Capitolul 10

INVESTIŢIILE INTERNAŢIONALE

10.1. Rolul şi importanţa investiţiilor internaţionale în economia mondială. Tipologia investiţiilor

internaţionale
10.1.1. Investiţiile străine directe
10.1.2. Investiţiile străine de portofoliu
10.1.3. Investiţiile străine din credite externe
10.1.4. Investiţiile străine din fonduri externe nerambursabile
10.2. Finanţarea investiţiilor internaţionale
10.3. Necesitatea investiţiilor cu capital străin în România şi principalele evoluţii ale acestora în
perioada de tranziţie

Cuvinte-cheie: investiţii internaţionale, risc de ţară, achiziţii internaţionale, fuziune, holding,

investiţie directă, investiţii de portofoliu, fonduri externe nerambursabile.

Obiective urmărite
1. Înţelegerea conceptului de investiţii internaţionale şi cunoaşterea tipologiei acestora;
2. Cunoaşterea mecanismului de finanţare a investiţiilor internaţionale;
3. Cunoaşterea tipurilor de investiţii cu capital străin din România şi a evoluţiei acestora.

10.1. Rolul şi importanţa investiţiilor internaţionale în economia mondială. Tipologia investiţiilor

internaţionale

Investiţiile internaţionale reprezintă modalităţile concrete prin care se realizează investiţii în spaţiul
extranaţional sub următoarele forme:
- cumpărarea de obligaţiuni de pe pieţele străine;
- construirea unor noi societăţi sau deschiderea unor filiale în altă ţară;
- acordarea de credite unui agent economic străin;
- achiziţionarea unei firme străine sau realizarea unei fuziuni cu aceasta.
Investiţiile internaţionale presupun implicarea a cel puţin doi parteneri care aparţin unor ţări
diferite: ţara gazdă (ţara în care se realizează proiectul sau programul de investiţii) şi ţara de origine (ţara
de la care provin resursele destinate finanţării proiectului sau programului de investiţii respectiv). Pot
exista şi situaţii în care participarea la finanţarea unor programe sau proiecte de investiţii este mixtă (de
exemplu, în cazul în care finanţarea investiţiei se realizează în parteneriat, cu participarea guvernului sau
a unor colectivităţi locale din ţara gazdă). Evoluţia economiei mondiale de după cel de-al doilea război
mondial se caracterizează printr-un proces continuu de creştere economică, proces care a fost susţinut de
creşterea fluxurilor de investiţii străine. Potrivit unor opinii1, în evoluţia investiţiilor externe de după anul
1930, pot fi identificate trei perioade distincte, şi anume:
- perioada anilor 1930-1980, caracterizată printr-o creştere relativ accelerată a nivelului
investiţiilor străine, cu o pondere ridicată a investiţiilor direct productive. Acestă evoluţie a fost generată

1
Zaiţ, Dumitru – Evaluarea şi gestiunea investiţiilor directe, Editura Sedcom Libris, Iaşi, 2003, p. 323.
de necesitatea restructurării economiei mondiale, afectată de marea criză din anii 1929-1933 şi de cel de-
al doilea război mondial şi s-a caracterizat prin orientarea cu precădere a fluxurilor de investiţii
internaţionale între ţările dezvoltate;
- perioada anilor 1980-1987, marcată de accentuarea dezechilibrelor economice ca urmare a
trecerii la cursurile flotante şi care s-a caracterizat prin stagnarea investiţiilor productive directe şi
creşterea spectaculoasă a volumului plasamentelor financiare;
- perioada de după anul 1987, în care evoluţia sistemului mondial a fost relativ stabilă, ceea ce a
condus la reluarea cursului ascendent al investiţiilor directe şi de portofoliu. Această perioadă marchează
însă şi începutul unui proces de creştere spectaculoasă a datoriilor ţărilor în curs de dezvoltare şi de
recrudescenţă a protecţionismului.
Privită într-un context general, necesitatea investiţiilor internaţionale apare ca efect al diversităţii
structurale a economiei mondiale, al concurenţei care se manifestă pe aceasta, dar mai ales ca urmare a
gradului diferit de dezvoltare a economiilor naţionale (al existenţei unor ţări slab dezvoltate, în curs de
dezvoltare sau aflate în tranziţie spre economia de piaţă, care au nevoie de capitaluri străine pentru a-şi
accelera ritmul de creştere economică). Nu în ultimul rând, creşterea importanţei investiţiilor
internaţionale (în principal a celor directe) este stimulată în prezent şi de extinderea fenomenului de
globalizare economică şi financiară, care are implicaţii directe asupra evoluţiei economiilor naţionale şi a
celei mondiale.
Schimbarea sistemelor economice şi politice din zona est-europeană a condus la deschiderea unei
pieţe importante pentru investiţiile străine. În noul context creat, creşterea acestor fluxuri investiţionale
este stimulată de oportunităţile pe care acestea le oferă atât beneficiarilor, cât şi investitorilor:
- avantajele beneficiarilor de investiţii străine (înţeleşi ca ţară sau agent economic) pot fi de natură
economică (posibilitatea procurării de utilaje şi tehnologii moderne, posibilitatea creşterii volumului
capacităţilor de producţie şi lărgirea pieţei bunurilor şi serviciilor, valorificarea superioară a resurselor
locale etc.), dar şi de altă natură: calificarea superioară a forţei de muncă, transferul de tehnică şi de
tehnologii moderne, creşterea concurenţei pe piaţă, distribuirea mai echitabilă a veniturilor (prin plăţi
fiscale, scăderea preţurilor de producţie, creşterea utilizării forţei de muncă) etc.;
- avantajele investitorilor străini pot fi de natură economică (cucerirea unui segment de piaţă în
ţara în care se realizează investiţia, folosirea unor resurse ieftine de materii prime şi forţă de muncă),
financiară (dobânzi, repatrierea dividendelor încasate), fiscală (reduceri sau scutiri de la plata impozitelor
şi a taxelor vamale) sau monetară (schimb valutar, servicii bancare).
Realizarea de investiţii străine într-o ţară gazdă este condiţionată de necesitatea obţinerii de către
investitori a unui venit net care să acopere cheltuielile ocazionate de acestea. Procesul decizional în sfera
investiţiilor străine presupune însă şi asumarea unui risc din partea investitorilor, şi anume riscul de ţară.
Acest risc exprimă probabilitatea pierderilor financiare în afacerile internaţionale, pierderi care sunt
datorate unor evenimente macroeconomice şi/sau politice specifice ţării (nerambursarea creditelor
externe, promovarea în ţara respectivă a unor politici monetare, bugetare sau fiscale inadecvate,
discriminări aplicate firmelor străine, naţionalizări, confiscări sau exproprieri etc.)2. Reducerea sau
eliminarea riscului de ţară se poate realiza prin solicitarea de către investitorul străin a unor garanţii din
partea partenerului şi a ţării acestuia, care pot viza următoarele aspecte:
- asigurarea că obiectivele construite nu vor fi naţionalizate, expropriate sau rechiziţionate;
- asigurarea unor despăgubiri reale, în cazul în care are loc un transfer de proprietate din cauze
excepţionale;
- asigurarea posibilităţii de transfer în străinătate a dividendelor sau a sumelor rezultate din
lichidarea investiţiei sau vânzarea de active etc.
Investiţiile cu capital străin nu se deosebesc ca sens şi semnificaţie de definiţiile atribuite
investiţiilor în practică sau în literatura de specialitate.

