UNIVERSITATEA DE ŞTIINŢE AGRICOLE ŞI MEDICINĂ VETERINARĂ

“ION IONESCU DE LA BRAD” IAŞI

FACULTATEA DE ZOOTEHNIE
SPECIALIZAREA ZOOTEHNIE
ÎNVĂŢĂMÂNT LA DISTANŢĂ

TĂNASE DUMITRU NACU GHERASIM

MATERIAL DE STUDIU ID

REPRODUCŢIA ANIMALELOR

ANUL II, SEMESTRUL II

Iaşi, 2006
 CUPRINS

5. MONTA............................................................................................................4
5.1. Bazele fiziologice ale reflexelor sexuale .......................................................4
5.2. Specificul reflexelor sexuale la principalele specii de animale .....................10
5.2.1. Reflexele sexuale la taur.............................................................................10
5.2.2. Reflexele sexuale la berbec.............................................................11
5.2.3. Reflexele sexuale la vier.................................................................11
115.2.4. Reflexele sexuale la armăsar.......................................................12
5.3. Particularităţile montei pe specii....................................................................12
5.4. Sisteme de montă ...........................................................................................13
5.4.1. Monta vacilor..................................................................................13
5.4.2. Monta oilor......................................................................................14
5.4.3. Monta iepelor..................................................................................15
5.4.4. Monta scroafelor.............................................................................16
5.4.5. Monta la iepure...............................................................................16
5.4.6. Monta la nutrie...............................................................................17
5.4.7. Monta la nurcă ................................................................................18
5.4.8. Monta la vulpe ................................................................................20
5.4.9. Monta la căţea şi pisică ...................................................................20
6. FECUNDAŢIA.................................................................................................22
6.1. Factorii care condiţionează fecundaţia...........................................................22
6.1.1. Migraţia spermatozoizilor...............................................................23
6.1.2. Viabilitatea spermatozoizilor..........................................................24
6.1.3. Numărul de spermatozoizi..............................................................24
6.1.4. Capacitaţia spermatozoizilor...........................................................25
6.1.5. Momentul ovulaţiei şi migrarea ovocitului.....................................25
6.1.6. Viabilitatea ovocitului.....................................................................25
6.1.7. Întâlnirea gameţilor.........................................................................25
6.2. Etapele fecundaţiei.........................................................................................26
6.2.1. Ataşarea spermatozoizilor şi traversarea membranei pelucide.......26
6.2.2. Fuziunea membranelor; blocarea polispermiei...............................27
6.2.3. Eliminarea celui de-al doilea globul polar; creşterea capului
spermatozoidului...................................................................................................28
6.2.4. Cariogamia şi singamia; primul fus de clivaj..................................29
6.3. Tulburări ale fecundaţiei................................................................................29
7. GESTAŢIA.......................................................................................................31
7.1. Dezvoltarea stadială a produsului de concepţie.............................................32
7.1.1. Stadiul ovular (zigotal)....................................................................32
7.1.2. Stadiul embrionar............................................................................34
7.1.3. Stadiul fetal.....................................................................................37
7.2. Fiziologia embrionului şi a fătului.................................................................37
7.3. Modificările organismului matern în gestaţie................................................38
7.3.1. Modificările organelor genitale.......................................................38
7.3.2. Modificările funcţiilor organismului matern...................................39
7.4. Durata gestaţiei ..............................................................................................39
7.5. Principii şi metode de diagnosticare a gestaţiei.............................................40
7.5.1. Metode clinice.................................................................................41
7.5.2. Metode de laborator........................................................................42

1
7.6. Tulburări ale gestaţiei.................................................................................... 42
7.6.1. Gestozele (disgravidiile)................................................................. 43
7.6.1.1. Edemul de gestaţie........................................................... 43
7.6.1.2. Eforturile premature (durerile false)................................ 44
7.6.1.3. Paraplegia antepartum ..................................................... 45
7.6.2. Accidente în timpul gestaţiei.......................................................... 45
7.6.2.1. Torsiunea uterină ............................................................. 45
7.6.2.2. Inversiunea vaginală şi prolapsul vaginal........................ 46
7.6.3. Avortul............................................................................................ 47
7.6.3.1. Avorturi neinfecţioase ..................................................... 48
7.6.3.1.1. Anomaliile învelitorilor fetale.......................... 48
7.6.3.1.2. Avorturile cauzate de tulburări la nivelul
complexului feto-placentar...................... 49
7.6.3.1.3. Avortul cauzat de factori neurohormonali........ 50
7.6.3.1.4. Avortul cauzat de factori alimentari şi
toxialimentari....................................................... 50
7.6.3.1.5. Avortul traumatic.............................................. 52
7.6.3.2. Avortul determinat de factori genetici............................. 52
7.6.3.3. Avortul de natură imunologică ........................................ 52
7.6.3.4. Avorturi de natură infecţioasă ......................................... 53
8. PARTURIŢIA .................................................................................................. 54
8.1. Determinismul parturiţiei .............................................................................. 54
8.2. Activitatea cinetică în parturiţie..................................................................... 55
8.3. Stadiile parturiţiei.......................................................................................... 56
8.4. Particularităţile parturiţiei pe specii............................................................... 58
8.4.1. Parturiţia la vacă ............................................................................. 58
8.4.2. Parturiţia la oaie şi capră ................................................................ 59
8.4.3. Parturiţia la scroafă ......................................................................... 59
8.4.4. Parturiţia la iapă.............................................................................. 59
8.4.5. Parturiţia la carnasiere şi rozătoare................................................. 60
8.5. Îngrijirile parturientei .................................................................................... 60
8.6 Tulburări ale parturiţiei................................................................................... 61
8.6.1. Distociile......................................................................................... 61
8.6.1.1. Distocii de origine maternală........................................... 62
8.6.1.2. Distocii de origine fetală.................................................. 62
9. ÎNGRIJIRILE NOU-NĂSCUŢILOR............................................................... 65
9.1. Primele îngrijiri care se acordă nou-născuţilor.............................................. 65
9.2. Principalele afecţiuni ale nou-născuţilor ....................................................... 66
9.2.1. Rezistenţa şi receptivitatea nou-născuţilor..................................... 66
9.2.2. Principalele tulburări ale nou-născuţilor......................................... 67
9.2.2.1. Tulburări respiratorii........................................................ 67
9.2.2.2. Tulburări circulatorii........................................................ 68
9.2.2.3. Tulburări digestive........................................................... 69
9.2.2.4. Omfalopatiile................................................................... 70
10. PERIOADA PUERPERALĂ ......................................................................... 71
10.1. Procese fiziologice în perioada puerperală .................................................. 71
10.1.1. Involuţia uterină............................................................................ 71
10.1.2. Eliminarea loşiilor ........................................................................ 72
10.1.3. Reluarea activităţii ovarului.......................................................... 73
10.1.4. Dispariţia proceselor infiltrative................................................... 73
10.2. Hrănirea şi îngrijirea femelelor în perioada puerperală............................... 73
10.3. Particularităţile perioadei puerperale pe specii............................................ 74

2
10.4. Tulburări în perioada puerperală..................................................................76
10.4.1. Leziuni şi accidente.......................................................................77
10.4.2. Nevrozele puerperale....................................................................79
10.4.3. Infecţiile în puerperium.................................................................80
10.4.3.1. Vulvite, vestibulite şi vaginite .......................................81
10.4.3.2. Vaginita necrotică ..........................................................81
10.4.3.3. Vaginita gangrenoasă.....................................................82
10.4.4. Bolile acute ale uterului....................................................82
10.4.4.1. Cervicita puerperală ...........................................82
10.4.4.2. Endometrita catarală puerperală.........................83
10.4.4.3. Endometrita purulentă puerperală......................83
10.4.4.4. Metrita necrotică (crupală, difteroidă)...............84
10.4.4.5. Metrita gangrenoasă...........................................84
10.4.4.6. Perimetrita şi parametrita puerperală .................85
11. RELAŢIA DINTRE GLANDA MAMARĂ ŞI FUNCŢIA DE
REPRODUCERE..................................................................................................87
11.1. Modificări ale glandei mamare în timpul vieţii sexuale ..............................87
11.2. Factorii care influenţează secreţia şi excreţia laptelui .................................89
11.2.1. Lactogeneza ..................................................................................89
11.2.2. Galactopoeza sau menţinerea lactaţiei..........................................92
11.2.3. Ejecţia laptelui...............................................................................92
11.3. Tulburări ale glandei mamare......................................................................92
11.3.1. Mamitele (mastitele).....................................................................92
11.3.2. Dermatitele glandei mamare.........................................................93
11.3.3. Tulburări funcţionale ale glandei mamare....................................94
12. CAPACITATEA REPRODUCTIVĂ A ANIMALELOR..............................96
12.1. Factorii care influenţează capacitatea de reproducere .................................97
12.2. Aprecierea capacităţii reproductive a animalelor.......................................100
BIBLIOGRAFIE.................................................................................................102

3
 CAPITOLUL 5

MONTA

REZUMAT

Sub influenţa hormonilor estrogeni, în stadiul de estru femela

manifestă reflexul de împerechere caracterizat prin interesul
manifestat faţă de mascul, căutarea acestuia, adoptarea unei stări de
imobilitate (accepţiune), ceea ce favorizează actul sexual, în urma
căruia sperma este depusă pe traiectul căilor genitale femele, la
diverse niveluri, funcţie de specie. Actul sexual este alcătuit dintr-o
succesiune de reflexe care se desfăşoară într-o anumită ordine:
apropiere, erecţie, îmbrăţişare, împerechere şi ejaculare. Cei doi
parteneri, masculul şi femela trebuie să aibă o anumită vârstă şi
greutate corporală diferenţiate cu specia în momentul folosirii pentru
prima dată la reproducţie. De asemenea, trebuie să existe un anumit
raport între cele două sexe, raport care diferă, de asemenea, cu
specia. În practica creşterii animalelor există două sisteme de
montă: liberă şi dirijată, cea mai avantajoasă fiind monta dirijată.
Prin practicarea montei dirijate fiecare femelă este supusă unui
examen clinic şi ginecologic, cele cu diverse afecţiuni fiind excluse de
la reproducţie. De asemenea, prin practicarea montei dirijate se pot
folosi raţional la reproducţie masculii valoroşi şi totodată se practică
potrivirea perechilor şi ameliorarea mai rapidă a efectivelor de
animale. Monta prezintă unele particularităţi organizatorice şi tehnice
în funcţie de specie.

5.1. Bazele fiziologice ale reflexelor sexuale

Împerechearea a doi indivizi de sex opus la animale se numeşte

montă. Monta trebuie să se desfăşoare, în mod normal, înainte şi în timpul
ovulaţiei la multipare întrucât eliberarea ovocitelor are loc într-o perioadă
mai lungă.
Modul de efectuare a montei şi durata ei variază cu specia.
Fiziologic, la toate speciile au loc procese asemănătoare.
Comportamentul sexual la mamifere se bazează pe un schimb de
semnale specifice care dau posibilitatea unui mascul şi unei femele din
aceeaşi specie de a se alege fără eroare şi de a se excita reciproc, oferind în
acest fel maximum de şanse statistice gameţilor masculi şi femeli de a se
întâlni.

Comportamentul sexual al masculilor

Comportamentul sexual al mamiferelor se bazează pe un schimb
reciproc de semnale specifice care, în final se materializează în actul sexual
propriu-zis. La animalele crescute în libertate, întreţinute în padocuri sau
boxe comune pentru ambele sexe, comportamentul sexual se desfăşoară
secvenţional:
- căutarea reciprocă a celor doi parteneri;
4
 - sincronizarea comportamentală;
- actul sexual propriu-zis;
La toate speciile, activitatea sexuală începe printr-o căutare reciprocă
de contact între mascul şi femelă. Schimburile de informaţii senzoriale fac
posibilă identificarea receptivităţii sexuale a celor doi parteneri, apoi
provoacă răspunsurile comportamentale care induc reacţiile de atitudine
necesare împerecherii. Semnalele caracteristice emise de femele indică
stadiul receptivităţii sexuale, femela neacceptând saltul masculului de cât în
momentul impregnaţiei estrogenice maxime. La toate mamiferele, femela se
va imobiliza înaintea împerecherii, luând o poziţie care să permită
masculului intromiterea penisului.
Cunoaşterea particularităţilor fiziologice ale comportamentului
sexual este necesară în momentul obişnuirii reproducătorilor folosiţi la
însămânţările artificiale, cu recoltarea materialului seminal. Obişnuirea
presupune răbdare şi tact, astfel încât, să se suprapună peste reflexele
necondiţionate, cele condiţionate pozitive, permiţând o bună recoltare a
spermei. După obişnuirea masculului cu recoltarea spermei, datorită
reflexelor condiţionate pozitive, ejaculatul poate fi recoltat uşor, pe o
femelă în oricare stadiu al ciclului sexual, pe un mascul sau pe un manechin
adaptat la formă, mărime şi aspect speciei respective.
Recoltarea spermei cu ajutorul vaginului artificial se bazează pe
succesiunea fiziologică a reflexelor sexuale, cu deosebirea că sperma este
depusă în alt loc decât în cazul montei, mediul natural de la nivelul secţiunii
copulatoare a aparatului genital femel fiind reconstituit prin mijloace
artificiale.
Baza fiziologică a recoltării spermei cu vaginul artificial este
reprezentată de reflexele sexuale înnăscute peste care s-au suprapus
reflexele dobândite în urma asocierii lor repetate.
În desfăşurarea reflexelor sexuale necesare recoltării spermei, un rol
deosebit revine corpusculilor senzitivi şi terminaţiilor nervoase existente la
nivelul penisului. În tegumentul glandului se găsesc corpusculii care
reacţionează la excitaţiile termice, corpusculii Meissner care recepţionează
impulsurile tactile, corpusculii Vater-Paccini, pentru recepţionarea
impulsurilor de presiune, corpusculi pentru recepţionarea durerii. Totodată,
un rol deosebit revine şi organelor de simţ. Factorii mediului extern
(lumina, temperatura, mirosul specific al femelelor în călduri, efectuarea
montei între alţi parteneri, îmbrăţişarea efectuată de mascul sau femelă)
provoacă excitaţii, care ajunse la nivelul hipotalamusului, declanşează
mecanismul neuroendocrin care stă la baza formării reflexelor sexuale.
Fiziologia actului sexual constă dintr-o succesiune de etape care se
manifestă prin următoarele reflexe sexuale: reflexul de apropiere, reflexul
de erecţie, reflexul de îmbrăţişare, reflexul de intromisiune şi reflexul de
ejaculare.
Reflexul de apropiere constă într-o căutare reciprocă de contact
între mascul şi femelă. Schimburile de informaţii senzoriale, care au loc cu
acest prilej, provoacă răspunsuri comportamentale care induc atitudini
caracteristice desfăşurării actului sexual. Un rol particular în realizarea
contactului între mascul şi femelă îl au semnalele olfactive datorate

5
feromonilor care declanşează reacţii specifice, de stimulare sau inhibiţie.
Fonaţia, audiţia, contactul corporal între parteneri (fig. 5.1 şi 5.2), jocul,
lupta care precede acceptarea masculului, îndeplinesc un rol deosebit în
apropierea partenerilor. Toţi aceşti factori induc excitaţia precopulatoare.
La mamifere, sursa cea mai puternică de excitaţie o constituie stimularea
tactilă astfel încât este posibilă declanşarea excitaţiei precopulatoare chiar
prin simple excitaţii mecanice ale zonei genitale. Excitaţia precopulatoare
se manifestă prin libidou, care este datorat impregnării structurilor necesare
de către hormonii androgeni.

Fig. 5.1 Etograma comportamentului sexual la porc8ine (Signoret, 1970)

Acest tip de excitare se caracterizează printr-un complex de

manifestări variate ca: accelerarea pulsului, creşterea tensiunii arteriale,
modificări ale circulaţiei periferice cu ridicarea temperaturii tegumentului,
aflux sanguin, creşterea tensiunii nervoase. Un semn caracteristic al
excitaţiei sexuale este reacţia ce se declanşează în cadrul excitaţiei sexuale
precopulatoare (Gluhovschi, 1978).

6
 Fig. 5.2 Etograma comportamentului sexual la caprine (după Hart, 1975)

Reflexul de erecţie. Erecţia constă în schimbarea formei, volumului

şi constituţiei organului copulator. În repaus, penisul este adăpostit în furou,
şi la unele specii este flasc. Din această stare, penisul, prin erecţie, este
exteriorizat din furou şi devine rigid printr-o modificare specială a ţesutului
erectil.
Erecţia este consecinţa fenomenelor dilatatoare care se produc la
nivelul corpului spongios şi al corpilor cavernoşi ai penisului urmată de
umplerea acestora cu sânge. În urma acumulării intense a sângelui, are loc
dilatarea cavernelor, capsula fibroasă se întinde, muşchiul se contractă şi
penisul devine rigid, se alungeşte şi este propulsat din furou. Ţesutul erectil
al corpului spongios şi al corpilor cavernoşi reprezintă un sistem spongios
de spaţii vasculare, presărate cu artere şi vene. În stare de repaus, aceste
spaţii sunt colabate şi conţin cantităţi mici de sânge; odată cu erecţia ele
devin cavităţi mari, umplute cu sânge. Creşterea fluxului de sânge este
determinată pe cale neurohormonală şi asigurată de compresiunea căilor
venoase de întoarcere prin contracţia muşchilor bulbo- şi ischiocavernoşi.
Afluxul de sânge la nivelul ţesutului cavernos se produce treptat. La început
se umplu cu sânge cavernele care, datorită vaso-dilataţiei arteriale, se
destind, urmată de erecţia ţesutului spongios în jurul uretrei. Ţesutul
spongios se încarcă cu sânge venos ca urmare a stării provocate de
stimularea nervilor splahnici pelvieni, iar stimularea inervaţiei simpatice
determină constricţia arterelor penisului şi încetarea erecţiei.
Erecţia este un reflex înnăscut provocată pe cale reflexă, centrul fiind
situat în măduva sacrală, la nivelul neuromerelor S 1 – S 2. Arcul reflex
include nervii dorsali, ruşinos şi hipogastric, centrul medular, nervii
simpatici şi parasimpatici. Senzaţiile vizuale, auditive, tactile şi olfactive

7
stimulează sistemul nervos central de la nivelul căruia porneşte impulsul
excitator al centrului erecţiei. Din centrul erecţiei pleacă nervii centrifugi
care provoacă dilataţia vaselor penisului şi contracţia muşchilor ischio- şi
bulbocavernoşi. Erecţia este determinată şi de excitarea mecanică a
receptorilor penieni, reflex care stă la baza recoltării spermei prin
masturbaţie.
Erecţia este însoţită de eliminarea la nivelul meatului a unei secreţii
mucoase, clare, cu rol lubrifiant produsă de glandele Littré şi de glandele
bulbo-uretrale. Această secreţie, împreună cu cele ale glandelor Bartholin,
facilitează intromiterea penisului în conductul vestibulo-vaginal. Erecţia
este însoţită de contracţia tunicii externe a burselor testiculare, în urma
căreia testiculele sunt apropiate de orificiul extern al canalului inghinal.
Durata erecţiei depinde de specia şi vârsta reproducătorului. La
masculii tineri, erecţia se poate menţine un timp mai îndelungat (chiar o
jumătate de oră), însă durata erecţiei scade progresiv cu vârsta.
Manifestarea erecţiei este determinată de nivelul hormonilor androgeni din
organism, de tipul de sistem nervos al masculului, de vârstă, condiţii de
exploatare, întreţinere etc. Erecţia diminuă consecutiv uzurii nervoase, a
abuzului sexual, obişnuinţei, oboselii, alimentaţiei şi întreţinerii
necorespunzătoare.
În caz de îmbătrânire, erecţia se produce intermitent, până ce
dispare complet, stare ce se observă la taurii, berbecii şi vierii bătrâni. În
diversele boli ca meningita, turbarea, tetanosul, erecţia este mai pronunţată
decât la animalul sănătos. Toxina tetanică, având o elecţie specială pentru
sistemul nervos, scade pragul de excitabilitate a tuturor centrilor medulari,
deci şi a centrului erecţiei. Substanţele afrodiziace (iohinibina, stricnina
etc.) cele parasimpatice comimetice stimulează erecţia peniană, fie prin
provocarea vasodilataţiei locale (iohinibina), fie prin scăderea pragului de
excitabilitate a centrului erecţiei (stricnina). Anafrodiziacele (opiumul,
bromurile), intoxicaţiile cu diverse săruri de mercur, potasiu, arseniu etc.,
inhibă erecţia.
Sunt şi numeroşi centrii nervoşi superiori, localizaţi în bulb,
hipotalamus şi centrii corticali, ca sediu al reflexelor condiţionate care, în
urma excitaţiei determină erecţia.
Inervaţia senzitivă parasimpatică este vasodilatatoare şi erectilă, pe
când cea ortosimpatică este vasoconstrictoare.
Reflexul de îmbrăţişare. Excitaţiile acumulate în timpul reflexelor
de apropiere şi de erecţie determină necesitatea reflexelor de îmbrăţişare şi
intromisiune. Este un reflex înnăscut, masculii tineri încercând să efectueze
saltul pe orice femelă sau pe alţi masculi. După efectuarea saltului,
masculul fixează femela (sau partenerul de recoltare) cu membrele
anterioare şi execută mişcări caracteristice de căutare, cu penisul, a
organelor genitale femele externe.
Executarea cu siguranţă a saltului se transmite ereditar şi este unul
din semnele bunei fertilităţi a taurului. Îmbrăţişarea poate fi normală când
se produce la scurt timp după erecţie, rapidă, când se produce înaintea
erecţiei şi tardivă, când apare mult după erecţie (masculii bătrâni, bolnavi,
subalimentaţi). Cunoaşterea tipului de reactivitate a msculului este

8
importantă atunci când are loc pregătirea masculului pentru recoltare, de o
corectă pregătire a acestuia depinzând volumul spermei.
Reflexul de împerechere (intromisiune, coit). Este un reflex
înnăscut şi constă în intromiterea organului copulator în conductul
vestibulo-vagino-cervical al femelei în călduri. Intromiterea penisului este
facilitată de secreţiile glandelor Littré, bulbo-uretrale (parţial), glandelor
Brtholin şi de smegma prepuţială. Introducerea penisului are loc la nivelul
vaginului la rumegătoare şi carnivore, până la cervix la cabaline şi până în
uter la suine.
Reflexul de ejaculare constă în proiectarea, sacadat şi sub presiune,
spermei în afara căilor genitale mascule.
Ejacularea se produce pe cale reflexă, consecutiv excitaţiilor
acumlate în timpul actului coital şi transmise sistemului nervos. În primul
rând sunt excitate terminaţiile nervoase din penis, reprezentate în special de
corpusculii Vater-Paccini, Meissner şi genitali. Ejacularea este iniţiată de
stimulii genitali şi mediată de nervii care transmit impulsuri la creier. De la
creier, în sens invers, sunt elaborate impulsuri la nivelul sistemului simpatic
lombar (L2 – L4 – centrul ejaculator) de unde impulsurile eferente trec prin
ganglionii simpatici, de-a lungul nervului presacral şi a celui pelvin, la toate
organele din cavitatea pelvină. Ele dau fibre nervoase pentru muşchii netezi
ai tractusului genital (epididim, canale deferente, canal ejaculator, prostată,
glande seminale). Prin contracţia fibrelor musculare netede de la nivelul
acestor organe, conţinutul este împins în uretra peniană, segmentul
prostatic, unde, din amestecul fluidului testicular şi epididimar cu secreţiile
anexe, se formează sperma. Sperma, o dată formată, acţionează reflex şi
determină închiderea gâtului vezicii urinare şi contracţia fibrelor musculare
netede de la nivelul uretrei pelvine, sporind presiunea exercitată de spermă
şi împingând-o spre baza penisului. În acest moment intervin şi muşchii
penisului, bulbo- şi ischiocavernoşi şi contracţia ritmică a uretrei, învingând
rezistenţa periferică şi expulzând sperma în jeturi ritmice.
La producerea ejaculării este necesară contracţia sincronă a
muşchilor epididimului, canalelor deferente, canalului ejaculator, uretrei şi
penisului. Aceste contracţii determină ejacularea sacadată la armăsar, vier şi
câine şi spontană la rumegătoare.
Prin excitaţiile electrice produse la nivelul centrului ejaculator din
măduva lombară, se provoacă eliminarea spermei. Acest principiu stă la
baza electroejaculării.
Modul de eliminare a spermei diferă cu specia:
- la taur, berbec şi ţap toţi componenţii spermei se elimină
simultan;
- la armăsar, la început se elimină secreţia glandelor Littré şi a celor
bulbo-uretrale, lipsită de spermatozoizi, apoi sunt expulzaţi spermatozoizii
împreună cu secreţia prostatică, la urmă fiind eliminată seceţia glandelor
seminale;
- la vier, ejacularea este multifazică: prefaza, cu o durată de 1-2
minute, în decursul căreia se elimină secreţiile glandelor uretrale lipsite de
spermatozoizi (2-5% din conţinutul ejaculatului); faza principală, cu o
durată de 2-3 minute, reprezentată de secreţiile epididimului, veziculelor

9
seminale, prostatei şi glandelor bulbo-uretrale (3o-50% din conţinutul
ejaculatului); faza postspermatică, cu o durată de 4-5 minute şi un conţinut
de 50-60% din ejaculat, săracă în spermatozoizi, compusă în cea mai mare
parte din secreţiile veziculelor seminale şi ale glandelor bulbo-uretrale.

5.2 Specificul reflexelor sexuale la principalele specii de animale

5.2.1. Reflexele sexuale la taur

Reflexul de apropiere este puţin exteriorizat şi se bazează, în

principal, pe excitaţiile vizuale, taurul apropiindu-se de femele, indiferent
de stadiul ciclului sexual în care se află acestea. În cazul recoltării spermei
cu ajutorul vaginului artificial, taurul se apropie de partenerul de recoltare,
contenţionat în stand (femelă, mascul).
Reflexul de erecţie este necondiţionat, peste care se suprapun reflexe
condiţionate, prin intermediul cărora acest reflex poate fi dirijat în sens
pozitiv. Erecţia se produce chiar din momentul intrării în sala de recoltare
sau numai la vederea vaginului artificial şi a operatorului recoltator cu care
s-a obişnuit. Din această cauză, vaginul artificial trebuie să fie corect
pregătit, în caz contrar se formează reflexe condiţionate inhibitoare ale
acestui reflex.
Reflexul de îmbr\]i[are (salt, cuprindere) este bine evidenţiat la
taurii crescuţi în libertate, împreună cu femelele. În cazul practicării montei,
se formează un reflex condiţionat numai pentru vacile în călduri. În cazul
recoltării spermei cu ajutorul vaginului artificial se creează un reflex
condiţionat pentru masculul partener, recoltarea “taur pe taur” fiind
practicată în cvasitotalitatea unităţilor care se ocupă cu producerea de
material seminal conservat. La taurii folosiţi la însămânţări artificiale se
practică aşa-numitul salt “în gol” cu scopul îmbunătăţirii volumului
ejaculatului. În cazul examenului andrologic al taurilor de reproducţie,
printre altele, se notează şi modul în care masculul efectuează saltul, acesta
fiind dependent de temperamentul fiecăruia şi constituie o însuşire ce se
transmite la descendenţi. În cazul unor afecţiuni la nivelul coloanei
vertebrale, membrelor posterioare etc. acest reflex poate fi inhibat.
Reflexul de intromisiune (împerechere, coit) constă în introducerea
penisului în conductul vestibulo-vaginal al femelei în cazul montei, sau în
lumenul vaginului artificial corect pregătit, în cazul practicării
însămânţărilor artificiale. Şi acest reflex poate fi inhibat în cazul pregătirii
necorespunzătoare a vaginului artificial: temperatură, presiune şi lubrifiere
necorespunzătoare, falduri în spirală etc.
Reflexul de ejaculare se produce având la bază senzaţiile termice, de
presiune şi tactile recepţionate de corpusculii dispuşi la nivelul penisului şi
transformate în stimuli pe calea filetelor nervoase aferente pentru centrul
ejaculator lombar de la nivelul căruia, pe calea filetelor nervoase eferente,
sunt transmise la nivelul musculaturii netede a diverselor segmente ale
aparatului genital şi, prin contracţia acesteia se produce expulzarea spermei.
Reflexul de ejaculare la taur este foarte rapid, suprapunându-se
intromisiunii. În cazul recoltării spermei cu vaginul artificial, dacă acesta
este corect pregătit, ejacularea este rapidă, fără a influenţa negativ şi în timp
10
desfăşurarea reflexelor sexuale la taurii de reproducţie. Tipul de sistem
nervos influenţează manifestarea şi desfăşurarea reflexelor sexuale.
Cunoaşterea particularităţilor temperamentale ale fiecărui taur folosit la
însămânţări artificiale este o condiţie esenţială pentru obţinerea unei sperme
de bună calitate. De altfel, selecţia reproducătorilor include şi criteriul
temperamentului, fiind reţinuţi pentru folosirea la însămânţări artificiale
taurii cu sistem nervos echilibrat şi cu temperament vioi şi liniştit.

5.2.2. Reflexele sexuale la berbec

Pentru animalele `n libertate, comportamentul sexual, care se termin\

`n mod normal printr-o `mperechere, se caracterizeaz\ printr-o secven]\
specific\ a reflexelor sexuale.
Reflexul de apropiere const\ `n interesul berbecului pentru oaia `n
c\lduri [i c\utarea acesteia. Aceast\ c\utare [i curtenirea care urmeaz\
depinde `n mod egal [i de rolul activ al femelei `n estru. Masculul dirijeaz\
parada sexual\ (apropieri ritualizate laterale, `nso]ite de mi[c\ri ale unui
membru anterior). Adulmec\ oaia `n c\lduri, urmând ridicarea capului [i
manifestarea unui rictus al buzei superioare. Abordarea oii `n c\lduri se face
prin lovirea acesteia cu capul `n regiunea abdomenului [i apoi cu membrul
anterior. Imobilizarea oii constituie semnul vizual de identificare a st\rii de
estru cu ajutorul unui berbec `ncerc\tor. Recunoa[terea olfactiv\ a acestei
st\ri joac\ rolul de „declan[ator“ pentru comportamentul sexual al
berbecului. Un berbec tân\r este mai pu]in apt s\ identifice starea de estru a
oilor. Atunci când contactul este stabilit, imobilizarea femelei constituie
semnalul desf\[ur\rii urm\toarelor reflexe sexuale.
Reflexul de erec]ie se realizeaz\ prin [tergerea S-ului penian.
Caracteristic erec]iei este `ntinderea [i `ndep\rtarea apendicelui uretral al
glandului, urmat\ de executarea unor mi[c\ri ondulatorii ale acestuia.
Reflexul de `mbr\]i[are const\ `n cuprinderea oii sau a partenerului
de recoltare cu membrele anterioare. Ca [i la taur [i la berbec se formeaz\
reflexul condi]ionat [i pentru oile care nu sunt `n c\lduri sau pentru masculi,
recoltarea f\cându-se [i „mascul pe mascul“.
Reflexul de intromisiune const\ `n introducerea penisului `n
conductul vestibulo-vaginal al oii `n c\lduri, `n cazul montei, sau `n
lumenul vaginului artificial, când se practic\ `ns\mân]area artificial\. ~n
situa]ia `n care vaginul artificial este corect preg\tit, se produce imediat
ejacularea.
Reflexul de ejaculare este foarte rapid [i se eviden]iaz\ printr-o
zvâcnire evident\ a `ntregului corp [i mai ales a trenului posterior. ~n cazul
recolt\rii spermei, aceasta este proiectat\ `n cea mai mare cantitate, direct `n
paharul colector, adaptat la vaginul artificial. Când vaginul artificial nu este
preg\tit corespunz\tor, actul sexual se `ntrerupe la reflexul de intromisiune.

5.2.3. Reflexele sexuale la vier

Reflexul de apropiere se manifest\ prin c\utarea reciproc\ dintre

vier [i scroaf\. Vierul caut\ scroafa folosind sim]ul mirosului, v\zului [i
auzului. Vierul, introdus `ntr-un lot de scroafe, cu ajutorul mirosului

11
examineaz\ pe rând aproape toate scroafele, adoptând pozi]ia „cap la cap“,
prin aplicarea unor lovituri u[oare `n regiunea flancurilor [i `ncerc\ri de
salt. Prin acest comportament, vierul depisteaz\ starea de estru a scroafelor,
`ns\ nu se opre[te la cele `n estru. ~n apropierea celor doi parteneri, rolul
principal revine scroafelor `n c\lduri. ~n prezen]a scroafei `n c\lduri, vierul
se plimb\ `n jurul ei, groh\ie caracteristic, o love[te `n regiunea flancului,
adulmec\ regiunea vulvar\, aceast\ agita]ie permanent\ fiind determinat\
de reflexele olfacto-sexuale. Acest „preludiu“ sexual dureaz\, `n medie, 5-
10 minute [i este mai evident [i de durat\ `n timp mai mare la vierii tineri.
Se mai remarc\ mi[c\ri caracteristice ale maxilarului inferior, urmate de o
secre]ie abundent\ de saliv\ [i eliminarea ritmic\ a unor cantit\]i mici de
urin\ (Feredean T., 1969).
Reflexul de erec]ie const\ `n exteriorizarea treptat\ a penisului prin
[tergerea S-ului de la acest nivel, `n urma ini]ierii „jocurilor“ descrise.
Reflexul de `mbr\]i[are const\ `n fixarea crupei scroafei sau p\r]ii
posterioare a manechinului cu membrele anterioare, penisul intr\ `n erec]ie
deplin\, vierul modificându-[i permanent pozi]ia, c\utând insistent fanta
vulvar\. Penisul este introdus `n conductul vestibulo-vaginal, por]iunea
spiralat ajungând la nivelul conductului cervical, unde st\ fixat pe toat\
durata ejacul\rii.
Reflexul de ejaculare se caracterizeaz\ prin contrac]ii ritmice ale
musculaturii din regiunea anal\, apropierea testiculelor de orificiul extern al
canalului inghinal, concomitent cu retractarea burselor testiculare. Durata
ejacul\rii este de 4-8 minute [i se realizeaz\ fazial: prespermatic\,
spermatic\ [i postspermatic\.

5.2.4. Reflexele sexuale la arm\sar

Reflexul de apropiere este evident la arm\sar, care, `n prezen]a iepei

devine nelini[tit.
Reflexul de erec]ie se manifest\ treptat, `ncepând cu preerec]ia la
distan]\ de iap\, penisul fiind eviden]iat circa jum\tate, `nt\rindu-se [i
`ngro[ându-se progresiv.
Reflexul de `mbr\]i[are se manifest\ energic.
Reflexul de intromisiune, de regul\ se desf\[oar\ ajutat de o
persoan\ a[ezat\ lateral. Arm\sarul execut\ 5-10 mi[c\ri de pistonare `n
urma c\rora penisul ajunge la momentul maxim al erec]iei. Glandul este
puternic tumefiat, cu diametrul de 10-12 cm, `n form\ de ciuperc\.
Reflexul de ejaculare se desf\[oar\ la câteva secunde de la
intromisiune, eliminarea spermei f\cându-se fazial.

5.3. Particularităţile montei pe specii

După locul depunerii spermei prin montă, speciile de animale de

interes zootehnic se încadrează în:
- specii cu însămânţare intravaginală (rumegătoare, iepure, nutrie);
- specii cu însămânţare intrauterină (cabaline, suine, carnivore şi
rozătoare);
- specii cu însămânţare tubară (păsări).

