehement orice speculaţie pe această
temă. Întrebarea este dacă o făceau fiindcă nu există nici o legatură sau
fiindcă americanii se pregăteau atunci să încheie conturile cu Afghanistanul,
lăsând pe mai târziu problema Irakului. În mare, în Afghanistan acum
lucrurile sunt clare iar ochii americanilor se indreaptă spre Irak, mai precis
spre Saddam Hussein.
Dar la ora actuală problemele sunt mai complicate decât în urmă cu
zece ani. Iranienii ar dori o conducere şiita care să fie de fapt o marionetă în
mâinile lor, lucru inacceptabil pentru toata lumea. O victorie a kurzilor,
urmată de o posibilă separare a nordului sub forma unui stat kurd nu poate fi
acceptata de Turcia, Siria si Iran care au de asemenea importante minoritaţi
kurde pe teritoriul lor şi pentru care un astfel de stat ar fi un îndemn la noi
tendinţe separatiste.
Acum unsprezece ani ar fi fost necesar doar un bobârnac, comparativ
cu efortul deja depus în razboiul din Golf, pentru înlaturarea lui Saddam
Hussein. După aceasta ar fi fost mult mai uşor, în cadrul unei conferinţe în
Irakul ocupat de armatele occidentale ca americanii să-şi impună punctul de
vedere referitor la viitorul ţarii, la fel cum se procedează astazi cu
Afghanistanul. Ar fi fost mult mai bine pentru toată lumea, iar pentru
populaţia înfomeata a Irakului, în mod sigur ar fi fost cu mult mai bine. Aşa,
întreaga planetă a rămas cu impresia unei victorii categorice, dar incomplete.
George Bush a preferat să lase problema înlăturării lui Saddam în sarcina
CIA-ului, în ciuda eşecurilor răsunatoare înregistrate de această organizaţie
în alte operaţiuni sub acoperire de o natură asemănătoare, invazia ratată a
Cubei în 1961 în Golful Porcilor fiind doar unul dintre ele. Dar George
Bush, înainte de a fi vicepreşedintele lui Ronald Reagan a fost şeful CIA,
aşa că devine explicabilă ignorarea sfaturilor acelora care cereau ca astfel de
operaţiuni să treacă din sarcina CIA în sarcina Departamentului Apărării.
In mod sigur, aceste lucruri si poate multe altele i le poate reproşa
preşedintele George W. Bush tatălui său, fostul preşedinte George Bush.