2
Voinea, Gheorghe – Mecanisme şi tehnici valutare şi financiare internaţionale, Editura Sedcom Libris, Iaşi, 2003,
p. 347.
 În funcţie de raportul care se stabileşte între investitorul străin (agentul economic emitent) şi
beneficiarul investiţiei (agentul economic receptor), investiţiile străine pot fi directe (când agentul
economic emitent dispune de dreptul de control şi de decizie asupra agentului economic receptor) sau
indirecte (când investiţia nu presupune acest drept pentru investitor). Investiţiile indirecte mai sunt
denumite investiţii de capital sau de portofoliu. Încadrarea investiţiilor internaţionale în cele două
categorii este dificilă, atât datorită faptului că nu de puţine ori investiţiile directe îmbină investiţia reală cu
plasamentul financiar, cât şi datorită faptului că metodologiile naţionale şi ale diferitelor organisme
internaţionale nu sunt aceleaşi3.
O categorie distinctă a investiţiilor internaţionale directe o reprezintă achiziţiile internaţionale, care
presupun combinarea a două sau mai multe firme în urma unei operaţiuni de cumpărare de către o firmă
activelor altei firme sau a tuturor acţiunilor emise de către aceasta. Achiziţiile internaţionale pot fi de
două tipuri:
- achiziţii în urma cărora firmele care se combină rămân separate între ele din punct de vedere
juridic, noua structură purtând denumirea de holding;
- achiziţii în urma cărora nu rămâne ca structură juridică decât firma achizitoare, operaţiunea
purtând denumirea de fuziune.
Investiţiile internaţionale au o natură diversă şi pot îmbrăca următoarele forme: investiţii directe,
investiţii de portofoliu, investiţii din credite externe şi investiţii din fonduri externe nerambursabile.

10.1.1. Investiţiile străine directe

Potrivit relementărilor juridice din România4, investiţia directă reprezintă participarea la constituirea sau
la extinderea unei întreprinderi în oricare dintre formele juridice prevăzute de lege, dobândirea de
acţiuni sau de părţi sociale ale unei societăţi comerciale, cu excepţia investiţiilor de portofoliu, precum şi
înfiinţarea sau extinderea în România a unei sucursale de către o societate comercială străină prin:
- aport financiar, în monedă naţională sau în valută liber-convertibilă;
- aport în natură de bunuri imobile sau/şi bunuri mobile, corporale şi necorporale;
- participarea la creşterea activelor unei întreprinderi prin orice mod legal de finanţare.
Investiţiile directe sunt realizate prin contribuţia efectivă a posesorului de capital, care participă la
proiectarea, realizarea şi exploatarea obiectivului de investiţii, în totalitate sau în parteneriat cu o firmă
beneficiară din ţara gazdă.
Principalii furnizori de capitaluri în cazul investiţiilor străine directe sunt corporaţiile
transnaţionale sau firmele multinaţionale. Ţările beneficiare de investiţii străine directe prin intermediul
corporaţiilor transnaţionale acordă acestora privilegii şi garanţii, în schimbul cărora şi corporaţiile
transnaţionale trebuie să respecte o serie de restricţii minime impuse de ţara gazdă, şi anume:
- investiţiile corporaţiilor transnaţionale trebuie să fie aprobate de guvernul ţării gazdă în ceea ce
priveşte domeniul de activitate şi amplasamentul;
- regimul fiscal aplicat activităţii acestora trebuie să fie identic cu cel aplicat firmelor naţionale;
- ţara gazdă trebuie să aibă dreptul de a controla activitatea financiară a acestora, inclusiv plăţile
efectuate în străinătate şi transferurile de beneficii şi repatrierile de utilaje şi echipamente;
Investiţiile străine directe reprezintă pentru ţările gazdă un instrument important de ameliorare a
calităţii, a costurilor şi a factorilor de producţie. Ele pot reprezenta un suport informaţional în ceea ce
priveşte activităţile care pot crea avantaje competitive pentru ţara în cauză şi pot stimula, prin efectele pe
care le antrenează în economie, formarea unor firme indigene puternice în diverse sectoare economice.
Prin fluxurile de capital şi transferurile de tehnologie pe care le generează, investiţiile străine directe
contribuie la creşterea economică a ţării gazdă, la creşterea veniturilor populaţiei şi a puterii de cumpărare

3
In statistica S.U.A., o participare de 10% a investitorului străin în realizare este considerată investiţie directă, în
timp ce în Franţa procentul este de 20%
4
Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 92/1997 privind stimularea investiţiilor directe
a monedei naţionale şi asigură ţărilor gazdă posibilitatea creşterii rolului lor în cadrul schimburilor
economice internaţionale. În cadrul ţărilor est-europene, aflate în tranziţie la economia de piaţă,
investiţiile străine directe reprezintă o sursă suplimentară de capital care poate fi atrasă în vederea
accelerării procesului de privatizare din economie şi de reducere a perioadei de tranziţie la economia de
piaţă.

10.1.2. Investiţiile străine de portofoliu

Investiţiile de portofoliu constau în achiziţionarea de către investitorii străini a acţiunilor emise de firmele
deja existente într-o ţară şi tranzacţionate pe piaţa de capital. Dacă investitorii străini ajung să
achiziţioneze un număr de acţiuni care să le permită deţinerea pachetului de control, pe lângă plasamentul
iniţial pot să apară şi alte transferuri, caracteristice investiţiilor directe.
În România, prin investiţii de portofoliu se înţelege dobândirea de valori mobiliare pe pieţele de
capital organizate şi reglementate, în scopul obţinerii de câştiguri de capital din dividende şi din dobânzi
aferente acestora - rezultate din activitatea unor terţi implicaţi direct în administrarea emitentului - şi din
diferenţa favorabilă de preţ la vânzare.
Investiţiile de portofoliu pot fi realizate direct sau prin intermediari financiari şi pot îmbrăca
diverse forme: împrumuturi de stat, împrumuturi ale organismelor internaţionale, emisiuni de acţiuni,
obligaţiuni sau titluri de împrumut pe termen scurt etc. Între investiţiile de portofoliu şi cele directe se pot
distinge o serie de asemănări şi de legături, dar şi de deosebiri5. Asemănările şi legăturile dintre
investiţiile de portofoliu şi cele directe sunt următoarele:
- ambele tipuri de investiţii reprezintă transferuri de capital, care se realizează prin canale
instituţionale şi surse diferite;
- investitorii în portofolii de titluri au calitatea de intermediar, în timp ce investitorii direcţi au un
rol activ şi se implică în activitatea investiţională;
- investiţiile de portofoliu şi cele directe sunt reciproc substituibile.
Diferenţele dintre investiţiile de portofoliu şi cele directe sunt următoarele:
- investiţiile de portofoliu implică o obligaţie de plată a unor dobânzi sau dividende din partea
beneficiarului, în timp ce investiţiile directe presupun o obligaţie mai elastică de rambursare, care depinde
de rezultatele financiare ale investiţiei;
- investiţiile de portofoliu au o raportare mai generală, în timp ce investiţiile directe sunt proprii
unui anumit domeniu sau sector;
- investiţiile de portofoliu nu afectează direct proprietatea şi controlul naţional, în timp ce
investiţiile directe presupun exercitarea dreptului de proprietate al investitorului şi controlul acestuia, cel
mai adesea în cadrul unei firme multinaţionale;
- investiţiile de portofoliu implică doar un transfer de capital, în timp ce investiţiile directe
presupun, de obicei, şi un transfer de factori auxiliari.