12
 Însămânţarea naturală de tip vaginal se caracterizează prin:
- volum redus al ejaculatului;
- concentraţie mare în spermatozoizi;
- ejaculare rapidă;
- durata actului sexual este redusă;
- funcţionarea sincronă a glandelor anexe.
La aceste specii, din totalul spermatozoizilor emişi prin ejaculare,
numai 3-5% pătrund în canalul cervical.
Însămânţarea naturală de tip uterin se caracterizează prin:
- volum mare al ejaculatului;
- concentraţie redusă în spermatozoizi pe unitatea de volum;
- funcţionarea succesivă a glandelor anexe în timpul ejaculării;
- ejacularea şi monta sunt prelungite (10-20 minute la porcine, 40-50
minute la câine, 3-5 minute la armăsar).

5.4. Sisteme de montă

În general, la animalele domestice se practică două sisteme de

montă: liberă şi dirijată.
Monta liberă constă în faptul că masculii păşunează sau sunt cazaţi
împreună cu femelele pe care le montează succesiv, pe măsura intrării lor în
călduri.
Avantajele acestui sistem constau în descoperirea uşoară a femelelor
în călduri, efectuarea montei la momentul optim, realizarea unui procent de
fecunditate ridicat şi cheltuieli reduse.
Dezavantajele sistemului constau în necunoaşterea paternităţii,
folosirea neraţională a masculilor întrucât se epuizează sexual, difuzarea
unor boli infectocontagioase prin montă şi o selecţie neraţională a
animalelor întrucât nu se poate face selecţia masculilor după descendenţi.
Monta dirijată se caracterizează prin aceea că masculii sunt
întreţinuţi “în staţiuni de montă”, separat de femele, care sunt aduse pentru
a fi montate. Monta se face sub supravegherea atentă a personalului
calificat, cu respectarea strictă a igienei montei. Acest sistem este indicat
pentru speciile de animale la care nu se practică însămânţarea artificială.

5.4.1. Monta vacilor

Monta vacilor se face tot timpul anului practicându-se monta

dirijată şi rar monta în libertate. Se practică în zonele de munte,
preferându-se monta de primăvară, astfel încât păşunatul să coincidă cu
perioada ascendentă şi în platou a lactaţiei. Monta se efectuează imediat
după depistarea femelelor în călduri, de regulă o singură dată într-o
perioadă de călduri. În cazul în care căldurile persistă după montă, aceasta
se repetă după 10-12 ore de la prima. Vacile descoperite în călduri sunt
examinate ginecologic, mai ales caracteristicile mucusului de călduri,
modificările specifice de comportament, acceptarea saltului masculului etc.,
apoi se introduc într-un stand de montă unde se contenţionează. Se aduce
taurul repartizat, conform planului de potrivire a perechilor, care este lăsat

13
să monteze. De regulă, penisul se aseptizează cu o soluţie de rivanol 0,1%
sau de permanganat de potasiu 1/3000, folosindu-se irigatorul prevăzut cu o
canulă ce se introduce în furou. Un taur în vârstă de 2,5-7 ani poate efectua
o montă pe zi, cu o zi pauză pe săptămână, ceea ce corespunde la 200-300
monte anual. Taurii tineri pot efectua o montă pe zi însă cu 2 zile repaus pe
săptămână. Pentru un taur se repartizează 50-80 de vaci, în scopul de a fi
montate într-un an.

5.4.2. Monta oilor

În ţara noastră monta se face în perioada septembrie noiembrie,

corespunzător sezonului sexual la această specie. În cadrul unităţilor de
creştere a oilor care pot asigura condiţii optime de hrănire şi cazare, monta
se face în lunile septembrie-octombrie, fătările având loc timpuriu, în lunile
ianuarie-februarie. În acest caz sunt necesare adăposturi călduroase pentru
miei. Mieii se dezvoltă bine, astfel încât la ieşirea pe păşune o folosesc
bine, cantitatea de lapte obţinută fiind ridicată. Până toamna aceluiaşi an,
mieii ating o greutate de 30-40 kg, încât mieluţele pubere se pot monta
toamna târziu la vârsta de 8-9 luni.
În unităţile care nu au adăposturi corespunzătoare, monta se practică
în intervalul 15 octombrie - 15 decembrie, fătările având loc în perioada
martie-aprilie. Aceasta se răsfrânge negativ asupra mieilor şi a producţiei de
lapte.
În scopul intensivizării creşterii oilor, se practică şi monta de
primăvară, timpuriu, la 2 luni după fătare, în perioada martie-aprilie,
condiţionat de biostimularea activă prin masculi (un mascul la 10-15 oi), o
suplimentare a raţiei de hrană, asigurarea unor condiţii de cazare
asemănătoare celor din toamnă (reducerea luminozităţii la cca 20-30 lucşi
în adăpost).
Monta dirijată este recomandată şi practicată. Descoperirea oilor în
călduri se face dimineaţa şi seara prin intermediul berbecilor încercători (cu
şorţ, deferotomizaţi, cu penisul deviat). Oile depistate în călduri se izolează
de restul cârdului într-o boxă. Monta se face imediat de către berbecul
planificat, în conformitate cu planul de potrivire a perechilor întocmit
înainte de declanşarea campaniei de montă. La oile din rasa Karakul, se
impune ridicarea cozii pentru a putea fi montate. În cazul în care perioada
de estru se prelungeşte, se repetă monta la 12-18 ore interval, cu acelaşi
berbec.
Un berbec în vârstă de 2-5 ani poate efectua 2-4 monte pe zi şi dacă
este bine furajat şi beneficiază de condiţii zooigienice optime valoarea
biologică a spermei este bună. Se recomandă 1-2 zile repaus sexual
săptămânal pentru berbecii folosiţi în acest regim de montă zilnic. Perioada
de montă durează cel puţin 2 cicluri sexuale (40-50 de zile) interval de timp
când se repartizează fiecărui berbec 80-120 de oi. Dacă se practică monta
liberă, se planifică 30-40 de oi pentru un berbec.

14
 5.4.3. Monta iepelor

Întrucât iapa face parte din categoria femelelor poliestrice, cu

ciclurile sexuale grupate în sezoanele de primăvară şi toamnă, monta se
desfăşoară sub formă de campanii, în aceleaşi sezoane.
Monta dirijată are loc sub supravegherea îngrijitorului sau
tehnicianului, într-un spaţiu special amenajat. Se practică monta în staţiunea
de montă şi se numeşte montă cu sediu fix, sau monta la grajd. În unele ţări
se practică monta ambulant\, când armăsarul este purtat dintr-o localitate
în alta sau dintr-o curte în alta, unde efectuează monta. Costul unei monte
ambulante este mai ridicat. Monta cu sediul fix dă cele mai bune rezultate.
În ţara noastră, monta dirijată se execută numai în staţiunile de
montă, unde sunt ţinuţi armăsarii pe perioada campaniei de montă. În
staţiunile de montă, armăsarii sunt aduşi de la herghelii sau de la depozitele
de armăsari şi sunt folosiţi pe toată durata campaniei de montă, iar după
terminarea campaniei sunt returnaţi la unităţile de la care provin.
Armăsarii şi iepele se pregătesc cu 30-45 de zile înaintea campaniei
de montă, printr-o alimentaţie şi îngrijire raţionale, printr-un regim zilnic de
mişcare, efectuarea unui examen sanitar-veterinar atent, controlul periodic
al calităţii materialului seminal etc. În hergheliile din ţara noastră, monta
iepelor se face primăvara şi toamna când căldurile sunt mai evidente.
Sezonul de montă de primăvară este cel mai folosit, fătările
desfăşurându-se tot primăvara. În sezonul de toamnă se montează cca. 40-
50% dintre iepele rămase infecunde după monta de primăvară. În staţiunile
de montă publică, campania de montă începe la 1 martie şi durează până la
sfârşitul lunii septembrie.
Iepele tinere introduse prima dată la montă au o durată a estrului de
3-4 zile, monta făcându-se în a doua şi a treia zi. Iepele se montează la
primul estru după avort. După fătare, monta se face imediat după apariţia
căldurilor (cca. 6-9 zile post-partum) şi se repetă la 48 de ore, până la
dispariţia semnelor de estru.
Înainte de montă, iepele se verifică la bara de încercare cu armăsarul
încercător. Dacă acceptă armăsarul, iapa se dă la montă.
Pentru efectuarea montei, iapa se contenţionează cu două platlonje
sau o gură de ham. Coada iepei se înfăşoară cu tifon pentru a evita
lezionarea penisului de către peri. Înainte de montă se face toaleta organelor
genitale externe ale femelei şi se aduce armăsarul, de către două ajutoare, în
apropierea iepei. După efectuarea saltului, tehnicianul sau îngrijitorul dă la
o parte coada şi dirijează penisul în fanta vulvară. Armăsarii cu
temperament nervos, în timpul saltului, sunt sprijiniţi de îngrijitor, pentru a
evita căderea de pe femelă. După efectuarea montei, penisul se aseptizează
pentru a evita transmiterea unor boli prin actul sexual.
După montă, iapa se plimbă pentru a evita contracţiile spasmodice
ale conductului vaginal, contracţii care pot duce la eliminarea totală sau
parţială a spermei.
Armăsarii în vârstă de 5-10 ani, viguroşi şi bine întreţinuţi, se
folosesc la 1-2 monte/zi, cu 1-2 zile pauză pe săptămână. Se repartizează
60-80 iepe/armăsar, iar într-un sezon sunt planificate a se efectua 180-240

15
de monte, având în vedere că într-un estru se efectuează 2-4 monte.
Armăsarii tineri sau în vârstă de peste 10-12 ani pot monta 40-60 iepe într-
un sezon de reproducţie.
Monta liberă se practică în ţările în care iepele stau împreună cu
armăsarii la păşunat mai multe luni. În acest sistem, pentru un armăsar se
repartizează 20-30 de iepe cu care stă în permanenţă.
La organizarea campaniei de montă, indiferent de sistem, se are în
vedere: încadrarea staţiunii cu personal calificat; asigurarea unui lot valoros
de armăsari; pregătirea corespunzătoare a armăsarilor şi iepelor pentru
campania de montă; examenul ginecologic al iepelor; întocmirea graficului
zilnic sau săptămânal de folosire a armăsarilor la montă; efectuarea
examenului sanitar-veterinar al armăsarilor şi iepelor; întocmirea corectă a
evidenţelor de reproducţie etc.

5.4.4. Monta scroafelor

Se poate face tot timpul anului, preferându-se montele din lunile

aprilie-mai şi noiembrie-decembrie.
În complexele de creştere, monta se execută tot timpul anului, astfel
încât maternităţile să fie folosite uniform, pentru a se evita aglomerările şi a
se livra continuu purcei.
După descoperirea scroafelor în călduri cu ajutorul vierilor
încercători, monta se face începând cu a doua zi şi se repetă cu alt vier
imediat sau la 5-12 ore (montă dublă, heterospermică) când nu se urmăreşte
cunoaşterea paternităţii produşilor folosiţi la îngrăşare, sau monta se repetă
cu acelaşi vier, când se practică selecţia şi cunoaşterea paternităţii
produşilor (montă repetată sau homeospermică).
Pentru alegerea scroafelor în estru, vierii încercători se introduc în
boxe de două ori pe zi. Scroafele în călduri se lasă a fi montate. Pentru
efectuarea montei, scroafele în călduri se introduc în boxa vierului
planificat.
Monta durează 6-10 minute. Un vier adult, viguros, poate efectua 1-2
monte/zi, la interval de 6-12 ore, având repartizate 50-60 de scroafe/an sau
20-30 de scroafe/sezon.
În sistem industrial, vierii adulţi se folosesc o dată la 2 zile, cel mai
eficient o dată la 3 zile, sau se pot practica 2 monte/zi, timp de 2-3 zile
săptămânal, între ele fiind un repaus de 1-2 zile.

5.4.5. Monta la iepure

Iepurii se reproduc tot timpul anului, căldurile fiind mai evidente

primăvara şi toamna. După fătare, căldurile apar la 1-3 zile, însă nu se
recomandă monta din cauza alăptării puilor. Momentul optim pentru montă
este în a 5-a săptămână după fătare sau în perioada imediat următoare
înţărcării puilor. În creşterea iepurilor în unităţi zootehnice cu flux
tehnologic industrial, reproducţia se organizează tot anul.
După diagnosticarea căldurilor, femela se introduce în cuşca
masculului care i-a fost repartizat, în conformitate cu planul de împerecheri.

16
Împerecherea se face sub supravegherea crescătorului sau a tehnicianului
care supraveghează cum se desfăşoară şi ia măsurile care se impun pentru a
se efectua în condiţii optime. Iepuroaica, prinsă cu blândeţe, este dusă în
cuşca masculului. Iepurii fiind animale fricoase, se procedează cu blândeţe,
creindu-li-se o ambianţă favorabilă iar monta se supraveghează de la
distanţă.
Cei doi parteneri se studiază un anumit timp, se miros reciproc, apoi,
dacă iepuroaica este în călduri şi acceptă masculul, acesta efectuează saltul
şi intromisiunea. Ejacularea la această specie durează 5-10 secunde, iar la
terminarea montei, iepuroiul cade într-o parte şi, de regulă, scoate un sunet
caracteristic. După montă, iepuroaica se duce înapoi în cuşca ei, procedând
cu multă blândeţe. După prima montă nu se recomandă repetarea
împerecherii, o singură împerechere fiind suficientă. Este greşit procedeul
de a lăsa iepuroaica împreună cu iepuroiul toată noaptea, deoarece duce la
epuizarea acestuia prin efectuarea mai multor monte, sau se pot produce
accidente din cauza agresivităţii iepuroiului şi neacceptării montei de către
femelă. Se notează data montei pe cuşca iepuroaicei şi în fişa de producţie
sau reproducţie. În acest fel se uşurează diagnosticul gestaţiei şi se
stabileşte mai uşor data fătării. Este preferabil ca monta să se facă pe timp
răcoros, dimineaţa sau seara. Iepuroaicele care sunt în călduri dar refuză
monta se introduc în cuşti dispuse în vecinătatea masculului şi se duc la
montă mai multe zile la rând, până acceptă masculul. Uneori este nevoie să
se schimbe masculul pentru a fi acceptat. Dacă după câteva zile de la montă
intră din nou în călduri (smulg părul de pe abdomen, pregătesc culcuşul) se
dau din nou la montă.
Vârsta folosirii pentru prima dată la montă este de 6-8 luni pentru
rasele mari, 5-7 luni pentru rasele mijlocii şi de 4-6 luni pentru rasele mici.
Greutatea vie minimă pentru montă este de 3-4 kg pentru rasele mari, 2,5-
2,8 kg pentru rasele mijlocii şi de 1,7-1,8 kg pentru rasele mici. Vârsta până
la care pot fi folosite la montă este de 2,5 –3 ani la femele şi de 1,5-2 ani la
masculi. Pentru exemplarele deosebit de valoroase, femelele pot fi folosite
la reproducţie până la 5 ani iar masculii până la 4 ani.
Se repartizează, în medie 8-10 femele pentru un mascul, 6-7 pentru
cei tineri şi 12-16 pentru cei mai în vârstă.
Numărul zilnic de monte care pot fi efectuate de un mascul este de 2
până la 6 (în medie 3-4).

5.4.6. Monta la nutrie

Monta poate avea loc tot timpul anului, căldurile apărând periodic iar
femelele acceptă masculul. În prima zi după fătare 75-80% dintre femele
acceptă masculul. Apoi, majoritatea femelelor acceptă masculul la fiecare
24-30 de zile. Peste 90% dintre nutriile care acceptă masculul, după 24 de
ore după prima împerechere nu mai acceptă masculul. Majoritatea
femelelor aceptă masculul cca. 36 de ore, însă nu mai mult de 48 de ore.
Fecunditatea după monta efectuată în prima zi după fătare este scăzută.
Vârsta necesară pentru prima montă este în medie de 8-9 luni iar
greutatea corporală de 4-4,5 kg.

17
 În reproducţia nutriilor se practică mai multe sisteme de montă:
- introducerea femelei în cuşca masculului (monta dirijată);
- monta în harem;
- monta liberă sau în padoc.
În cadrul primului sistem, femela se duce la montă în cuşca
masculului şi, după împerechere care durează 1-2 minute, animalele se
despart. Introducerea femelei în cuşca masculului începe în prima zi după
fătare şi continuă trei zile la rând, indiferent dacă a avut loc monta sau nu.
Acest sistem prezintă avantajul că se cunoaşte originea descendenţei
şi sunt evitate traumatismele generate de lupta dintre animale, însă solicită
un volum mare de muncă şi este greu de aplicat în crescătoriile cu efective
mari.
Monta în harem constă în introducerea unui mascul într-un
compartiment colectiv populat cu mai multe femele (de regulă 5-10
femele). Haremul este indicat a se forma imediat după înţărcarea puilor, pe
cât posibil din surori sau din femele din aceeaşi vârstă. Pe măsură ce
femelele intră în călduri, se montează cu masculul aflat în padoc. La 50 de
zile de la formarea grupei se face controlul gestaţiei, iar femelele se
introduc în cuşti individuale.
Monta liberă sau în padoc se practică în cazul primiparelor şi constă
în formarea unui grup de 100-150 de femele şi 15-20 de masculi tineri,
procedându-se asemănător cu sistemul de montă în harem. Dezavantajul
acestui sistem constă în aceea că nu se cunoaşte originea paternă.
Indiferent de sistemul de montă practicat, la 50 de zile după
împerecherea femelelor se face controlul gestaţiei, după care se separă
femelele gestante pentru a se preveni avorturile, frecvente la această specie,
cauzate de traumatisme, monta femelelor gestante, luptele dinte cei doi
parteneri etc.
Împerecherea are loc în cuib sau în bazin, foarte rar în cuşcă. Durata
împerecherii este de 1-2 minute cu repetare de mai multe ori în aceeaşi zi.
După efectuarea montei, masculul scoate un zumzet caracteristic.

5.4.7. Monta la nurcă

Planul de montă se întocmeşte în luna noiembrie a anului anterior,

calculându-se 3-5 femele pentru un mascul.
Se recomandă intercalarea cuştilor cu masculi cu cele de femele
pentru stimularea apariţiei căldurilor, în special la primigeste şi la cele
rămase nemontate în anul anterior.
Se face un examen atent al masculilor pentru reproducţie, practica
demonstrând că mai mult de 5% dintre masculi sunt necorespunzători
datorită hipoplaziei testiculare şi a criptorhidiei. Se palpează cu atenţie
regiunea inghinală şi a burselor testiculare, masculii cu defecte excluzându-
se de la reproducţie.
Controlul spermei se face după montă. Se contenţionează femela
într-un tub prevăzut cu orificii şi cu o pipetă se scot 2 ml de ser fiziologic
încălzit la 370C care se introduc în vaginul femelei montate şi
contenţionate. Se recoltează amestecul spermă-ser fiziologic şi se
examinează la microscop.

18
 Nu există o metodă sigură care să permită diagnosticarea perioadei
de estru. Este necesară o îndelungată experienţă pentru a se forma “ochiul”
prin care se pot descoperi 60% dintre nurcile în călduri, fără a se folosi
masculi. Această metodă este valabilă în micile crescătorii.
O metodă mai veche este introducerea masculului într-o cuşcă mică,
uşor de manipulat, numită cuşcă de transport. Cuşca în care se găseşte
masculul se introduce în cuşca femelei suspecte a fi în călduri. Dacă nurca
este în călduri, se apropie cu interes de masculul “prizonier”. Prin acest
procedeu se descoperă aproximativ 50% dintre nurcile în călduri.
Metoda cea mai folosită este introducerea femelei bănuită a fi în
călduri în cuşca masculului. Dacă femela nu acceptă masculul este scoasă
imediat şi schimbată cu alta, conform planului de montă.
Masculii tineri sunt frecvent bătuţi de femelă, fapt pentru care se
formează un reflex inhibitor. Obişnuirea lor cu actul sexual se face uşor. Se
alege o femelă în vârstă, în călduri, care a fost montată în aceeaşi zi cu un
mascul matur, şi care se introduce în cuşca masculului tânăr. Femela va
accepta uşor al doilea act sexual, iar masculul tânăr, după două astfel de
monte va deveni bun reproducător.
Nurcile tinere în călduri sunt foarte fricoase şi agresive. Pentru
acestea se folosesc masculii în vârstă, viguroşi şi cu experienţă.
O proporţie de 8-16 % dintre nurci rămân, de regulă nemontate.
Cauze: obezitatea femelei care împiedică dehiscenţa foliculilor; mascul
neagresiv; crescător fără experienţă; luminozitate mică, umiditate mare,
spaţii insalubre, carenţe alimentare; schimbarea bruscă a raţiilor de hrană.
Sezonul de montă, sau campania de montă, trebuie să corespundă cu
sezonul sexual, adică cu luna martie când căldurile se manifestă intens la
majoritatea animalelor.
După 6-8 zile de la prima montă, timp în care zigoţii nu se nidează,
ciclurile de călduri se repetă automat. Monta se execută dimineaţa şi
durează 25 de minute până la 2-3 ore şi chiar mai mult. Femela montată se
dă în aceeaşi zi la montă la alt mascul sau a doua zi la acelaşi mascul.
Monta dirijată constă în aceea că atât femelele cât şi masculii sunt
ţinuţi separat în cuşti individuale. La momentul oportun, femela este
introdusă în cuşca masculului, monta efectuându-se sub supravegherea
personalului special instruit.
Recomandări privind efectuarea montei:
- femelele montate până la 9 martie inclusiv nu se introduc a doua zi
la mascul, ci abia după 6 zile, când se repetă monta şi a 7-a zi;
- femelele montate în perioada 10-12 martie se introduc şi a doua zi
la mascul, apoi în a 6-a zi, cu repetare în a 7-a zi;
- femelele montate prima dată între 12-21 martie, se introduc la
mascul a 2-a zi şi nu se mai repetă după 6 zile.
Viaţa sexuală a unui mascul este de 3-5 ani, pentru cei valoroşi se
poate prelungi până la 10 ani (sfârşitul vieţii biologice). Viaţa reproductivă
a unei femele este de 4-5 ani.

19
 5.4.8. Monta la vulpe

În luna decembrie se consideră că animalele sunt pregătite pentru

montă dacă masculii au o greutate de 6,5-7 kg iar femelele 5,5-6 kg. Planul
potrivirii perechilor se face la începutul lunii ianuarie. Primele împerecheri
se fac în a treia decadă a lunii ianuarie.
În creşterea vulpilor se cunosc două sisteme de montă: liberă şi
dirijată.
Monta liberă constă în aşezarea în aceeaşi cuşcă a unui mascul şi a
unei femele care rămân împreună până la diagnosticarea gestaţiei.
Monta dirijată constă în întreţinerea în cuşti separate a masculului
şi a femelei, pentru montă, femela în călduri fiind dusă în cuşca masculului,
monta efectuându-se sub supravegherea crescătorului.
Tehnica montei. Dimineaţa, după administrarea tainului, la 30-40 de
minute, femelele în călduri se introduc în cuşca masculului repartizat prin
planul de montă. Masculul şi femela se lasă împreună 1-20 de ore, timp în
care are loc monta. Actul montei durează, în medie, la vulpea argintie între
20 şi 90 de minute iar la cea polară între 20 şi 60 de minute. Reflexul de
îmbrăţişare la vulpea argintie durează 10-40 de minute, iar la cea polară 20-
50 de minute.
Rezultate bune se obţin când se execută monta în prima zi a
căldurilor, cu repetare a doua zi. Fecunditatea obţinută este de peste 90%.
După a 2-a împerechere, vulpile sunt considerate gestante şi se introduc în
cuştile de fătare, în ordinea datei când s-a făcut monta. Nidaţia are loc în a
15-a a 16-a zi.

5.4.9. Monta la căţea şi pisică

În crescătorii se repartizează 20-25 de căţele la un câine care poate

efectua o montă la 3-4 zile. Câinii se folosesc la reproducţie de la vârsta de
18-24 de luni, până la 8 ani. Căţeaua în călduri se introduce într-o încăpere
liniştită împreună cu masculul. Monta se practică între a 9-a şi a 11-a zi de
la apariţia căldurilor. Durata împerecherii este de 2-4 minute, însă animalele
nu se pot separa decât după 15-20 de minute. Monta se practică dimineaţa
într-un spaţiu izolat şi liniştit.
La pisică, vârsta de împerechere prima dată este la mascul de 1,5 ani,
iar la femelă de 1 an.
Împerecherea se face într-o cameră liniştită, fără prezenţa oamenilor,
la locuinţa masculului. După descoperirea în călduri, pe baza
simptomatologiei caracteristice, pisica se duce a doua zi în încăperea
masculului unde vor sta împreună 24 de ore. Actul sexual durează câteva
minute. Ovulaţia este provocată de actul montei.

20
Întrebări recapitulative

1. Ce procese fiziologice definesc comportamentul sexual?

2. Care sunt sistemele de montă practicate la animale?
3. Caracterizaţi care este specificul montei la diverse specii de
animale de interes zootehnic.

TEMĂ

Organizarea montei la rumegătoare, cabaline şi suine

REFERAT

Reflexele sexuale şi particularităţile montei pe specii

21
 CAPITOLUL 6

FECUNDAŢIA

REZUMAT

Fecundaţia constituie o fază importantă a reproducţiei

animalelor, fază în care se formează o fiinţă nouă şi se pun bazele
eredităţii acesteia. Din contopirea celor două celule sexuale diferite
rezultă oul sau zigotul din care, în urma evoluţiei intrauterine, va
rezulta o nouă fiinţă, asemănătoare părinţilor.
La animalele de interes zootehnic, fecundaţia este internă
având loc la nivelul treimii anterioare a oviductului. Pentru ca
fecundaţia să aibă loc trebuie ca cei doi gameţi să fie apţi pentru
realizarea acestui proces şi întâlnirea să aibă loc la momentul
oportun. Pentru aceasta, femela trebuie să aibă un aparat genital
normal morfofiziologic, monta să se efectueze în perioada optimă iar
spermatozoizii să fie fertili. După actul montei, fecundaţia este
condiţionată de mai mulţi factori: migraţia spermatozoizilor pe
traiectul căilor genitale femele; durata viabilităţii spermatozoizilor la
nivelul căilor genitale femele; numărul de spermatozoizi depuşi prin
montă; desăvârşirea maturării spermatozoizilor pe traiectul genital
femel (capacitarea spermatozoizilor); momentul ovulaţiei şi migrarea
ovocitului; viabilitatea ovocitului; întâlnirea gameţilor. La toţi aceşti
factori se adaugă starea de sănătate şi de funcţionalitate normale ale
aparatului genital femel. Fecundaţia se caracterizează prin derularea
a trei faze esenţiale:
- pătrunderea spermatozoizilor în ovocit şi reacţile imediate ale
ovocitului;
- fuzionarea nucleului spermatozoidului cu cel al ovulei;
- activarea ovocitei.

Fecundaţia constă în unirea celor doi gameţi într-o celulă nouă

numită ou sau zigot, în scopul refacerii diploidiei comozomiale.
Fecundaţia constituie faza cea mai importantă şi cea mai critică a
reproducţiei, fază în care se formează o nouă fiinţă şi se pun bazele
eredităţii acesteia.
După locul unde se produce, fecundaţia poate fi externă şi internă.
Fecundaţia externă, este caracteristică batracienilor şi peştilor şi
constă în contopirea celor doi gameţi în mediul extern care trebuie să
îndeplinească anumite condiţii.
Fecundaţia internă se întâlneşte la toate speciile evoluate
(mamifere, păsări, reptile) la care cei doi gameţi se contopesc la nivelul
treimii anterioare a oviductului.

6.1. Factorii care condiţionează fecundaţia

Însămânţarea şi fecundaţia sunt distanţate în timp, funcţie de mai

mulţi factori:
- migraţia spermatozoizilor pe traiectul căilor genitale femele;

22
 - viabilitatea spermatozoizilor pe traiectul genital femel;
- numărul de spermatozoizi necesari pentru a garanta fecundaţia;
- capacitaţia spermatozoizilor;
- momentul ovulaţiei şi migrarea ovocitului;
- viabilitatea ovocitului;
- întâlnirea gameţilor.

6.1.1. Migraţia spermatozoizilor

În cursul montei, funcţie de specie, sperma este depusă în vagin sau

uter. Retenţia spermei în căile genitale femele este uşurată de constituirea
unui coagul, evident la rozătoare. În vagin se formează un coagul care va
împiedica refluxul spermei la exterior. Apoi, secreţiile vaginale lizează
aderenţa coagulului care va fi eliminat.
La speciile la care sperma este depusă în vagin, motilitatea proprie a
spermatozoizilor le permite să străbată cervixul. Mucusul cervical de
călduri favorizează menţinerea viabilităţii spermatozoizilor la acest nivel
24-30 de ore, uşurează captarea spermatozoizilor şi trecerea lor prin canalul
cervical. Spermatozoizii morţi, depuşi în vagin, nu ajung în cavitatea
uterină.
Traversarea corpului şi coarnelor uterine de către spermatozoizi se
găseşte în totalitate sub dependenţa contracţiilor uterine care contribuie la
acumularea spermatozoizilor la nivelul joncţiunii utero-tubare.
Contracţia uterină acţionează prin două mecanisme:
- contracţia peristaltică ce creează un flux de lichide dinspre vârful
cornului spre cervix; în acest lichid spermatozoizii se orientează împotriva
curentului, fiind dotaţi cu reotactism pozitiv; motilitatea uterină crescută în
estru, sub influenţa favorabilă a estrogenilor şi determinată de ocitocină
favorizează migrarea spermatozoizilor;
- contracţia antiperistaltică se produce printre contracţiile peristaltice.
Datorită acestor contracţii, spermatozoizii, împreună cu plasma seminală şi
contracţiile uterine, se deplasează cranial. Prostaglandinele din spermă
favorizează contracţiile uterine după montă.
Stresul psihic produs în cazul brutalizării femelelor în timpul
aducerii la montă provoacă descărcări de adrenalină care diminuează sau
contracarează acţiunea ocitocinei.
În oviduct ajung un număr redus de spermatozoizi, trecerea acestora
prin oviduct datorându-se motilităţii proprii, curentului de lichide creat de
contracţiile musculare şi mişcărilor ciliare. La iepuroaică, din cei circa 200
de milioane de spermatozoizi depuşi în vagin prin montă, după 6-24 de ore
se găsesc la nivelul istmului doar 5.000 iar la nivelul ampulei oviductului
doar 100-400. Istmul oviductului are rol de filtru, iar joncţiunea utero-
tubară are rol de rezervor (fig. 6.1).
Timpul necesar deplas\rii spermatozoizilor de la locul depunerii
pân\ la locul fecund\rii este de 30-60 minute la iap\, 4-6 ore la vac\ [i
oaie, 2 ore la scroaf\, 25-30 minute la c\]ea [i de 3-5 ore la iepuroaic\.

23
 6.1.2. Viabilitatea spermatozoizilor

La majoritatea speciilor, durata medie a prezervării capacităţii

fecundante a spermatozoizilor în căile genitale femele este de 30-38 de ore.

6.1.3. Numărul de spermatozoizi

Numărul de spermatozoizi care vin în contact cu ovocitul

influenţează rata fecundaţiei. Enzimele eliberate de acrozom intervin în
stadiile iniţiale ale fecundaţiei. Cu cât numărul de spermatozoizi va fi mai
ridicat, cu atât cantităţile de enzime vor fi mai mari. Prin montă, în funcţie
de specie, se depun miliarde de spermatozoizi pe traiectul căilor genitale
femele. La speciile la care se practică însămânţarea artificială se impune
cunoaşterea numărului de spermatozoizi mobili pe doza de îns\mân]are
care, în prezent este de 10-15 milioane la vac\, 60-100 milioane la oaie, 3-
5 miliarde la scroaf\ [i 400-500 milioane la iap\.

Fig. 6.1 Ascensiunea spermatozoizilor pe tractusul genital femel (Secchi, 1976)

24
 6.1.4. Capacitaţia spermatozoizilor

Gametul mascul, înainte de a fecunda ovocitul, trebuie să sufere

fenomenul de capacitaţie care constă într-o simplificare structurală şi o
schimbare a proprietăţilor membranei sale.
Capacitaţia spermatozoizilor rezultă dintr-o acţiune continuă şi
complementară care se exercită asupra acestuia la nivelul uterului şi a
oviductelor. În procesul capacitării intervin o serie de enzime ca fertilizina,
beta-glicuronidaza, beta-amilaza etc.
Timpul necesar capacita]iei este de: 5-6 ore la vac\, 2-3 ore la oaie,
5-7 ore la scroaf\, 6-11 ore la iepuroaic\.
Spermatozoidul capacitat prezintă modificări la nivelul membranei,
cum ar fi veziculizarea şi dispariţia membranelor citoplasmatice şi
acrozomice externe. Totodată, spermatozoidul este progresiv acoperit de o
membrană protectoare de glicoproteine şi proteine. Aceste învelişuri
protejează spermatozoidul prin împiedicarea recunoaşterii de către femelă
ca o celulă străină şi stabilizarea membranei sale citoplasmatice.
Spermatozoidul capacitat prezintă o creştere a activităţii sale metabolice.

6.1.5. Momentul ovulaţiei şi migrarea ovocitului

Momentul ovulaţiei depinde de specie (vezi ovulaţia).

Ovocitul este eliberat în pavilionul trompei. Mişcările epiteliului
ciliat de la nivelul franjurilor tubare creează un curent de lichid, peritoneal
şi folicular, care antrenează ovocitele către intrarea trompei. Contracţiile
peristaltice ale pavilionului favorizează antrenarea ovocitelor. Traversarea
ampulei oviductului se face rapid (2 ore la iepuroaică). La nivelul joncţiunii
ampulo-istmice, ovocitele sau zigoţii stagnează cel puţin 48 de ore.
Contracţiile antiperistaltice ale istmului, care menţin ovocitele sau
zigoţii la joncţiunea ampulo-istmică, încetează când nivelul progesteronului
creşte. Singurele care rămân sunt contracţiile peristaltice care determină o
trecere rapidă a ovulelor sau ouălor prin istm şi le antrenează spre vârful
cornului uterin.
Ovulele (zigoţii) pătrund în uter după 3-4 zile.

6.1.6. Viabilitatea ovocitului

Oscilează între 6 şi 12 ore la majoritatea mamiferelor: la vacă 8-

12 ore, la iapă 6-8 ore, la oaie 11-24 de ore, la scroafă 8-10 ore, la
iepuroaică 6-8 ore. Ovocitul nefecundat se acoperă cu o secreţie muco-
albuminoidă care împiedică pătrunderea spermatozoizilor ajunşi cu
întârziere în oviduct. Ovocitul nefecundat degenerează repede.

6.1.7. Întâlnirea gameţilor

Dintre spermatozoizii depuşi prin ejaculare, câteva sute ajung în

ampula oviductului. Datorită motricităţii căilor genitale şi a mobilităţii
spermatozoizilor, şansele întâlnirii gameţilor sunt importante,

25
 La nevertebrate, recunoaşterea celor doi gameţi se bazează pe
reacţia de tip antigen-anticorp (fertilizină-antifertilizină; androgamon-
ginogamon). Observaţiile “in vitro” privind apropierea spermatozoizilor de
iepure de ovocit au condus la accepţia aceleaşi relaţii între membrana
pelucidă şi spermatozoid (Thibault, 1976).

6.2. Etapele fecundaţiei

Fecundaţia cuprinde 3 faze esenţiale:

- pătrunderea spermatozoidului în ovocit şi reacţiile imediate ale
ovocitului;
- fuziunea nucleului spermatozoidului cu cel al ovulei (amfimixie);
- activarea ovocitei.
În cele ce urmează, sistematizăm acest proces deosebit de complex
în 4 etape (fig. 6.2).

