Miere

Utilizări
Prin calitățile sale nutritive este considerată un aliment de mare valoare în hrana oamenilor de
toate vârstele, având utilizări largi în dietetică și terapeutică.
Mierea este foarte des folosită în alimentație, în bucătărie sau ca medicament, fiind foarte
apreciată de medicina populară. De asemenea are importante aplicații în alimentația
artificială, în alimentația pre- și postoperatorie, în pediatrie și ginecologie.
Valoarea alimentară și dietetică[modificare | modificare sursă]
Valoarea alimentară a mierii constă în primul rând în bogăția ei în zaharuri (70-80%), din
acest punct de vedere, fiind un aliment energetic prin excelență. Majoritatea zaharurilor din
miere sunt zaharuri simple, (glucoză și fructoză), care nu mai necesită o prelucrare specială
prin digestie, fiind direct asimilate și arse complet, până la stadiul de dioxid de carbon și apă,
eliberând energie în toate etapele de descompunere prin care trec. Un gram de zaharuri din
miere eliberează ca și zahărul de sfeclă: 4,1 calorii, dar (spre deosebire de zahăr), această
energie este pusă în totalitate la dispoziția organismului [necesită  citare], astfel că mierea este un
aliment ușor asimilat și digerabil. Deosebirea esențială a mierii de albine de zahărul comercial
constă în conținutul său ridicat în unele substanțe nezaharoase (microelemente, enzime, acizi
organici și vitamine), care își exercită efectul pozitiv atât prin acțiunea de reglare a unor
funcții importante ale organismului, dar și contribuind la conferirea calităților gustative
specifice ("gust de miere"). Atât aspectul, culoarea, consistența și gustul fac din miere un
aliment mult apreciat, dar mai ales aroma sa specifică, datorită conținutului în uleiuri eterice
(volatile), parfumul mierii fiind identic cu parfumul florilor din care provine..
Valoarea terapeutică a mierii[modificare | modificare sursă]
Mierea de albine nu are doar calități nutritive ci, în urma studiilor, s-a demonstrat că are și o
acțiune terapeutică eficientă, ce se exercită atât asupra afecțiunilor digestive, cât și în
afecțiunile hepatobiliare, cardiovasculare, respiratorii, afecțiuni ale sistemului nervos, ale
aparatului urinar, în bolile de nutriție și cele infecțioase, în afecțiunile sanguine și în cele
cutanate.
Cu toate calitățile sale prețioase, mierea are și contraindicații pentru pacienții care suferă
de obezitate, diabet zaharat, tulburări glicoregulatorii, insuficiență pancreatică exocrină și
pentru pacienții gastrectomizați, cât și în anumite tulburări alergice.
Indicațiile apiterapice vor fi făcute numai de către medicul specialist, ca la orice medicament,
iar tratamentele vor fi aplicate sub directa sa supraveghere, avându-se în vedere acțiunile
farmaco-fiziologice generale și specifice ale produsului apiterapic, starea pacientului și
evoluția bolii.
Miere toxică[modificare | modificare sursă]
Mierea toxică, denumită popular mierea nebunilor, este produsă ca rezultat al hrănirii
albinelor de pe anumite specii de plante ce secretă un nectar cu proprietăți toxice, iar mierea
rezultată poate fi toxică pentru oameni (psihoactivă).
Toxina din această miere conține anumite tipuri glucoze toxice
(andromedotoxină, graianotoxină, ericolină, scopolomină, hiosciamină, gelsemină). Aceste
substanțe, care sunt toxice pentru om, nu au nici un efect asupra albinelor. Albinele melifere
au puține gene pentru receptorii gustului comparat cu alte insecte evoluate, de mărime
similară, cum ar fi cele aparținând ordinului Diptera (care include muștele și țânțarii). Din
această cauză albinele au o nevoie scăzută de a depista și învăța toxinele din unele nectare
florale toxice.
Mierea toxică este, din punct de vedere chimic, foarte similară mierii florale și în general nu
poate fi deosebită prin gust, aspect ori miros, însă unele soiuri au gustul amărui, provocând o
senzație de arsură în gât imediat ce este înghițită. De asemenea, toxina nu poate fi degradată
prin încălzire ori procesare a mierii. Pentru a se reduce concentrația în toxină, mierea toxică
este amestecată cu miere netoxică, pasteurizată.
Mierea toxică în istorie[modificare | modificare sursă]
Mierea toxică are o istorie îndelungată. Primele referințe se întâlnesc în scrierile
lui Xenophon (aprox. 400 î.Hr.), care a descris efectul consumării de către soldați a mierii
toxice. Incidentul a avut loc lângă Trebizonda, pe teritoriul actual al Turciei. Soldații se
întorceau în Grecia, dintr-o campanie în Imperiul Persan, când au întâlnit stupi, de la care au
furat mierea. Soldații au fost cuprinși de euforie, se comportau ca după consumarea unei mari
cantități de alcool și au prezentat vomă.
O referință ulterioară, din anul 67 î.Hr., a indicat că mierea din acea regiune a fost folosită, de
asemenea, împotriva armatei romane, în timpul generalului Pompei. Grecii au lăsat vase cu
miere de-a lungul drumului ca tribut pentru armata romană care înainta. Soldații care au
mâncat mierea și-au pierdut simțurile și au fost înfrânți cu ușurință de armata greacă.
Tradiția spune că revelațiile Pythiei, preoteasa templului lui Apollo din Delphi, erau stimulate
prin inhalarea vaporilor ce ieșeau dintr-o crăpătură în pământ, peste care se
arunca măselariță (Hyoscyamus niger), o plantă care conține substanțe halucinogene, și
deasupra căreia preoteasa era suspendată.
Plinius cel Bătrân a descris mierea toxică din această regiune ca și meli moenomenon („miere
nebună”) și de asemenea a menționat o miere medicinală din Creta, miraculum mellis sau
„mierea minunată”.
Vechii mayași pre-columbieni Yucatecan, produceau, în mod intenționat, miere psihoactivă
din Turbin corymbosa (Rivea corymbosa), o plantă cu proprietăți inebriante, miere ce o
foloseau în ritualul balché.
În Turcia, în jurul anului 1700, un soi de miere toxică era exportată în mai multe state din
Europa, pentru a fi folosită la îndulcirea diferitelor băuturi, efectul fiind chiar mai puternic
decât cel al alcoolului.
În S.U.A. prezența mierii toxice a fost semnalată pentru prima dată în Philadelphia în 1790,
când un copil a murit pentru că a mâncat miere toxică. De asemenea sunt relatări de cazuri din
timpul Războiului Civil, precum și între anii 1940 și 1960.[4]