10.1.3. Investiţiile străine din credite externe

Creditele externe reprezintă o alternativă de finanţare pentru investitorii interni şi o alternativă de

fructuficare a capitalului deţinut de creditorii externi (bănci, organizaţii financiare etc.). Ele pot acorda
credite cu sau fără garanţii guvernamentale în vederea finanţării unor proiecte de investiţii corporale
(construcţii, achiziţii de utilaje sau echipamente de pe pieţele externe etc.). Principalele organizaţii
financiare specializate în finanţarea şi creditarea investiţiilor internaţionale sunt următoarele:
1) Grupul Băncii Mondiale;
2) Fondul Monetar Internaţional;

5
Zaiţ, Dumitru – op. cit, p. 327.
 3) Organisme regionale de finanţare a dezvoltării;
4) Instituţii financiare specializate ale Organizaţiei Naţiunilor Unite.

1) Grupul Băncii Mondiale este format din Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi
Dezvoltare (BIRD), Asociaţia Internaţională pentru Dezvoltare (AID) şi Corporaţia Financiară
Internaţională (CFI).
a) Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (BIRD) a fost înfiinţată în anul 1944
şi a început să funcţioneze la 25.VI.1945, având ca obiectiv crearea mecanismelor monetare şi financiare
necesare unei mai bune cooperări între state. Principalii acţionari ai BIRD, care deţin împreună peste 50%
din fondurile Băncii sunt 7 ţări: SUA (care deţine 16% din totalul fondurilor), Japonia (9,4%), Germania
(7,2%), Anglia (6,9%), Franţa (4,7%), Canada (2,78%) şi Italia (2,55%).
BIRD sprijină statele membre în curs de dezvoltare prin:
- acordarea de împrumuturi pe termen lung pentru realizarea de investiţii;
- garantarea împrumuturilor contractate de acestea de pe pieţele financiare internaţionale;
- coordonarea ajutorului internaţional pentru dezvoltare oferit de unele ţări dezvoltate ţărilor în
curs de dezvoltare;
- acordarea de asistenţă tehnică în legătură cu proiectele de investiţii pentru dezvoltare;
- facilitează pregătirea de cadre de specialitate printr-un institut de pregătire propriu.
Creditele pentru finanţarea proiectelor de investiţii se acordă de BIRD în valută convertibilă pe o
perioadă de maximum 20 de ani, iar mărimea lor nu depinde de cota de participare la capitalul social al
Băncii6. Mărimea garanţiilor solicitate ţării beneficiare depinde de proporţiile obiectivului economic ce
urmează a fi finanţat şi de posibilitatea economiei ţării în cauză de a suporta sarcina financiară ce decurge
din acordarea împrumutului. Pentru a putea beneficia de împrumuturi, ţările membre trebuie să adere în
prealabil la FMI, să participe la capitalul social al Băncii şi să furnizeze informaţii periodice cu privire la
situaţia lor economică şi financiară.
Fondurile pe care le utilizează BIRD în scopul acordării de credite provin din capitalul social
subscris, capitalurile mobilizate prin emisiuni de obligaţiuni şi beneficiile obţinute din operaţiunile
efectuate. Deoarece principala resursă de creditare o reprezintă capitalurile mobilizate prin emisiuni de
obligaţiuni pe pieţele financiare internaţionale, mărimea dobânzii practicate pe aceste pieţe stă la baza
determinării dobânzii percepute la creditele acordate. Condiţiile de acordare a creditelor sunt următoarele:
- solicitantul să fie o ţară în curs de dezvoltare;
- investiţiile să fie orientate spre domeniile prioritare ale ţării respective;
- împrumutul să fie garantat de guvernul ţării care îl solicită;
- creditele se acordă numai pentru plata unor utilaje şi furnituri provenite din ţările membre BIRD
şi Elveţia;
- acordarea creditului se face pe baza acordului de împrumut şi a acordului de garanţii încheiate
între Bancă şi instituţiile împuternicite din ţara respectivă.
În ceea ce priveşte proiectele de investiţii pe care le creditează, BIRD şi-a creat o metodologie
proprie de elaborare şi analiză a acestora, care presupune parcurgerea următoarelor etape:
- identificarea şi definirea proiectelor (proiectele prioritare ce urmează a fi finanţate sunt
identificate în baza unei analize economice şi financiare proprii şi trebuie să asigure o rentabilitate globală
satisfăcătoare);
- pregătirea proiectelor (întocmirea şi analiza studiului de fezabilitate, din care să reiasă faptul că
proiectul este realizabil sub aspect tehnic, economic şi financiar şi asigură avantaje economice şi
financiare în urma exploatării sale);
- evaluarea proiectelor sub aspect tehnic (estimarea costurilor şi a datelor tehnice), instituţional
(crearea unei instituţii locale care să-l reprezinte pe beneficiar în relaţiile cu Banca), economic (analiza

6
Floricel, Constantin – Relaţii valutar-financiare internaţionale, ediţia a III-a, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1997, p. 329.
cost-beneficiu) şi financiar (costul investiţiei, mai puţin utilajele şi instalaţiile care sunt finanţate de BIRD
trebuie să fie acoperit din resursele proprii ale beneficiarului);
- avizarea şi aprobarea proiectelor (încheierea acordurilor între BIRD şi ţara beneficiară);
- execuţia lucrărilor şi controlul bancar exercitat de BIRD;
- evaluarea retrospectivă a proiectului (întocmirea procesului-verbal de recepţie definitivă şi a
raportului de evaluare a proiectului).

b) Asociaţia Internaţională pentru Dezvoltare (AID) a fost înfiinţată în anul 1960 în vederea
ajutorării din punct de vedere financiar a ţărilor foarte sărace (cu un PNB/locuitor de până la 580 $),
capabile să realizeze proiecte productive. Creditele acordate pe termen lung şi în condiţii foarte
avantajoase de Asociaţie (acestea nu sunt purtătoare de dobânzi, ci doar de comisioane de serviciu şi de
angajare) au ca sursă de formare contribuţiile iniţiale ale ţărilor dezvoltate (care sunt membre ale AID) şi
sumele provenite din rambursarea creditelor acordate anterior.

c) Corporaţia Financiară Internaţională (CFI) a fost înfiinţată în anul 1956 ca filială a Băncii
Mondiale abilitată cu creditarea proiectelor de investiţii cu caracter productiv realizate de sectorul privat
al ţărilor membre ale FMI. Creditele sunt acordate în acest scop pe termen lung, fără garanţia guvernelor,
sau sub forma unor participaţii ale CFI. Sprijinul pe care îl acordă CFI se concretizează în investiţii
directe, procurarea de capitaluri suplimentare, străine sau naţionale şi furnizarea de asistenţă tehnică, iar
resursele de investiţii sunt destinate exclusiv procurării de echipamente, acoperirii operaţiunilor de
schimb şi unor cheltuieli locale.