Fig. 6.2 Etapele fecundaţiei la iepuroaică (Thibault, 1972)

6.2.1. Ataşarea spermatozoidului şi traversarea membranei

pelucide

La carnasiere, rozătoare şi primate, ovocitul soseşte în salpinx

împreună cu coroana radiata şi cu celelalte celule foliculare ale
cumulusului desprins din discul proliger. Odată cu descinderea ovocitului,
unii spermatozoizi sunt atraşi de acesta. Spermatozoizii captaţi, printr-o
acţiune litică asigurată de enzimele de penetrare a membranelor ovocitare
(hialuronidaza, neuraminidaza, coroana penetrating enzime, acrosina) încep
disocierea celulelor coroanei radiata. Destrămarea coroanei radiata şi
străbaterea acestei zone este întreprinsă concomitent de mai mulţi
spermatozoizi pe întreaga suprafaţă. La această acţiune pot participa şi
spermatozoizii altor specii.
Ata[area spermatozoidului are loc odată cu contactul acestuia la
nivelul zonei pelucide. Pe suprafaţa externă a membranei pelucide s-au

26
identificat receptori de membrană, dotaţi cu o înaltă specificitate şi
receptivitate, care se cuplează şi sunt activaţi de substanţele eliberate de
spermatozoizi în urma capacitaţiei. La contactul cu ovocitul, spermatozoizii
eliberează o proteină specifică, deosebit de pură, care se cuplează cu
carbohidratul specific al receptorului. Prin intermediul complexului realizat
de moleculele proteină-carbohidrat, spermatozoidul aderă în totalitate de
membrana pelucidă.
Ataşarea spermatozoidului la locusurile-receptor iniţiază o serie de
interacţiuni complexe care preced şi pregătesc fuziunea celor doi gameţi.
Membrana pelucidă constituie un important şi distinct blocaj în faţa
ferilizării heterologe.
Traversarea zonei pelucide constituie un important moment al
fecundaţiei şi se face pe cale enzimolitică. Zona pelucidă este perforată
tangenţial de spermatozoid sub influenţa acrozinei şi datorită presiunii
flagelului.
Eliberarea enzimelor din interiorul acrozomului este consecinţa
directă a proceselor prealabile şi succesive, denumite capacitaţia
spermatozoidului şi reacţia acrozomului.
Reacţia acrozomului continuă modificările citologice iniţiate prin
capacitaţie şi duce în final la deschiderea acrozomului şi eliberarea
enzimelor. Această reacţie are loc în oviduct, la locul întâlnirii gameţilor.
Transformările încep cu stadiul de adeziune discontinu\ dintre
membrana plasmatică a spermatozoidului şi membrana externă a
acrozomului. La nivelul multiplelor puncte de adeziune, membranele se
desfac şi descriu adevărate vezicule – vezicula]ia. Între aceste vezicule,
pereţii celor două membrane sunt lizaţi – fenestrare – iar prin numeroşii pori
apăruţi se eliberează enzimele. Membranele externe ale acrozomului dispar
– dezvelire – iar membrana internă a acrozomului, rămasă intactă, pune
în contact direct enzimele proteolitice, stocate sau sintetizate la nivelul său,
cu suprafaţa zonei pelucide. Traversarea zonei pelucide durează cca 5
minute.

6.2.2. Fuziunea membranelor; blocarea polispermiei

Spermatozoidul penetrant, ajuns în spaţiul perivitelin, este orientat

aproape paralel cu membrana vitelină şi este oprit de microvilozităţile care
acoperă suprafaţa ovulului. Odată contactul stabilit, membrana
citoplasmatică postacrozomică a spermatozoidului şi membrana ovolului
fuzionează.
Prin încorporarea nucleului şi, parţial, a cozii de către citoplasma
ovocitară (membrana acrozomică internă dispare) astuparea membranei
viteline se completează de membrana plasmatică care acoperă flagelul
spermatozoidului.
Pătrunderea spermatozoidului în citoplasma ovocitară induce două
procese aproape concomitent: activarea meiozei şi reacţia de zonă.
Activarea meiozei sau reluarea meiozei din metafaza secundă în
care fusese blocată înaintea ovulaţiei, este concretizată de rotaţia fusului.
Fusul celei de a doua metafaze care era orientat paralel cu zona pelucidă
suferă o rotaţie de 90o şi devine perpendicular pe acesta. În acest fel

27
ovocitul se adaptează pentru efectuarea anafazei II şi a telofazei II.
Spermatozoidul are rolul de simplu declanşator al reluării meiozei şi nu de
mesager complex.
Reacţia de zonă a granulelor corticale. Pe întreaga circumferinţă a
ovocitului, sub membrana citoplasmatică, se găsesc granule corticale. Când
spermatozoidul lizează membrana vitelină, granulele subiacente şi cele
învecinate se sparg şi-şi varsă conţinutul în spaţiul perivitelin. Materialul
granular eliminat, difuzează în spaţiul perivitelin şi acţionează asupra zonei
pelucide pe care o impermeabilizează faţă de pătrunderea altor
spermatozoizi. Acest material granular conţine proteaze, de tip tripsinic,
care hidrolizează proteinele receptorilor, privând şi alterând suprafaţa zonei
pelucide de prezenţa situsurilor de ataşare a spermatozoidului.
Există două tipuri de blocare a polispermiei:
- blocajul lent, cel descris, cu o durată de cca 60 de secunde,
localizat la nivelul zonei pelucide şi este caracteristic pentru vacă, iapă,
oaie, scroafă, carnasiere, rozătoare;
- blocajul rapid, cu o durată de 1-2 secunde, întâlnit la iepuroaică şi
localizat la nivelul membranei viteline. La iepuroaică se întâlnesc frecvent
circa 50 de spermatozoizi care se deplasează activ în spaţiul perivitelin.
Dintre aceştia, doar unul va intra în vitelus. Materialul granular proiectat pe
faţa internă a stratului extern duce, în final, la îngroşarea de 3-4 ori a
acestuia. Se formează, astfel, membrana de fecundaţie. Proteazele
materialului cortical alterează atât membrana vitelină cât şi receptivitatea
acesteia faţă de spermatozoizi.
Ca regulă generală, un singur spermatozoid pătrunde în ovul –
monospermia. Polispermiile spontane se explică prin ajungerea simultană a
doi spermatozoizi în contact cu membrana pelucidă, înainte ca emisiunea
granulelor corticalei să se fi produs. Aceasta este dispermia şi se produce în
0,5-2% din fecundaţiile naturale (Thibault, 1976).

6.2.3. Eliminarea celui de-al doilea globul polar;

creşterea capului spermatozoidului

Spermatozoidul încorporat, format din nucleu şi membrana nucleară,

apare mic şi condensat. Ajuns în citoplasmă, datorită protaminelor şi
fluidului ovocitar, capul nuclear începe să se mărească, asemănător unui
nucleu în interfază. Apoi iniţiază o rotaţie de 90 0 şi creşte în continuare.
Apar numeroşi nucleoli care cresc şi se unesc în 2-3 nucleoli mai mari. Se
formează o nouă membrană nucleară iar capul nuclear al fostului
spermatozoid încorporat devine pronucleu mascul.
Piesa intermediară şi la unele specii (iepuroaică, scroafă) şi coada,
pătrunsă în citoplasmă, antrenează cu sine şi centriolul proximal.
Concomitent formării pronucleului mascul, la nivelul fusului
metafazei secunde rotit se iniţiază şi se succed anafaza şi telofaza II şi
eliminarea celui de-al doilea globul polar.
Setul cromozomial haploid, rămas în citoplasmă după eliminarea
globulului polar II, se grupează, se înconjoară cu o membrană, apar nucleoli
şi devine pronucleu femel.

28
 6.2.4. Cariogamia şi singamia; primul fus de clivaj

Pronucleii se deplasează spre centrul ovocitului. Talia lor creşte, cei

doi pronuclei se alipesc intim, membrană lângă membrană, ovula găsindu-
se în cariogamie.
Din centriolul proximal al piesei intermediare se formează un
spermaster.
Înainte de alipire, pronucleii încep duplicaţia ADN. Se iniţiază
transcripţia genelor. După realizarea cariogamiei, talia pronucleilor şi
nucleolilor se reduce, dispar membranele pronucleare şi nucleolii şi apar
cromozomii deja scurtaţi şi grupaţi ca în profaza mitotică.
Contopirea masei foştilor pronuclei reprezintă singamia. Amfimixia
setului “n” de cromozomi maternali cu cea a setului “n” paternali se termină
cu instalarea cromozomilor pe ecuatorul primului fus de clivaj sau de
segmentaţie, (respectiv prin prometafaza primei mitoze de segmentaţie).
Are loc diviziunea spermatocentrului cu migrarea celor două jumătăţi spre
polii nucleului nou format. În jurul spermatocentrilor apar asterii
protoplasmatici care vor forma primul fus cariochinetic, iar cromozomii se
vor dispune iniţial în zona ecuatorială, formând placa ecuatorială. Fiecare
cromozom este format din două cromatide, unele vor aluneca spre un pol iar
altele spre celălalt pol al fusului.
Finalizarea telofazei duce la segmentarea ovulei fecundate şi la
apariţia oului sau zigotului cu două blastomere.
Noua celulă, blastomerul, conţine setul diploid de cromozomi,
intercombinaţi, caracteristic speciei.
La iepuroaică, din momentul penetrării spermatozoidului şi până la
terminarea fecundaţiei sunt necesare 12 ore.
Consecinţele fecundaţiei:
- reconstituirea diploidiei cromozomice;
- determinarea sexului cromozomic al noii fiinţe;
- transmiterea urmaşilor caracterele ereditare paternale şi maternale;
- activează oul, prin reluarea activităţii sale cinetice şi declanşarea
segmentaţiei.
Fecundaţia “in vitro” a fost realizată cu succes la şobolan, şoarece,
hamster, iepure etc. Prin aplicarea acestei metode se pot testa aptitudinile
reproductive ale masculilor tineri. Totodată pot fi constituite bănci de ouă
(ovoteci) pentru a asigura conservarea unui potenţial genetic valoros.

6.3. Tulburări ale fecundaţiei

Stadiile fecundaţiei se pot desfăşura anormal. Consecinţele

anomaliilor de fecundaţie pot fi imediate, compromiţând procesul de
fecundaţie, sau se pot manifesta la distanţă prin aşa-numita mortalitate
embrionară.
Polispermia constă în pătrunderea în citoplasma ovocitului a doi sau
mai mulţi spermatozoizi. Poate fi fiziologică şi patologică.
Polispermia fiziologică se întâlneşte frecvent la ovocitele mari, cu
mult vitelus (telolecite) cum sunt cele de păsări şi reptile. Polispermia este

29
necesară la aceste specii întrucât măreşte posibilitatea singamiei
pronucleare în masa vitelusului foarte bine reprezentat. Dintre numeroşii
spermatozoizi care pătrund în vitelusul ovocitar, numai unul este fecundat,
ceilalţi fiind lizaţi în masa citoplasmei ovulare.
Polispermia patologică se întâlneşte la majoritatea animalelor. La
mamifere, incidenţa polispermiei este cu atât mai ridicată cu cât monta se
produce mai târziu în estru. Ovocitele sunt îmbătrânite iar sistemul de
blocaj se instalează lent şi ineficace. Frecvenţa polispermiei diferă cu specia
şi oscilează între 1,2-1,6%.
Poliandria (dispermia) constă în fuziunea a doi sau mai mulţi
pronuclei femeli cu un pronucleu mascul. Rezultă din neeliminarea
primului sau secundului globul polar.
Diginia constă în fuziunea a doi pronuclei femeli cu un pronucleu
mascul. Rezultă din neeliminarea primului sau secundului globul polar.
Ginogeneza se caracterizează prin dezvoltarea oului numai pe seama
pronucleului femel, spermatozoidul fiind totuşi prezent în citoplasmă. În
natură se produce la nematode, unii peşti şi batracieni.
Partenogeneza constă în segmentarea ovocitului fără participarea
gametului mascul. Se întâlneşte la albine şi la unii crustacei.

Întrebări recapitulative

1. După locul unde se produce, fecundaţia poate fi:

2. Care sunt principalii factori care condiţionează fecundaţia?
3. Care sunt etapele fecundaţiei?
4. Care sunt principalele tulburări ale fecundaţiei?

REFERAT

Factorii, etapele şi mecanismul fecundaţiei

30
 CAPITOLUL 7

GESTAŢIA

REZUMAT

La animalele vivipare, cum sunt mamiferele, oul se dezvoltă

complet în interiorul uterului maternal. Gestaţia se caracterizează prin
punerea în funcţiune a unor mecanisme care asigură nutriţia şi
dezvoltarea fetusului (-şilor), care permit adaptarea uterului la
creşterea produsului de concepţie, care pregătesc fătarea şi lactaţia.
Ansamblul acestor fenomene este integrat neuro-endocrin prin
intermediul hormonilor genitali, progesteron şi estrogeni, a căror
secreţie şi activitate sunt supuse unei reglări precise şi complexe.
Produsul de concepţie parcurge, în dezvoltarea sa, trei etape
(stadii): ovular (zigotal), embrionar şi fetal. Stadiul de zigot durează
două săptămâni la vacă şi o lună la iapă, produsul de concepţie
trecând prin fazele de morulă, blastulă şi gastrulă. Gastrularea la
mamifere desăvârşeşte faza de segmentare şi marchează trecerea la
organogeneză. La sfârşitul stadiului zigotal, oul se fixează la nivelul
peretelui uterin, proces cunoscut sub denumirea de nidaţie sau
ovoimplantare şi marchează debutul stadiului embrionar. În timpul
acestui stadiu se schiţează şi formează organele, aparatele şi
sistemele produsului de concepţie, precum şi membranele
extraembrionare (secundine, anexe fetale) prin intermediul cărora
embrionul se fixează de peretele uterin şi se hrăneşte. În stadiul de
făt, organele şi aparatele produsului de concepţie cresc şi de
desăvârşeşte conturul corporal caracteristic speciei. Dezvoltarea
fetusului determină modificări morfo-fiziologice caracteristice atât la
nivelul aparatului genital cât şi la nivelul întregului organism al mamei,
pe baza cărora se stabileşte, cu destulă precizie starea de gestaţie.
Diagnosticul gestaţiei la animale se determină atât prin metode clinice
cât şi prin metode de laborator.
Pe parcursul desfăşurării gestaţiei, uneori pot surveni diverse
tulburări încadrate în gestoze (edemul antepartum, eforturile
premature, paraplegia antepartum) sau accidente (torsiunea uterină,
inversiunea şi prolapsul vaginal şi avorturi). Pentru reducerea
incidenţei tulburărilor de gestaţie, se impune ca pe parcursul acestei
stări fiziologice, femelele să beneficieze de condiţii de alimentaţie,
întreţinere şi exploatare cât mai bune.

Gestaţia este un proces fiziologic care determină în organismul

femelei multiple şi complexe modificări adaptative, morfologice şi
funcţionale, la nivelul tuturor ţesuturilor, organelor şi sistemelor, pentru a
asigura acceptarea, creşterea şi dezvoltarea produsului de concepţie.
Modificările adaptative ale organismului matern în cursul creşterii şi
dezvoltării produsului de concepţie implică o integrare extrem de complexă
din partea sistemului neuro-endocrin, umoral, metabolic şi cardio-vascular.
Datorită acestei integrări, în perioada gestaţiei se instalează o nouă
reactivitate a sistemului nervos, un nou echilibru umoral endocrin,
imunologic şi o hemodinamică adaptativă care protejează activitatea

31
diverselor funcţii materne în continuă creştere la solicitările fetale tot mai
crescânde, pe măsura definitivării dezvoltării corporale şi funcţionale.
Perioada de dezvoltare a embrionului în organismul matern se
numeşte perioadă de gestaţie.

7.1. Dezvoltarea stadială a produsului de concepţie

În dezvoltarea oului sau zigotului se deosebesc trei stadii: ovular

(zigotal), embrionar şi fetal.

7.1.1. Stadiul ovular (zigotal)

Se caracterizează printr-o evoluţie liberă a ouălor în timpul căreia se

produce migrarea, repartiţia în uter şi segmentarea acestora.
După fecundaţie, zigotul pătrunde în uter după 3-4 zile, diferenţiat cu
specia: 2-4 zile la suine şi rumegătoare, 5-7 zile la iapă.
Activitatea cinetică provocată în ou de fecundaţie, continuă printr-o
succesiune de mitoze însoţite de separarea citoplasmei, astfel încât oul se
compartimentează în elemente din ce în ce mai mici, pe măsură ce se
multiplică.
Pentru ouăle oligolecite, cum sunt cele ale mamiferelor placentare,
segmentaţia este mitotică, holoblastică, inegală şi asincronă.
În urma primei segmentări rezultă două celule mici, numite
blastomere, inegale, una fiind mai mare şi cu citoplasma clară, numită
macromeră, iar cealaltă mai mică şi cu citoplasma mai întunecată, numită
micromeră. Prezenţa zigoţilor cu număr impar de blastomere indică o
segmentaţie asincronă.
După 12-36 de ore de la fecundaţie (funcţie de specie) oul
mamiferelor efectuează prima diviziune de segmentaţie şi se găseşte în
stadiul de zigot cu două blastomere şi se află la nivelul istmului oviductului.
A doua diviziune de segmentare care are loc tot la nivelul istmului se
desfăşoară la 40-72 de ore de la fecundaţie. Stadiul de 8 celule este atins la
3-4 zile de la fecundaţie. Stadiul de dezvoltare al oului în momentul
pătrunderii în cornul uterin este de morulă la pisică, şoarece; de blastocist la
iepure, şobolan sau, uneori, la câine. Zigoţii ajunşi în uter se opresc la
nivelul vârfului cornual cam la 10-15 cm de joncţiunea utero-tubară.
Începând cu stadiul de 8 celule, aspectul general al oului este cel de morulă,
cu blastomerele uşor inegale. Acest stadiu de morulă este atins la 3-4 zile la
majoritatea speciilor. În a 4-a zi la iepure, a 5-a zi la suine sau a 7-a zi la
vacă, blastomerele încep să secrete un lichid care se infiltrează printre
masa de celule şi formează o cavitate plină cu lichid. Paralel cu formarea
acestei cavităţi, macromerele se grupează la un pol al morulei şi formează
butonul embrionar (embrioblastul) din care va rezulta corpul
embrionului. Micromerele se dispun într-un singur strat la faţa internă a
zonei pelucide şi formează trofoblastul, cu rol nutritiv. Cavitatea rezultată
reprezintă lecitocelul sau cavitatea de segmentare, din care se va forma
vezicula ombilicală.
În această fază, întreaga formaţiune din interiorul zonei pelucide are
forma unei vezicule şi se numeşte blastocel (blastulă). Stadiul de blastulă

32
este atins la 5-6 zile la suine, rumegătoare şi carnasiere sau la 4 zile la
iepure. În stadiul de blastulă, din cauza intensificării segmentărilor, zona
pelucidă cedează presiunii interioare create şi permite ieşirea blastocistului.
Totodată încep şi interacţiunile specifice dintre trofoblast şi endometru care
se vor încheia cu ovoimplantarea sau nidaţia.
După ieşirea din membrana pelucidă încep procesele de
organogeneză. Pe seama embrioblastului se vor forma foiţele embrionare
care stau la baza genezei corpului fătului şi a învelitorilor fetale. Când au
apărut cele trei foiţe embrionare, formaţiunea respectivă trece în faza de
gastrulă, blastula schimbându-şi forma din sferică în tubulară. Alungirea
blastulei opreşte deplasarea în uter şi ajută la fixarea de peretele acestuia.
În timp ce oul realizează migraţia tubară şi se segmentează, mediul
uterin se transformă pentru nidaţie. Astfel, uterul suferă o serie de
modificări morfologice şi transformări fiziologice (Vaissaire, 1977).
Modific\ri morfologice: proliferarea epiteliului endometrial
(exemplu: dantela uterină la iepuroaică); hiperplazia miometrului;
modificări vasculare etc.
Transform\ri fiziologice: celulele conjunctive endometriale se
transformă în celule deciduale, sub influenţa progesteronului. La rozătoare
şi primate unde trofoblastul pătrunde până în vasele endometrului
decidualizarea acestuia este evidentă. Sub acţiunea traumatizantă a
blastocistului, fibroblastele din corionul mucoasei uterine se transformă în
celule deciduale voluminoase, la început diploide apoi poliploide. Această
metaplazie deciduală rămâne localizată la zonele de agresiune, formând
mici tumori tranzitorii numite deciduoame.
Pe lângă modificările morfologice şi transformările fiziologice, uterul
secretă embriotroful numit şi lapte uterin, sub influenţa progesteronului şi a
estrogenilor care trebuie să se găsească într-un anumit raport.
Embriotroful reprezintă secreţia uterină care conţine substanţe
simple pe care trofoblastul le poate absorbi şi utiliza.
În timpul gestaţiei, prelungirea activităţii corpului galben şi a
secreţiei sale de progesteron este dependentă de prezenţa embrionilor vii. În
general, embrionul semnalizează mamei, prin anumite procese active,
prezenţa lui în uter, răspunsul mamei fiind declanşarea sintezei de hormoni
steroizi. Semnalul menţinerii şi secreţiei corpului galben este datorat
celulelor trofoblastice spre sfârşitul stadiului în care blastocistul se află liber
în mediul uterin.
Nidaţia (implantarea; ovo-implantarea; cuibărirea).
Nidaţia constă în fixarea oului în uter, endometrul găsindu-se într-o
anumită impregnare hormonală determinată printr-un anumit raport
estrogeni/progesteron.
Anatomic, nidaţia constă în penetrarea activă, mai mult sau mai
puţin completă, a oului în endometrul pregătit în acest scop. Fiziologic,
ovo-implantarea răspunde necesităţii absolute pentru oul fără rezerve
nutritive de a găsi în organismul matern elementele nutritive indispensabile
dezvoltării sale.
Nidaţia constituie în cursul ontogenezei o perioadă critică şi capitală,
reuşita gestaţiei depinzând în cea mai mare parte de desfăşurarea nidaţiei.

33
 Începutul ataşării la suprafaţa endometrului este marcat de apariţia,
pe faţa externă a trofoblastului, a primilor microvili sau microvilozităţi.
Nidaţia prezintă două stadii evolutive:
- fixarea şi orientarea blastociştilor;
- invazia trofoblastică:
Fixarea şi orientarea blastocistului variază cu specia şi poate fi:
- nidaţia centrală care constă în aceea că blastocistul rămâne în
cavitatea uterină şi prin intermediul vilozităţilor coriale de pe suprafaţa
trofoblastului stabileşte legătura cu endometrul (rumegătoare, cabaline,
suine şi carnasiere);
- nidaţia excentrică se caracterizează prin faptul că blastocistul se
insinuează într-un pliu al mucoasei uterine, pe care o distruge parţial,
marginile cavităţii astfel formate, prin proliferare, vor acoperi progresiv
blastocistul (şobolancă, şoricioaică);
- nidaţia interstiţială sau parietală se caracterizează prin pătrunderea
blastocistului în grosimea mucoasei uterine pe care o distruge, blastocistul
fiind separat de lumenul uterin (cobai, primate).
Invazia constă în proliferarea trofoblastică la contactul cu endometrul
care pătrunde mai mult sau mai puţin, funcţie de specie, în endometru. Pe
baza acestei însuşiri se clasifică diferitele tipuri histologice de placentă.
Trofoblastul reprezintă prima schiţă a placentei. Odată cu implantarea
oului, procesele de proliferare şi dezvoltare devin mult mai intense.
Momentul implant\rii oului dup\ fecundare difer\ cu specia [i este
14-16 zile la vac\ [i oaie, 35 zile la iap\, 14-15 zile la scroaf\, 12-20 zile
la c\]ea etc.

7.1.2. Stadiul embrionar

Durează din momentul nidaţiei şi până la formarea placentei

definitive. Se caracterizează prin schiţarea şi formarea celor mai multe părţi
şi organe ale produsului de concepţie precum şi a membranelor
extraembrionare, prin intermediul cărora embrionul se fixează de
endometru pentru a se nutri.
În stadiul de gastrulă, butonul embrionar se turteşte şi devine
discoidal, iar prin procesul de delaminare celulele se orientează în trei
straturi: extern (ectoblastul); mijlociu (mezoblastul); intern (endoblastul).
Mezoblastul se dedublează în două foiţe, una externă care căptuşeşte
ectoblastul şi formează somatopleura şi alta internă care acoperă
endodermul şi formează splanchnopleura.
Discul embrionar tridermic este înconjurat de trofoblast care va
suferi transformări în vederea formării placentei.
La cele două extremităţi ale discului embrionar, celulele
ectodermice, prin procese proliferative, vor da naştere la doi noduli
embrionari, unul anterior numit nodulul lui Hensen şi altul posterior. Cei
doi noduli sunt uniţi printr-o linie mai întunecată numită linia primitivă.
Nodulii vor sta la baza formării centurii scapulare şi pelviene a fetusului, iar
linia primitivă şi şanţul ei va forma coloana vertebrală.

34
 De la nodulul lui Hensen porneşte anterior o altă condensare liniară
(prelungirea cefalică) în continuarea liniei primitive, care se plasează între
ecto- şi endoblast. La început, această prelungire este formată numai din
ectoblast care ulterior este căptuşit la faţa internă de o foiţă mezodernică. În
lungul acestei formaţiuni va apare un şanţ ce se va închide şi va constitui
canalul neural, din care se va dezvolta, ulterior, sistemul nervos. În acest
stadiu embrionul are aspect tubular-fusiform.
Într-un stadiu ulterior, procesul de proliferare continuă, embrionul se
încurbează în forma literei “C” până ce capetele se apropie şi închid în
interior o parte din cavitatea blastocelică. Partea închisă între extremităţile
embrionului va deveni cavitatea toraco-abdominală iar endoblastul de pe
faţa inferioară şi mezoblastul închise vor da naştere organelor splanchnice.
Partea rămasă în exterior va da naştere veziculei ombilicale. Tot în acest
stadiu are loc şi morfogeneza anexelor fetale şi a placentei.

Morfogeneza anexelor fetale

Paralel cu procesele de organogeneză de la nivelul ariei embrionare în

stadiul tridermic, începe şi formarea elementelor anexiale necesare asigurării
nutriţiei şi creşterii embrionului, pe suportul celor trei foiţe embrionare.
Vezicula ombilicală (vitelină) provine din endoblast şi apare în urma
ştrangulării cavităţii lecitocelice. Se dezvoltă în aria extraembrionară şi la
unele specii ajunge în contact cu trofoblastul (corionul primitiv) şi formează
omfalocorionul care, pentru o scurtă perioadă de timp, asigură substanţele
nutritive necesare embriogenezei. La mamifere această anexă funcţionează
un timp scurt, rolul ei fiind preluat de alantoidă. La păsări, persistă până la
ecloziune.
Substanţele nutritive sunt resorbite în parte prin intermediul
epiteliului primitiv şi în cea mai mare parte a endoblastului vitelin, de unde
trec în reţeaua sanguină ombilicală şi apoi la embrion.
Amniosul derivă din ectoblast, format dintr-o singură foiţă, luând
naştere prin scufundarea embrionului în lecitocel. Marginile depresiunii se
apropie, proliferează şi se unesc între ele, delimitând o cavitate denumită
cavitate amniotică. Epiteliul amniotic secretă lichidul amniotic ce va umple
cavitatea amniotică în care se dezvoltă produsul de concepţie.
Lichidul amniotic are o compoziţie chimică foarte complexă.
Alantoida ia naştere din endoderm, din porţiunea terminală a
intestinului primitiv, prin proliferarea şi evaginarea între amnios şi vezicula
ombilicală, până ajunge în contact cu corionul. Concomitent cu evaginarea,
intestinul primitiv antrenează şi mezodermul care va intra în contact cu
somatopleura de pe faţa internă a corionului. La nivelul splanchnopleurei se
formează vasele alantoidiene care sunt în strânsă legătură cu vasele coriale.
În urma contactului dintre splanchnopleură şi somatopleură se formează
circulaţia definitivă sau alanto-corială.
Reţeaua sanguină alantoidiană înlocuieşte circulaţia vitelină în aria
extraembrionară şi intră în contact cu reţeaua din aria embrionară care a fost
deservită de circulaţia vitelină. În cavitatea alantoidiană se găseşte lichidul
alantoidian secretat de epiteliul acesteia.

35
 Corionul. La periferia blastulei, sub zona pelucidă, se dispune un
strat de celule ectoblastice. Aceste celule constituie, după dispariţia
membranei pelucide, trofoblastul sau procorionul, prin intermediul căruia,
din embriotrof trec substanţele nutritive.
Este învelitoarea cea mai externă care, prin intermediul
somatopleurei, realizează legături directe cu splanchnopleura care acoperă
la exterior alantoida. Pe faţa externă a procorionului se dezvoltă vilozităţile
primare. Odată cu dezvoltarea alantoidei, pe suprafaţa corionului apar
vilozităţile definitive, care pe măsura pătrunderii în criptele mucoasei
uterine, antrenează cu ele şi vasele sanguine nou-formate. În acest fel, o
gamă de raporturi se stabilesc între vilozităţile coriale şi endometru,
raporturi care merg de la simpla apropiere a epiteliului vilozităţii şi
epiteliului uterin, până la pătrunderea vilozităţilor în vasele sanguine
materne. Aceasta relevă faptul că sângele fetal tinde să se apropie cât mai
mult de cel maternal, dar cele două circulaţii sanguine vor rămâne
totdeauna separate printr-o barieră trofoblastică.
Cordonul ombilical se dezvoltă odată cu formarea alantoidei şi
cuprinde în structura sa un ţesut cu aspect gelatinos denumit gelatina
Wharton care susţine vasele ombilicale şi porţiunea mijlocie a alantoidei
(canalul urac). Este de natură mezodermică (vasele sanguine) şi de natură
endodermică (canalul urac). La exterior, cordonul ombilical este acoperit de
un epiteliu amniotic.
Placenta este constituită de legătura care se creează între corion şi
mucoasa uterină prin intermediul vilozităţilor secundare.
La animale, funcţie de specie, vilozităţile coriale se opresc la nivelul
epiteliului endometrului (iapă, scroafă), pătrund până la nivelul ţesutului
conjunctiv subepitelial (vacă, oaie), până la endoteliul vaselor sanguine
(carnasiere) sau chiar până la sângele matern (rozătoare, primate). Funcţie
de profunzimea pătrunderii vilozităţilor coriale se clasifică şi placentele din
punct de vedere histologic în: epitelio-coriale (scroafă, iapă), sindesmo-
coriale (rumegătoare), endotelio-coriale (carnasiere) şi hemocoriale
(rozătoare, primate).
Rolul anexelor fetale
Amniosul protejează fătul împotriva traumatismelor şi presiunilor
care pot veni din partea uterului şi a organelor din cavitatea abdominală. În
lichidul amniotic este posibilă dezvoltarea armonioasă a embrionului şi apoi
a fătului. Lichidul amniotic “trezeşte” deglutiţia, stimulează funcţia
digestivă, secreţia şi peristaltismul intestinului. Participă la deschiderea
gâtului uterin în parturiţie şi lubrifiază conductul genital în timpul fătării.
La naştere, amniosul formează a doua “pungă a apelor”.
Alantoida prin lichidul alantoidian protejează atât fătul cât şi mama
în perioada gestaţiei. În timpul fătării formează prima “pungă a apelor” care
contribuie la deschiderea cervixului şi la lubrifierea căilor genitale, uşurând
expulzarea fătului.
Corionul stabileşte legătura anatomică între făt şi mamă prin
intermediul vilozităţilor. Împreună cu endometrul, corionul asigură izolarea
organismului fetal de cel matern. Dacă nu ar fi această separare s-ar
produce respingerea fătului care, în raport cu organismul matern, constituie

36
un “corp străin”. Prin intermediul capilarelor sanguine de la nivelul
vilozităţilor coriale se asigură nutriţia fătului şi schimbul respirator.
Pentru realizarea nutriţiei, la nivelul corionului au loc o serie de
procese asemănătoare celor de la nivelul mucoasei intestinale, pulmonului
şi rinichiului. Aceste procese de digestie se produc prin intermediul
enzimelor secretate de embrion: proteaza, catalaza, invertaza, glicozidaza,
lipaza, esteraza etc. Vilozităţile coriale hidrolizează moleculele albuminoide
în substanţe cu moleculă mai mică utilizabilă de făt. Unii derivaţi mai
simpli ai proteinelor (aminoacizi, peptone) pot traversa placenta ca atare.
Glucidele şi lipidele sunt transformate, sub acţiunea enzimelor şi a
fermenţilor, în substanţe mai simple, după care sunt resintetizate şi trecute
în circulaţia fetală, conform noului cod genetic al organismului.
Substanţele solubile cristaloide trec prin complexul de membrane
placentare, în ambele sensuri, pe baza legilor osmozei: de la zona cu
concentraţia mai mică spre zona cu concentraţia mai scăzută, fenomen care
are loc până se stabileşte echilibrul.
Sărurile minerale circulă, în cea mai mare parte, cuplate cu
proteinele materne care, în momentul hidrolizei, se decuplează apoi se
recuplează cu proteinele proprii fătului.
Substanţele imunizante şi unii microbi pot traversa parţial
membranele placentare. Apa de constituţie a fătului reprezintă 94-98% din
greutatea corporală. Ca sursă de apă embrionul foloseşte embriotroful, iar
fătul, serul sanguin al mamei.
Oxigenul este folosit de fetus pentru redusele procese chimice
oxidative, fiind preluat de hematii la nivelul placentei.
Placenta, pe lângă funcţiile pe care le are legate de rolul corionului,
are şi rol endocrin. La acest nivel se elaborează hormoni gonadotropi de tip
FSH şi LH, estrogeni, progesteron şi somatotropi. La nivelul placentei sunt
stocate vitaminele A, B, C, D, şi E şi datorită funcţiilor placentei se asigură
protecţia fătului prin împiedicarea traversării germenilor de la mamă la făt.

7.1.3. Stadiul fetal

Începe odată cu instalarea circulaţiei placentare. Se caracterizează

prin definitivarea conturului corporal şi continuarea creşterii şi dezvoltării
organelor şi aparatelor fătului, pe măsura avansării gestaţiei. În acest stadiu,
creşterea în greutate este apreciabilă. În ultima treime a gestaţiei, fetuşii
înregistrează o creştere în greutate de 60% din greutatea la naştere.

7.2. Fiziologia embrionului şi a fătului

Zigotul, până la stadiul de morulă, foloseşte substanţele nutritive

proprii în procesul de segmentare, timp în care greutatea lui nu se modifică.
După dispariţia membranei pelucide, nutriţia embrionului se realizează pe
seama embriotrofului. Capacitatea de absorbţie a embrionului creşte pe
măsură ce trofoblastul se transformă în procorion, respectiv odată cu
apariţia vilozităţilor primare iar transportul substanţelor nutritive se
realizează prin circulaţia omfalo-mezenterică. În momentul în care

37
vilozităţile primare se vascularizează şi devin vilozităţi secundare, se
instalează circulaţia placentară sau fetală.
Pulmonul nu funcţionează, schimburile respiratorii realizându-se
prin intermediul placentei.
Aparatul digestiv nu funcţionează, însă funcţiile esenţiale sunt
declanşate prin ingerarea de lichid amniotic şi stimularea deglutiţiei,
motilităţii esofagiene, gastrice, intestinale şi a glandelor digestive.
Ficatul începe să funcţioneze încă din prima parte a gestaţiei, fiind
foarte dezvoltat, comparativ cu alte organe.
Aparatul excretor are o activitate redusă de filtrare care se manifestă
mai intens în ultima parte a vieţii uterine, când din vezica urinară se scurge
o cantitate redusă de urină prin canalul urac, în cavitatea alantoidiană.
Cea mai mare parte din substanţele solubile rezultate din
metabolismul fetal trec prin placentă în circulaţia maternă.
Sistemul nervos central nu funcţionează, însă sunt prezente în ultima
parte a gestaţiei reflexele medulare.
Glandele endocrine intră în funcţiune treptat, sistemul hipotalamo-
hipofizar participând la declanşarea fătării.

7.3. Modificările organismului matern în gestaţie

În urma fecundaţiei, în uter se dezvoltă unul sau mai mulţi fetuşi în

funcţie de specie, care determină modificări morfo-fiziologice evidente.
Aceste modificări reprezintă o adaptare a organismului matern la noile
solicitări pe care le impune starea de gestaţie.

7.3.1. Modificările organelor genitale

La nivelul ovarului sunt prezenţi corpii galbeni, cu rol de bază în

menţinerea gestaţiei.
La nivelul oviductelor se constată o secreţie mai abundentă de
mucus iar celulele îşi pierd cilii. Datorită hormonilor placentari se produce
o uşoară hiperplazie a întregului oviduct.
La nivelul uterului, apar cele mai evidente modificări morfologice şi
cele mai active transformări fiziologice. Aceste modificări se accentuează
pe măsura avansării gestaţiei. Endometrul şi glandele uterine suferă cele
mai mari transformări, acestea reprezentând sursa principală de elaborare a
embriotrofului. Glandele uterine se multiplică, se ramifică, are loc o
hiperplazie celulară. Aceste modificări determină o hipertrofie şi
hiperplazie a mucoasei. Celulele musculare cresc în lungime de aproape 10
ori şi în lăţime de 2 ori. Contracţiile uterine sunt complet inhibate de
progesteron. Ligamentele largi, în a doua parte a gestaţiei, se relaxează mult
datorită volumului şi greutăţii uterului gestant. Vasele uterine îşi măresc
lumenul de 4-5 ori, devin flexuoase etc.
Gâtul uterin este închis şi constituie un obstacol pentru agenţii
microbieni pătrunşi în vagin. Ostiumul cervical este obturat cu un dop de
mucus.

38
 Vaginul, în prima parte a gestaţiei, are o mucoasă palidă, mată,
acoperită cu un mucus albicios şi în a doua perioadă a gestaţiei devine
congestionată şi chiar edemaţiată.
Bazinul, înainte de fătare, suferă accentuate modificări. Ligamentele
sacro-iliace, sacro-ischiatice, datorită infiltrării cu plasma sanguină, se
relaxează, modificări produse sub influenţa hormonilor estrogeni şi a
relaxinei.
Glandele mamare, în prima parte a gestaţiei cresc în volum prin
dezvoltarea ţesutului conjunctiv şi o îmbogăţire a elementelor vasculare. În
partea a doua a gestaţiei se formează acinii glandulari şi începe o secreţie
redusă de precolostru şi apoi de colostru.

7.3.2. Modificările funcţiilor organismului matern

Aparatele şi sistemele din organismul mamei sunt influenţate de

evoluţia gestaţiei fie mecanic, fie ca o consecinţă a solicitărilor fetale.
Aparatul respirator, la început are o activitate normală, apoi
respiraţia devine mai accelerată.
Aparatul circulator este supus unui efort crescut, mai ales după
apariţia circulaţiei placentare şi pe măsură ce gestaţia avansează. Masa
sanguină creşte, ceea ce duce la hipertrofia cordului. Formula leucocitară şi
numărul de hematii se modifică puţin, creşte însă viteza de sedimentare a
eritrocitelor şi coagulabilitatea sângelui.
Func]ia renal\ a mamei asigură eliminarea metaboliţilor proprii şi a
celor proveniţi de la fetus. Cantitatea de urină creşte şi se măreşte şi
frecvenţa urinărilor.
Activitatea hepatic\ este crescută. Scade glicogenul şi colesterolul
sanguin.
Activitatea metabolic\ suferă modificări în funcţie de faza gestaţiei.
În prima parte predomină anabolismul iar în a doua fază catabolismul.
Greutatea corporală creşte paralel cu gestaţia.
Starea psihic\ şi temperamentul se modifică, femela fiind liniştită,
mai docilă şi cu apetit crescut.
Modific\rile hormonale constau în faptul că placenta devine una din
cele mai importante glande endocrine, elaborând aproape toate categoriile
de hormoni cu rol în reproducţie.

7.4. Durata gestaţiei

Gestaţia începe odată cu fecundaţia şi se încheie în momentul

parturiţiei. Practic, durata gestaţiei se apreciază de la ultima însămânţare
fecundă până la fătare. Durata gestaţiei variază cu specia, rasa, vârsta etc
(tab. 7.1).

39
 Tabelul 7.1
Durata medie a gestaţiei la diferite specii de animale
(Seiciu Fl. şi colab., 1989)

Specia Durata medie Variaţii în zile

luni Zile
Iapă – rase grele 11 ½ 340 333-345
- rase uşoare 11 ½ 335 330-337
Măgăriţă 12 360 348-390
Vacă 9½ 283 240-311
Bivoliţă 10 ½ 315 300-315
Oaie 5 150 140-160
Capră 5 150 142-164
Scroafă 4 115-118 110-140
Căţea 2 62 59-65
Pisică 2 58 55-60
Iepuroaică domestică 1 30 28-33
Iepuroaică sălbatică 1 33 -
Cobăiţă 2 60 59-62
Şobolancă - 22 20-25
Şoricioaică - 22 20-25
Capră sălbatică 10 300 -
Vulpe 2 62 59-65
Nurcă 1½ 42 42-78
Nutrie 4½ 130 120-134
Zibelină 8½ 265 260-170

7.5. Principii şi metode de diagnosticare a gestaţiei

Diagnosticul gestaţiei reprezintă o acţiune care se desfăşoară în toate

unităţile zootehnice precum şi pentru animalele crescute în gospodăriile
populaţiei. Cunoaşterea stării fiziologice a animalelor permite specialistului
sau proprietarului efectuarea unei munci planificate şi rentabile. Astfel,
femelelor gestante trebuie să li se asigure o tehnologie corespunzătoare de
alimentaţie şi exploatare. Diagnosticul gestaţiei permite o întocmire pe baze
reale a planului de însămânţări şi produşi şi o exploatare eficientă şi
raţională a spaţiilor destinate maternităţilor sau a boxelor de fătare.
Prin stabilirea diagnosticului de gestaţie se creează posibilitatea
realizării unor avantaje economice prin obţinerea unor sporuri de preţ la
vânzarea animalelor de reproducţie. Prin legislaţia în vigoare se interzice
sacrificarea animalelor gestante deoarece se scontează obţinerea unuia sau
mai multor produşi vii şi viabili, precum şi pe continuarea ciclului
reproductiv al femelelor gestante, după parturiţie.
Diagnosticul gestaţiei permite, totodată, depistarea femelelor cu
diferite tulburări ale funcţiei de reproducţie, cu ocazia examenelor clinice şi
paraclinice efectuate. Femelele cu afecţiuni congenitale sau dobândite vor
40
putea fi scoase de la reproducţie. Diagnosticul de gestaţie are cea mai mare
valoare dacă se stabileşte cât mai curând posibil.
Diagnosticul gestaţiei se poate stabili prin metode clinice şi de
laborator (paraclinice).

7.5.1. Metode clinice

Diagnosticul gestaţiei prin metode clinice este foarte răspândit atât în

ţara noastră cât şi pe plan mondial. Diagnosticul clinic se bazează pe datele
anamnetice şi pe examenul clinic extern şi intern al femelei. Înainte de a se
efectua examenul clinic propriu-zis se iau datele anamnetice care oferă o
serie de indicaţii pa baza cărora se poate pune diagnosticul probabil de
gestaţie care se confirmă sau se infirmă prin examenul clinic extern sau
intern al femelei.
Examenul clinic extern permite precizarea stării de gestaţie
timpurie la iapă, vacă, bivoliţă, iar pentru femelele de talie mijlocie şi mică
dă rezultate bune numai în gestaţie avansată. Acest examen se poate efectua
prin inspecţie, palpaţie, ascultaţie.
Prin inspecţie se apreciază unele semne probabile şi alte semne
sigure ale stării de gestaţie. Între semnele probabile se încadrează
modificarea conturului abdominal şi prezenţa edemelor de gestaţie care sunt
o caracteristică a gestaţiei avansate. Glanda mamară se dezvoltă progresiv,
se măreşte în volum îndeosebi în ultima treime a gestaţiei, devine palidă
apoi turgescentă. Secreţia glandei mamare este precolostrală în perioada de
dezvoltare şi colostrală în faza de turgescenţă şi după fătare.
La scroafă şi căţea, la sfârşitul gestaţiei, apare edemul lanţului
mamar şi se alungesc mameloanele. Organele genitale externe se
edemaţiază şi dispar pliurile vulvare în preajma parturiţiei. Articulaţiile şi
ligamentele bazinului se relaxează, iar musculatura membrelor posterioare
se infiltrează.
Dintre semnele sigure fac parte mişcările fătului, care apar în a doua
jumătate a gestaţiei, mai ales când femela bea apă rece sau consumă furaje
mucegăite sau reci.
Proba palpaţiei se aplică în a doua jumătate a gestaţiei la nivelul
peretelui abdominal drept, stâng sau inferior în funcţie de locul unde se
proiectează uterul gestant, diferenţiat cu specia. Palpaţia se face cu scopul
perceperii fetusului sau fetuşilor. În cazul gestaţiei se percepe un corp dur şi
mobil care se depărtează şi se apropie de peretele abdominal, (senzaţia de
“bloc de gheaţă în apă”) la animalele de talie mare, sau se pot sesiza
dilataţiile fluctuante ale uterului gestant, la animalele de talie mică.
La vacă, palpaţia se poate face începând din luna a 6-a de gestaţie, la
iapă din lunile a 7-a – a 8-a, la rumegătoarele mici din a 14-a săptămână, la
carnivore din săptămâna a 6-a, iar la scroafă din luna a treia. La femelele
bine întreţinute al căror perete abdominal este gros, palpaţia se face dificil şi
nu dă rezultate.
Ascultaţia se face direct cu urechea sau prin intermediul
stetoscopului în locul în care la palpaţie a fost identificat fetusul. Se practică
în a doua perioadă a gestaţiei la vacă, iapă, oaie, scroafă, în scopul

41
perceperii bătăilor cordului fetal care au o frecvenţă de 110-140
bătăi/minut. În cazul în care aceste zgomote cardiace sunt percepute,
diagnosticul gestaţiei este sigur, însă în caz negativ gestaţia nu poate fi
exclusă deoarece fătul poate fi aşezat în anumit raport anatomo-topografic
nefavorabil faţă de peretele abdominal.
Examenul clinic intern se practică la animalele de talie mare şi se
bazează pe examenul vaginoscopic şi cel transrectal.
Examenul vaginal constă în explorarea vaginului şi cervixului prin
intermediul speculului cu scopul de a constata modificările survenite la
aceste segmente caracteristice stării de gestaţie: culoarea mată a mucoasei
vaginale în primele două treimi ale gestaţiei şi o congestie vaginală, cu
evidenţierea reţelei venoase în ultima treime a gestaţiei; prezenţa unui
mucus vâscos, mat, aderent la mucoasa vaginală; cervixul este închis şi
prezintă un dop de mucus; poziţia fetusului variază în funcţie de vârsta
fetusului şi de cornul uterin gestant. La iapă, examenul vaginal furnizează
date deosebit de valoroase asupra gestaţiei.
Examenul transrectal pentru stabilirea gestaţiei se poate aplica
numai la femelele de talie mare. Prin acest examen se urmăreşte: topografia
uterului; mărimea cornului uterin gestant; perceperea fluctuaţiei şi a
membranelor embrionare; palpaţia placentoamelor; palpaţia fătului sau
palparea arterei uterine medii cu pulsul caracteristic; prezenţa corpului
galben de gestaţie. Acest examen poate fi efectuat şi la scroafă, cu condiţia
ca aceasta să depăşească 150 de kg mai ales în luna a treia de gestaţie.
Scopul acestui examen este de a palpa artera uterină medie. La oaie, în
acelaşi scop, se poate folosi tuşeul rectal.

7.5.2. Metode de laborator

Se bazează pe evidenţierea modificărilor de natură histologică,

hormonală, ale compoziţiei sângelui, ale mucusului cervical, care survin în
perioada de gestaţie în organismul femelei.
După caracterul tehnicilor de laborator şi al scopului investigaţiilor,
metodele pot fi încadrate în fizice, fizico-chimice, chimice, biochimice,
histologice, biologice, imunologice, hormonale.

7.6. Tulburări ale gestaţiei

Adaptarea organismului matern la noile condiţii create de gestaţie,

condiţii necesare asigurării echilibrului materno-fetal, se menţine atâta timp
cât factorii nefavorabili, externi sau interni, nu depăşesc pragul limită la
care organismul matern poate face faţă. Perturbarea mecanismului adaptativ
se traduce prin scăderea rezistenţei organismului şi apariţia unor boli cu
evoluţie acută sau cronică, care se repercutează fie numai asupra
organismului matern fie asupra celui fetal, fie asupra ambelor organisme.
Tulburările gestaţiei sunt mai frecvente şi de intensitate crescută în ultima
parte a ei, datorită solicitărilor maxime ale fătului şi scăderii rezistenţei
organismului matern.

42
 7.6.1. Gestozele (disgravidiile)

Sunt boli de adaptare în care starea de gestaţie constituie cauza

nemijlocită a apariţiei acestora şi care, în majoritatea lor, se vindecă odată
cu încetarea gestaţiei. În aceste stări morbide, se produce o deviere spre
patologic a schimburilor morfo-funcţionale din organismul matern
determinate, menţinute şi agravate de evoluţia în timp a gestaţiei.
Etiologie. Sunt incriminaţi un complex de factori de natură
alimentară, igienică, traumatică, toxică, funcţională şi de exploatare,
acţiunea acestora fiind favorizată sau agravată de starea de gestaţie. Toate
teoriile emise până în prezent nu au putut explica complexitatea tulburărilor
care caracterizează gravele tulburări ale gestaţiei, iar unele încercări de a le
explica încă nu conving.
Cel mai plauzibil este de a interpreta etiopatogenia gestozelor prin
prisma unui proces complex corticovisceral. Mecanismul lor de producere
este de natură reflexă, prin intermediul centrilor subcorticali, a sistemului
neurovegetativ, a glandelor endocrine şi a mediului umoral. Punctul de
plecare îl constituie perturbaţiile circulaţiei capilare, ca urmare a unei
intense activităţi solicitate de uterul gestant. La nivelul capilarelor se
produce la început o dilatare, urmată de stază, tensiunea nervoasă creşte şi
se produce extravazarea. Dacă incitaţiile sunt persistente şi au ca punct de
plecare zona reflexogenă vasculară a uterului, se ajunge la perturbarea
permeabilităţii capilare pe zone mai extinse, cu apariţia unor edeme cu
intensităţi diferite. Ca fenomen reflex de apărare a organismului, urmează o
vasoconstricţie arterială care, în unele cazuri, poate lua un caracter
permanent, urmată de procese degenerative. Pot apare şi tulburări în funcţia
unor organe cum sunt: ficatul, rinichiul, glandele endocrine, rezultând
edeme, infiltraţia ţesuturilor sau anemie, după cum pot exista şi tulburări ale
mediului umoral (Seiciu Fl. şi colab., 1989).

7.6.1.1. Edemul de gestaţie

Infiltrarea cu transsudate a ţesutului conjunctiv şi muscular din

părţile declive ale corpului (abdomen, glandă mamară, membrele
posterioare), în a doua parte a gestaţiei, constituie edemul de gestaţie. Dacă
nu este prea voluminos şi dacă nu este însoţit de semne clinice, este
considerat ca fiziologic.
Etiologie. Edemul de gestaţie apare în urma unui dezechilibru hidro-
salin, cu transsudat în spaţiul intercelular din regiunile posterodeclive ale
corpului femelei gestante şi modificarea permeabilităţii vasculare.
Dezechilibrul hidro-salin se poate datora unor cauze favorizante şi
determinante.
Cauzele favorizante: lipsa de mişcare a femelelor, alimentaţia
bazată pe nutreţuri suculente, nutreţuri însilozate, borhoturi alterate, acide,
nutreţuri bogate în miceţi, aflatoxine, condiţii de zooigienă
necorespunzătoare etc.
Cauzele determinante: responsabile de hidrofilia ţesuturilor sunt
mucopolizaharidele prezente în mari cantităţi în substanţa fundamentală a

43
ţesutului conjunctiv şi a unor hormoni în exces în perioada de gestaţie.
Substanţa fundamentală este un gel cu o compoziţie chimică foarte
complexă şi bogată în polimeri macromoleculari ai dizaharidelor, din care
cei mai cunoscuţi sunt acidul hialuronic şi condroitinsulfatul B. O altă
cauză este scăderea proteinemiei şi tulburarea echilibrului osmotic.
Patogeneză. Hidrofilia ţesutului conjunctiv se modifică în funcţie de
starea de polimerizare a glucozamino glicanilor, sub influenţă hormonală şi
cu participare renală. Hormonii estrogeni măresc cantitatea de acid
hialuronic în ţesutul conjunctiv şi-l menţin depolimerizat, cu afinitate
crescută pentru
apă. Tirotropina stimulează formarea de glucozaminoglicani.
Glucocorticoizii stimulează catabolismul şi sinteza colagenului, iar
hormonul somatotrop măreşte depunerile de colagen. Tiroxina intervine în
catabolismul acidului hialuronic. Scădera nivelului proteic din organism şi
creşterea în exces a estrogenilor, a hormonilor suprarenalieni, tiroidieni,
accentuează hidrofilia ţesuturilor şi acumularea hidro-salină interstiţială,
mecanisme la care se adaugă şi dezechilibrul glomerular şi al tubilor
contorţi proximali renali în eliminarea sau absorbţia Na.
Simptome. La început, infiltrările hidro-saline se produc discret în
regiunea inferioară a abdomenului, însă pe măsura avansării gestaţiei,
edemul creşte şi se extinde în partea anterioară, dar mai ales în partea
postero-inferioară, cuprinzând glanda mamară şi regiunea perineală, până la
labiile vulvare. Treptat, edemul cuprinde şi membrele posterioare,
ligamentele şi articulaţiile bazinului. Edemul are toate caracterele celui
neinflamator: rece, păstos şi nedureros. Uneori, la unele femele, edemul ia
proporţii alarmante dezvoltându-se atât de mult încât împiedică locomoţia.
La majoritatea femelelor de talie mare şi în special la primigeste, edemul se
dezvoltă în treaptă, de jos în sus, aspect evidenţiat mai bine la nivelul
glandei mamare şi al regiunii perineale, iar după fătare, descreşterea are loc
tot în treaptă, însă în sens invers. Starea generală a femelei nu este
modificată, în afara edemului invadant când locomoţia este împiedicată şi
se intensifică unele funcţii: frecvenţa cardiacă, respiraţia etc.
Diagnosticul se pune pe baza edemului neinflamator.
Prognosticul este în general favorabil.
Tratamentul este preventiv prin asigurarea mişcării femelelor
gestante, alimentaţie raţională etc.

7.6.1.2. Eforturile premature (durerile false)

Se caracterizează prin nelinişte şi eforturi de expulzare a fătului, fără

ca cervixul să se deschidă. Eforturile premature apar, de regulă, în ultima
treime a gestaţiei la iapă, vacă, oaie, capră.
Etiologie. Cauzele nu sunt cunoscute pe deplin. De regulă apar după
explorări transrectale brutale, după consumul de apă şi furaje reci, eforturi
fizice exagerate. Mai apar după compresiunea unor filete nervoase de către
uterul gestant, a unor dezechilibre hormonale (exces de estrogeni), acido-
bazice, a unor procese inflamatorii de la nivelul tractusului genital, în cazul
hiperesteziei uterine etc. Eforturile continui se pot complica cu prolapsul
vaginal sau rectal cu ruptura uterină sau cu avortul.

44
 Simptome. Femela este neliniştită după care se instalează starea de
colici însoţită de eforturi de expulzare, complicate, uneori cu prolaps rectal,
vaginal, cifoză, mugete etc. La iapă, manifestările sunt mai violente şi
însoţite de trântiri, rostogoliri sau alte semne care însoţesc sindromul de colici.
Profilaxia constă în asigurarea unui adăpost liniştit, călduros, o
alimentaţie şi îngrijire adecvate, evitarea explorărilor transrectale în ultima
perioadă a gestaţiei.

7.6.1.3. Paraplegia antepartum

Este un sindrom care apare în a doua parte a gestaţiei şi se

caracterizează prin imposibilitatea femelei de a se ridica de trenul posterior,
starea generală, sensibilitatea şi motricitatea nefiind influenţate. Se
întâlneşte la capră, vacă, oaie, de regulă cu 7-15 zile înainte de parturiţie şi
se instalează brusc.
Etiologie. Cauzele sunt puţin cunoscute. Cercetările au evidenţiat
rolul unor dismetabolii, a carenţei în substanţe minerale, vitamine, a unor
dezechilibre hormonale, a condiţiilor necorespunzătoare de întreţinere în
apariţia paraplegiei antepartum.
Paraplegia apare mai frecvent la femelele cu producţii mari de lapte,
întreţinute în stabulaţie permanentă, în adăposturi necorespunzătoare, la
cele cu gestaţii gemelare, cu hidropizia anexelor fetale sau hrănite cu
nutreţuri de volum, borhoturi şi nutreţuri însilozate şi alterate etc.
Compresiunile exercitate de uterul gestant asupra filetelor nervoase din
cavitatea pelvină sau asupra plexului lombo-sacral fac ca femela să rămână
culcată pentru a evita durerile.
Apariţia bolii înaintea fătării este urmată, de obicei, de vindecarea
spontană la 2-3 zile după parturiţie. Dacă paraplegia apare cu mult înainte
de parturiţie, vindecarea este mai rară şi apar complicaţii decubitale la
nivelul eminenţelor osoase, amiotrofii la nivelul membrelor posterioare,
tulburări digestive, uneori prolaps vaginal, etc.
Profilaxia constă în asigurarea unor raţii echilibrate, adăpostirea
femelelor în grajduri igienice, mişcarea în aer liber etc.

7.6.2. Accidente în timpul gestaţiei

7.6.2.1.Torsiunea uterină

Constă în rotirea uterului gestant în jurul axului său longitudinal.

Este o modificare topografică gravă şi poate interesa uterul în totalitate
(unipare) sau numai unele porţiuni (la pluripare). Rotirea uterului poate fi
de 45 0, 90 0, 180 0, 270 0 sau 360 0 . Accidentul este mai frecvent la
rumegătoarele mari.
Etiologie. Cauzele care determină torsiunea uterină pot fi favorizante
şi determinante.
Cauzele favorizante:
- conformaţia şi topografia uterului la vacă este cu marea curbură
superior iar ligamentele largi se inseră pe partea laterală a corpului uterin şi
pe mica curbură a cornului, cu partea cranială liberă;

45
 - gestaţia unicornuală şi orientarea convexităţii cornului uterin spre
latura dreaptă sau stângă a abdomenului în funcţie de cornul uterin gestant;
- scăderea tonusului ligamentelor largi şi a musculaturii la femelele
ţinute în stabulaţie permanentă sau la cele în vârstă.
Cauzele determinante pot fi de natură fetală, maternală şi mixtă.
Între cauzele fetale menţionăm mişcările violente ale fetusului în
urma ingerării de către mamă a unor cantităţi mari de apă rece, de furaje
îngheţate şi alterate.
Din a doua categorie de cauze pot fi menţionate căderile, loviturile,
mişcările bruşte, rostogolirea iepelor în timpul colicilor, săriturile peste
diverse obstacole, trecerea prin spaţii strâmpte care preseasă puternic pe
abdomen etc.
Gravitatea accidentului este condiţionată de perioada de gestaţie în
care s-a produs răsucirea şi de gradul torsiunii.
După locul torsiunii, se pot întâlni: torsiunea antecervicală, torsiunea
parţială, când interesează numai un corn uterin sau numai câteva loji
(pluripare); torsiunea postcervicală.
Simptome. Femela prezintă, în general, sindromul de colică:
nelinişte, lovirea abdomenului cu membrele posterioare, lipsa poftei de
mâncare, balonare uşoară, tenesme, etc.
Când torsiunea este mai mică de 900 tulburările sunt imperceptibile
şi gestaţia continuă. Dacă torsiunea este mai mare, din cauza eforturilor de
expulzare, pereţii uterini se rup şi femela moare prin hemoragie uterină.
De cele mai multe ori din cauza torsiunii mari se produce stază în
circulaţie care provoacă infiltrarea pereţilor uterini, hipoxiemia fătului
urmate de mişcări violente, şi, în final, de moartea acestuia.
Profilaxie:
- evitarea mişcărilor forţate la femelele gestante (lovituri, căderi,
rostogoliri, coborârea pe pante înclinate etc.);
- evitarea consumului de furaje îngheţate, a unei cantităţi mari de apă
rece care provoacă vasoconstricţia şi, în consecinţă, hipoxiemie;
- excluderea de la reproducere a femelelor bătrâne sau care au mai
prezentat acest accident;
- în apropierea fătării femelele se trec în maternitate şi vor fi
supravegheate.

7.6.2.2. Inversiunea vaginală şi prolapsul vaginal

Inversiunea vaginală constă în dislocarea peretelui vaginal superior

şi exteriorizarea lui între labiile vulvare, având forma unei mase globuloase
cu aspect cărnos şi de culoare roşie. Apariţia formaţiunii respective are loc
când femela stă culcată iar când se ridică simptomele dispar. Accidentul
este mai frecvent la vacă şi bivoliţă, dar se poate întâlni şi la alte specii.
Etiologie. Inversiunea poate avea cauze predispozante şi
determinante.
Sunt predispuse la inversiune vaginală femelele gestante, menţinute
în stabulaţie prelungită în grajduri cu pardoseala prea înclinată sau cu patul
scurt când femelele sunt obligate să stea cu membrele posterioare în rigolă,

46
femelele alimentate în exces cu furaje de volum şi grosiere, femelele
bătrâne, cele care au fost transportate pe distanţe mari etc.
Cauzele determinante constau în compresiunea exercitată de
viscerele abdominale şi de uterul gestant asupra vaginului şi în infiltrarea şi
relaxarea fibrelor conjuctive perivaginale în urma unor tulburări circulatorii.
Simptomul caracteristic este apariţia peretelui vaginal superior de
formă globuloasă, hiperemiat, între labiile vulvare când femela este culcată
şi care dispare când femela se ridică.
Prevenirea accidentului constă în administrarea de furaje de calitate
în structura unor raţii de hrană corespunzătoare, în mişcarea zilnică în
scopul refacerii tonusului muscular, în întreţinerea femelelor gestante în
grajduri igienice.
Prolapsul vaginal poate fi complet şi incomplet. Se consideră
complet când se exteriorizează întreg vaginul inclusiv meatul urinar şi
porţiunea vaginală cervicală având forme şi mărimi variabile, care central
prezintă o invaginare mărginită de falduri specifice radiare.
Se consideră că prolapsul vaginal este incomplet atunci când se
exteriorizează numai pereţii vaginului.
Volumul formaţiunii creşte datorită stazei venoase şi edemaţierii, iar
mucoasa vaginală hiperemiată, sângerează, datorită acţiunii factorilor
externi traumatizanţi (aşternut, podea), precum şi datorită puternicelor
eforturi de expulzare.
Porţiunea prolabată se acoperă apoi cu un mucus gleros, se
murdăreşte cu fecale şi părţi din aşternut, se usucă şi apar crevase. Într-un
stadiu mai avansat îşi pierde elasticitatea, se edemaţiază puternic, se
îngroaşă, devine rece şi capătă o nuanţă roşie-violacee-murdară. Apar
tulburări în starea generală însoţite de hiperemie, nelinişte, diminuarea sau
suprimarea apetitului, a rumegării, retenţie urinară şi colici. Dacă nu se iau
măsuri mucoasa se necrozează în formă de lambouri, se sfacelează, rămân
zone denudate puternic sângerânde.
Măsurile profilactice sunt cele menţionate la inversiunea vaginală.

7.6.3. Avortul

În perioada gestaţiei, între organismul matern şi produsul de

concepţie trebuie să existe o stare de echilibru, de interdependenţă şi de
toleranţă, care face posibilă evoluţia normală a gestaţiei. Intervenţia
diferiţilor factori nocivi ai mediului extern sau intern poate întrerupe
gestaţia în faza de ou, de embrion sau de făt. Produsul de concepţie poate fi
expulzat mort sau viu, dar neviabil, după cum poate rămâne în uter şi să
sufere procese de resorbţie, maceraţie, mumifiere sau putrefacţie. Prin
avorton se înţelege produsul de concepţie eliminat mort sau viu dar neviabil
sau reţinut. În ordinea frecvenţei, avortul se întâlneşte la vacă, oaie, scroafă,
pisică, căţea, iapă.
Etiologie. Cauzele abortigene sunt extrem de variate şi multiple.
Atunci când unul din factorii cauzali acţionează intens poate determina
singur avortul. De cele mai multe ori se asociază mai mulţi factori care
declanşează avortul. Factorii abortigeni pot fi externi (de natură mecanică,

47
tulburări de ordin alimentar, toxic, hormonal, agenţi microbieni, parazitari)
şi genetici sau endogeni (predispoziţie ereditară, factori letali, anomalii
congenitale ale fătului şi învelitorilor fetale).
Din punct de vedere etiologic, avorturile se clasifică în:
neinfecţioase, infecţioase, de invazie, determinate de factori genetici,
imunologice.
În etiologia avorturilor sunt recunoscute cauze idiopatice şi
simptomatice. Prin avort idiopatic se înţelege întreruperea legăturii dintre
mamă şi făt, ca urmare directă a tulburărilor de la nivelul fătului şi anexelor
fetale sau ale uterului, fără a interveni o cauză externă. Avortul
simptomatic este consecinţa unor boli extragenitale, un simptom al acestor
boli. Factorii cauzali pot duce la o pregătire insuficientă a uterului pentru
gestaţie, la o compoziţie incompletă a embriotrofului, la alterarea legăturii
dintre mamă şi produsul de concepţie, la anomalii ale învelitorilor fetale sau
ale placentei, având drept consecinţă avortul.

7.6.3.1. Avorturi neinfecţioase

Sunt produse de o multitudine de factori exogeni şi endogeni care

acţionează singuri sau în asociaţie, între care menţionăm: anomaliile
învelitorilor fetale sau ale placentei, factorii neurohormonali, factorii de
ordin alimentar, factori traumatici, factori genetici.

7.6.3.1.1. Anomaliile învelitorilor fetale

Hidropizia anexelor fetale se caracterizează printr-o acumulare

excesivă de lichid alantoidian şi, într-o măsură mai mică, de lichid
amniotic. Se întâlneşte la vacă, capră, căţea şi mai rar la celelalte specii.
Dintre cauzele care duc la instalarea bolii menţionăm:
- tulburări în circulaţia de întoarcere datorate cardiopatiilor,
nefropatiilor, hematopatiilor;
- compresiunea şi răsucirea cordonului ombilical;
- tulburările mecanismului de endo-şi exoosmoză la nivelul
placentei;
- hipersecreţia membranelor alantoidiană şi amniotică;
- conformaţia anormală a fătului;
- obliterarea canalului interarterial etc.
Prin inspecţie se constată că abdomenul femelei este mărit în volum,
golurile flancurilor sunt nivelate, deplasarea femelei se face dificil. Avortul
se produce ca urmare a presiunii lichidelor asupra placentei, excitând
mecano-şi baroreceptorii uterini, fapt care duce la tulburarea circulaţiei
materno-fetale.
Infiltraţia seroasă a învelitorilor fetale
Se caracterizează printr-o infiltraţie de tip seros şi prin edemul
învelitorilor care devin gelatinoase, cu o grosime de 8-10 cm, de culoare
galbenă-cenuşie şi a căror greutate poate ajunge până la 70 kg. Apare mai
frecvent la vacă.

48
 Îngroşarea şi edemul învelitorilor produc tulburări în circulaţia
materno-fetală şi, prin aceasta, moartea fătului.

Oligohidroamniosul este o anomalie care constă în diminuarea

cantitativă a lichidului amniotic în raport cu stadiul gestaţiei. Frecvent se
întâlneşte la căţea şi în cazuri mai rare la vacă. Se consideră că anomalia
este determinată de o tulburare a capacităţii secretorii a foiţei amniotice în
urma perturbării circulaţiei de la nivelul său sau a ruperii sacului amniotic.
Scăzând cantitatea de lichid amniotic, foiţa amniotică se aplică pe
suprafaţa corpului fetal, stânjenind dezvoltarea şi provocând moartea.
Uneori, compresiunile inegale fac ca fătul să sufere deformări, anchiloze
etc. când gestaţia este dusă la termen, fătul, deşi este expulzat viu este
neviabil.

7.6.3.1.2. Avorturile cauzate de tulburări la nivelul complexului

feto-placentar

Sunt mai rar întâlnite la femelele animalelor domestice. La nivelul

placentei survin o serie de tulburări şi anomalii care pot provoca avortul.
Între acestea menţionăm: hemoragiile placentare, dezvoltarea incompletă a
vilozităţilor coriale, lipsa parţială sau totală a carunculilor, placenta
accesoria, molla chistică, molla cărnoasă şi molla distructivă.
Hemoragiile placentare pot fi localizate şi de mică intensitate, fără
să afecteze gestaţia, sau pot fi abundente încât sângele să se acumuleze între
corion şi mucoasa uterină provocând dezancorarea placentei şi întreruperea
gestaţiei.
Dezvoltarea incompletă a vilozităţilor coriale
Este o anomalie mai frecventă la vacă şi iapă şi se caracterizează
printr-o dezvoltare insuficientă a vilozităţilor coriale pe o anumită suprafaţă
a corionului.
Lipsa parţială sau totală a carunculilor
Se întâlneşte mai frecvent la iapă ca urmare a endometritelor
puerperale, urmate de macerarea sau liza carunculilor, vilozităţile coriale se
pot dezvolta difuz şi se angrenează în endometru, asemănător solipedelor
sau suideelor.
Placenta accesoria, se caracterizează prin prezenţa pe suprafaţa
corionului a unor formaţiuni cu aspect buretos răspândite printre
cotiledoane. De obicei nu constituie un impediment în evoluţia normală a
gestaţiei, însă pot provoca, uneori, hemoragii la fătare.
Molla chistică reprezintă degenerarea vilozităţilor coriale cu
transformarea lor chistică, vilozităţi care pot avea dimensiuni de la un bob
de mazăre până la un ou de găină, grupate sub forma unui ciorchine. Chiştii
pot fi răspândiţi pe o anumită zonă a corionului sau pe întreg corionul. Când
anomalia se produce în prima parte a gestaţiei, embrionul se resoarbe, însă
învelitorile continuă să se dezvolte până la sfârşitul gestaţiei, când sunt
expulzate sub forma unei mase carnate diforme. La multipare avortul poate
interesa numai o parte din fetuşi, ceilalţi dezvoltându-se normal.
Molla cărnoasă. Este o hiperplazie musculo-conjunctivă a
corionului şi a vilozităţilor coriale, care anatomic se prezintă ca o masă

49
carnată, compusă din numeroase formaţiuni pediculare, puternic
vascularizate. Anomalia se întâlneşte la vacă şi se constată la fătare când se
prezintă ca o formaţiune globuloasă densă, de mărimi variabile, pe
suprafaţa corionului.