2) Fondul Monetar Internaţional (FMI) este cel mai important organism financiar de cooperare în
domeniul valutar-financiar. Înfiinţat în urma Conferinţei de la Bretton-Woods din anul 1944, FMI are în
prezent 185 de ţări membre. Această instituţie s-a specializat încă de la înfiinţare în acordarea de
împrumuturi ţărilor membre în vederea echilibrării balanţei de plăţi externe. O ţară membră poate apela la
acest tip de împrumut oferind în schimb propria sa monedă, cu condiţia ca la expirarea acestuia ţara
respectivă să-şi răscumpere moneda de la Fond, restituind astfel moneda străină primită. Pentru obţinerea
unui împrumut de la FMI, ţara beneficiară trebuie să îndeplinească o serie de condiţii: să facă dovada că
valuta solicitată îi este neapărat necesară pentru plăţi compatibile cu principiile FMI, să nu fi fost anterior
declarată ca neadmisă la resursele Fondului, din diverse motive, să facă dovada că îşi poate răscumpăra
propria monedă la scadenţa împrumutului etc. Resursele FMI sunt constituite din cotele-părţi depuse de
ţările membre, exprimate în dolari sau DST. Cele mai importante credite acordate de FMI sunt orientate
spre ţările cu un PNB/locuitor scăzut. Activitatea de sprijin financiar a Fondului a fost extinsă în ultima
vreme, prin acordarea de către acesta a unor împrumuturi specifice:
- finanţarea compensatorie, care se acordă în cazul unor variaţii puternice ale preţurilor unor
produse primare, care pot avea ca efect provocarea de dezechilibre ale balanţelor de plăţi externe;
- finanţarea stocurilor tampon, care se acordă ţărilor în curs de dezvoltare care stochează produse
primare în vederea reducerii ofertei excesive de pe pieţele internaţionale, susceptibilă să conducă la
prăbuşirea preţurilor;
- finanţarea extinsă, care se acordă ţărilor care se confruntă cu dezechilibre ale balanţei de plăţi
externe şi care se confruntă cu dificultăţi în dezvoltarea economică etc.

3) Organismele regionale de finanţare a dezvoltării sunt reprezentate de o serie de bănci de

dezvoltare regională, a căror activitate principală constă în finanţarea unor obiective de investiţii de
interes regional. Cele mai importante instituţii de acest tip sunt: Banca Europeană de Investiţii (BEI),
Banca Europeană pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (BERD), Banca Interamericană de Dezvoltare,
Banca de Dezvoltare Caraibiană, Banca Africană de Dezvoltare, Banca Asiatică de Dezvoltare şi Banca
Islamică de Dezvoltare.
a) Banca Europeană de Investiţii (BEI) a fost înfiinţată în anul 1957 în urma Tratatului de
înfiinţare a Comunităţii Economice Europene şi are sediul la Luxemburg. Deşi scopul înfiinţării sale a
fost acela de dezvoltare echilibrată a Pieţei Comune prin acordarea de împrumuturi ţărilor membre sau
întreprinderilor private sau publice din această zonă, BEI acordă în prezent şi credite destinate finaţării
unor investiţii în afara teritoriilor ţărilor membre. Resursele BEI provin din contractarea de împrumuturi
pe pieţele internaţionale de capital;

b) Banca Europeană pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (BERD) a fost înfiinţată în anul 1990 la
Paris cu scopul de a contribui la reconstrucţia economică a ţărilor din Europa Centrală şi de Est, angajate
în procesul de tranziţie la economia de piaţă. Creditele acordate de BERD sunt destinate sprijinirii ţărilor
foste comuniste, angajate în procesul reformelor economice structurale, iar acordarea lor are ca scop
promovarea şi dezvoltarea sectorului productiv al economiei, realizarea de investiţii productive în
infrastructură, în sectorul serviciilor şi cel financiar, precum şi stimularea dezvoltării pieţelor de capital
din aceste ţări. Resursele de capital ale BERD includ capitalul social subscris, împrumuturile contractate
pe pieţele financiare şi sumele provenite din rambursările de împrumuturi. La utilizarea unui împrumut,
BERD nu impune nicio restricţie în ceea ce priveşte achiziţionarea de bunuri şi servicii dintr-o ţară
anume. Acordarea de credite de către BERD este condiţionată de prezentarea unor proiecte fezabile şi de
existenţa unor garanţii corespunzătoare.

c) Banca Interamericană de Dezvoltare a fost înfiinţată în anul 1959 şi are sediul la

Washington. Scopul principal al acestei instituţii este acela de promovare a dezvoltării economice a ţărilor
membre din regiune, prin finanţarea unor proiecte de investiţii în domeniul economic şi social şi
acordarea de asistenţă tehnică în vederea realizării acestora. Creditele sunt acordate guvernelor şi
instituţiilor publice sau private pe o perioadă de 10-25 de ani. Cele mai mari sume au revenit sectorului
energetic, agriculturii, pescuitului şi industriei.

d) Banca de Dezvoltare Caraibiană a luat fiinţă în anul 1969, îşi are sediul în Barbados şi
urmăreşte stimularea creşterii economice echilibrate în zona Caraibelor, precum şi promovarea cooperării
şi integrării economice în regiune. Creditele acordate ţărilor membre au vizat finanţarea unor investiţii
productive în domeniul industriei, agriculturii, transportului, turismului şi educaţiei.

e) Banca Africană de Dezvoltare a fost înfiinţată în anul 1963 şi are sediul în Coasta de Fildeş.
Obiectivul acestei instituţii îl constituie dezvoltarea economică şi pogresul social al ţărilor continentului
african prin finanţarea proiectelor de investiţii din acest continent. Banca Africană de Dezvoltare acordă
sau participă la împrumuturi, investeşte în întreprinderi şi instituţii şi garantează împrumuturi acordate de
alte organisme financiare.

f) Banca Asiatică de Dezvoltare a fost înfiinţată în anul 1966 şi are sediul la Manila (Filipine).
Banca are drept scop mobilizarea de resurse financiare din sectorul public sau privat în vederea asigurării
dezvoltării economice a ţărilor din Asia. Resursele sale de creditare sunt constituite din capitalul social,
împrumuturile contractate prin emisiunea de obligaţiuni pe pieţele financiare şi sumele provenite din
rambursarea împrumuturilor anterioare. Majoritatea creditelor acordate au vizat sectorul extracţiei de gaze
naturale, cel al producţiei de energie electrică, agiculturii, silviculturii, transportului şi telecomunicaţiilor.

g) Banca Islamică de Dezvoltare a început să funcţioneze din anul 1975 şi are sediul în Arabia
Saudită. Având ca membri statele islamice, banca urmăreşte încurajarea creşterii economice în ţările
membre şi comunităţile musulmane, în corcordanţă cu principiile dreptului islamic. Banca acordă
împrumuturi nepurtătoare de dobândă şi asistenţă tehnică specializată.