7.6.3.1.3. Avortul cauzat de factori neuro-hormonali

În gestaţie este necesar un echilibru între hormonii estrogeni şi

gestageni. În acest scop un rol important revine axului hipotalamo-hipofizo-
ovarien, la care se adaugă tiroida, suprarenala şi epifiza.
Echilibrul hormonal este specific animalului şi etapei de dezvoltare a
gestaţiei. Rolul principal revine raportului estrogeni-progesteron, ultimul
trebuind să fie secretat în cantitate suficientă pentru ca gestaţia să evolueze
normal. Excesul de estrogeni provoacă avort la animalele de talie mică.
Insuficienţa progesteronului face ca endometrul să nu secrete un embriotrof
cantitativ şi calitativ ceea ce face ca embrionul să moară, apoi să
degenereze. Schimbarea raportului estrogeni-progesteron în favoarea
primilor determină avortul la căţea şi iepuroaică şi într-o mai mică măsură
la celelalte specii. Excesul de estrogeni sensibilizează miometrul la acţiunea
ocitocinei şi în consecinţă apar contracţiile uterine urmate de avort.
În prima parte a gestaţiei, hormonii gonadotropi hipofizari au un rol
important în menţinerea acesteia, influenţând activitatea corpului galben. La
vacă, momentul critic survine în luna a treia iar la iapă în luna a patra când
se reduce secreţia de progesteron a corpului galben, secreţie care este
suplinită de către placentă. Enucleerea corpului galben de gestaţie, secreţia
insuficientă de progesteron placentar şi creşterea secreţiei de hormoni
estrogeni sunt cauze care duc, inevitabil, la avort.
Prevenirea avortului de natură hormonală se face prin administrarea
de progesteron la femelele gestante cu iminenţă de avort şi la femelele care
au avortat în gestaţiile precedente.

7.6.3.1.4. Avortul cauzat de factori alimentari şi toxialimentari

Evoluţia normală a gestaţiei este condiţionată, în mare măsură, de

cantitatea şi calitatea nutreţurilor administrate în hrana femelelor gestante.
Nutriţia femelelor gestante cu raţii echilibrate în funcţie de perioada de
gestaţie şi de producţie contribuie la menţinerea echilibrului feto-maternal
şi, implicit, la desfăşurarea normală a gestaţiei.
Carenţele în proteine, vitamine, substanţe minerale, pentru o
perioadă mai mare de timp pot determina avorturi, mai ales dacă se asociază
şi cu acţiunea unor factori nefavorabili (stres, oboseală, traumatisme,
microclimat necorespunzător etc.).
O alimentaţie carenţată în proteine determină o incidenţă crescută a
avorturilor şi a fătărilor premature prin reducerea proteinei plasmatice,
scăderea hemoglobinei, reducerea proceselor oxido-reducătoare, anemie,
scăderea rezistenţei generale a femelei gestante. Drept consecinţă, produsul
de concepţie nu se dezvoltă normal întrucât scade aportul substanţelor
proteice şi al aminoacizilor către făt, reducând şi secreţia hormonilor
gonadotropi, hipotalamici şi placentari.

50
 Efectul carenţei protidice diferă în raport cu specia şi valoarea
biologică a aminoacizilor deficitari. Monogastricele şi animalele de
laborator sunt mai sensibile la carenţa protidică în comparaţie cu
rumegătoarele la care rumenul are o activitate proteino-sintetică.
Excesul de proteine poate fi dăunător prin intoxicaţia protidică care
este periculoasă pentru vacile gestante. Introducerea bruscă în raţie a unor
cantităţi mari de proteine poate provoca avortul în urma unui exces de
hormoni gonadotropi.
Carenţa în grăsimi, îndeosebi în acizi graşi nesaturaţi, poate provoca
hemoragii placentare, necroza vilozităţilor şi în consecinţă, avort precoce.
Gestaţia poate fi întreruptă într-o fază precoce prin produşii de dezintegrare
a lipidelor, în absenţa glucidelor, aşa cum se întâmplă în cetoze.
Excesul de grăsimi în raţie produce tulburări mai ales în cazul
acizilor graşi nesaturaţi care sunt uşor oxidaţi şi se comportă ca
antivitamină E.
Carenţa în Ca şi P determină diminuarea apetitului, valorificarea
necorespunzătoare a nutreţurilor, hipoactivitatea glandelor endocrine,
calitatea necorespunzătoare a embriotrofului, însoţită, uneori, de avort.
Tulburarea raportului Ca/P dereglează sistemul neuro-vegetativ cu
declanşarea contracţiilor uterine.
Carenţa în microelemente (I, Fe, Mn, Cu, Co) predispune la apariţia
avortului la animale, fiind elemente nelipsite în activitatea endocrină a
organismului.
Carenţa în vitamine la femelele gestante poate favoriza sau
determina avortul. Vitaminele intervin în toate procesele de metabolism
matern inclusiv la nivel placentar şi sunt transmise fătului la nivelul
placentei, influenţând dezvoltarea intrauterină a acestuia. Hipovitaminozele
A, C, B, E, pot constitui cauze ale avortului.
Factori toxialimentari. Consumul de furaje mucegăite, alterate,
râncede, îngheţate, din care rezultă substanţe toxice care afectează legătura
materno-fetală pot constitui, în unele situaţii, cauze ale unor avorturi în
masă. Sub influenţa toxinelor rezultă o congestie puternică sau chiar
hemoragie placentară, urmate de contracţii uterine, procese degenerative la
nivelul ficatului, cordului şi rinichiului fetal.
Intoxicaţiile cu fitotoxine, în urma consumului cu plante care conţin
alcaloizi de tipul atropinei (Atropa Belladona, Datura Stramonium,
Hyoscyanus Niger) sau alţi alcaloizi, glicozizi digitalici, solanină sau oleuri
eterice pot determina avorturi, mai ales în partea a doua a gestaţiei. De
asemenea, consumul de furaje care conţin micotoxine, pesticide sau
infestate cu tăciuni de mălură pot provoca întreruperea gestaţiei.
Consumul de nutreţuri însilozate în cantităţi mari tulbură
metabolismul materno-fetal, scade valoarea calciului, a vitaminei A, prin
imposibilitatea convertirii provitaminei A în prezenţa nitraţilor şi a
nitriţilor. Consumul unor cantităţi mari de trifoi sau lucernă, a reziduurilor
de la fabricile de spirt pot declanşa avorturi.
Avortul provocat de alimentaţie se caracterizează prin apariţia în a
doua parte a gestaţiei, interesează un număr mare de femele întreţinute în
aceleaşi condiţii, iar fetuşii expulzaţi vii sunt neviabili, anemici şi
predispuşi la îmbolnăvire.

51
 7.6.3.1.5. Avortul traumatic

Se produce în urma intervenţiei directe a factorului traumatic asupra

aparatului genital mai ales în partea a doua a gestaţiei şi indirect, pe cale
reflexă, cînd traumatismul şi durerea consecutivă lui pleacă dintr-o altă
parte a organismului.
Dintre factorii traumatici subliniem: exploraţiile transrectale şi
vaginale brutale, lovirea puternică a abdomenului cu corpuri contondente,
trântirea brutală, căderile, eforturile obositoare, alergările, intervenţiile
chirurgicale pe abdomen. Printre alte cauze menţionăm zgomotul subit cu
sperierea animalelor şi fuga în panică, ceea ce constituie tot un avort de
natură traumatică. La scroafe, avortul apare şi în urma aglomerărilor din
boxe, în urma vaccinărilor sau ca o consecinţă a transporturilor pe distanţe
mari.
Factorul traumatic provoacă hemoragie la nivelul placentei şi fătului,
precum şi desprinderea vilozităţilor coriale din cripte urmate de contracţii
uterine care accentuează hemoragia şi dezancorarea placentei. Avortul se
produce între 6 şi 48 de ore de la acţiunea factorului traumatic.

7.6.3.2. Avortul determinat de factori genetici

Factorii genetici sunt responsabili în multe cazuri de provocarea

avortului în diferite stadii de gestaţie. Unele anomalii cromozomiale cum
sunt monosomia, trisomia, triploidia şi tetraploidia provoacă avortul
embrionar. Diferite mutaţii genetice provoacă avortul prin schimbarea
secvenţei nucleotizilor în lungul catenei de ADN. Atunci când mutaţia
genetică interesează un caracter fenotipic esenţial pentru existenţa
organismului are loc avortul.
Predispoziţia ereditară faţă de agenţii exogeni (alimentaţie, rezistenţă
la îmbolnăviri) variază în funcţie de specie, rasă, individ, vârstă, condiţii de
exploatare şi întreţinere etc. şi poate determina nivelul incidenţei avorturilor
de această natură. Factorii letali prezenţi în cromozomi tulbură viabilitatea
produsului de concepţie atât în faza embrionară cât şi în faza incipientă a
stadiului fetal. Acţiunea acestor factori este mai bine evidenţiată la femelele
plurigeste la care pe lângă fetuşi viabili în uter se găsesc un număr variabil
de fetuşi morţi (maceraţi, mumifiaţi).

7.6.3.3. Avortul de natură imunologică

Toleranţa imunologică dintre trofoblast, embrion sau făt, pe de o

parte şi organismul matern, pe de altă parte, asigură menţinerea şi
dezvoltarea produsului de concepţie până la completa lui maturitate.
Depăşirea pragului de toleranţă imunologică va determina avortul.
Toţi produşii de concepţie sunt purtători de antigene paternale şi ar
trebui să fie eliminaţi de către mamă. Modul în care aceşti antigeni sunt
exprimaţi şi modalităţile de răspuns ale organismului matern, condiţionează
menţinerea embrionului sau fătului în uter. Cercetările întreprinse pe vaci
au evidenţiat faptul că uterul negestant secretă, sub influenţa
progesteronului, proteine imunosupresive, capabile să diminueze activitatea

52
limfocitelor. Activitatea imunosupresivă indirectă s-a demonstrat prin
prelungirea supravieţuirii grefelor de piele la nivelul uterului atunci când
concentraţia de progesteron în circulaţia periferică a fost menţinută artificial
la un nivel superior a 20 ng/ml.
A fost confirmat faptul că, embrionul înaintea implantării produce
mai multe semnale susceptibile de a modifica activitatea imunitară
maternală. Printre aceste semnale se află PGE2 şi trofoblastinele care, pe
lângă rolul antiluteolitic, sunt capabile să diminueze activitatea limfocitară
la oaie şi vacă (Humblot P., 1991).
Pe parcursul gestaţiei pot interveni diverşi factori endo- sau exogeni
care dau naştere la reacţii imunologice alergice, la intoleranţă imunologică
şi care se soldează, de regulă, cu avort. Intoleranţa are la bază anticorpii
antitrofoblastici, antiembrionari sau antifetali.

7.6.3.4. Avorturi de natură infecţioasă

Sunt determinate de agenţi infecţioşi (bacterii şi virusuri) cu un

tropism deosebit pentru învelitorile fetale, placentă şi fetus. De regulă,
avortul apare la mai multe femele din aceeaşi unitate şi poate fi de tip
enzootic sau epizootic. Cele mai frecvente avorturi de acest gen sunt:
avortul brucelic, campylobacterian, salmonelic, iar dintre avorturile de
natură parazitară mai frecvente sunt cele toxoplasmice şi trichomonotice.

Întrebări recapitulative:

1. Care sunt stadiile dezvoltării produsului de concepţie?

2. Care este rolul fiziologic al nidaţiei?
3. Care sunt procesele care stau la baza diferenţierii ariei embrionare şi
extraembrionare?
4. Clasificaţi tipurile de placentă întâlnite la animale
5. Care sunt principalele modificări ale organismului matern în
gestaţie?
6. Prin ce metode se poate diagnostica starea de gestaţie?
7. Clasificaţi şi caracterizaţi tulburările perioadei de gestaţie.

TEME
Studiul anexelor fetale
Diagnosticul clinic al gestaţei
Diagnosticul gestaţiei prin metode de laborator

53
 CAPITOLUL 8

PARTURIŢIA

REZUMAT

Parturiţia normală constă în evacuarea din cavitatea uterină a

elementelor ovulare, prin canalul obstetrical, la sfârşitul evoluţiei
gestaţiei, fără nici o intervenţie şi fără traumatisme materne sau
fetale. Declanşarea este caracterizată de mărirea frecvenţei
contracţiilor uterine însoţite de profunde modificări ale statusului
hormonal matern.
Expulzarea produsului (-şilor) de concepţie se datorează
contracţiilor musculaturii uterine, tonusului uterin şi presei
abdominale.
Parturiţia constă în parcurgerea a trei stadii: deschiderea
cervixului, angajarea şi expulzarea fetusului (-şilor) şi de eliminare a
anexelor fetale. Durata parturiţiei diferă cu specia, fiecare specie
caracterizându-se prin anumite particularităţi ale fătării, particularităţi
care trebuie cunoscute de către crescător în vederea asigurării unei
asistenţe calificate şi eficiente.
În timpul parturiţiei pot interveni diverşi factori de natură
maternală sau fetală care să împiedice desfăşurarea normală,
ajungându-se astfel la distocii.

Parturiţia cuprinde ansamblul fenomenelor mecanice şi fiziologice

care au drept consecinţă expulzarea fetuşilor şi a anexelor fetale în afara
căilor genitale femele, la termenul gestaţiei. Spre deosebire de alte procese
fiziologice, parturiţia este însoţită de durere.
Fătarea este fiziologică (eutocie) atunci când femela reuşeşte cu forţe
proprii să expulzeze la termen produsul sau produşii de concepţie. Când
femela nu poate elimina cu forţe proprii fetuşii, necesitând intervenţii din
exterior, vorbim de distocie.

8.1. Determinismul parturiţiei

Parturiţia are la bază teoria neuro-umorală. În conformitate cu

această teorie, expulzarea fetuşilor se datoreşte unor schimbări bruşte în
raportul hormonal. Declanşarea fătării este caracterizată de mărirea
intensităţii şi frecvenţei contracţiilor uterine. Explicaţia declanşării
parturiţiei la sfârşitul evoluţiei gestaţiei constă în:
1. scăderea bruscă a nivelului progesteronului care inhibă contracţiile
uterine;
2. creşte nivelul hormonilor estrogeni care măresc excitabilitatea
miometrului prin modificarea structurii moleculare a mioplasmei celulelor
musculare făcându-le mai sensibile la acţiunea ocitocicelor şi măresc
energia contractilă prin creşterea cantităţii de actomiozină şi glicogen şi,
totodată, contribuie la sinteza compuşilor fosforici (motorul energetic);

54
 3. creşte nivelul ionilor de Ca şi K care măresc excitabilitatea
miometrului;
4. la unele specii creşte presiunea intraabdominală la sfârşitul
evoluţiei gestaţiei;
5. creşte nivelul hormonilor corticosteroizi;
6. creşte nivelul luteolizinei (PGF2α);
7. creşte nivelul hormonilor excitomotori:
a) Ocitocina este secretată în cantitate mai mare şi, în plus, nu mai este
distrusă de ocitocinază, care este inactivată de estrogeni;
b) Hormonul ocitocic placentar apare la primate în urma procesului de
autoliză vilozitară.
Supradistensia uterului la sfârşitul evoluţiei gestaţiei măreşte
excitabilitatea acestuia.
În condiţii naturale, sub efectul stimulilor nervoşi, axul hipotalamo-
hipofizo-suprarenalian a fetuşilor va fi excitat şi, în consecinţă, secretă şi
eliberează cortizol. Cortizolul traversează placenta şi induce un proces
enzimatic capabil să transforme progesteronul în estrogeni la mamă.
Cortizolul inhibă producţia factorului fetal care, în timpul gestaţiei, s-a opus
activităţii luteolizinei. În aceste condiţii, luteolizina împreună cu ocitocina
şi estrogenii acţionează asupra miometrului.
Prostaglandinele, estrogenii şi corticosteroizii reprezintă trei grupe
de hormoni direct implicaţi în mecanismul care conduce la expulzarea
fătului prin intensificarea contracţiilor musculaturii uterine.
Reglarea nervoasă a fătării nu este pe deplin lămurită. Până în
prezent nu există un acord în privinţa legăturii funcţionale între inervaţia şi
activitatea miometrului în timpul parturiţiei. Zona lombară a măduvei
spinării are un rol important în coordonarea contracţiilor şi relaxării
musculaturii uterine. De asemenea, între cervix, vagin şi neurohipofiză
există legături nervoase. La excitarea cervixului şi a vaginului, o cale
aferentă nervoasă conduce influxul nervos spre neurohipofiză de unde este
eliberată ocitocina. Această legătură neuroendocrină poate avea rol
important în reglarea motilităţii uterine, cu toate că nu este obligatorie
pentru declanşarea şi evoluţia parturiţiei (Seiciu Fl. şi colab., 1989).

8.2. Activitatea cinetică în parturiţie

Activitatea depusă de musculatura uterină şi abdominală în vederea

expulzării fătului şi a anexelor fetale reprezintă activitatea cinetică. Forţele
care participă la desfăşurarea parturiţiei sunt: contracţiile uterine, tonusul
uterin şi presa abdominală.
Contracţiile uterine reprezintă principala forţă a fătării şi sunt
prezente în toate stadiile. Aceste contracţii sunt involuntare, peristaltice,
intermitente şi progresive. Centrul reflex şi regulator al contracţiilor uterine
se găseşte la nivelul măduvei dorsale însă sunt şi centri intrauterini
autonomi (baroreceptori). Durata contracţiilor uterine se măreşte progresiv
de la 1-2 sec la începutul fătării până la 1-2 minute în stadiul de expulzare a
fetuşilor.

55
 Tonusul uterin participă la fătare prin menţinerea fătului în poziţia
în care a fost deplasat de contracţia uterină. Tonusul uterin participă la
expulzarea fătului numai în intervalul dintre două contracţii uterine,
respectiv în perioadele intercalare.
Presa abdominală reprezintă cea de a treia forţă care participă la
fătare. Este reprezentată de contracţiile muşchilor abdominali la care se
asociază contracţia diafragmei şi a muşchilor spinali. Participă numai în
stadiul de expulzare a fătului.

8.3. Stadiile parturiţiei

Parturiţia se desfăşoară stadial, la toate mamiferele deosebindu-se

trei stadii: de deschidere a cervixului, de expulzare a fetuşilor şi de
eliminare a anexelor fetale.
Stadiul de deschidere a cervixului. Cervixul suferă fenomene
infiltrative care au la bază hiperemia pasivă şi care conduce la scădera
rigidităţii acestuia. Fibrele musculare longitudinale au o inserţie fixă la
nivelul vârfului cornului uterin şi alta mobilă la nivelul fibrelor musculare
cervicale. Datorită contracţiilor uterine, pliurile circulare ale cervixului se
deschid, asupra lor acţionând în sens radiar fibrele musculare longitudinale
ale uterului. Angajarea pungilor fetale prin canalul cervical constituie
urmarea firească a presiunilor succesive pe care le efectuează fibrele
musculare uterine. Locul de minimă rezistenţă pe unde se angajează pungile
fetale îl reprezintă canalul cervical ai cărui pereţi sunt deja infiltraţi în
momentul începerii deschiderii orificiului cervical. Pungile alantoidiană şi
amniotică contribuie la dilatarea cervixului prin acţiunea mecanică pe care
o exercită la acest nivel. Angajarea conului fetal creează stimuli locali care
duc, pe cale neuroreflexă, la continuarea şi intensificarea contracţiilor
uterine. O parte din lichidele fetale se scurg la exterior şi lubrifiază
conductul vaginal.
În timpul stadiului de deschidere a gâtului uterin, femela este, în
general, liniştită, uneori fiind uşor agitată şi caută să-şi pregătească culcuşul
unde va avea loc fătarea.
Stadiul de angajare şi expulzare a fătului
Fetusul întinde membrele, capul şi gâtul sunt aşezate pe ele în aşa fel
încât la pătrunderea în canalul pelvin să formeze un fel de con, numit conul
fetal (în prezentarea anterioară). În prezentarea posterioară, conul fetal este
format din membrele posterioare perfect întinse.
Acest stadiu durează de la acomodarea fătului şi până la expulzarea
propriu-zisă a acestuia. În acest stadiu, contracţiile uterine participă activ,
iar tonusul uterin contribuie la menţinerea fătului în poziţia câştigată în
perioada dintre contracţii.
Către finele angajării, conul fetal se află în canalul cervical
contribuind la ştergerea completă a gâtului uterin. Punga alantoidiană se
angajează în vagin, unde, în cele mai multe cazuri, se rupe şi conduce la
eliminarea “primelor ape”, respectiv a lichidului alantoidian. În unele cazuri
la vacă, punga alantoidiană apare la exterior după care se rupe.

56
 În momentul în care centura scapulară sau pelvină se angajează la
nivelul canalului cervical sunt excitaţi puternic interreceptorii cervixului
ceea ce determină o intensitate maximă a contracţiilor uterine. Pe cale
reflexă se declanşează şi cea de a treia forţă care concură la parturiţie: presa
abdominală.
Prin acţiunea coordonată a celor trei forţe, fătul, treptat, este expulzat
prin conductul pelvin, durata maximă a contracţiilor uterine fiind în timpul
traversării cervixului de către centura scapulară sau pelvină. În aceste
momente, contracţiile au aspect tetaniform, faza intercalară fiind extrem de
scurtă.
În această fază pot interveni tulburări de cinetică uterină, rspectiv o
încetinire sau chiar absenţa contracţiilor uterine care duc la “inerţie
uterină”. Femelele subnutrite, cu stabualţie permanentă, cu producţii mari
de lapte, cele crescute în complexe zootehnice de tip industrial fată mai
greu, fătările fiind “laborioase” şi necesită intervenţie calificată. Pentru
prevenirea acestor tulburări este necesar ca în timpul gestaţiei femela să fie
hrănită raţional şi să fie întreţinută în condiţii corespunzătoare de igienă.
Punga alantoidiană se poate rupe în vagin sau, deseori, la nivelul
labiilor vulvare ducând la eliminarea “celui de al doilea val de ape”. După
spargerea pungii amniotice, fătarea trebuie să se desfăşoare rapid iar dacă
nu poate avea loc să se intervină întrucât viaţa fătului este pusă în pericol.
În faza de expulzare a fătului cordonul ombilical poate fi comprimat
mai mult timp la nivelul pragului pubian al bazinului matern, ceea ce poate
determina moartea prin anoxie a fătului sau la declanşarea primei inspiraţii
în cavitatea pelvină urmată de blocarea căilor respiratorii ale fătului cu
lichid amniotic. Dacă nu se intervine la timp se instalează o insuficienţă
respiratorie care duce la moartea fătului.
Stadiul de eliminare a anexelor fetale. După expulzarea fătului sau
a fetuşilor, uterul se contractă şi îşi reduce treptat volumul. Revenirea
uterului la dimensiunile normale de dinainte de gestaţie se numeşte
involuţie uterină.
Prin ruperea cordonului ombilical, cea mai mare parte a sângelui din
vasele alantoidiene şi coriale se scurge în exterior ceea ce face ca
vilozităţile să devină flasce şi să iasă uşor din criptele uterine. Involuţia
uterină şi plierea pereţilor uterini fac ca desprinderea anexelor fetale să se
producă pe zone din ce în ce mai întinse, mai ales datorită contracţiilor
peristaltice. Durata parturiţiei diferă cu specia (tab. 8.1).
Dacă eliminarea anexelor fetale nu are loc în timpul fiziologic se
instituie o stare patologică numită retenţie placentară, care are o incidenţă
mai mare la vacă. Prevenirea retenţiei placentare se realizează printr-o
îngrijire corespunzătoare a femelelor gestante, plimbarea lor activă înainte
de fătare, alimentaţie corespunzătoare, raţională şi echilibrată în substanţe
nutritive.

57
 Tabelul 8.1
Durata parturiţiei la unele specii de animale (după Vaissaire J. P., 1977)
Specia Durata Durata stadiilor parturiţiei Durata
medie a Deschiderea Expulzarea Expulzarea involuţiei
parturiţie cervixului fătului placentei uterine
i (ore) (ore) (ore) (zile)
Vacă 12 12 – 24 0,5 – 4 (h) 0,5 – 8 26 – 47
Oaie 10 0,5 – 24 0,5 – 2 (h) 0,5 – 8 30
Scroafă 2,4 – 10 2 – 12 1 – 4 (h) 1–4 28
Iapă 0,5 – 3,0 1–4 10 – 30 (min) 0,5 – 3 13 – 25
Căţea 2–8 - 10 – 30 min - -
între fiecare
fetus
Pisică 6,0 - - - -
Iepuroaică 0,5 - - - -

8.4. Particularităţile parturiţiei pe specii

8.4.1. Parturiţia la vacă

Forma bazinului, conformaţia conductului pelvin la vacă şi

conformaţia corpului fătului sunt mai puţin favorabile fătării.
Deschiderea anterioară a bazinului are o înclinaţie de 35-450 faţă de
orizontală ceea ce face ca viţelul, în timpul parturiţiei, să vină în contact
simultan cu toate razele osoase care formează deschiderea proximală,
îngreunând o acomodare treptată.
Stadiul de deschidere a gâtului uterin durează între 0,5 şi 24 de ore
(în medie 16-24 de ore). Punga alantoidiană apare la exterior de culoare
albăstruie datorită reţelei vasculare bogate alantocoriale, iar ruperea ei
determină eliminarea “primelor ape”. Deseori punga alantoidiană se rupe
chiar în cavitatea vaginală. Punga amniotică apare la exterior de culoare
gălbuie (datorită meconiului) iar prin transparenţă se observă ongloanele
sau alte regiuni corporale ale viţelului. Prin spargerea pungii amniotice se
elimină “al doilea val de ape” după care fetusul urmează a fi expulzat.
Stadiul de expulzare a fătului durează în medie, 0,5-4 ore. Un rol
ajutător în eliminarea spontană a viţelului îl are lubrifierea conductului
pelvin şi a corpului fetal de către lichidul alantoidian şi amniotic. Cordonul
ombilical, relativ scurt, se rupe spontan imediat ce a trecut canalul
vestibulo-vaginal.
Fătarea la vacă decurge mai uşor în decubit sterno-abdominal decât
în staţiune patrupedă.
Eliminarea anexelor fetale are o durată mai mare, comparativ cu
celelalte specii. În medie, placenta se elimină într-un interval de 0,5-8 ore
(2-12 ore după alţi autori). Depăşirea acestui interval de timp se consideră
retenţie placentară.

58
 8.4.2. Parturiţia la oaie şi capră

Datorită particularităţilor anatomice favorabile ale bazinului

parturiţia decurge, în general, uşor. Durata totală a parturiţiei este, în medie,
de 10 ore. Stadiul deschiderii gâtului uterin durează între 0,5 şi 24 de ore
(în medie 10-30 de ore) şi este însoţit de semne clinice evidente manifestate
prin agitaţie, culcări şi sculări repetate, privire spre regiunea abdominală
etc. Stadiul de expulzare a fătului durează, în medie, 0,5-2 ore,
prelungindu-se în cazul fetuşilor dubli sau tripli când între doi fetuşi se
interpune o pauză de 15-20 minute. Stadiul de eliminare a placentei este
scurt (0,5-8 ore, în medie 10 minute-3 ore) frecvent în prima oră după
fătare, retenţiile placentare fiind forte rare întrucât oile fac multă mişcare şi
nu sunt intens exploatate.

8.4.3. Parturiţia la scroafă

Conformaţia bazinului şi a fetuşilor corespunde unei fătări uşoare şi

rapide. Stadiul deschiderii gâtului uterin durează, în medie, 4-8 ore,
principalul rol revenind fetusului, deoarece pe traiectul coarnelor uterine la
scroafă există delimitate mai multe loji, iar fibrele longitudinale nu au o
dispoziţie favorabilă unei dilatări mecanice propriu-zise. Pungile fetale nu
pot avea un rol în deschiderea gâtului uterin, cantitatea de lichide fetale
scăzând spre sfârşitul gestaţiei (lichidul alantoidian se resoarbe aproape
complet înainte de fătare).
Stadiul de expulzare a fetuşilor durează 1-4 ore putându-se, uneori,
prelungi până la 12-24 de ore dacă contracţiile uterine au o intensitate
scăzută sau se produce distocie prin aşezarea transversală a unui fetus.
Intervalul dintre doi purcei succesivi este de 5-10 minute iar în cazul
fătărilor prelungite până la 1-2 ore. Expulzarea fetuşilor se face alternativ
din ambele coarne, în 60% din cazuri purceii având prezentare anterioară.
Uneori purceii sunt expulzaţi cu punga amniotică pe bot, ceea ce poate duce
la asfixie motiv pentru care se asigură asistenţa la fătare şi pentru
prevenirea fetofagiei din partea scroafei.
Stadiul de expulzare a placentei se poate desfăşura în trei variante:
- placenta se elimină după expulzarea tuturor purceilor, semn clinic
că fătarea s-a încheiat;
- placenta se elimină în două reprize: după expulzarea unor fetuşi se
elimină şi placentele corespunzătoare iar celelalte placente după expulzarea
celorlalţi purcei;
- mai rar, în cazul avorturilor, placentele se pot elimina după fiecare
purcel sau după câte 2-3 purcei, când printre fetuşii normali sunt şi fetuşi
anormali (morţi, mumifiaţi).

8.4.4. Parturiţia la iapă

La iapă, forma bazinului şi conformaţia conductului pelvin uşurează

angajarea fetusului în bazin şi traversarea rapidă a conductului pelvi-genital.
La aceasta contribuie şi fetusul care are capul mic iar membrele şi gâtul sunt

59
lungi. Stadiul de deschidere a gâtului uterin durează între 1 şi 4 ore sau
chiar 1-2 zile, iapa fiind agitată, se culcă şi scoală repetat, transpiră evident
în regiunile flancului şi grebănului, urinează des, atitudine de autoascultaţie
etc. Deschiderea cervixului se datoreşte contracţiilor fibrelor longitudinale
şi a presiunii treptate exercitate de pungile fetale şi de conul fetal.
Stadiul de expulzare a fătului este în general foarte scurt, 10-30 de
minute. Punga alantoidiană se rupe la nivelul vaginului iar cea amniotică
plesneşte la exterior. Uneori fătul este expulzat în sacul amniotic (fătare “în
sac”). Din aceste considerente se impune ca fătarea să fie asistată de
personal calificat. Fătarea are loc fie în staţiune patrupedă (la iepele
bătrâne) fie în decubit (la primipare).
Cordonul ombilical se rupe spontan prin căderea mânzului sau prin
ridicarea iepei; dacă nu se rupe se va ligatura şi secţiona.
Stadiul de eliminare a placentei este scurt, de aproximativ 30 de
minute, cu limite cuprinse între 0,5 şi 3 ore. Retenţiile placentare sunt foarte
rare. Dacă placenta nu s-a eliminat în 2-3 ore de la fătare se consideră
“retenţie placentară” şi se intervine pentru remediere. Retenţia placentară la
iapă are urmări şi complicaţii mult mai grave decât la vacă.

8.4.5. Parturiţia la carnasiere şi rozătoare

Parturiţia decurge uşor, datorită conformaţiei foarte favorabile a

bazinului iar osificarea regiunii cefalice este incompletă, ceea ce permite
modelarea în timpul traversării conductului pelvin. Împerecherile între rase
de talie diferită determină distocii.
Deschiderea gâtului uterin durează 3-6 ore şi este însoţită de
nelinişte, agitaţie, urinări şi defecări frecvente etc. Expulzarea fetuşilor se
face la interval de 10-30 de minute între fetuşi. Fetuşii, deseori, sunt
eliminaţi în învelitori, iar femelele intervin imediat rupându-le cu dinţii şi
secţionând cordonul ombilical. Fetuşii sunt născuţi cu ochii închişi şi după
8-10 zile pleoapele se depărtează.
Fătarea la căţea decurge în decubit lateral iar la pisică în decubit
sterno-abdominal.
Expulzarea învelitorilor fetale se face concomitent cu a fetuşilor,
parturientele fiind placentofage.

8.5. Îngrijirile parturientei

În perioada puerperală, organismul femel fiind supus unor profunde

modificări anatomo-fiziologice, pentru revenirea la starea anterioară
gestaţiei se impune ca prin îngrijiri adecvate ale parturientelor să se asigure
o bună desfăşurare a involuţiei uterine şi să se evite eventualele infecţii.
Aceste îngrijiri diferă în raport cu specia şi condiţiile de zooigienă în care s-
a desfăşurat parturiţia. După parturiţie femela se adăposteşte într-un grajd
cald, luminos, cu aşternut bogat şi curat şi lipsit de curenţi de aer. După
expulzarea viţelului, vacii i se administrează un barbotaj călduţ în cantitate
de 8-10 litri alcătuit dintr-un kilogram concentrate, apă caldă şi un pumn de
sare.

60
 Se face masajul întregului corp îndeosebi a trenului posterior printr-o
fricţionare puternică, în scopul activării circulaţiei. Placenta expulzată
spontan sau manual, se îndepărtează pentru a preveni placentofagia.
Trenul posterior al parturientei, regiunea vulvară şi glanda mamară
se vor spăla cu apă caldă şi săpun. Se înlocuieşte aşternutul udat în timpul
fătării cu unul curat.
Având în vedere că după fătare în corpul femelei se produce o
modificare a raporturilor din cavitatea abdominală, alimentaţia va fi timp de
1-3 zile mai redusă ca volum însă mai bogată în glucide şi proteine.
Pentru a stimula marile funcţii ale organismului şi a favoriza
involuţia uterină femela va fi plimbată zilnic.
La vacă, după igienizarea glandei mamare se înlătură primele jeturi
de lapte, se lasă nou-născutul să sugă, după care se extrage prin mulgere
întreaga cantitate de colostru pentru a evita inflamaţia glandei mamare cât
şi pentru a stabili circulaţia sanguină cât mai completă la acest nivel.
Folosirea la muncă a parturientelor se va face treptat şi numai după
terminarea perioadei puerperale.

8.6. Tulburări ale parturiţiei

8.6.1. Distociile

Parturiţia este o rezultantă a sincronizării funcţionale a factorilor

materni, fetali şi placentari. Factorii materni se referă la forţele care concură
la actul fătării, la succesiunea stadiilor parturiţiei, la conformaţia normală a
bazinului şi a conductului pelvi-genital. Factorii fetali constau într-o
dezvoltare şi conformaţie normale ale fetusului şi o acomodare fiziologică
în bazin. Factorii placentari se referă la păstrarea integrităţii morfo-
fiziologice a placentei pe toată perioada fătării. Orice perturbare a acestor
mecanisme se repercutează în sens negativ asupra desfăşurării normale a
parturiţiei.
În majoritatea cazurilor, la femelele animalelor domestice, fătarea
decurge spontan, fiziologic, fără intervenţii din exterior. O asemenea fătare
este numită eutocică, comparativ cu cea care este dificilă şi de multe ori
imposibilă fără ajutorul calificat şi care este numită distocie.
În caz de distocie, deşi femela este pregătită pentru fătare şi face
eforturi pentru expulzare, între labiile vulvare nu apar învelitorile fetale sau
regiuni corporale ale fetusului ceea ce denotă existenţa unor obstacole care
îngreunează pasajul fetusului spre exterior. În astfel de situaţii se impune ca
primă acţiune stabilirea diagnosticului după care se trece la remediere.
Stabilirea diagnosticului se face prin exploraţie vaginală în condiţii igienice,
stabilindu-se raporturile feto-maternale, conformaţia şi starea bazinului,
starea fetusului (viu sau mort) aspectul pungilor fetale, starea uterului etc.
Prognosticul distociei este dependent de etiologie, de timpul când s-a
produs, de felul cum s-a intervenit pentru remediere.
Tratamentul urmăreşte remedierea distociei pentru a se salva atât
mama cât şi fetusul. Remedierea distociilor se realizează prin metode
nesângeroase şi sângeroase. Metodele nesângeroase se bazează pe manoperele
obstetricale cum ar fi: respingerea, tracţiunea, rotaţia şi versiunea.
61
 Metodele sângeroase se practică în cazul în care nu s-a reuşit
remedierea distociei prin mijloace nesângeroase şi se referă în special la
fetotomie şi histerotomie.
Etiologia distociilor poate fi de origine maternală, fetală sau mixtă,
la geneza acestora contribuind în proporţie diferită atât parturienta cât şi
fetusul.

8.6.1.1. Distocii de origine maternală

Cauzele acestor distocii pot fi tulburări ale dinamicii uterine cât şi

angustia pelvină. Tulburările de dinamică uterină au la bază lipsa forţelor de
contracţie sau exagerarea acestora.
Diminuarea şi lipsa forţelor de contracţie (hipokinezie, akinezie),
se caracterizează prin reducerea sau absenţa forţelor de contracţie ale
miometrului. În aceste cazuri se constată hipotonie şi hipokinezie uterină,
asociate deseori, cu diminuarea presei abdominale.
Cauze: vârsta înaintată, furajarea şi exploatarea neraţionale, aderenţe
ale uterului, neoformaţii, epuizarea femelei datorită eforturilor de expulzare
în distocii, distocii de origine fetală, hipohormonii (secreţie redusă de
ocitocină) etc.
Diagnosticul se stabileşte prin exploraţie manuală a tractusului
genital când se constată că gâtul uterin este întredeschis sau complet
deschis, învelitorile fetale sunt intacte sau pot fi rupte, pereţii uterini sunt
destinşi şi nu reacţionează la palpare, fătul este de obicei mort.
Exagerarea forţelor de contracţie (hiperkinezia) constă în contracţii
dese şi intense ale uterului, cu pauze mici, contracţii care pot deveni
tetaniforme.
Cauzele constau în existenţa unor obstacole care se opun la trecerea
fătului prin conductul pelvi-genital sau tulburări de corelaţie neuro-reflexe.
Aceste spine iritative sunt provocate de excesul de volum fetal, poziţii şi
prezentări distocice, tumori, bridă postcervicală, cervix dublu etc. La
animalele de talie mică ruperea prematură a învelitorilor şi anomaliie
bazinului determină hiperkinezia uterului.
Angustia pelvină constă în îngustarea canalului pelvin la nivelul
vaginului, cervixului sau a circumferinţei bazinului. Este frecventă la
primiparele însămânţate prematur, la cele rahitice, cu fracturi consolidate
defectuos, la cele cu desmorexie, neoplasme sau calusuri vicioase.

8.6.1.2. Distocii de origine fetală

Au o incidenţă mai ridicată comparativ cu cele de natură maternală.

Distociile pot fi determinate de aşezări, prezentări, poziţii vicioase, de
diverse reţineri şi de devieri ale membrelor şi capului, de diverse anomalii
de dezvoltare ale fetuşilor. La scroafă, carnasiere şi rozătoare distociile prin
aşezare, prezentare şi reţineri sunt mai rare, majoritatea distociilor fiind
cauzate de fetuşi morţi şi emfizematoşi, de excesul de volum fetal, de
monstruozităţi şi prin tulburări de dinamică uterină.

62
 Distocii prin anomalii şi monstruozităţi
Devierile de la dezvoltarea normală a produsului de concepţie în
viaţa uterină dau naştere la anomalii şi monstruozităţi. Dezvoltările
teratologice au drept cauze tulburări de ordin endocrino-umoral, tulburări
genetice, acţiuni ale diverşilor factori de natură fizică (traumatisme,
compresiuni), sau a celor de natură chimică (toxine, medicamente).
Din multitudinea formelor de anomalii şi monstruozităţi numai
acelea pot fi cauzatoare de distocii care, prin dimensiunile şi conformaţia
lor, constituie obstacole în trecerea fătului prin conductul pelvi-genital.
Anomaliile fetale mai frecvent întâlnite sunt: ascita fetală, anazarca
fetală, hidrocefalia.
Ascita fetală se caracterizeză prin acumularea de lichid în cavitatea
abdominală. Se întâlneşte mai frecvent la viţel, ied, miel, căţel. Cantitatea
de lichid acumulată poate ajunge la 20-30 de litri, este limpede şi imprimă
abdomenului fetal o destindere în formă de butoi.
Cauzele constau în tulburarea circulaţiei fetale, în compresiunea şi
inflamaţia cordonului ombilical şi în tulburări funcţionale hepato-renale ale
fătului în a doua jumătate a gestaţiei.
Fătarea decurge normal până la angajarea abdomenului în
deschiderea anterioară a bazinului matern, după care, cu toate eforturile de
expulzare, fătul nu mai progresează. Diagnosticul se precizează prin
exploraţie vaginală când se constată la intrarea bazinului o pungă circulară
sub tensiune care depăşeşte circumferinţa anterioară a bazinului. După
stabilirea diagnosticului se puncţionează sau incizează peretele abdominal
cu ajutorul trocarului sau a fetotomului curb de deget.
Anazarca fetală constă în infiltrarea masivă a ţesutului conjunctiv şi
interstiţial cu serozităţi. Corpul fetal se modifică, se şterg reliefurile osoase
iar la palpare se constată prezenţa unui edem masiv, generalizat pe toată
suprafaţa corpului fătului. Cauzele, în general, sunt aceleaşi care generează
şi ascita iar tratamentul constă în executarea unor multiple incizii
longitudinale cât mai profunde cu ajutorul fetotomului.
Hidrocefalia constă în dilatarea exagerată a cutiei craniene în urma
acumulării de lichid cefalo-rahidian. Oasele craniene se subţiază în urma
acumulării lichidului iar creierul se atrofiază. Anomalia este mai frecventă
la mânz, viţel şi mai rar la animalele de talie mică. Osul frontal ia o direcţie
verticală ceea ce imprimă craniului un aspect care se aseamănă cu cel al
păsărilor. Capul fătului, datorită conformaţiei particulare rămâne blocat la
nivelul deschiderii anterioare a bazinului.
Monstruozităţile provocatoare de distocii se pot datora monştrilor
simpli sau dubli.
Monştrii simpli mai frecvent întâlniţi sunt: Schistosoma reflexum şi
Perosomus elumbus.
Schistosoma reflexum este o monstruozitate a corpului fetal care se
caracterizează prin închiderea incompletă a cavităţii abdominale, uneori şi
toracice, cu eventraţia viscerelor abdominale şi toracice. Coloana vertebrală
este încurbată iar membrele şi capul sunt adunate şi vicios orientate. Se
întâlneşte la vacă şi bivoliţă şi determină distocie prin aşezarea transversală.

63
 Perosomus elumbus se caracterizează prin lipsa vertebrelor lombare
şi sacrale şi a iliumului, ceea ce provoacă distocie prin mobilitatea
exagerată a membrelor posterioare şi orientarea acestora în orice direcţie.
Distocia se produce în urma prezentării posterioare a fătului.
Monştrii dubli. Ca origine sunt monoovulari şi păstrează, de obicei,
un grad de simetrie. Ei sunt uniţi prin anumite regiuni corporale: torace
(toracopagi), ombilic (omfalopagi), ischii (ischiopagi), torace şi abdomen
(toraco-omfalopagi).
Monştrii monosomieni se caracterizează prin două trenuri pelvine şi
un singur tren toracic cu un cap, unirea făcându-se la stern şi gât. Se
constată mai frecvent la purcei, miei, căţei.
Monştrii sisomieni prezintă un singur corp cu două capete şi un
singur tren posterior. Monştrii monocefalieni au un singur cap şi două
trunchiuri net distincte.
Se mai pot întâlni monştrii cu membre suplimentare (polimelieni)
sau fără membre (amelieni) în locul acestora fiind prezente rudimente care
constituie obstacole la fătare.
Tratamentul distociilor prin monstruozităţi constă în toate cazurile în
fetotomie sau histerotomie.
Distocii prin exces de volum a fetusului. Excesul de volum total
sau parţial se caracterizează prin dezvoltarea exagerată a fătului sau numai a
unor regiuni corporale a fătului care depăşesc prin dimensiunie lor
diametrele bazinului matern făcând imposibilă expulzarea.
Cauzele care determină o dezvoltare prea mare a corpului fetal
constau într-o predispoziţie ereditară (Simmental, Ardeneză), a existenţei
disproporţiilor între sexe şi într-o supraalimentaţie a femelelor gestante.
Diagnosticul se stabileşte prin exploraţia vaginală când se constată
neconcordanţă între diametrele bazinului şi ale fetusului.
Prevenirea tulburărilor parturiţiei se poate realiza printr-o cunoaştere
exactă a momentului fătării, prin folosirea maternităţilor, printr-o
alimentaţie şi îngrijire corespunzătoare, prin asigurarea asistenţei la fătare.

Întrebări recapitulative

1. Care sunt factorii implicaţi în declanşarea parturiţiei?

2. În ce constă activitatea cinetică în parturiţie?
3. Care sunt stadiile parturiţiei?
4. Precizaţi principalele particularităţi ale parturiţiei la animalele de
interes zootehnic.
5. Ce se înţelege prin distocie?
6. Clasificaţi şi caracterizaţi principalele distocii la animale.

TEMĂ
Asistenţa la fătare

64
 CAPITOLUL 9

ÎNGRIJIRILE NOU-NĂSCUŢILOR

REZUMAT

După expulzie, noului-născut trebuie să i se acorde primele

îngrijiri. Primele îngrijiri se adresează cordonului ombilical, aparatului
respirator şi pielii. Atunci când avem de-a face cu o eutocie, îngrijirile
nou-născutului vor fi mai sumare. În caz de distocie, îngrijirile nou-
născutului vor fi mai complexe.
În cazul în care cordonul ombilical nu s-a rupt, se ligaturează
în condiţii de asepsie, la 8-10 cm sub inelul ombilical şi se
secţionează la cca. 2 cm sub ligatură, iar bontul ombilical se
pensulează cu tinctură de iod sau glicerină formolată.
Imediat după fătare, se şterg nările şi botul de mucozităţi, se
îndepărtează resturile placentare, se ridică de trenul posterior în
poziţie verticală pentru a se favoriza îndepărtarea mucozităţilor de la
nivelul căilor respiratorii.
Zvântarea pielii se realizează mai bine prin lingerea nou-
născutului de către mamă sau va fi şters pe toată suprafaţa corporală
cu ajutorul unei bucăţi de pânză curată.
Glanda mamară se spală cu apă caldă şi săpun, se şterge cu
un prosop curat, se îndepărtează primele jeturi de lapte de la nivelul
fiecărui sfârc şi în cel mai scurt timp (1-2 ore) se lasă nou-născutul să
sugă laptele colostral. În acest fel nou-născutul este protejat
antiinfecţios prin realizarea unui status imunoprotector pasiv.

9.1. Primele îngrijiri care se acordă nou-născuţilor

După expulzarea fătului trebuie să se acorde imediat primele îngrijiri

întrucât în cavitatea uterină fetusul a avut asigurate condiţii deosebit de
favorabile, în timp ce în mediul extern devine dependent direct faţă de
mediu şi este expus diferitelor reacţii de adaptare.
Îngrijirile care se acordă nou-născuţilor diferă în funcţie de modul
cum au decurs parturiţia şi de dezvoltarea nou-născutului. În eutocii nou-
născutul se poate adapta mai uşor noilor condiţii de mediu, în consecinţă
îngrijirile acestuia vor fi mai sumare. În distocii, îngrijirile nou-născuţilor se
adresează cordonului ombilical, aparatului respirator, pielii, aparatului
digestiv şi microclimatului din adăpost. Odată cu fătarea se rupe şi cordonul
ombilical, iar arterele onbilicale fiind elastice, se retractă, în special intima
vaselor favorizând formarea trombusului. Venele rămân deschise şi
sângerează, o dată cu prima inspiraţie se creează o presiune negativă în
cavitatea toracică ce va aspira sângele din venele ombilicale. În cazul în
care cordonul ombilical nu se rupe se impune secţionarea acestuia
(omfalotomie) după ce în prealabil s-a aplicat o ligatură în condiţii aseptice
(omfalorafie). Pentru ligaturare se foloseşte aţă chirurgicală, dezinfectată în
tinctură de iod. Ligatura se aplică la 8-10 cm sub inelul ombilical, iar
secţionarea se face la 2 cm sub ligatură. Bontul ombilical se pensulează cu
65
tinctură de iod sau glicerină formolată. Identic se intervine şi în cazul
hemoragiilor ombilicale.
Respiraţia nou-născutului este stimulată de supraîncărcarea sângelui
cu CO 2, de compresiunea cutiei toracice în timpul expulzării şi de stimuli
cutanaţi care acţionează asupra pielii după expulzarea fătului în mediul
extern. Imediat după fătare se şterg nările şi botul nou-născutului de
mucozităţi iar resturile placentei se înlătură. În cazul distociilor sau a unei
respiraţii greoaie a fătului, nou-născutul se ridică de trenul posterior
vertical, pentru a facilita îndepărtarea mucozităţilor şi lichidelor de pe
traiectul căilor respiratorii. În cazul asfixiei, nou-născutul se animă prin
realizarea respiraţiei artificiale care se efectuează prin exercitarea presiunii
succesive asupra cavităţii toracice coordonate cu tracţiuni asupra limbii.
Aceste acţiuni sunt precedate de iritarea mucoasei pituitare cu o pană sau un
pai sau tampon îmbibat cu amoniac.
După fătare, pielea nou-născutului este umedă iar zvântarea se
realizează, în condiţii naturale, prin lingerea de către mamă (vacă, oaie,
capră, iapă, carnasiere). În acest fel se stimulează funcţiile organismului şi
mai ales respiraţia, circulaţia şi sistemul nervos periferic. Dacă femela nu
linge nou-născutul (primipare, cele epuizate, şocate în urma distociilor)
acesta va fi şters pe întreaga suprafaţă corporală cu o bucată de pânză curată
realizându-se masajul prin fricţiuni şi buşumări. Pentru a stimula lingerea
fătului de către mamă se poate presăra tărâţe pe suprafaţa corporală a
acestuia.
În momentul fătării, viţeii dispun de cantităţi reduse de
imunoglobuline. Protecţia antiinfecţioasă se instalează numai după ce viţeii
primesc imunoglobulinele prin laptele colostral. Imunoglobulinele absorbite
prin mucoasa digestivă devin active ca anticorpi umorali. Imunoglobulinele
resorbite din intestin asigură o protecţie locală la nivelul suprafeţei
mucoasei din tubul digestiv. Acest status imunoprotector pasiv dobândit
depinde de calitatea laptelui colostral, de momentul ingerării şi de cantitatea
de colostru ingerată. La viţei, imunoglobulinele pot trece bariera intestinală
numai în primele 24 de ore, fiind maximă între 6 şi 12 ore.

9.2. Principalele afecţiuni ale nou-născuţilor

9.2.1. Rezistenţa şi receptivitatea nou-născutului

Este influenţată de felul în care fetusul, în gestaţia avansată, a

beneficiat de un aport optim de substanţe plastice, energetice, vitaminice,
săruri minerale, de oxigen şi de eliminarea CO2 şi a celorlalţi metaboliţi.
Rezistenţa nou-născutului este dependentă şi de tipul de placentaţie;
placenta de tip epitelio- şi sindesmo-corială nu permite trecerea anticorpilor
materni în circulaţia placento-fetală. Imunoglobulinele sunt preluate de nou-
născut o dată cu primul supt, acestea găsindu-se într-o proporţie de 10% din
totalul proteinelor.
Imunitatea pasivă a nou-născutului apare la două ore de la primul
supt şi atinge un nivel maxim după 6 ore. Cantitatea, felul şi specificitatea
anticorpilor depind de statusul imunologic al mamei în perioada gestaţiei şi
în timpul parturiţiei. În glanda mamară au loc procese active de sintetizare a
66
imunoglobulinelor cu structură proprie, din imunoglobulinele serice.
Colostrul vacii este deosebit de bogat în vitamina A, caroten, în complexul
B (de cca. 10 ori mai bogat decât laptele normal).
Receptivitatea nou-născutului la îmbolnăviri se datoreşte carenţelor
fetale din timpul gestaţiei, precum şi unui aport insuficient de substanţe
energetice, plastice, biocatalizatori şi săruri minerale. Rezistenţa scăzută sau
lipsa totală de apărare la îmbolnăviri se datoreşte unui echipament
insuficient de imunoglobuline sau absenţei totale a acestora. Aportul
insuficient de vitamina A la nivelul intestinului duce la cheratinizarea
epiteliului cu imposibilitatea absorbţiei intestinale a imunoglobulinelor.
Trecerea fătului din mediul intrauterin în cel extern este însoţită de
acomodarea acestuia la noile condiţii de viaţă. Acomodarea nou-născutului
este diminuată în cazul intervenţiilor laborioase pentru remedierea
distociilor, a unei compresiuni prelungite pe cordonul ombilical sau în cazul
ruperii cordonului ombilical înaintea expulzării fătului. În perioada imediat
după fătare, nou-născutul trece printr-o criză de acomodare care poate
influenţa dezvoltarea ulterioară a acestuia.

9.2.2. Principalele tulburări ale nou-născuţilor

Se localizează la nivelul aparatului respirator, circulator şi digestiv.

9.2.2.1. Tulburări respiratorii

Asfixia nou-născutului. Este denumită şi hipoxie sau moarte

aparentă. Este o boală complexă caracterizată prin acidoza respiratorie
metabolică şi manifestată clinic printr-o funcţie respiratorie tulburată şi o
viabilitate diminuată.
Asfixia se poate produce intrauterin sau extrauterin.
Asfixia intrauterină poate fi timpurie sau târzie.
Asfixia timpurie este cea mai frecventă formă de asfixie şi se produce
în timpul fătării când intervin unii factori care perturbă schimbul de gaze
dintre mamă şi făt.
Cauzele principale sunt:
- prelungirea fazei de deschidere a cervixului;
- contracţii uterine exagerate;
- tracţiune manuală prea puternică şi de lungă durată în intervenţiile
obstetricale etc.
În toate aceste situaţii este afectat schimbul gazos utero-anexial,
caracterizat prin scăderea O2 din sângele fetal şi creşterea concentraţiei de
CO 2 care, în exces, determină o acidoză respiratorie. Fătul reacţionează
printr-o vasoconstricţie la nivelul extremităţilor şi a organelor care nu au
importanţă vitală (pulmon, rinichi, ficat, aparat digestiv). În consecinţă
survine o vasodilataţie compensatorie la nivelul cordului, creierului şi
suprarenalei. În vasoconstricţie, oxigenul este insuficient pentru
descompunerea aerobă a hidraţilor de carbon şi predomină glicoliza
anaerobă care este mai puţin eficace. Rezultă o cantitate crescută de acid
lactic şi piruvic ceea ce agravează acidoza metabolică. Urmare a asfixiei din

67
mediul intrauterin se declanşează respiraţia fătului soldată cu aspiraţia
lichidelor fetale. Acidoza nou-născutului determină o constricţie a arterelor
pulmonare ceea ce împiedică închiderea normală a orificiului şi canalului
Botall, persistând circulaţia fetală.
Nou-născutul prezintă reflexe slabe sau absente, mucoase cianotice
sau anemice, respiraţie sacadată, apatie.
Asfixia târzie este determinată de imaturitatea pulmonului şi apare
exclusiv la viţeii născuţi prematur.
Asfixia extrauterină poate fi periferică şi centrală.
Asfixia periferic\ (lividă) se produce consecutiv blocării respiratorii
cu mucozităţi sau lichide anexiale.
Nou-născutul este tahicardic, are mucoase cianotice şi nu respiră.
Asfixia central\ (alb\) se datoreşte unui grad pronunţat de
hipoxiemie, unei vasoconstricţii periferice, concomitent cu o vasodilataţie
centrală, stază, edeme şi hemoragie centrală. Nou-născutul rămâne în
decubit lateral, musculatura este flască, mucoasele aparente sunt palide,
bătăile cardiace sunt slabe, iar reflexul pupilar este abolit. Aceste simptome
indică tulburări grave la nivelul centrilor nervoşi superiori şi în special a
centrului respirator.
Tratamentul diferă în funcţie de natura asfixiei. În asfixia
intrauterină se impune extragerea urgentă a fetusului. În asfixia extrauterină
măsurile constau în suspendarea nou-născutului cu membrele posterioare
pentru a se elimina lichidele din căile respiratorii, fricţionarea cu un
şomoiog de paie sau cu o bucată de pânză pentru activarea circulaţiei
periferice, excitarea mucoasei pituitare cu un pai sau pană, respiraţia
artificială prin compresiuni pe cutia toracică, îndepărtarea şi apropierea
membrelor concomitent cu tracţiuni asupra limbii.

9.2.2.2. Tulburări circulatorii

Hemoragia ombilicală (omfaloragia). Apare în urma perturbării

mecanismelor fiziologice care au loc la nivelul sistemului cardio-respirator
al nou-născutului. Mai frecvent se întâlneşte la mânz şi viţel. Cauza
principală constă în declanşarea cu întârziere a primei respiraţii în cazul
distociei. În acest caz, în sistemul aortic tensiunea nu scade iar presiunea
sanguină este mare. Alte cauze se referă la tulburarea mecanismului
închiderii valvulelor cardiace, secţionarea cordonului ombilical imediat
după expulzarea fătului fără a se ligatura, lingerea prelugită şi repetată a
bontului ombilical de către mamă, ceea ce împiedică organizarea
trombusului arterei ombilicale.
Hemoragia se produce, frecvent, în prima zi după fătare şi continuă
într-o emisiune sanguină sub forma unui jet sacadat (hemoragie arterială)
sau sub formă de picături (hemoragie venoasă).
Tratamentul constă în ligaturarea cordonului ombilical şi pensularea
bontului cu o soluţie de tinctură de iod.
Persistenţa deschiderii interatriale sau a canalului interarterial
reprezintă anomalii rar întâlnite şi caracterizate printr-o stare de hipoxie.

68
 9.2.2.3. Tulburări digestive

Constipaţia nou-născutului apare în primele 2-3 zile de la naştere

fiind mai frecventă la mânji şi viţei. Cauzele constau într-un peristaltism
diminuat, în neadministrarea colostrului postnatal, în calitatea
necorespunzătoare a colostrului şi în debilitarea fetusului.
Gastro-enteritele nou-născutului (sindromul diareic) sunt mai
frecvente la viţei unde incidenţa acestor tulburări poate atinge 80% din
cazuri în primele două săptămâni din viaţă.
Etiologia este multiplă şi constă în greşeli de întreţinere, furajare sau
datorită unor agenţi infecţioşi (bacterii şi virusuri). De cele mai multe ori
este vorba de infecţie mixtă.
Diareea neinfecţioasă, se produce relativ uşor întrucât aparatul
digestiv al nou-născutului este deosebit de sensibil şi pretenţios în ceea ce
priveşte regimul de hrană, astfel încât greşeli mărunte pot declanşa diareea.
În cele mai multe cazuri, diareea neinfecţioasă deschide calea pentru
diareea infecţioasă.
Cauzele constau în: regim furajer neraţional; greşeli de alimentaţie
(temperatura laptelui mai mică de 390C, cantitate prea mare, nerespectarea
programului de alăptare etc); conţinut prea mare de grăsime sau lactoză al
laptelui sau înlocuitorului; administrarea în hrana mamei a unor furaje cu
toxicitate ridicată (nutreţ însilozat, alterat, cantitate mare de borhot, făină de
mazăre, de fasole).
Diareea infecţioasă se datoreşte acţiunii unor bacterii cum ar fi
Escherichia coli sau unor rotavirusuri şi coronavirusuri. În cazul diareei
colibacilare, germenul se multiplică în masă şi secretă enterotoxine care
determină o secreţie excesivă de lichid şi electroliţi. Când lichidul depăşeşte
ca volum capacitatea de absorbţie a intestinului subţire şi gros se produce
diareea.
Virusurile atacă celulele epiteliale de la nivelul tubului digestiv care
degenerează, se elimină şi se instalează un sindrom de maldigestie care se
manifestă clinic sub formă de diaree.
Diareea constă în eliminarea de fecale, gri-gălbui, uneori amestecate
cu sânge. Ca urmare pielea îşi pierde elasticitatea, mucoasele devin uscate
şi dacă nu se tratează survine moartea după un interval scurt de timp.
Tratamentul se rezumă la administrarea pe cale orală de
chimioterapice şi antibiotice.
Profilaxia stărilor diareice constă în:
- asigurarea unor condiţii optime de întreţinere şi nutriţie a
animalelor gestante;
- supravegherea fătărilor, igienă riguroasă la fătare, evitarea
distociilor;
- acordarea la timp a primelor îngrijiri nou-născuţilor;
- dezinfecţia riguroasă a adăposturilor, izolarea animalelor bolnave;
- administrarea de colostru în cantitate suficientă, de calitate
corespunzătoare şi cu respectarea regulilor de alăptare.

69
 9.2.2.4. Omfalopatiile

Bontul ombilical, în urma gangrenei uscate se elimină în 8-10 zile

când se încheie şi categoria de nou-născut, apoi se cicatrizează. Dacă nu s-
au acordat îngrijirile necesare nou-născutului şi intervin factori nocivi care
împiedică uscarea ombilicului, se produce invadarea cordonului ombilical
de către flora microbiană. Localizarea procesului septic la ţesutul
conjunctiv din regiunea ombilicală se numeşte omfalită; extinderea acestui
proces septic la artere se numeşte omfaloarterită, iar prinderea venelor este
cunoscută sub denumirea de omfaloflebită.
Etiologie. Afecţiunile sunt produse de streptococi, stafilococi,
necroforus, colibacili şi alţi germeni patogeni. Omfalopatiile apar la viţeii
de la vacile cu endometrite, metrite cronice, cu mastită, sau de la cele cu
bruceloză. Deficienţele de igienă a adăposturilor şi în special a boxelor
viţeilor contribuie la instalarea omfalopatiilor.
Profilaxia constă în pensularea repetată a cordonului ombilical cu
soluţii dezinfectante şi în asigurarea unor condiţii igienice de hrănire,
îngrijire şi întreţinere a nou-născuţilor.

Întrebări recapitulative

1. Care sunt primele îngrijiri care se acordă nou-născuţilor?

2. De cine depinde rezistenţa şi receptivitatea nou-născutului?
3. Precizaţi principalele tulburări respiratorii ale nou-născuţilor şi
modul de prevenire şi combatere.
4. Care sunt cele mai frecvente tulburări circulatorii ale nou-născuţilor?
5. Menţionaţi principalele tulburări digestive ale nou-născuţilor precum
şi modul de prevenire şi combatere.

TEMĂ
Asistenţa la fătare şi acordarea primelor îngrijiri nou-născuţilor

70
 CAPITOLUL 10

PERIOADA PUERPERALĂ

REZUMAT

Intervalul de timp dintre fătare şi revenirea completă a

aparatului genital matern la starea anteconcepţională poartă numele
de puerperium sau perioadă puerperală. Evoluţia fiziologică a
perioadei puerperale este condiţionată de furajarea şi îngrijirea
optime a femelei, mai ales în partea a doua a gestaţiei, respectându-
se cu stricteţe tehnologia de reproducţie în unitatea respectivă.
Procesele fiziologice care se produc în perioada puerperală
sunt: involuţia uterului, eliminarea loşiilor, reluarea activităţii ovarului
şi dispariţia proceselor infiltrative.
Perioada puerperală reprezintă una dintre cele mai critice
etape din viaţa genitală a femelei, constituind hotarul dintre fiziologic
şi patologic, perioadă în care pot apărea cele mai variate complicaţii
cu influenţe deosebit de grave asupra procesului de reproducţie.
Organismul matern, supus în gestaţie unei suprasolicitări care atinge
un maximum în timpul parturiţiei dispune de puţine rezerve pentru a
contracara agresiunile venite din mediul extern.
Cele mai frecvente afecţiuini puerperale pot fi încadrate în:
leziuni, accidente, nevroze puerperale şi infecţii.

10.1. Procese fiziologice în perioada puerperală

După expulzarea fetusului (-şilor) şi a anexelor fetale ansamblul

modificărilor morfofiziologice de la nivelul aparatului genital din perioada
de gestaţie suferă o regresie fiziologică pentru a reveni la starea anterioară
gestaţiei în vederea reluării ciclului reproductiv. Intervalul de timp dintre
fătare şi involuţia completă a aparatului genital se numeşte perioadă
puerperală sau puerperium. Timpul necesar refacerii este condiţionat de o
serie de factori, cei mai importanţi fiind: condiţia fizică şi de sănătate a
mamei; modul cum a decurs parturiţia; condiţiile de mediu (factorii
stresanţi, igiena parturiţiei şi a adăpostului etc); calitatea ajutorului acordat
la parturiţie şi calitatea supravegherii puerperiumului.
Procesele fiziologice mai importante care au loc în puerperium se
referă la: involuţia uterină; eliminarea loşiilor; reluarea activităţii ovariene;
dispariţia proceselor infiltrative.

10.1.1. Involuţia uterină

Involuţia uterină este un proces fiziologic prin care aparatul genital,

care în gestaţie a suferit modificări de volum, formă, consistenţă şi de
raporturi topografice, revine treptat la forma, poziţia şi dimensiunile avute
înainte de gestaţie. În această perioadă are loc involuţia uterului sub raport
macroscopic şi regenerarea acestuia din punct de vedere microscopic.
Involuţia se traduce prin resorbţia vaselor de neoformaţie, degenerarea
71
celulelor epiteliale, refacerea glandelor uterine, retracţia şi contracţia
fibrelor musculare ale miometrului etc. În urma acestor procese, uterul se
reduce treptat în volum, iar la speciile mari şi îndeosebi la vacă, prin
examen transrectal se sesizează îngroşarea şi rigiditatea pereţilor uterini,
formarea unor pliuri radiare, longitudinale. Ligamentele largi se reduc
treptat, uterul revine treptat în bazin. Dimensiunile uterului se reduc de
asemenea manieră încât la vacă, la 4 zile după fătare, uterul îşi reduce
volumul la jumătate, la 8 zile este redus cu două treimi iar la aproximativ 3
săptămâni revine la dimensiunile normale pentru starea de negestaţie.
Concomitent cu involuţia uterină are loc şi regenerarea endometrului
pe seama stromei conjunctive, care are o mare capacitate de refacere. La
nivelul endometrului se produce o puternică infiltraţie histiocitară cu scopul
de “autocurăţire” şi o infiltraţie leucocitară, cu rol de “autoprotecţie
antiinfecţioasă”.
Refacerea uterului corespunde intensificării metabolismului uterin,
activatorul acestui proces fiind hormonii estrogeni. Funcţia normală a
sistemului neurovegetativ şi homeostazia normală asigură evoluţia unui
puerperium fiziologic. Acest sistem dirijează migraţia leucocitelor, crearea
barierei de protecţie, contracţia uterului, eliminarea loşiilor şi a ţesuturilor
degenerate, secreţia de mucus, refacerea endometrului.
În procesul autopurificării uterului, proprietate care apără uterul de
infecţii, stroma uterină joacă un rol important prin funcţia limfo-reticulară.
Exceptând leucocitele neutrofile, histiocitele, limfocitele şi eosinofilele se
formează la nivelul stromei conjunctive. Autopurificarea uterului se
produce prin leucocitoză, prin stimularea macrofagelor, prin infiltraţii
limfoplasmatice, prin maturarea mastocitelor. Capacitatea funcţională a
stromei uterine poate fi tulburată de factorii stresanţi.
Rolul important în desfăşurarea involuţiei uterine revine motilităţii
uterine, care poate grăbi sau frâna acest proces. Aceste contracţii sunt
declanşate de ocitocină care acţionează asupra miometrului sensibilizat de
estrogeni.
Furajarea parcimonioasă, îngrijirea necorespunzătoare, stabulaţia
prelungită, exploatarea neraţională a vacilor produc tulburări metabolice,
distonii neurovegetative, tulburări enzimatice care influenţează negativ
asupra involuţiei uterine.

10.1.2. Eliminarea loşiilor

După fătare, în cavitatea uterină există o masă fluidă alcătuită din

lichid şi fragmente anexiale neeliminate, sânge provenit din vasele
ombilicale rupte în timpul parturiţiei, detritusuri celulare provenite în urma
proceselor degenerative, mucus secretat de glandele uterine etc. Această
masă fluidă care se elimină continuu la exterior este cunoscută sub numele
de loşii (lohii).
Imediat după fătare, loşiile au, datorită infiltrării cu sânge, o culoare
roşie-brună, după care se decolorează treptat şi devin gălbui, apoi
transparente cu aspect mucos şi în cantităţi din ce în ce mai reduse, pentru
ca să dispară complet.

72
 Prelungirea involuţiei uterine se însoţeşte de stagnarea loşiilor în
uter, care, datorită mediului favorabil de la acest nivel se infectează rapid,
determinând o afecţiune puerperală – endometrita acută – care perturbă
viitoarea gestaţie. Astfel, la vacă s-a constatat că în primele zile după fătare
numărul de germeni este de 39.000/ml loşii, creşte la 6 milioane de
germeni/ml după 10 zile, pentru ca odată cu declanşarea primului estru să
scadă sub 10.000 germeni/ml, ceea ce demonstrează capacitatea de
autosterilizare a uterului sub influenţa estrogenilor (Dumitrescu I. şi colab.,
1976).
Adeseori, dismetabolia, disendocrinia şi tulburările neurovegetative
determină o evoluţie patologică a puerperiumului. Ca urmare a atoniei
uterine germenii se înmulţesc şi-şi exaltează virulenţa. În consecinţă,
conţinutul uterin nu poate fi evacuat, apărarea uterină se află la un nivel
scăzut sau absent, germenii înving uşor valul protector de apărare şi inhibă
fagocitoza, creşte permeabilitatea endometrului prin alterarea substanţei
intercelulare, diminuă activitatea glandei uterine care împiedică reînnoirea.

10.1.3. Reluarea activităţii ovarului

Corpul galben de gestaţie involuează în urma unor procese de

vacuolizare, resorbţie şi degenerări, încât la 3-4 săptămâni post-partum la
vaci corpul galben este foarte mic ceea ce dă posibilitatea foliculilor
ovarieni să se matureze.
Astfel, în perioada puerperală ovarele îşi reiau activitatea şi în cazul
unei involuţii normale la vacă, după ziua a 15-a este posibilă ovulaţia
(Morrow şi colab., cit. de Boitor I., 1977). Reluarea ciclurilor sexuale
evidenţiază influenţa axului hipotalamo-hipofizar din această perioadă
asupra aparatului genital.

10.1.4. Dispariţia proceselor infiltrative

În primele zile post-partum are loc resorbţia edemelor glandei

mamare, labiilor vulvare şi a ţesuturilor învecinate. Dispar procesele
infiltrative de la nivelul articulaţiilor, ligamentelor sacro-iliace care revin la
tonusul normal. Dispariţia modificărilor de la nivelul bazinului şi resorbţia
edemelor au loc, în mod normal, în primele 5-6 zile post-partum, uneori
prelungindu-se până la 10-15 zile. Învoluţia vulvo-vaginală are loc în 3-6
zile.

10.2. Hrănirea şi îngrijirea femelelor în perioada puerperală

Evoluţia fiziologică a puerperiumului este condiţionată de nutriţia şi

îngrijirea optimă a femelelor în timpul gestaţiei şi mai ales în partea a doua
a acesteia, de respectarea tehnologiilor din maternitate, de o furajare şi
îngrijire în cele mai bune condiţii a femelelor în perioada puerperală.
Aceasta se impune cu atât mai mult cu cât femela se găseşte în cea mai
critică etapă, la hotarul dintre fiziologic şi patologic.