4) Instituţii financiare specializate ale Organizaţiei Naţiunilor Unite

Cele mai importante instituţii de acest tip sunt ONU pentru Dezvoltare Industrială (ONUDI),
Programul Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare (PNUD) şi Fondul Internaţional de Dezvoltare Agricolă
(FIDA). Fondurile acestor organisme sunt destinate ţărilor în curs de dezvoltare şi au ca scop încurajarea
investiţiilor interne (ONUDI şi PNUD) precum şi dezvoltarea sectorului agricol şi acordarea de ajutoare
ţărilor slab dezvoltate.

10.1.4. Investiţiile străine din fonduri externe nerambursabile

Fondurile externe nerambursabile (fondurile-ajutoare) constituie o altă resursă de finanţare a investiţiilor.

Aceste fonduri sunt acordate de diversele structuri ale comunităţii internaţionale, în vederea dezvoltării în
ţara receptoare a unor sectoare economice sau sociale considerate de importanţă majoră pentru economia
ţării în cauză. Pentru ţările din centrul şi estul Europei, în care se derulează ample procese de tranziţie la
economia de piaţă, Uniunea Europeană a iniţiat o serie de programe având ca scop sprijinirea reformelor
şi înfăptuirea acţiunilor de aderare a acestor ţări la Uniunea Europeană. Cele mai importante programe
speciale instituite de Uniunea Europeană pentru sprijinirea ţărilor candidate sunt programele PHARE,
SAPARD şi ISPA.
a) Programul PHARE al UniuniiEuropene a constituit principalul instrument de sprijinire a
reformei în scopul pregătirii ţărilor central şi est-europene în vederea aderării la Uniunea Europeană.
Programul PHARE a fost conceput iniţial de cele 24 de ţări europene industrializate (G-24) pentru
sprijinirea reformelor în Polonia şi Ungaria, dar după anul 1989 a fost extins la nivelul a 12 ţări din
Europa Centrală şi de Est. Prin programul PHARE au fost finanţate transferurile de echipamente,
pregătirea profesională şi lucrări publice din sectoare prioritare ale economiei, şi anume dezvoltarea
infrastructurii şi modernizarea administraţiei publice.
Finanţările prin acest program au prezentat o serie de caracteristici, şi anume:
- finanţarea se baza pe programe care să justifice nevoia de finanţare nerambursabilă;
- direcţionarea fondurilor a presupus implicarea instituţiilor şi autorităţilor statale;
- finanţarea unor proiecte nu a fost integrală, ci s-a realizat prin cofinanţare;
- procesul de accesare a fondurilor PHARE a implicat participarea instituţiilor autohtone şi a celor
comunitare, care au monitorizat procesul de accesare a fondurilor şi de realizare a obiectivelor de
investiţii.
Proiectele-program au fost multianuale şi au avut o natură diversă, cum ar fi:
- programe de construcţie instituţională;
- programe de armonizare a legislaţiei naţionale cu acquis-ul comunitar;
- programe privind reforma administraţiei publice;
- programe privind reforma în domeniul protecţiei copilului;
- programe privind dezvoltarea întreprinderilor mici şi mijlocii;
- programe privind reforma în domeniu sănătăţii;
- programe privind restructurarea întreprinderilor şi reconversia profesională etc.
b) Programul SAPARD a fost un program special de preaderare pentru agricultură şi dezvoltare
rurală instituit prin reglementarea Comisiei Europene (CE) nr.122268/1999 din 21 iunie 1999 privind
sprijinul Comunităţii Europene pentru măsurile de preaderare din domeniul agriculturii şi dezvoltării
rurale în ţările candidate din Centrul şi Estul Europei. Alocarea fondurilor către ţările receptoare s-a
realizat pe baza următoarelor criterii:
- numărul populaţiei din mediul rural;
- suprafaţa agricolă;
- PIB/cap de locuitor, raportat la paritatea puterii de cumpărare;
- situaţia teritorială specifică existentă în fiecare ţară candidată.

Obiectivele programului SAPARD a vizat soluţionarea problemelor specifice din fiecare ţară, în
vederea asigurării dezvoltării rurale pe termen lung, îmbunătăţirea standardelor de calitate a produselor
agricole, ale proceselor de producţie şi a marketingului acestora, în conformitate cu standardele europene,
precum şi sprijinirea implementării acquis-ului comunitar în sectorul agricol. Programul a vizat finanţarea
proiectelor de investiţii în următoarele domenii: îmbunătăţirea competitivităţii produselor agricole şi
piscicole prelucrate, îmbunătăţirea infrastructurii în domeniul dezvoltării rurale şi al agriculturii şi
dezvoltarea economică a zonelor rurale prin finanţarea unor investiţii în exploataţii agricole,
diversificarea producţiei agricole şi conservarea mediului natural. Finanţarea proiectelor de investiţii a
presupus îndeplinirea a trei condiţii, şi anume: crearea şi acreditarea agenţiei SAPARD în fiecare ţară
candidată, aprobarea de către Uniunea Europeană a Planului pentru Agricultură şi Dezvoltare Rurală pe 7
ani, care este specific fiecărei ţări în parte şi încheierea de către Uniunea Europeană cu ţara beneficiară a
Acordului financiar multianual şi a Acordului financiar anual, prin care se stabilesc angajamentele
financiare ale Uniunii faţă de ţara respectivă. Finanţarea proiectelor eligibile prin programul SAPARD s-a
realizat prin cofinanţare, mai ales în cazul beneficiarilor privaţi, care trebuiau să contribuie cu 50% din
valoarea proiectului. Eligibilitatea proiectelor a fost condiţionată de îndeplinirea unor criterii, printre care
pot fi menţionate: plasarea investiţiei în zona rurală, contribuţia acesteia la creşterea economică a zonei,
fiabilitatea economică şi financiară a proiectului, experienţa profesională a beneficiarilor proiectului etc.

c) Programul ISPA ( Instrument pentru Politici Structurale de Preaderare) a fost instituit de

Uniunea Europeană în anul 2000 şi a fost derulat până în momentul aderării fiecărui stat beneficiar la
U.E. Asistenţa ISPA a vizat sprijinirea ţărilor candidate în vederea alinierii acestora la standardele
europene de mediu (calitatea apei, calitatea aerului şi managementul deşeurilor) şi sprijinirea acestora în
vederea extinderii şi conectării reţelelor de transport proprii cu cele trans-europene. Proiectele eligibile
trebuiau să aibă un impact important în domeniul protecţiei mediului sau al îmbunătăţirii reţelelor de
transport şi să aibă o valoare de cel puţin 5 milioane de euro. Alocarea orientativă a asistenţei Comunităţii
Europene prin ISPA, între ţările beneficiare, s-a făcut pe baza criteriului populaţiei, al PIB-ului şi a zonei
respective. Asistenţa ISPA a luat una din următoarele forme: asistenţă directă nerambursabilă, asistenţă
rambursabilă, finanţare pe bază de dobândă, finanţare pe bază de taxă de garanţie şi participare cu capital
de risc. Selecţia proiectelor şi aprobarea acestora s-a bazat pe programele naţionale de transport şi de
mediu incluse în cadrul Programului Naţional pentru Adoptarea aquis-ului comunitar. Aceste programe
trebuiau să conţină strategii specifice pentru mediu şi transport şi să se adreseze dimensiunii trans-
naţionale necesare pentru dezvoltarea viitoarelor reţele trans-europene. Criteriile de eligibilitate a
proiectelor ISPA sunt următoarele:
- beneficiile economice şi sociale, inclusiv potenţialul creşterii finanţării private, care sunt comparate cu
resursele exploatate;
- priorităţile stabilite prin Parteneriatul de Aderare pentru zonele de intervenţie;
- contribuţia pe care proiectele o pot aduce la implementarea politicii Comunităţii referitoare la mediu;
- contribuţia proiectelor la reţelele trans-europene şi politicile comune de transport;
- stabilirea unui echilibru corespunzător între domeniul mediului şi cel al infrastructurii transportului ş.a.

10.2. Finanţarea investiţiilor internaţionale

Finanţarea investiţiilor internaţionale se realizează cu ajutorul capitalului propriu sau al capitalului de

împrumut. Indiferent de sursă, procurarea capitalului internaţional presupune un cost. Investitorii
internaţionali urmăresc realizarea unei structuri eficiente a capitalului, adică o combinare a capitalului
propriu cu cel împrumutat, astfel încât costul de procurare a acestuia să fie cât mai scăzut. În finanţarea
investiţiilor internaţionale, capitalul propriu se asigură cel mai adesea prin emisiunea de acţiuni. Costul
procurării acestuia se determină pe baza relaţiei:

D
Cea =  100
Pv  C h

în care:
Cea = costul emisiunii de acţiuni;
D = dividendul pe acţiune plătit de firmă;
Pv = preţul la care este vândută acţiunea;
Ch = cheltuielile aferente emisiunii unei acţiuni.

O altă sursă de procurare a capitalului propriu o reprezintă profitul reinvestit. Costul acestui capital
este egal cu costul de oportunitate al reinvestirii profitului. Rata acceptabilă a profitului este costul de
oportunitate şi, reprezintă în acelaşi timp, costul profitului reinvestit.

Capitalul de împrumut poate fi procurat prin emisiunea de obligaţiuni, credite bancare tradiţionale
sau alte modalităţi. În cazul în care capitalul de împrumut este procurat prin emisiunea de obligaţiuni,
costul acestuia se determină conform relaţiei:

Cu
Ceo =  (1-T)  100
Pv  C h

în care:
Ceo = costul emisiunii de obligaţiuni;
Cu = cuponul (dobânda fixă) plătit la o obligaţiune;
Pv = preţul la care este vândută obligaţiunea;
Ch = cheltuielile aferente emisiunii unei obligaţiuni.
T = taxa pe profit aplicabilă în ţara în care se obţine profitul (aceasta apare în calculul costului în cazul în
care legislaţia fiscală prevede scăderea cheltuielilor cu dobânda din profitul impozabil).

Costul mediu al capitalului folosit în realizarea investiţiilor internaţionale se determină ca medie

aritmetică ponderată a tipurilor de capital utilizate (emisiunea de acţiuni sau obligaţiuni, reinvestirea
profitului, credite bancare, etc.). Investitorii sunt interesaţi să obţină acea structură a capitalului care să
minimizeze costul mediu ponderat al capitalului şi să maximizeze valoarea stocului de acţiuni. Deciziile
legate de structura optimă a capitalului sunt influenţate şi de alţi factori, dintre care cei mai importanţi
sunt:
- stabilitatea vânzărilor firmei (cu cât vânzările sunt mai stabile în timp, cu atât se poate utiliza mai
mult capitalul de împrumut);
- structura activelor firmei (cu cât firmele deţin mai multe active care pot fi ipotecate, cu atât poate
fi folosit mai mult capitalul de împrumut);
- ritmul de creştere a firmei (cu cât firmele se extind mai mult ca urmare a perspectivelor de
profitabilitate ridicate, cu atât este mai preferabilă folosirea capitalului de împrumut);
- profitabilitatea firmei (cu cât rata profitului este mai ridicată, cu atât disponibilităţile de
reinvestire a profitului sunt mai ridicate);
- controlul asupra firmei (dacă nu se doreşte pierderea controlului asupra firmei de către investitor,
acesta va evita emisiunea de acţiuni şi va prefera utilizarea capitalului de împrumut);
- atitudinea creditorilor faţă de firmă (în cazul în care creditorii sunt implicaţi şi interesaţi de
activitatea firmei, utilizarea capitalului de împrumut este mai facilă);
- evoluţia conjuncturii economice (în perioadele de recesiune este de preferat evitarea folosirii în
proporţii ridicate a capitalului de împrumut, deoarece aceasta poate conduce la creşterea riscului de
faliment al firmei);
- regimul fiscal (în ţările în care fiscalitatea este mai ridicată, este de preferat folosirea în proporţii
mai ridicate a capitalului de împrumut);
- fluctuaţiile valutare (dacă la scadenţă moneda în care este exprimat creditul are o tendinţă de
devalorizare, este de preferat folosirea capitalului de împrumut).
10.3. Necesitatea investiţiilor cu capital străin în România şi principalele evoluţii ale acestora în
perioada de tranziţie

Investiţiile cu capital străin reprezintă, din punct de vedere juridic, investiţiile realizate în modalităţile şi
condiţiile recunoscute de lege, de către persoane fizice sau persoane juridice care au calitatea de
investitori străini, singure sau în asociere cu persoane juridice române.
Potrivit legislaţiei actuale din România, pentru a fi considerată investiţie străină, aceasta trebuie să
îndeplinescă cumulativ o serie de condiţii cumulative, şi anume7:
- să fie realizată în modalităţile prevăzute de lege;
- să fie realizată cu respectarea condiţiilor prevăzute de lege;
- să fie realizată de persoane care au calitatea de investitor străin.
Chiar dacă în România s-au realizat investiţii cu capital străin şi în perioada de dinainte de anul
1989 (România a beneficiat de împrumuturi importante de la BIRD între anii 1972-1983 în vederea
finanţării unor investiţii în anumite sectoare economice şi a permis, după anul 1972, constituirea,
organizarea şi funcţionarea unor societăţi mixte în ţara noastră), investiţiile cu capital străin sunt cu atât
mai mult necesare, în prezent, economiei româneşti, care se confruntă cu numeroase probleme în procesul
de tranziţie la economia de piaţă:
- dificultatea procesului de restructurare a economiei, de dezetatizare a proprietăţii şi de creştere a
importanţei sectorului privat al economiei, procese care presupun aporturi importante de capital privat;
- persistenţa unor dezechilibre grave la nivel macroeconomic, care nu pot fi corectate decât prin
lansarea unor ample programe de investiţii, a căror finanţare presupune şi participarea capitalului străin;
- gradul redus de economisire a populaţiei, cauzat şi de manifestarea unor fenomene inflaţioniste
grave;
- nivelul ridicat al costului capitalurilor, care a determinat restrângerea dramatică a posibilităţilor
investiţionale ale agenţilor economici;
- nivelul redus al tehnologiilor de fabricaţie, care implică eforturi investiţionale consistente.
Formele de realizare a investiţiilor cu capital străin în România în perioada de după anul 1989 au
fost: investiţiile directe, investiţiile de portofoliu, creditele externe şi investiţiile realizate din fonduri
externe nerambursabile.
1) Investiţiile străine directe au cunoscut o creştere continuă de la an la an, în paralel cu creşterea
numărului investitorilor străini. Evoluţiile anuale ale investiţiilor străine directe nete în perioada 2003-
2008 sunt prezentate în tabelul de mai jos:

Tabel nr. 3 Evoluţia investiţiilor străine directe nete în România în perioada 2003-2008 (mil. euro)
Anul
2003 2004 2005 2006 2007 2008
1) Investiţii nete, din care: 1.946 5.183 5.213 9.059 7.250 9085
- participaţii ale investitorilor străini direcţi la capitalul social al întreprinderilor
691 3.032 2.688 4.159 2.220 2992
investiţie directă din România
- profit net reinvestit 572 1.452 1.164 2.673 1.327 1585
- alte capitaluri investite 683 699 1.361 2.227 3.703 4508
2) Soldul investiţiilor străine directe la sfârşitul anului 9.662 15.040 21.885 34.512 42.770 x
Sursa: Rapoartele anuale ale BNR pe anii 2003-2008

Principalele concluzii care se pot desprinde în ceea ce priveşte evoluţia investiţiilor străine directe
în România în perioada analizată sunt următoarele:
- evoluţia acestor fluxuri de capital a fost influenţată în mare măsură de evoluţia procesului de
reformă din România;

7
Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 31/1997 privind regimul investiţiilor străine în România
 - scăderea dramatică a volumului de investiţii străine directe în perioada 1999-2002 s-a datorat
incoerenţei cadrului legislativ, eliminării facilităţilor vamale şi fiscale existente anterior8, precum şi a
neîncrederii investitorilor străini în potenţialul economiei româneşti;
- creşteri mai importante ale fluxurilor de investiţii străine s-au înregistrat după anul 2002, când
procesul de privatizare a societăţilor comerciale din România prin FPS şi APAPS a fost mai susţinut, iar
cadrul legislativ din România în ceea ce priveşte investiţiile străine directea a fost modificat 9;
- creşterea puternică a intrărilor din anul 2004 (5.183 mil. euro) s-a datorat cumpărării a 25% din
acţiunile BCR (180,7 mil. euro) de către BERD şi CFI şi a 51% din acţiunile SNP Petrom (1.499 mil
euro) de către Grupul petrolier austriac OMV;
- scăderea puternică a intrărilor nete în anul 2007 a fost cauzată, în principal, de pierderile nete
importante (2.292 mil. euro) înregistrate de întreprinderile investiţie directă, pierderi care au diminuat
mărimea profitului impozabil obţinut de acestea;
- repartizarea inegală a investiţiilor directe pe cele 8 regiuni de dezvoltare ale ţării, ceea ce scoate în
evidenţă gradul ridicat de concentrare a acestora. De exemplu, la 31 decembrie 2007 investiţiile străine
directe erau repartizate pe regiunile de dezvoltare astfel:

Tabel nr. 4. Investiţiile străine directe în România la 31 dec. 2007 repartizate pe regiunile de dezvoltare
(mil. euro)
Total
Valoare % din total
Total, din care: 42.770 100,0
- BUCURESTI 27.516 64,3
- CENTRU 3.541 8,3
- SUD 2.942 6,9
- SUD-EST 2.448 5,7
- VEST 2.365 5,5
- NORD-VEST 1.907 4,5
- SUD-VEST 1.379 3,2
- NORD-EST 672 1,6
Sursa: B.N.R.

În funcţie de ţara deţinătorului nemijlocit a cel puţin 10% din capitalul social al întreprinderilor
investiţie directă rezidente, ponderea cea mai mare în totalul investiţiilor străine directe este deţinută de
Austria (21,4%), urmată de Olanda (16,3%), Germania (11,7%), Franţa (8,8%), Grecia (7,5%), Italia
(6,1%), Elveţia (5,1%) ş.a.

2) Investiţiile de portofoliu realizate de investitorii străini 1989 au început să crească după anul
1995, când s-a încheiat perioada de construcţie instituţională a pieţei de capital din România (s-au înfiinţat
Bursa de Valori Bucureşti şi piaţa extrabursieră RASDAQ, organismul de supraveghere a pieţei de capital
– C.N.V.M., au fost elaborate reglementările juridice privind funcţionarea şi supravegherea pieţei de
capital etc.). Principalele evoluţii ale soldului net al investiţiilor străine de portofoliu în perioada 2003-
2008, sunt prezentate în tabelul următor:

8
Stabilite prin Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 92/1997 privind stimularea investiţiilor directe.
9
A intrat în vigoare Legea nr. 332/2001 privind promovarea investiţiilor străine directe cu impact semnificativ în
economie, prin care s-au instituit noi măsuri şi facilităţi pentru promovarea investiţiilor cu impact major asupra
activităţii economice din ţara noastră (scutiri importante de la plata taxelor vamale, a TVA şi a impozitului pe profit
pentru investiţiile de mare anvergură, de peste 50 mil. dolari)
Tabel nr. 5. Evoluţia soldului net al investiţiilor străine de portofoliu în România în perioada 2003-2008 (mil. euro)
Indicatorul 2003 2004 2005 2006 2007 2008
Soldul net al investiţiilor străine de portofoliu 529 - 416 685 - 195 482 - 834
Sursa: Rapoartele anuale ale BNR pe anii 2003-2008

Concluziile care se pot desprinde în ceea ce priveşte evoluţia acestui tip de investiţii sunt
următoarele:
- investiţiile străine de portofoliu au cunoscut evoluţii sinuoase şi puţin spectaculoase, ca urmare a
ritmului lent de aplicare a reformei economice;
- în comparaţie cu investiţiile străine directe, investiţiile străine de portofoliu au cunoscut o evoluţie
modestă, ceea ce reflectă faptul că economia românească se află în prezent în etapa investiţiilor directe,
ceea ce conduce la reducerea lichidităţii pieţei de capital;
- ieşirile de capital au fost în anumite perioade foarte ridicate, mai ales în anul 2008, iar cauzele au
fost diverse: incoerenţa cadrului legislativ, neîncrederea în performanţele emitenţilor, gradul redus de
diversificare a gamei valorilor mobiliare (emisiunile de obligaţiuni de stat sau corporatiste a fost şi este
încă destul de redus), slaba performanţă a pieţei de capital româneşti, criza de pe pieţele internaţionale
etc.