73
 Subalimentaţia şi dezechilibrele alimentare mai ales în cea de a doua
perioadă a gestaţiei afectează morfostructura şi funcţiile placentei, rezervele
şi metabolismul miometrului, troficitatea şi activitatea ovariană. Din acest
motiv, se va supraveghea cantitativ şi calitativ alimentaţia, eliminându-se
din raţia vacilor gestante în ultimele 2 luni nutreţurile mucegăite, toxice,
însilozate, borhoturile. Atenţie deosebită va fi acordată asigurării raţiei de
hrană cu substanţe energetice în preajma fătării, vitaminei A, a beta-
carotenului, a macro- şi microelementelor.
Se va asigura o mişcare zilnică, activă, a vacilor gestante până în
preajma instalării semnelor prodromale ale fătării. Totodată, se impune
respectarea strictă a tehnologiilor din maternitate, evitându-se stresurile din
gestaţia avansată, în timpul parturiţiei şi în perioada puerperală.
Remedierea distociilor să se facă cu mult discernământ şi
profesionalism, evitându-se traumatizarea conductului genital, epuizarea
femelelor, infecţia puerperală, etc.
Exploraţia vaginală sau vagino-uterină se va face după o prealabilă
asepsie vulvo-vestibulară şi a mâinii operatorului. Se va asigura dezinfecţia
periodică şi curentă a adăposturilor şi mai ales a maternităţilor.
În momentul declanşării parturiţiei, vulva şi regiunile limitrofe se
spală cu apă caldă şi săpun şi se aseptizează cu ajutorul soluţiilor antiseptice
obişnuite, încălzite la temperatura corpului.
Evoluţia puerperiumului va fi urmărită conform unui grafic de
control în care se cuprinde întregul lot de vaci fătate, urmărindu-se:
eliminarea placentei şi măsurile de remediere în caz de retenţie; aspectul
loşiilor (se va urmări zilnic culoarea, consistenţa, mirosul şi cantitatea
loşiilor); involuţia uterină se apreciază direct prin examen transrectal sau
indirect prin culoarea loşiilor.
Controlul involuţiei uterine se va face cel puţin o dată la interval de
25-30 de zile, în unităţile cu o frecvenţă crescută a afecţiunilor puerperale la
interval de 7-14-21 de zile post partum. Masajele transrectale se
contraindică în primele trei zile post-partum pentru a se evita peri- şi
parametrita.

10.3. Particularităţile perioadei puerperale pe specii

La vacă, puerperiumul durează, în medie, 21 de zile. Involuţia

uterină începe imediat după fătare, astfel încât după 2-3 ore uterul este mult
retractat iar carunculii ocupă întreaga cavitate uterină. Gâtul uterin,
reconturat, după 3-4 zile nu mai permite introducerea decât a unui, două
degete, iar după 12-14 zile se închide complet.
În primele 2 zile, loşiile sunt sanguinolente şi în cantităţi mari, iar
din a treia zi devin ciocolatii, după o săptămână devin transparente, cu
aspect de mucus, mult reduse cantitativ. După 2 săptămâni nu se mai
elimină loşii. Prelungirea eliminării loşiilor peste 21 de zile indică o stare
patologică.
Procesul de refacere a endometrului este dominat de involuţia
carunculilor, care are loc ca urmare a trombozării vaselor urmată de procese
necrobiotice, ceea ce face ca, în decurs de 10-12 zile, ţesutul caruncular să

74
fie complet aplatizat. Pediculii carunculilor se epitelizează pe seama
epiteliului învecinat şi a stromei conjunctive.
Activitatea ovariană este redusă în primele zile ale puerperiumului şi
constă în involuţia corpului galben de gestaţie care se încheie după 22-25 de
zile permiţând creşterea şi dezvoltarea foliculilor.
În cazul puerperiumului normal, ovarul îşi poate relua activitatea
ciclică chiar din a 15-a zi putându-se produce ovulaţia care însă nu este
însoţită de libidou iar semnele locale sunt foarte şterse (congestie, secreţie).
După 17 zile are loc o creştere şi dezvoltare a unui nou folicul, însoţită de
semne clinice mai evidente producându-se o nouă ovulaţie. Fecunditatea
este foarte redusă. Al treilea ciclu ovarian are loc după 20 de zile când se
realizează o fecunditate bună însă s-a constatat că vacile au o perioadă de
anestru de câteva luni (4-6 luni). Din acest motiv se recomandă ca
însămânţarea vacilor după fătare să se realizeze între 41 şi 60 de zile când
se obţin indici de reproducţie superiori.
La iapă, puerperiumul este scurt. Involuţia uterină este rapidă şi se
încheie după 7-8 zile după parturiţie, fiind completă între 13-25 de zile. În
primele 3 zile loşiile au o culoare roşie-brună şi se elimină abundent, se
reduc mult cantitativ şi devin transparente în a 7-a zi.
Iapa manifestă călduri între a 5-a şi a 9-a zi de la fătare, de regulă
rămâne gestantă în proporţie de 43% ceea ce ar conduce la concluzia că
uterul se reface histomorfologic foarte repede. În realitate, procesele de
involuţie şi refacere a endometrului se pot desfăşura în continuare până la
nidare (33-45 de zile), interval de timp în care zigotul pluteşte liber în
cavitatea uterină. Fecunditatea la iepe fiind condiţionată de individ, se
recomandă ca însămânţarea după fătare să se facă la primul ciclu. Practica a
demonstrat că unele iepe care rămân uşor gestante la primul ciclu, dacă nu
sunt însămânţate, rămân greu gestante la ciclurile următoare.
Comportamentul sexual la primul ciclu este variabil.
La oaie şi capră. Procesele involutive de la nivelul aparatului
genital sunt mascate de lactaţie. Involuţia uterină începe imediat după fătare
şi se încheie complet în 20-21 de zile. Loşiile se reduc treptat şi încetează
după 8-10 zile având aspectul celor de la vacă.
Reluarea activităţii de reproducţie după fătare variază cu rasa,
lactaţia, alăptarea. La câteva zile după fătare, în timpul involuţiei uterine
poate să apară un estru normal la 4 zile post-partum, la 16% din oile care
fată toamna (Fletcher, 1973, cit. de Seiciu Fl. şi colab., 1989). Oile care
alăptează intră în călduri în proporţie de 25% în timp ce oile care nu
alăptează prezintă estru în 90% din cazuri. Majoritatea oilor prezintă
ovulaţie în primele 20 de zile post-partum, semnele clinice fiind absente. La
oile Merinos de Palas, 86% din cazuri au estru fecund în jurul a 42 de zile.
În anii ploioşi, estrul fecund este mai precoce la o proporţie ridicată de oi,
dacă alimentaţia este corespunzătoare.
Puerperiumul la capră se aseamănă cu cel de la ovine, involuţia
uterină având loc între 18-20 zile. Loşiile colorate în roşu-brun la început,
scad cantitativ şi devin transparente, pentru a înceta după 8-10 zile.
La scroafă, puerperiumul durează 2-8 zile fiind mascat de lactaţie.
În prima săptămână după fătare, are loc o involuţie rapidă a corpilor galbeni

75
de gestaţie. Epiteliul uterin regenerează, procesul fiind evident la 7 zile şi
aproape terminat la 21 de zile. Loşiile au la început o culoare roz-gălbuie
pentru ca, în final, să capete un aspect transparent-mucos. Persistenţa
eliminării loşiilor peste limita de timp admisibilă atestă o infecţie uterină
acută, consecutivă traumatismelor tractusului genital în timpul parturiţiei.
Lactaţia are o acţiune inhibitoare asupra apariţiei căldurilor, datorită
antagonismului dintre prolactină şi FSH. Când lactaţia durează peste 30 de
zile căldurile apar, de regulă, într-un interval mediu de 6-7 zile după
înţărcare. Dacă lactaţia durează sub trei săptămâni, ciclurile se reiau ca după
o lactaţie de 21 de zile. O lactaţie de 21 de zile condiţionează reapariţia
căldurilor după 6-7 zile de la înţărcare, însă intrarea în călduri a scroafelor
este neregulată.
Perioada puerperală la scroafă fiind dominată de lactaţie, procesele
involutive rămân inaparente şi greu de controlat. Scroafa poate să manifeste
estru la 3-4 zile după fătare, dar acesta este infecund. Scroafele care nu
alăptează prezintă estru ovulator în primele 15 zile.
Perturbările endocrine întârzie retracţia uterină şi determină
hipotonie şi hipochinezie uterină urmate de stagnarea loşiilor cu menţinerea
deschiderii cervixului creând posibilitatea producerii infecţiei uterine.
Apariţia căldurilor la scroafă este dependentă şi de temperatura
mediului, de acţiunea factorilor stresanţi şi de folosirea sau nefolosirea
vierilor genitostimulatori.
La carnasiere puerperiumul durează 10-12 zile, însă involuţia
completă se realizează în 4-5 săptămâni. Iniţial loşiile au o culoare roşie-
închisă cu nuanţă verzuie, apoi se decolorează, devin roz pentru ca în final
să devină transparente. Eliminarea loşiilor încetează după 4-5 zile la căţea şi
după 2-3 zile la pisică.
Apariţia primului ciclu sexual este condiţionată de sezon, lactaţie,
alimentaţie şi condiţii de întreţinere.

10.4. Tulburări în perioada puerperală

Perioada puerperală reprezintă una dintre cele mai critice faze din
viaţa genitală a femelei când pot să apară cele mai frecvente complicaţii, cu
influenţe deosebit de grave asupra procesului de reproducţie. Se consideră
că afecţiunile puerperale sunt pregătite în gestaţia avansată, continuă în
parturiţie şi se declanşează în puerperium (Boitor I. şi colab., 1978).
Organismul matern, supus în gestaţie unei suprasolicitări care atinge un
maxim în timpul parturiţiei, dispune de puţine rezerve pentru a contracara
agresiunile venite din mediul extern. Aparatul genital, lezionat şi epuizat,
oferă condiţii optime pentru dezvoltarea florii patogene iar secreţia lactată
contribuie la epuizarea organismului prin modificarea homeostaziei iar din
punct de vedere endocrin este defavorabilă involuţiei uterine.
Afecţiunile puerperale pot fi grupate în trei mari categorii: leziuni şi
accidente, tulburări neuro-hormonale, infecţii.

76
 10.4.1. Leziuni şi accidente

Majoritatea leziunilor de la nivelul căilor genitale se produc în

timpul intervenţiilor pentru remedierea distociilor, fie prin regiunile
corporale fetale, fie prin instrumentarul folosit în mod greşit. În timpul
intervenţiilor pot fi lezionate atât straturile superficiale, cât şi cele profunde
ale organelor genitale femele. Traumatismele variază de la simple striviri
ale mucoasei uterine şi deşirări ale pereţilor până la perforări ale pereţilor
uterini.
Ruptura uterului şi leziunile vulvo-vaginale. Este un accident grav
care poate periclita viaţa mamei în urma pătrunderii lichidelor infectate din
uter în cavitatea peritoneală. Uterul se poate rupe spontan în hiperchinezia
uterină şi distocia prin încrucişarea membrelor pe ceafă, sau prin perforarea
peretelui cu mâna, cu instrumentele etc.
Profilaxia acestui accident constă în intervenţia corectă în distocii,
folosirea cu precauţie a instrumentarului, evitarea tracţiunilor forţate şi în
evitarea administrării substanţelor ocitocice când conductul pelvigenital nu
permite trecerea fetusului.
Desmorexia sacro-iliacă. Reprezintă dezinserţia parţială a
ligamentului capsular al articulaţiei sacro-iliace (mai ales la scroafele
primipare) şi în dezinserţia simfizei ischio-pubiene.
Accidentul se produce în cazul tracţiunilor forţate exercitate asupra
fetusului, în situaţia existenţei disproporţiilor feto-maternale Accidentul se
diagnostică pe baza decubitului forţat al femelei care are membrele
posterioare dirijate înainte şi depărtate de corp.
Prolapsul uterin
Accidentul se caracterizează prin dislocarea uterului din poziţia
normală prin invaginarea unui sau a ambelor coarne uterine şi apariţia lor
printre labiile vulvare. Este mai frecvent la vacă, oaie, bivoliţă, carnasiere şi
destul de rar la scroafă. Accidentul se produce imediat după fătare când
cervixul este deschis. Producerea prolapsului uterin este favorizat de
reducerea tonusului ţesuturilor în caz de stabulaţie prelungită, pardoseală
înclinată, vârstă înaintată, alimentaţie deficitară, subinvoluţie uterină,
întârzierea închiderii colului etc.
Factorii determinanţi îi constituie eforturile exagerate ale femelei
după expulzare, mularea uterului pe corp, aderenţele utero-placentare şi
atonia uterină.
Prolapsul apare uneori după fătările rapide când vidul creat menţine
peretele uterin lipit de făt. Invaginarea vârfului cornului uterin este
accentuată de către presa abdominală când se ajunge la inversarea întregului
corp uterin.
Accidentul se diagnostică pe baza apariţiei între labiile vulvare a
uterului acoperit sau nu de anexe, sub forma unei mase piriforme, roşie-
violacee, care atârnă până la jarete, acoperită de carunculi la rumegătoare
sau având un aspect catifelat la iapă. Iapa este deosebit de sensibilă în cazul
prolapsului uterin pe când vaca şi bivoliţa au o stare puţin modificată.
În urma prolabării uterului se produc traumatizări ale întregului
perete uterin care vine în contact cu aşternutul şi cu pardoseala grajdului.

77
Pot surveni hemoragii care să determine moartea femelei. Datorită stazei
sanguine, uterul se edemaţiază, devine friabil, este expus la zdrobiri,
sfacelări şi, în final, la mortificări. Mucoasa uterină se infectează cu flora
microbiană banală iar infecţia evoluează sub forma endometritei muco-
purulente acute care, în lipsa tratamentului trece în endometrită sau metrită
purulentă cronică.
Profilaxia constă în extragerea învelitorilor fetale în caz de retenţie,
evitarea tracţiunilor forţate în distocii, pardoseală normal înclinată, regim
optim de alimentaţie, mişcarea femelelor în ultima parte a gestaţiei şi
înlăturarea femelelor bătrâne sau a celor cu recidive.
Retenţia învelitorilor fetale
Retenţia placentară, numită şi retenţia secundinelor, este o tulburare
care constă în menţinerea anexelor fetale la nivelul căilor genitale o
perioadă de timp care depăşeşte durata normală de eliminare. Este mai
frecventă la vacă.
Factorii care favorizează retenţia placentară sunt: stabulaţia
prelungită, alimentaţia carenţată, exploatarea neraţională (forţajul
productiv), conformaţia placentei, rasa, predispoziţia ereditară etc.
Factorii determinanţi sunt: inflamaţia septică a placentei,
hipochinezia uterină, închiderea prematură a colului uterin. Diagnosticul se
stabileşte pe baza prezenţei unui corion membranos care atârnă la comisura
inferioară a vulvei.
La vacă, dacă nu s-a intervenit, după 24-36 de ore, secreţia care se
elimină capătă un miros putrid, starea generală a femelei se modifică, iar
secreţia lactată diminuă. După 3-4 zile starea generală este alterată şi dacă
nu se intervine, după 8-10 zile se instalează o metrită purulentă cu influenţe
negative asupra producţiei de lapte şi a reluării ciclului reproductiv.
La iapă, după 10-12 ore se instalează fenomene alarmante
caracterizate prin abatere, colici, hipertermie, eforturi puternice de
expulzare care se pot complica deseori cu prolaps uterin şi rectal. Dacă nu
se intervine pentru remediere, survine moartea în 2-3 zile. În cazul unei
retenţii parţiale simptomatologia generală lipseşte sau este discretă, însă se
instalează o endometrită purulentă în 6-8 zile care determină o slăbire
progresivă a femelei.
La oaie, iniţial starea generală nu este modificată însă uneori se
poate complica cu prolapsul uterin.
La scroafă, rar se produce retenţia placentară, de obicei fiind o
retenţie parţială când sunt reţinute 1-2 placente. După 3-4 zile se instalează
metrita purulentă.
La carnasiere, retenţia placentară se produce rar, când după 24-48
de ore apar simptome de metrită, peritonită şi septicemie. Starea generală
este modificată, apar vomismente, abdomenul este sensibil, iar uterul se
îngroaşă.
Profilaxia retenţiilor placentare, indiferent de specie, constă în
asigurarea unei alimentaţii raţionale, a unor grajduri igienice şi unei mişcări
zilnice pentru femelele gestante. La vaci trebuie să se respecte repausul
mamar antepartum.

78
 Subinvoluţia uterină. Este definită ca o întârziere a involuţiei
uterine după fătare şi se întâlneşte mai frecvent la vacă şi căţea. Cauza
constă într-o oboseală accentuată şi prelungită a uterului, oboseală cauzată
de o alimentaţie carenţată şi o igienă necorespunzătoare.
Factorii determinanţi ai acestor tulburări sunt: gemelaritatea,
hidropizia anexelor fetale, excesul de volum fetal, diversele distocii etc.
În caz de subinvoluţie, uterul permite acumularea parţială a loşiilor,
care se infectează uşor. Ciclurile sexuale sunt dereglate iar la examenul
transrectal al uterului acesta apare mărit, flasc, iar pe ovar se palpează
corpul galben persistent.
Profilaxia tulburării constă în asigurarea unor condiţii optime de
întreţinere, prevenirea distociilor şi intervenţia calificată la parturiţie.
Tratamentul constă în executarea masajelor utero-ovariene pentru a
se stimula contractilitatea uterului şi în administrarea de medicamente pe
bază de substanţe ocitocice.

10.4.2. Nevrozele puerperale

Sunt stări patologice care apar după naştere şi care se caracterizează

prin tulburări complexe neuro-vegetative. Sunt tulburări funcţionale, adică
fără modificări morfologice deosebite şi de regulă însoţite de tulburări
umorale. Se întâlneşte mai frecvent la vacă.
Dintre nevrozele puerperale vom trata pe cea mai frecventă şi anume
coma puerperală a vacii.
Coma puerperală numită şi febra vituleră, hipocalcemie de
parturiţie, apare frecvent după muls şi se caracterizează prin apariţia şi
evoluţia rapidă a unei scăderi a funcţiilor senzoriale şi motorii, până la
pierderea cunoştinţei, însoţită de hipotermie şi hipocalcemie.
Etiologie. Coma puerperală se produce la vacile de lapte în perioada
lactaţiei maxime (5-9 ani). Mai rar se produce la capră, bivoliţă, scroafă,
oaie şi foarte rar la iapă.
Dintre factorii predispozanţi menţionăm alimentaţia bogată în
proteine şi glucide însă săracă în substanţe minerale şi vitamine, stabulaţia
prelungită şi rasa.
Factorii determinanţi intervin pe organismul debilitat de factorii
predispozanţi, pe organismele la care au apărut lent tulburări hormonale şi
disfuncţii hepatice. Declanşarea lactaţiei este factorul determinant mai ales
dacă mulsul este frecvent, complet şi dacă lactaţia ajunge repede la un nivel
ridicat. Afecţiunea mai poate fi declanşată de unele schimbări
meteorologice bruşte şi de unele tulburări psihice (brutalizarea femelei după
naştere, îndepărtarea viţelului).
Mecanismul patogenetic se explică prin modificări umorale asociate
cu cele hepatice. Constant se constată o hipocalcemie marcantă care poate
ajunge de la 100-120 mg%o până la 30-50 mg%o în comă. Hipocalcemia se
produce prin eliminarea prin lapte a calciului, în urma insuficienţei de aport
sau ca urmare a unei deficienţe de ionizare a Ca, cum este în cazul unor raţii
bogate în protide şi dezechilibrate acido-bazic prin exces de NH 3+.
Afecţiunea debutează şi în cazul unor deficienţe în mobilizarea calciului din

79
rezervele organismului (disfuncţii endocrine şi paratiroidiene). Uneori,
tulburarea este însoţită de hipofosfatemie, hiperkaliemie şi variaţii ale
sodiului.
Simptome. Afecţiunea debutează la 12-72 de ore de la fătare şi după
instalarea lactaţiei printr-o fază prodromală. Vaca se agită, este neliniştită,
mestecă în gol, apetitul şi rumegarea sunt diminuate. Alteori apar contracţii
musculare, puls accelerat şi într-un interval de timp scurt animalul trece în
faza comatoasă (după 20-30 de minute).
Faza comatoasă (paralitică) constă din partea animalului într-un
decubit sterno-abdominal cu capul întins spre flancul stâng, indiferenţă,
insensibilitate la înţepături, lovituri etc. Temperatura este normală la
început apoi trece treptat în hipotermie (36-370C). Toate funcţiile
organismului sunt afectate. Aparatul digestiv prezintă unele pareze
marcante: gura este întredeschisă, limba atârnă, salivaţie abundentă,
timpanism, constipaţie, eructaţie suprimată. Respiraţiile sunt ample cu
zgomote ronflante datorită paraliziei laringiene. Glanda mamară este flască,
palidă, rece. Mucoasele aparente sunt decolorate. În cazuri grave femela
adoptă decubit lateral, opistotonus, membre în extensie etc.
Evoluţia este de regulă acută şi boala durează 2-3 zile. În 50% din cazuri
poate surveni vindecarea spontană. Moartea poate afecta 10% din cazuri.
Tratamentul se poate face prin două metode: insuflarea de aer în
mamelă sau prin calciterapie şi magneziterapie. Asocierea insuflării de aer
intramamar cu terapia calcică dă bune rezultate în primele 30-60 de minute,
în 98% din cazuri. Indiferent de terapia folosită, mulsul sau suptul se
suprimă 24 de ore, iar în zilele următoare se va face mulsul incomplet.
Pentru prevenirea comei puerperale se va asigura vacilor cu producţii
mari de lapte o alimentaţie raţională, echilibrată proteic şi mineral şi se va
respecta repausul mamar de minim 6 săptămâni. La vacile care au avut o
comă puerperală la fătările anterioare se va evita mulsul rapid şi total.
Rezultate bune s-au obţinut prin administrarea vitaminei D cu 2-3 zile
înainte de naştere.

10.4.3. Infecţiile în puerperium

Condiţiile deosebite în care se găseşte femela şi în special aparatul

genital imediat după parturiţie, constituie factori favorabili pentru
dezvoltarea infecţiilor. În acest capitol sunt cuprinse toate stările patologice
produse de microbi, virusuri şi ciuperci sau de toxinele acestora la nivelul
aparatului genital, după parturiţie sau avort.
Factorii predispozanţi mai frecvenţi sunt: retenţia placentară,
subinvoluţia uterină, diversele leziuni traumatice, scăderea rezistenţei
organismului, mediul uterin deosebit de favorabil dezvoltării agenţilor
microbieni în perioada puerperală.
Cauzele determinante sunt prezentate de germenii cu patogenitate
variată, de cele mai multe ori asociaţii microbiene. Infecţia îşi are originea
în mediul extern (aşternut, hrană, instrumentar, mâinile operatorului,
animalele bolnave din jur) sau din mediul intern (infecţii genitale, digestive,
renale).

80
 Virulenţa germenilor uneori este foarte redusă însă prin pasaj de la o
femelă la alta patogenitatea creşte.
După localizarea procesului inflamator, infecţiile genitale se pot
cantona la nivelul diferitelor segmente: vulvo-vestibulo-vaginite, cervicite,
metrite şi parametrite (metroperitonite) sau se pot generaliza: septicemia şi
piemia puerperală.
În raport cu tipul anatomo-clinic, infecţiile se împart în: catarale,
purulente, gangrenoase şi necrotice, iar după evoluţia clinică, în acute şi
cronice. În patologia puerperală este vorba de inflamaţiile acute.

10.4.3.1. Vulvite, vestibulite şi vaginite

Reprezintă inflamaţia septică a secţiunii copulatoare.

Etiologie. Procesul inflamator este declanşat de traumatismele
variate ale mucoasei vestibulo-vaginale în timpul fătării. Pe fondul lezional
se grefează infecţia, de regulă pe cale ascendentă, spontană sau vehiculată
în timpul intervenţiilor sau tratamentului. Vestibulo-vaginita poate fi
secundară, ca urmare a extinderii infecţiei de la nivelul segmentelor
anterioare (metrite, cervicite).
Simptome. Femela este neliniştită, adoptă o poziţie campată şi
urinează des. Labiile vulvare sunt infiltrate şi se constată o secreţie sero-
mucoasă sau muco-purulentă care aglutinează perii. La controlul vaginal se
constată o sensibilitate crescută, mucoasa este roşie-violacee, uscată, caldă,
cu puncte de eroziune, uneori cu ţesuturi zdrobite. Starea generală este puţin
modificată.
Afecţiunea se instalează la 2-3 zile după fătare, iar semnele generale
se ameliorează după 5-6 zile. Treptat diminuă şi semnele locale, vindecarea
spontană putându-se produce în 8-10 zile. Uneori boala se cronicizează.
Tratamentul urmăreşte suprimarea iritaţiei locale (prurit, durere),
îndepărtarea secreţiei patologice şi antisepsia locală. Irigaţiile locale calde
(38-400C) cu ser fiziologic, bicarbonat de sodiu, rivanol, entozon 2%o,
repetat de 2-3 ori, calmează, elimină secreţiile şi aseptizează cavitatea
vaginală. Pentru aseptizare se pot folosi cu bune rezultate bujiuri, ovule,
unguente şi soluţii uleioase cu antibiotice şi chimioterapice.

10.4.3.2. Vaginita necrotică (crupală, pseudomembranoasă).

Este o afecţiune acută mai ales la rumegătoare, ca o consecinţă a

zdrobirii ţesuturilor, caracterizată prin apariţia de false membrane cu aspect
difteroid.
Etiologie. Afecţiunea este produsă de Bacilul necrotic sau de Bacilul
lui Schmerl care se găseşte în mod normal în tubul digestiv. Prin defecare
poluează labiile vulvare dezvoltându-se în ţesuturile zdrobite în timpul
intervenţiilor obstetricale şi în prolapsul vaginal. Bacilul necrozei se
dezvoltă bine în asociaţie cu flora piogenă.
Simptome. După 3-4 zile post-partum, femela adoptă poziţia
cifozată, face eforturi de expulzare, îndeosebi în timpul urinării şi defecării.
Survine inapetenţa, rumegarea este întreruptă, femela slăbind repede.

81
Inspecţia aparatului genital evidenţiază inflamaţia vulvo-vestibulo-vaginală,
sensibilitate mărită şi o secreţie brună-cenuşie cu miros putrid. La nivelul
vaginului se constată false membrane, gri-gălbui, aderente şi care
sângerează la cea mai mică atingere, cu tendinţa de a se desprinde în final.
Evoluţia este acută, cu tendinţă de invadare a regiunilor anterioare
(cervix, uter). Moartea se poate produce în 4-6 zile, prin toxiemie sau
septicemie. Când leziunile sunt limitate, vindecarea se produce în 3-4
săptămâni.
Profilaxia constă în împiedicarea apariţiei colpitei necrotice prin
evitarea traumatismelor şi respectarea regulilor de asepsie.
Tratamentul local constă în aplicarea la nivelul vaginului a
sulfamidelor şi antibioticelor sub formă de unguente sau bujiuri, apei oxigenate
(1/4), a permanganatului de K 1%o. Tratamentul general se aplică în cazul
evoluţiei grave, când se administrează antibiotice sau chimioterapice.

10.4.3.3. Vaginita gangrenoasă

Este cea mai gravă complicaţie a parturiţiei. Afecţiunea evoluează

supraacut şi este produsă de germeni anaerobi şi se întâlneşte mai frecvent
la rumegătoare.
Etiologie. La declanşarea bolii concură ţesuturile zdrobite profund şi
flora anaerobă (clostridium septicum, perfringens, oedematiens) care
provine din mediul exterior sau din fetusul emfizematos şi găsesc în
ţesuturile mortificate un mediu favorabil dezvoltării rapide.
Simptome. Debutul bolii are loc la 3-4 zile post-partum. Femela
manifestă tenesme şi semnele unei intoxicaţii profunde, cu alterarea marilor
funcţii, apatie şi anorexie, urmată de moarte în 2-3 zile. Vulva este
edemaţiată, crepitantă, edem care invadează repede regiunile învecinate:
anus, perineu, glanda mamară. Pielea caldă la început devine rece, de
culoare albastră-violacee. Ţesuturile degajă un miros ihoros.
Profilaxia constă în evitarea traumatizării ţesuturilor în timpul
parturiţiei iar dacă acestea s-au produs se impune seroterapia preventivă.
Tratamentul, în general nu dă rezultate.

10.4.4. Bolile acute ale uterului

Inflamaţia uterului, consecinţă a intervenţiilor obstetricale, ocupă un

rol important între cauzele infecundităţii.
Cele mai frecvente inflamaţii acute ale uterului sunt: cervicita,
endometritele (catarală şi purulentă), metritele (necrotică, gangrenoasă şi
perforantă), perimetrita şi parametrita.

10.4.4.1. Cervicita puerperală

Este inflamaţia septică a colului uterin care prin cronicizare devine

factor al sterilităţii.
Etiologie. În cervicitele primare rolul important revine
traumatismelor. Pe ţesuturile traumatizate se grefează flora microbiană.

82
Cervicitele secundare sunt cele mai frecvente, flora microbiană provenind
de la nivelul vaginului sau uterului. Colul este considerat ca “o oglindă” a
uterului, inflamaţia sa presupunând de regulă, existenţa unei metrite.
Simptome. Manifestarea clinică este discretă. Se constată eliminarea
intermitentă a unei secreţii muco-purulentă sau a unui exudat cu flocoane de
puroi. La examenul colposcopic se constată că orificiul cervical este
hiperemiat iar prin canalul cervical se scurge o secreţie muco-purulentă care
se acumulează în fundul vaginului. La exploraţia transrectală se constată un
cervix îngroşat şi sensibil. Afecţiunea se poate vindeca în 12-15 zile sau să
treacă în formă cronică.
Tratamentul constă în aseptizarea conductului cervical cu bujiuri,
ovule, soluţii sau comprimate pe bază de antibiotice sau sulfamide.

10.4.4.2. Endometrita catarală puerperală

Este mai frecventă la vacă şi apare aproape constant după distocii.

Etiopatogenie. Dezvoltarea florei microbiene este favorizată de
hipotonia uterină îndeosebi după distocii. Infectarea uterului se face prin
intermediul învelitorilor fetale în timpul expulzării, din mediul extern în
cazul prolapsului uterin sau de către mâna operatorului care intervine pentru
remedierea distociei.
Simptome. Cele mai importante semne la vacă constau în tulburarea
puerperiumului. La 10-14 zile după fătare secreţiile lohiale continuă sub
forma unor secreţii cu caracter mucos, roşii-murdare, secreţii care sunt
eliminate în cantitate mai mare dimineaţa. La exploraţia transrectală, uterul
este mărit în volum (de obicei un corn) şi hipoton. După 8-10 zile secreţiile
se reduc şi se clarifică iar uterul involuează, vindecarea putându-se produce
şi spontan în 2-3 săptămâni. În cele mai multe cazuri, boala se cronicizează.
La iapă, endometrita se instalează la 3-6 zile post-partum, fiind
însoţită de febră, reducerea apetitului, puls şi respiraţie accelerate, tenesme
etc.
Prin terapie se urmăreşte eliminarea exudatului, stimularea
contractilităţii şi involuţiei uterine şi aseptizarea uterului.

10.4.4.3. Endometrita purulentă puerperală

Este o formă clinică mai gravă de metrită, caracterizată prin

inflamaţia de tip purulent însoţită de tulburări generale, frecvent fiind o
consecinţă a retenţiei placentare. Incidenţă mai ridicată se constată la vacă
şi bivoliţă, mai rar la celelalte specii.
Etiologie. Principalele cauze favorizante şi determinante sunt cele
menţionate la endometrita catarală. În această afecţiune, retenţia
secundinelor favorizează dezvoltarea rapidă a florei bacteriene. Distociile
care necesită intervenţii laborioase, prolapsul uterin, traumatizările întinse,
infecţia puternică şi epuizarea organismului, sunt cele care determină
endometrita purulentă.
Simptome. La o săptămână de la fătare starea generală a femelei
suferă modificări evidente: apetit diminuat, rumegarea încetinită sau

83
suprimată, hipogalaxie, hipertermie. Vaca face eforturi de expulzare
frecvente cu care ocazie se elimină o secreţie brun-roşietică, cu miros putrid
în care se găsesc ţesuturi necrozate. Uterul este mărit în volum, asimetric,
cu pereţii îngroşaţi, hipochinetici şi cu conţinut lichid fluctuant. Pe unul din
ovare se găseşte corpul galben patologic. Aceste tulburări durează 2-4 zile
apoi se amendează treptat. Involuţia uterină se produce lent, iar secreţia
capătă un aspect muco-purulent cu aspect cremos sau grunjos. Treptat
secreţia începe să se clarifice prin creşterea cantităţii de mucus, puroiul
apărând sub formă de flocoane. Uneori, vindecarea poate surveni spontan,
însă de cele mai multe ori, endometrita purulentă trece în formă cronică,
femela slăbind mult.
Tratamentul. Este asemănător celui din endometrita catarală,
terapeutic fiind mai complexă şi mai de lungă durată, datorită leziunilor
mult mai grave.

10.4.4.4. Metrita necrotică (crupală, difteroidă)

Constituie una dintre afecţiunile grave, fiind produsă de Bacilul

necrozei caracterizată clinic prin formarea de pseudomembrane la suprafaţa
endometrului, cu fenomene generale de toxiinfecţii. Leziunile se pot
localiza la nivelul carunculilor la rumegătoare când determină metrita
carunculară sau se extind pe toată suprafaţa endometrului când produc
metrita necrotică difuză (iapă, scroafă, căţea). Se întâlneşte mai frecvent la
vacă.
Mecanismul etiopatogenic şi semnele clinice generale sunt
asemănătoare celor din vaginita necrotică cu care evoluează simultan.
Semnele clinice apar la 4-6 zile după fătare.
De o importanţă deosebită este profilaxia bolii care se realizează prin
aplicarea cu stricteţe a regulilor de igienă la fătare, antisepsie, izolarea
femelelor bolnave, evitarea şi tratarea corectă şi la timp a traumatismelor.

10.4.4.5. Metrita gangrenoasă

Este cea mai gravă afecţiune din puerperium fiind o complicaţie a

plăgilor profunde uterine, infectate cu germeni anaerobi.
Etiologia este asemănătoare celei din vaginita gangrenosă.
Diverselor genuri de Clostridium (specticum, perfringens, edematiens) li se
asociază în mod frecvent streptococul, stafilococul, colibacilul şi bacilul
piocianic care creează în focar un mediu hipoxic şi acid, favorabil
dezvoltării anaerobilor. Toxinele resorbite produc tulburări grave.
Simptome. Boala se caracterizează printr-o evoluţie rapidă şi
malignă. Starea generală se înrăutăţeşte rapid: prostraţie, inapetenţă, puls şi
respiraţie accelerate, abolirea rumegării, tremurături musculare, etc. De la
nivelul orificiului vulvar, se elimină o secreţie redusă cantitativ, roşie-
brună, cu miros fetid şi putrid, cu fragmente de ţesuturi necrozate. Uterul
este mărit în volum, edemaţiat, crepitant la palpare (crepitaţie gazoasă).
Frecvent se produce un edem invadant ale vaginului şi vulvei cu cianoza
mucoasei.

84
 Tratamentul preventiv constă în evitarea traumatizării uterului, iar în
cazul în care s-au produs leziuni sau în caz de fetus emfizematos se va face
aerumizarea preventivă cu aer antigangrenos polivalent.

10.4.4.6. Perimetrita şi parametrita puerperală

Perimetrita puerperală constă în inflamaţia septică a seroasei

uterine, ca urmare a pătrunderii florei microbiene de la nivelul endometrului
şi miometrului.
Dezvoltarea procesului infecţios are loc ca o complicaţie a metritelor
şi endometritelor până la nivelul seroasei şi cuprinde întregul perete uterin.
Simptomatologia este caracteristică peritonitei localizate:
hipertemie, inapetenţă, cifoză, defecare şi urinări dificile, dureroase, dureri
vii la palparea uterului.
Profilaxia perimetritei constă în tratamentul corect al infecţiei
uterine şi în evitarea masajelor în primele 2 zile după fătare.
Parametrita puerperală este inflamaţia ţesutului periuterin şi în
special a celui din foiţele ligamentului larg.
Procesul inflamator se extinde adesea şi la nivelul ovarelor, vezicii
urinare, oviductelor, constituind un bloc cu multiple aderenţe viscerale.
În cele mai multe cazuri parametrita este secundară fiind o
complicaţie a vaginitei sau metritei necrotice şi a rupturilor uterine.
Leziunile profunde ale uterului în urma intervenţiilor brutale în distocii, în
timpul repunerii uterului prolabat sau a remedierii retenţiilor placentare,
constituie cauze frecvente ale parametritei.
Simptomele diferă în raport cu forma evoluţiei clinice. În faza acută,
simptomatologia generală concordă cu cea din peritonite: hipertemie,
tenesme, cifoză, micţiuni şi defecări dese şi dureroase, durere vie la palpare,
etc. În faza cronică, semnele generale dispar, şi poate apare ciclicitatea
sexuală. La examenul transrectal se constată blocul neregulat, insensibil,
alcătuit din organele genitale şi alte viscere din bazin, bloc în care la
palpare, nu se poate identifica nimic. Forma cronică a peritonitei determină
sterilitate. Forma acută se tratează cu antibiotice sau chimioterapice pe cale
generală şi locală şi cu tonice generale.
Accentul de bază se pune pe prevenirea parametritei printr-un
tratament eficace al infefcţiilor uterine şi în special pe luarea tuturor
măsurilor pentru a se preveni aceste infecţii.