3) Creditele externe. Dacă la începutul anilor ’90 România se afla în postura de creditor net, ea a
devenit în prezent debitor net, ca urmare a majorării continue a soldului datoriei externe şi a creşterii
volumului investiţiilor străine. Principalele credite externe destinate finanţării investiţiilor au fost obţinute
de ţara noastră în perioada 1990-2007, au fost obţinute de la o serie de organisme financiare internaţionale
(FMI, BIRD, BERD, BEI) şi de la alte instituţii şi consorţii bancare şi financiare. Evoluţia creditelor pe
termen mediu şi lung primite de România în perioada 2003-2008 este prezentată în tabelul de mai jos:

Tabel nr. 6. Evoluţia creditelor pe termen mediu şi lung ale României în perioada 2003-2008 (mil. euro)
Indicatorul 2003 2004 2005 2006 2007 2008
-Credite primite pe termen mediu şi lung 1.034 2.337 3.122 1.374 5.228 6.130
- intrări 3.211 5.062 6.653 5.608 11.113 12.497
- rambursări 2.177 2.725 3.531 4.234 5.885 6.367
Sursa: Rapoartele anuale ale BNR pe anii 2003-2008

Evoluţia datoriei externe pe termen mediu şi lung a României în perioada 2003-2008 este
prezentată în tabelul de mai jos:

Tabel nr. 7. Datoria externă pe termen mediu şi lung a României în perioada 2003-2008 (date la sfârşitul anilor)
Indicatorul 2003 2004 2005 2006 2007 2008
Datoria externă pe termen mediu şi
15.4 18.1 24.4 27.7 37.8 50.7
lung (mld. euro)
Ponderea datoriei externe pe termen
33,4 30,8 30,8 29,2 31,3 37,1
mediu şi lung în PIB (%)
Sursa: Rapoartele anuale ale BNR pe anii 2003-2008

Din datele prezentate, se poate observa faptul că datoria externă pe termen lung a crescut de la un
an la altul, atingând la sfârşitul anului 2008 valoarea de 50,7 mld. euro, ceea ce reprezintă 37,1% din PIB.
Este semnificativ şi faptul că în anul 2004, pentru prima oară, ponderea datoriei publice a fost devansată
de ponderea datoriei private10. Această evoluţie reflectă rezultatele procesului de restructurare a
economiei româneşti şi creşterea credibilităţii debitorilor români.

10
În anul 2004, structura datoriei externe pe termen mediu şi lung a României a fost următoarea: datoria privată –
44,7%, datoria publică – 35,1% şi datoria publică garantată – 20,2%.
 4) Investiţiile din fonduri externe nerambursabile s-au concretizat în finanţarea de către Uniunea
Europeană a unor proiecte de investiţii în baza programelor PHARE, ISPA şi SAPARD.
a) România a beneficiat de programul PHARE începând cu anul 1991.Domeniile care au beneficiat
în primii ani de acest program au fost: restructurarea şi privatizarea, agricultura, finanţele, învăţământul,
cercetarea, dezvoltarea economică locală, administraţia publică, dezvoltarea infrastructurii, dezvoltarea
societăţii civile şi pregătirea României pentru aderarea la Uniunea Europeană. Începând cu anul 2000,
programarea PHARE este realizată în baza Planului Naţional de Dezvoltare (pentru perioadele 2000-
2002, respectiv 2002-2005), document care cuprinde priorităţile naţionale de dezvoltare regională şi
integrează planurile de dezvoltare regională ale celor opt regiuni
Organismul însărcinat cu implementarea tehnică şi financiară a Programului SAPARD este Agenţia
Sapard, instiţutie publică cu personalitate juridică în subordinea Ministerului Agriculturii, Alimentaţiei şi
Pădurilor, care a fost înfiinţată prin Ordonanţa Guvernului nr. 142/2000, aprobată prin Legea nr.
309/2001şi are sediul central la Bucureşti. Fondurile alocate României pentru perioada 2007-2013 sunt în
valoare de 17,317 miliarde de euro.

b) România a beneficiat de programul ISPA începând cu 1 ianuarie 2000, alături de alte ţări
(Bulgaria, Cehia, Estonia, Letonia, Lituania, Polonia, Slovacia, Slovenia, Ungaria). Programul a prevăzut
finanţarea în intervalul 2000-2006 a unor proiecte în domeniile infrastructură pentru transporturi (ISPA
TRANSPORTURI) şi infrastructură urbană (servicii publice urbane) pentru protecţia mediului (ISPA
MEDIU). Din totalul finanţării ISPA, de 1.040 mil. euro anual, România urma să primească cca. 20-26%
(aproximativ 240 milioane euro anual), din care 50% pentru ISPA TRANSPORTURI şi 50% pentru ISPA
MEDIU.

c) În ceea ce priveşte programul SAPARD pentru România, acesta a fost adoptat de Comisia
Europeană la sfârşitul anului 2000, pe baza Planului Naţional pentru Agricultură şi Dezvoltare Rurală
(PNADR) şi prevede că România va beneficia timp de 7 ani de o finanţare anuală nerambursabilă în
valoare de cca. 150 milioane de euro. Pentru definirea condiţiilor privind regulile de gestiune şi control
financiar, precum şi a cadrului general administrativ, legislativ şi tehnic pentru implementarea PNADR, a
fost semnat la Bruxelles la data de 2.02.2001 Acordul Multianual de Finanţare 2000-2006 pentru
Programul SAPARD între Comisia Comunităţii Europene şi Guvernul României. Pe baza acestui acord s-
a decis acordarea unei contribuţii financiare nerambursabile României de 1.072 milioane de euro,
angajată pe perioada 2000-2006, în vederea implementării programului SAPARD.
 TESTE GRILĂ

1. Care din următoarele afirmaţii sunt false:

a) [ ] în cazul investiţiilor străine directe, agentul economic emitent nu dispune de dreptul de control şi de
decizie asupra agentului economic receptor;
b) [ ] în cazul investiţiilor străine indirecte, agentul economic receptor dispune de dreptul de control şi de
decizie asupra agentului economic emitent.

2. Deosebirea dintre investiţiile directe şi cele de portofoliu constă în următoarele:

a) [ ] investiţiile de portofoliu implică o obligaţie de plată a unor dobânzi sau dividende din partea
beneficiarului, in timp ce investiţiile directe presupun o obligaţie mai elastică de rambursare;
b) [ ] investiţiile directe au o raportare mai generală, în timp ce investiţiile de portofoliu sunt proprii unui
anumit domeniu sau sector;
c) [ ] investiţiile de portofoliu nu afectează direct proprietatea şi controlul naţional, în timp ce investiţiile
directe presupun exercitarea dreptului de proprietate al investitorului şi controlul acestuia asupra firmei;
d) [ ] investiţiile directe presupun doar un transfer de capital, în timp ce investiţiile de portofoliu
presupun, de obicei, şi un transfer de factori auxiliari.

3. Grupul Băncii Mondiale este format din:

a) [ ] Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare;
b) [ ] Asociaţia Internaţională pentru Dezvoltare;
c) [ ] Corporaţia Financiară Internaţională;
d) [ ] Banca Interamericană de Dezvoltare;
e) [ ] Fondul Internaţional de Dezvoltare Agricolă.

4. Programul ISPA al Uniunii Europene are drept obiectiv pentru ţările candidate:
a) [ ] alinierea acestora la standardele europene de mediu şi sprijinirea acestora în vederea extinderii şi
conectării reţelelor de transport proprii cu cele trans-europene;
b) [ ] asigurarea dezvoltării rurale pe termen lung şi sprijinirea implementării acquis-ului comunitar în
sectorul agricol;
c) [ ] dezvoltarea infrastructurii şi modernizarea administraţiei publice.

5. BIRD sprijină statele membre în curs de dezvoltare prin:

a) [ ] acordarea de împrumuturi pe termen lung pentru realizarea de investiţii;
b) [ ] garantarea împrumuturilor contractate de acestea de pe pieţele financiare internaţionale;
c) [ ] coordonarea ajutorului internaţional pentru dezvoltare oferit de unele ţări dezvoltate ţărilor în curs
de dezvoltare;
d) [ ] acordarea de asistenţă tehnică în legătură cu proiectele de investiţii pentru dezvoltare;