Septicemia şi piemia puerperală

Reprezintă o gravă complicaţie a infecţiilor puerperale soldate în
majoritatea cazurilor cu moartea. Septicemia puerperală este rezultatul
pătrunderii şi multiplicării în sânge a florei bacteriene care îşi are originea
în infecţiile puerperale localizate.
Piemia puerperală constă în difuzarea pe cale sanguină sau
limfatică a germenilor de la nivelul aparatului genital în alte organe, unde
constituie adevărate metastaze inflamatorii sau chiar abcese. Focarele
piemice se localizează cu predilecţie în organele cu o bogată reţea de
capilare (ficat, pulmon, articulaţii).

85
 Prevenirea septicemiei şi piemiei constituie cea mai raţională
măsură. Aceasta se realizează prin tratarea eficace şi la timp a infecţiilor
genitale şi stimularea forţelor de apărare a organismului.

Întrebări recapitulative

1. Ce se înţelege prin perioadă puerperală?

2. Care sunt principalele procese din perioada puerperală?
3. Caracterizaţi accidentele care pot surveni în perioada puerperală.
4. Care sunt cauzele, simptomele şi tratamentul febrei vitulere?
5. Clasificaţi şi caracterizaţi infecţiile ce pot surveni în puerperium.
6. Care sunt principalele caracteristici ale puerperiumului la speciile
de animale de interes zootehnic?

TEMĂ
Monitorizarea perioadei puerperale la rumegătoare

REFERATE

Gestaţia, parturiţia şi perioada puerperală la rumegătoare

Gestaţia, parturiţia şi perioada puerperală la cabaline şi suine

86
 CAPITOLUL 11

RELAŢIA DINTRE GLANDA MAMARĂ ŞI FUNCŢIA

DE REPRODUCERE

REZUMAT

Glandele mamare sunt exocrine, de origine ectodermică,

producătoare de lapte, dependente de aparatul genital şi care
caracterizează mamiferele. La femele, glandele mamare se dezvoltă
considerabil şi reprezintă caracter sexual secundar tipic. După fătare,
glandele mamare secretă laptele, aliment complet pentru nou-născut.
Secreţia laptelui este rezultatul unor îndelungate procese de
creştere şi diferenţiere structurală a glandelor mamare, de iniţierea
lactogenezei, de menţinere a producerii laptelui (galactopoeza) şi de
eliminare periodică a acestuia din glanda mamară (prin supt sau
muls). Modificările morfofuncţionale ale glandei mamare sunt
reversibile şi se repetă cu fiecare ciclu de reproducţie. În timpul
lactaţiei, celula alveolară mamară secretă zilnic echivalentul greutăţii
sale în proteine, lipide şi glucide. O parte din componenţii laptelui
(apă, imunoglobuline, albumină serică, transferine, hormoni, vitamine
şi săruri minerale) sunt preluaţi din sângele care irigă glandele
mamare, străbat celula epitelială mamară şi sunt eliberaţi ca atare la
nivelul vilozităţilor apicale ale acestora. Acizii graşi din lapte sunt
sintetizaţi în proporţie de 60%
de epiteliul acinilor mamari şi apoi, după fuziune în enclave lipidice,
sunt eliminaţi prin exocitoză în lumenul acinului. Proteinele din lapte
sunt sintetizate sub control hormonal, la nivelul celulelor epiteliului
alveolar şi sunt condensate la nivelul aparatului Golgi şi liberate în
lumenul acinului (excreţie de tip merocrin).
Producerea laptelui se găseşte sub coordonarea unui
complex hormonal: PRL, estrogeni, progesteron, corticosuprarenali,
tiroidieni, hormon de creştere şi hormonul lactogen placentar.
Principalele afecţiuni ale glandei mamare se grupează în
mamite, dermatite şi tulburări funcţionale, (hipo- şi agalaxia, retenţia
laptelui).

11.1. Modificări ale glandei mamare în timpul vieţii sexuale

Glanda mamară este o glandă exocrină de origine ectodermică,

producătoare de lapte, dependentă de aparatul genital şi care caracterizează
mamiferele.
Diferenţierea ţesutului mamar începe chiar din primele luni ale vieţii
intrauterine a produsului de concepţie, perioadă în care crestele mamare se
fracţionează în corpii mamari primitivi. Proliferarea corpilor mamari
primitivi antrenează formarea burjeonilor epidermici, care, după ramificare
se şănţuiesc în tubuli şi acini ce se unesc la nivelul mamelonului prin canale
colectoare.
De la naştere la perioada prepuberală se observă schimbări minime,
însă în preajma pubertăţii ţesutul mamar devine sensibil faţă de hormonii
ovarieni, care sunt stimulatorii puternici ai procesului de creştere şi
87
diferenţiere a parenchimului glandular. În perioada prepuberală, dezvoltarea
conductelor mamare este foarte slabă şi limitată la baza mamelonului la
pisică şi iepuroaică şi foarte pronunţată la rumegătoare, şoricioaică şi
şobolancă.
Această fază de multiplicare se accelerează la pubertate şi se
datoreşte exclusiv ciclurilor sexuale. Particularităţile ciclului sexual al unei
specii se reflectă în modificările morfo-funcţionale care au loc în ţesutul
mamar. Ţesutul mamar este format din două mari sisteme: unul canalicular,
care include canalul mamelonului, şi unul galactofor sau bazinetul şi
canalele galactofore, care colectează laptele; celălalt alveolar, adică acinii
formaţi din ansamblul celulelor care elaborează laptele. La speciile cu ciclul
scurt, proliferarea mamară se limitează la sistemul canalicular iar la speciile
cu ciclul lung se constată o dezvoltare lobo-alveolară asemănătoare celei
produsă de gestaţie.
În afara stării gestative, dezvoltarea câştigată în ciclurile anterioare
se continuă, în sensul că sistemele caniculare şi mai ales alveolare se
multiplică. La speciile cu ciclu scurt această dezvoltare redusă a sistemlui
alveolar înaintea stării de gestaţie se explică printr-o expunere prea scurtă a
ţesutului mamar la acţiunea progesteronului.
La primate, după ovulaţie şi dezvoltarea corpului galben are loc o
dezvoltare evidentă a ţesutului alveolar care involuează odată cu involuţia
corpului galben. La viţele, după ovulaţie, canalele galactofore cresc în
volum şi se umplu cu produsul secretat, iar celulele epiteliale care căptuşesc
peretele lor interior devin cubice. În diestru, lumenul canalelor se
îngustează ceea ce dovedeşte prezenţa unui proces involutiv. Deci, ovulaţia
şi faza luteală a ciclurilor estrale este însoţită, la majoritatea speciilor, de o
creştere a sistemului canalicular şi al alveolelor.
Cele mai profunde transformări histo-citologice în structura glandei
mamare au loc în timpul perioadei de gestaţie. Pregătirea glandei mamare
pentru alăptare este strâns legată de modificarea echilibrului neuro-
hormonal care se stabileşte în această perioadă şi de dezvoltarea
elementelor active ale secreţiei laptelui.
După instalarea gestaţiei începe un proces intens de creştere a
vaselor sanguine şi în primordiile viitorului ţesut secretor aflate la sfârşitul
canalelor galactofore încă rudimentar dezvoltate, se declanşează procesul de
mitoză care se intensifică pe măsură ce gestaţia avansează. Această
multiplicare debutează aproape de cisternă, adică la baza mamelonului şi
continuă către periferie. În general, parenchimul mamar îşi termină
creşterea sa în ultimele două treimi ale gestaţiei. Până în a 6-a lună de
gestaţie, la taurine se dezvoltă mai intens canalele galactofore, iar lobulii
mamari, deşi mici în dimensiune, capătă formă definitivă. Începând cu a 6-a
lună de gestaţie se intensifică cel mai mult mitoza celulelor epiteliale ale
alveolelor, iar în stadiile mai târzii ale gestaţiei procesul de creştere este
însoţit de începutul secreţiei. Deci la taurinele primipare, în timpul gestaţiei,
în dezvoltarea glandei mamare se disting două faze: una de creştere până în
a 5-6-a lună de gestaţie, a doua, care începe cu a 6-a lună de gestaţie şi
caracterizează atât creşterea ţesutului mamar cât şi secreţia, capacitatea de
sinteză a laptelui fiind dobândită cu 2 zile înaintea parturiţiei.

88
 Capra nu prezintă o dezvoltare alveolară decât în a doua perioadă a
gestaţiei, îndeosebi între zilele 70-100, o secreţie fiind rar vizibilă înainte de
80-100 de zile de gestaţie.
Oaia prezintă două faze de creştere: una înante şi alta după 100 de
zile de gestaţie. Aceste două faze de proliferare corespund unor echilibre
endocrine diferite. Diferenţierea în celule secretorii începe către sfârşitul
gestaţiei şi se continuă în primele zile ale lactaţiei.
În condiţiile unei gestaţii normale, sinergismul dintre progesteron şi
estrogeni deţine rolul principal în reglarea schimbărilor morfo-funcţionale
de la nivelul ţesutului mamar. Hormonii estrogeni stimulează îndeosebi
procesele de formare a canalelor galactofore, iar progesteronul diferenţiază
ţesutul alveolar. La fătare, datorită acţiunii prolactinei, glanda mamară
atinge plinătatea funcţională.
Pentru creşterea şi diferenţierea ţesutului alveolar sunt necesari:
progesteronul, prolactina şi o cantitate redusă de hormoni somatotropi
(STH) în timp ce procesul de formare a sistemului canalicular este
influenţat de estrogeni, STH şi ACTH.
În acest mecanism complex, rolul hormonilor hipofizari constă în
sensibilitatea ţesutului mamar faţă de acţiunea estrogenilor şi a
progesteronului. Dintre substanţele active secretate de adenohipofiză,
prolactina (PRL) reprezintă singurul hormon care prin acţiunea sa poate să
influenţeze într-o măsură mai mare activitatea glandei mamare. Pe de altă
parte PRL participă la procesul de reglare a secreţiei progesteronului de
către corpul galben de gestaţie iar pe de altă parte sensibilizează ţesutul
mamar faţă de acţiunea acestui hormon. Aceeaşi acţiune mamogenă o au şi
ceilalţi hormoni hipofizari, însă aceşti hormoni mai îndeplinesc şi alte
funcţii în organism stimulând metabolismul general şi activitatea altor
glande endocrine.

11.2. Factorii care influenţează secreţia şi excreţia laptelui

După finalizarea mamogenezei, glanda mamară îşi excercită funcţiile

în direcţia elaborării şi excreţiei constituienţilor laptelui, care se realizează
în trei timpi: lactogeneza sau secreţia laptelui; galactopoeza sau menţinerea
lactaţiei; ejecţia sau eliminarea laptelui.

11.2.1. Lactogeneza

Constă în sinteza intracelulară a laptelui şi trecerea sa din epiteliu în

cavitatea acinului. Substanţele nutritive din sângele care irigă glanda
mamară sunt transformate în lapte, graţie particularităţilor morfo-
funcţionale ale celulelor mamare. Celula mamară prezintă o morfologie
clasică:
- nucleul, care este locul sintezei ARN şi ADN;
- citoplasma care conţine enzimele ce intervin în reacţiile
generatoare de cofactori şi alte elemente formatoare de proteine, lipide şi
glucide în lapte;

89
 - mitocondriile, care constituie “generatoarele” energiei celulare prin
activitatea respiratorie care se localizează la acest nivel;
- aparatul Golgi şi reticulul endoplasmatic (RE), cu rolul de a
transforma elementele cantitative (aminoacizi, acizi graşi) în produşi finali
(proteine, lactoză, trigliceride).
În momentul intrării în funcţiune, celula mamară va suferi multiple
modificări.
În prelactaţie, nucleul celulei mamare are o formă neregulată,
mitocondrii egale ca mărime, puţin numeroase, cu RE şi un aparat Golgi
reduse, câteva microvilozităţi şi 1-2 picături grăsoase la polul apical al
celulei (Heald C.W., 1974, cit. de Seiciu Fl., 1982). Imediat înaintea fătării
se produce hipertrofia RE şi a aparatului Golgi, apar vezicule care includ
nucleii proteici, se produc descărcări de material granular în lumenul
alveolei, creşte numărul de picături citoplasmatice şi a microvilozităţilor
apicale a mitocondriilor, (Saacke, R.G., Heald C.W., 1974).
În lactaţie, glanda mamară prezintă acini care se găsesc în diferite
faze de dezvoltare. La vacă, în cursul lactaţiei, cca 10% din alveole rămân
imature. În timpul fazei excretorii, picăturile lipidice, care se găsesc la polul
apical al celulei, fuzionează, iar celula mamară devine piramidală. Din
punct de vedere biochimic, hidraţii de carbon, grăsimile şi proteinele,
constituie elemente esenţiale ale secreţiei lactate. Aceşti produşi sunt
sintetizaţi pornind de la epiteliul glandular mamar sau provin direct din
sânge. Proporţia acestor compuşi, variază cu specia.
Importanţa producţiei de lapte este în funcţie de concentraţiile
sanguine în glucoză. Glanda mamară la capra lactantă, preia 60-65% din
glucoza folosită de organism, iar la scroafă glanda mamară foloseşte mai
multă glucoză decât restul organismului.
Glucoza are două destinaţii esenţiale: pe de o parte se metabolizează
în lactoză (50-75% la vacă), iar cealaltă parte este folosită pentru sinteza
acizilor graşi cu lanţ scurt.
La majoritatea speciilor, 95% din lipidele laptelui sunt constituite din
trigliceride care, la rândul lor sunt alcătuite din lanţuri scurte, mijlocii şi
lungi de acizi graşi. Acizii graşi din lapte sunt sintetizaţi în proporţie de
60% de glanda mamară. O dată sintetizaţi acizii graşi fuzionează în picături
lipidice, a căror mărime creşte continuu până la eliminarea lor prin
exocitoză în canaliculul secretor.
Proteinele din lapte sunt reprezentate de albumine (lactalbumina şi
seralbumina), globuline (imunoglobuline, beta-lactoglobulină etc.) şi
cazeine împreună cu complexele lor alfa, beta, gama.
Sinteza acestor proteine se realizează sub control hormonal şi
genetic. Odată sintetizate la nivelul RE, proteinele migrează către aparatul
Golgi. Acesta formează un compartiment pentru condensarea proteinelor şi
le permite să se descarce prin fusiunea vacuolei Golgi cu membrana
plasmatică apicală.
Metabolismul mamar necesită numeroase enzime. La nivelul glandei
mamare activitatea enzimei creşte rapid cu 2-3 săptămâni înaintea
parturiţiei.

90
 Substanţele nutritive din sângele care irigă glanda mamară sunt
transformate în lapte. Din cantitatea de sânge a animalului cca 25 % trece
prin glanda mamară. Pentru a produce 1 litru de lapte este necesar ca prin
mamelă să treacă între 400 şi 500 litri de sânge. Zilnic glanda mamară este
irigată de cca 9000 litri de sânge.
Modul de secreţie a celulelor glandulare mamare este de tip diferit
după cum ne referim la excreţia enclavelor proteice sau la excreţia
enclavelor lipidice:
- membrana vacuolelor care include granulele proteice se leagă de
membrana plasmică a celulelor glandulare; din momentul alipirii celor două
membrane fuzionează apoi cavitatea alveolară, se deschide în lumenul
acinului punând în libertate materialul granular proteic (excreţie de tip
merocrin);
- picăturile lipidice apicale proemină la suprafaţa celulară şi rămân
înconjurate de o fină zonă de citoplasmă; un fel de constricţie a citoplasmei
celulare izolează picătura care se detaşă, înconjurată de un strat fin de
citoplasmă în lumenul acinului (excreţie de tip apocrin).
Laptele, format la nivelul acinilor trece prin canaliculele şi canalele
lactifere, şi ajunge în sinusul galactofor şi în sinusul mamelonului.
Producerea laptelui este un proces hormonal la care participă hormonii
hipofizei anterioare (PRL), ai ovarului (hormonii estrogeni), ai corpului
galben (progesteronul), ai corticosuprarenalei, ai tiroidei, hormonul
placentar al lactaţiei şi hormonul de creştere. Printre aceşti hormoni care
constituie aşa-zisul complex lactogen se diferenţiază hormoni a căror
prezenţă este necesară însă nu suficientă pentru lactaţie (estrogenii) şi
hormoni declanşatori a căror concentraţie plasmatică schimbată va declanşa
lactaţia (în special progesteronul). Astfel, în timpul parturiţiei, scăderea
concentraţiei de progesteron, (element declanşant) şi creşterea concentraţiei
estrogenilor şi corticoizilor sunt puse în relaţie cu acţiunea lactogenică a
prolactinei în acest moment.
Declanşarea parturiţiei şi a lactaţiei sunt legate de două procese
fiziologice interdependente în cursul cărora variaţiile concentraţiilor
hormonale apar ca foarte caracteristice. La sfârşitul gestaţiei, creşterea
estrogenilor antrenează o scădere a concentraţiei relative a progesteronului.
Două-trei zile înaintea parturiţiei, corticoizii fetali cresc brusc, creştere care
antrenează un vârf estrogenic şi o scădere a progesteronului prin acţiunea
luteolitică a prostaglandinelor. Suprimarea inhibiţiei progesteronice este
răspunzătoare de rolul lactogenic al prolactinei şi se constată o creştere a
concentraţiei acesteia la sfârşitul gestaţiei sub efectul estrogenilor. În sfârşit,
ca răspuns la stresul pe care îl determină parturiţia, corticoizii cresc brusc.
Creşterea producţiei lactate nu se produce decât în momentul când
placenta este eliminată, adică atunci când se prăbuşeşte echilibrul hormonal
al gestaţiei. În momentul evacuării placentei nivelul progesteronului
diminuă foarte mult. Prolactina care nu mai este blocată de progesteron este
secretată şi liberată de către hipofiză.
Rolul hormonilor în procesele de lactogeneză şi galactopoeză diferă
cu natura acestora, cu specia, cu nivelul secreţiei şi cu faza în care se
găseşte femela.

91
 11.2.2. Galactopoeza sau menţinerea lactaţiei

Se găseşte sub dependenţa factorilor neuro-hormonali alcătuiţi dintr-

un “complex hormonal lactogenic”, în care intră ACTH, STH, TSH şi la
monogastrice prolactina. Stimulii nervoşi care pornesc de la mameloane,
provocaţi prin masaj supt, muls, etc. au rol important în menţinerea
lactaţiei.

11.2.3. Ejecţia laptelui

Eliminarea laptelui (ejecţia) este declanşată printr-un reflex

neurohormonal provocat de stimulii nervoşi de la nivelul mameloanelor
produşi prin masaj, supt, muls etc. Reflexul neuroendocrin este compus
dintr-un arc ascendent, un releu central, un centru glandular şi un arc
descendent.
Arcul ascendent al reflexului constă în excitaţia prin supt a
terminaţiilor nervoase senzitive de la nivelul mamelonului şi transmisia
către sistemul nervos central. Impulsurile de la nivelul mamelonului ajung
la nivelul nucleilor paraventriculari şi supraoptic din hipotalamus iar acesta
acţionează asupra hipofizei, ca centru glandular. Hipofiza (centru glandular)
liberează PRL, ACTH, TSH şi STH iar hipotalamusul liberează ocitocina.
Arcul descendent al reflexului constă în acţiunea exercitată de ocitocină la
nivelul celulelor mioepiteliale ale acinilor mamari cu scopul de a produce
vidarea acestora.

11.3. Tulburări ale glandei mamare

Funcţionarea în limite fiziologice a glandei mamare are o importanţă

remarcabilă pentru asigurarea cerinţelor de hrană ale nou-născutului cât şi
pentru obţinerea laptelui care constituie un aliment de bază în hrana omului.
Continua ameliorare a animalelor în direcţia creşterii producţiei de lapte a
dus la dezvoltarea şi perfecţionarea mecanismului fiziologic al lactogenezei
şi lactopoezei. Această perfecţionare a atras o sensibilizare mai mare a
glandei mamare la acţiunea diferiţilor factori nocivi în cazul nerespectării
măsurilor profilactice.
La vaci, în lume, între 10-20% din efectivul total reprezintă tulburări
de diferite grade ale glandei mamare, tulburări datorită cărora se pierd cca
10% din producţia anuală de lapte.
Principalele afecţiuni ale glandei mamare se grupează în mamite,
dermatite şi tulburări funcţionale.

11.3.1. Mamitele (mastitele)

Sunt afecţiuni inflamatorii ale glandei mamare, în majoritatea

cazurilor determinate de o floră bacteriană polimorfă. Mamitele au o
frecvenţă mare la toate animalele de interes zootehnic dar în special, la vaci
unde provoacă pierderi considerabile în producţia de lapte, influenţează
negativ calităţile laptelui prin diminuarea conţinutului de grăsimi, de

92
cazeină şi de lactoză şi pot produce pagube importante în producţia de
brânzeturi (maturarea tardivă, diminuarea randamentului şi tulburări în
producţia de iaurt). Când se vorbeşte de mamită se înţelege de obicei numai
mamita clinică, adică aceea caracterizată prin tumefacţii importante,
hiperemia locală, durere mamară şi, uneori, prin modificări ale stării
generale a animalului şi alterării grave ale calităţii laptelui, dar există şi
mamite subclinice care nu produc nici un semn vizibil la nivelul glandei
mamare sau a calităţii laptelui.
Se consideră că, într-un efectiv de vaci de lapte, pentru fiecare caz de
mamită clinică există 20-40 de cazuri de mamită subclinică.
Etiologia. În orice glandă mamară cu aspect sănătos există o floră
bacteriană saprofită care pătrunde fie din mediul exterior, fie din cel interior
pe cale hematică. Cînd laptele elaborat este eliminat la timp şi în totalitate,
prin muls sau supt germenii banali nu au timp şi condiţii să se înmulţească
şi să-şi exalteze virulenţa. În declanşarea mamitelor, un rol important revine
factorilor favorizanţi şi predispozanţi care permit înmulţirea germenilor şi
elaborarea de toxine.
Factorii favorizanţi mai frecvenţi sunt:
- starea de lactaţie şi mai ales supraproducţia care determină o slăbire
a rezistenţei locale;
- reţinerea laptelui prin muls incomplet, constituie un mediu pentru
înmulţirea germenilor;
- alimentaţia deficitară în substanţe nutritive determină debilitarea
întregului organism şi, deci, şi a glandei mamare;
- traumatismele de orice natură, prin procesul inflamator, favorizează
multiplicarea germenilor;
- aplicarea defectuoasă a mulsului mecanic prin traumatizarea
ţesutului mamar sau prin extragerea incompletă a laptelui;
- vârsta, condiţiile de întreţinere şi exploatare.
Ca factori interni se consideră a fi predispoziţia ereditară a unor
animale pentru inflamaţia glandei mamare, care se transmite la descendenţi
cu aceaşi formă clinică şi la aceaşi perioadă.
Factorul determinant în apariţia mamitelor îl constituie flora
microbiană reprezentată printr-un număr de peste 38 de microorganisme,
între care ca agenţi ai mamitelor clinice mai frecvent întâlniţi menţionăm:
Coliformi, Streptococcus, Staphylococcus, Corynebacterium, Levuri,
Micoplasme, Pseudomonas ş.a.
În mamita subclinică patru germeni Gram-pozitivi (Streptococcus
agalactiae, Strecptococcus dysgalactiae, Streptococcus uberis şi
Staphylococcus aureus) reprezintă cauza a peste 90% din cazurile de infecţii.

11.3.2. Dermatitele glandei mamare

Sunt tulburări inflamatorii ale pielii, provocate de agenţi infecţioşi,

fizici, chimici şi parazitari. Forma cea mai frecventă de dermatită infecţioaă
este furunculoza mamară. Aceasta este o afecţiune septică a pielii,
localizată la nivelul bulbului pilos şi al glandelor sebacee, îndeosebi la baza
mameloanelor şi în şanţul intermamar (capră, vacă).

93
 Este o zoonoză favorizată de adăpostul umed, aşternutul murdar,
mulsul neigienic, stabulaţia permanentă, alimentaţia deficitară etc.
Ca factori determinanţi sunt incriminanţi streptococii, stafilococii,
îndeosebi streptococcus hemolitic care în condiţiile menţionate, îşi
exacerbează virulenţa producând furunculoza.
Evoluţia constă în apariţia unor formaţiuni nodulare de mărimea
unui bob de mei, roşii – aprinse, puternic infiltrate şi sensibile. Nodulii se
maturează treptat, devin cianotici, apoi gălbui, iar dimensiunile ajung la
mărimea unui bob de mazăre până la alună. Aceste abcese se deschid
spontan şi se elimină un puroi galben-verzui amestecat cu sânge, puroiul
constituind o sursă de răspândire a infecţiei.
Parenchimul glandular nu este afectat, laptele este normal, însă
datorită durerilor accentuate în timpul mulsului producţia de lapte scade.
Profilaxia constă în respectarea măsurilor sanitar-veterinare legale.

11.3.3. Tulburări funcţionale ale glandei mamare

Se traduc prin dereglarea mecanismelor de secreţie şi excreţie a

laptelui; cele mai frecvente sunt: hipogalaxia şi agalaxia; retenţia laptelui.
Hipo- şi agalaxia sunt tulburări funcţionale ale glandei mamare
manifestate prin scăderea progresivă a secreţiei lactate până la suprimarea
completă.
Cauzele care provoacă această dereglare a activităţii secretorii sunt
de natură alimentară, hormonală sau consecutiv greşelilor în exploatare a
unor stări particulatre ale organismului femel (febră, intoxicaţii alimentare)
a unor boli care au ca simptome hipo- şi agalaxia (vaginită necrotică,
metrită puerperală, febră aftoasă) sau a unor afecţiuni ale glandei mamare
(dermartite, plăgi, crevase, eroziuni).
Simptomul caracteristic este lipsa de turgescenţă a ugerului şi
elaborarea unei reduse cantităţi sau chiar lipsa laptelui.
Profilaxia constă în furajarea corespunzătoare perioadei fiziologice,
respectarea repausului mamar, mişcare zilnică şi asigurarea unor condiţii
optime de îngrijire şi întreţinere.
Retenţia laptelui secretat în uger este o stare particulară ce se
constată mai frecvent la bivoliţă, capră şi vacă în plină lactaţie. Prin
blocarea acinilor glandulari, secreţia laptelui încetează.
Cauzele retenţiei lactate constau într-o iritaţie nervoasă a filetelor
nervoase ale glandei mamare care determină o simpaticotonie. Această stare
se întâlneşte în cazul îndepărtării sugarului, a unor leziuni ale
mameloanelor, a unei comportări brutale a mulgătorului, a unei excitaţii
crescute în estru, a unor boli ale aparatului genital etc.
Excitarea sistemului neuroendocrin produce contracţia reflexă a
fibrelor musculare din canalele galactofore şi, deci, opturarea lumenului.

94
Întrebări recapitulative:

1. În ce constă controlul endocrin al mamogenezei?

2. Enumeraţi factorii care influenţează secreţia şi excreţia laptelui.
3. În ce constă lactogeneza?
4. Cine reglează galactopoeza?
5. Explicaţi reflexul neuro-hormonal al eliminării laptelui.
6. Clasificaţi şi caracterizaţi principalele tulburări ale glandei
mamare.

TEMĂ
Examenul glandei mamare la taurine

95
 CAPITOLUL 12

CAPACITATEA REPRODUCTIVĂ A ANIMALELOR

REZUMAT

Gradul de fertilitate al unui efectiv este hotărâtor în practica

creşterii animalelor în ceea ce priveşte menţinerea şi înmulţirea
populaţiei existente, cât şi pentru obţinerea unor produşi cu o valoare
economică tot mai ridicată. Capacitatea reproductivă (fertilitatea) este
acea însuşire a organismului care condiţionează înmulţirea unui grup
de animale care se distinge prin anumite caracteristici proprii: specie,
rasă, linie, familie etc. Capacitatea reproductivă este o însuşire
ereditară atât la femele cât şi la masculi şi este supusă permanent
influenţei factorilor de mediu.
Factorii care condiţionează capacitatea de reproducere a
organismelor sunt extrem de diverşi: starea morfofuncţională a
aparatului genital, vârsta reproducătorilor, regimul de folosire la
reproducţie, alimentaţia, lumina, temperatura, statusul hormonal etc.
Aprecierea capacităţii reproductive a animalelor se face prin
calcularea unor indici de fertilitate.

Capacitatea reproductivă reprezintă o însuşire fundamentală, proprie

tuturor organismelor vii a cărei mod de manifestare la speciile de animale
de interes zootehnic, influenţează considerabil eficienţa economică a
creşterii animalelor.
Modul de manifestare al capacităţii reproductive (fertilităţii) se poate
discuta ca un caracter propriu unui individ, dar şi ca o însuşire medie
caracteristică a unui grup de indivizi.
Berge defineşte fertilitatea animalelor drept “capacitatea de a
produce descendenţi viabili”, iar după alţi autori capacitatea reproductivă
este considerată ca o însuşire a organismului care condiţionează înmulţirea
unui grup de animale care se disting prin caracteristici proprii (specii, rase,
linii, familii etc.).
Capacitatea reproductivă se bazează pe realizarea, în condiţii
normale, a fecundaţiei care, pentru a avea loc se impune:
- în ovar să se matureze ovulul (ovulele) şi să ajungă în stadiul de
fecundabilitate;
- spermatozoizii depuşi pe traiectul căilor genitale femele să-şi
menţină capacitatea fecundantă şi să fie suficienţi ca număr;
- să se asigure întâlnirea gameţilor prin însămânţarea femelelor în
momentul optim.
Capacitatea reproductivă este o însuşire ereditară atât la femele cât şi
la masculi şi este supusă în permanenţă influenţei factorilor de mediu. Este
dificil de precizat în ce măsură capacitatea reproductivă a animalelor este
influenţată de ereditate sau de factorii de mediu întrucât la stabilirea

96
descendenţei concură o serie de procese fiziologice, fiecare dintre ele
influenţate de numeroşi factori atât ereditari cât şi de mediu.
Obţinerea, în mod ritmic, a unui număr cât mai mare de produşi
viabili, în raport cu caracteristicile biologice ale fiecărei specii, constituie o
necesitate pentru asigurarea livrării, ritmic, a tineretului atât pentru
reproducere cât şi pentru îngrăşare.
Capacitatea de reproducere a unui mascul se apreciază după numărul
femelelor care au rămas gestante în urma însămânţării artificiale, sau după
numărul de însămânţări necesare pentru obţinerea unei fecundaţii.
Pentru femelă, capacitatea de reproducere se apreciază în funcţie de
specie, de ritmicitatea succesiunii parturiţiilor, de numărul de produşi
obţinuţi la o fătare sau în timpul unui an. Uniparele, normal, dau un singur
produs pe an, uneori pot da doi sau mai mulţi produşi (oaie). Pluriparele
(scroafă, iepuroaică) fată în mod normal un număr mai mare de produşi.
Însuşirea femelei de a da la o fătare sau pe o perioadă de un an un
număr cât mai mare de produşi se numeşte prolificitate.
Fecunditatea este determinată de specie, rasă, individ. Vaca, în
condiţii normale, dă un viţel pe an. În cazuri mai rare poate făta doi sau mai
mulţi viţei (incidenţa: 1,5-2,5 %). Iapa dă un mânz anual, fătările gemelare
fiind rare (0,3-2%). Oaia are prolificitate intermediară între unipare şi
pluripare (105-110%), funcţie de rasă, condiţii de întreţinere etc. În unele
cazuri, prolificitatea se ridică la 115-125% şi în situaţii foarte rare la 135-
140% (Karakul). Scroafa fată, de regulă, două serii de purcei pe an.

12.1. Factorii care influenţează capacitatea de reproducere

Capacitatea de reproducţie a animalelor este influenţată de o serie de

factori care acţionează asupra organismului prin sistemul nervos. Funcţia de
reproducere este considerată ca “barometrul” cel mai sensibil al condiţiilor
de creştere şi zooigienă a animalelor. Însăşi Darwin a afirmat că în cazul
unei alimentaţii deficitare, funcţia care este afectată prima şi cel mai
profund, este funcţia de reproducere, aparatul genital femel fiind extrem de
sensibil la acţiunea factorilor nefavorabili.
Factorii care condiţionează capacitatea reproductivă sunt extrem de
diverşi şi, în continuare, vom specifica pe cei mai relevanţi.
Starea morfofuncţională a aparatului genital. La acest nivel se
asigură realizarea tuturor etapelor care duc la obţinerea de noi produşi.
Diversele anomalii de la acest nivel determină tulburări în gametogeneză,
fecundaţie, nidaţie, gestaţie şi parturiţie.
Calitatea gameţilor reprezintă un factor important care influenţează
capacitatea de reproducţie. Formarea noului produs de concepţie depinde de
o gametogeneză normală. Totodată este necesar ca însămânţarea să se
realizeze în momentul oportun.
Modificările mucoasei uterine se găsesc sub dependenţă
hormonală, fiind condiţionate, îndeosebi de nivelul secreţiei hormonului
progestativ. În cazul în care se află sub nivelul optim se produce o
insuficientă pregătire a mucoasei, o calitate necorespunzătoare a

97
embriotrofului, şi în consecinţă incidenţa aşa-zisei mortalităţi embrionare va
fi crescută.
Vârsta femelei influenţează calitatea gameţilor, aceasta fiind mult
diminuată la tineretul folosit la reproducere prea de timpuriu sau la
reproducătorii adulţi către sfârşitul perioadei genitale. La vacile primipare
fecunditatea este mai redusă cu aproximativ 5%, comparativ cu vacile până
la vârsta de 7 ani. După această vârstă, fecunditatea vacilor regresează şi
datorită instalării diverselor afecţiuni ale tractusului genital. Masculii vor fi
folosiţi la reproducere între limitele de vârstă optime.
Regimul de folosire a reproducătorilor trebuie să corespundă
fiziologicului spermatogenezei. Orice deviere de la ritmul de folosire la
reproducţie se răsfrânge negativ asupra numărului şi capacităţii fecundante
a gameţilor. Pentru femele se recomandă respectarea intervalului de timp
normal între parturiţie şi prima însămânţare. La vacă, fecunditatea la primul
ciclu postpartum este mai scăzută, în raport cu fecunditatea obţinută la
vacile însămânţate între 20-40 zile postpartum. Factorii climatici
influenţează, diferenţiat cu specia, capacitatea de reproducţie.
La cabaline, ciclurile sexuale sunt grupate în sezonul de primăvară,
în perioada în care zilele cresc.
La oi, sezonul de reproducţie corespunde zilelor celor mai scurte,
ritmul diurn-nocturn fiind cel care determină sezonul sexual. În cadrul
sezonului sexual rezultatele cele mai bune se obţin în zilele noroase cu
temperaturi mai scăzute.
La scroafe, iluminatul suplimentar prelungeşte căldurile de la 0,5
zile la 3 zile iar prolificitatea se măreşte. Rata de concepţie este mai mare
când temperaturile minime în zilele montei sunt mai scăzute. Capacitatea de
reproducţie scade în cursul lunilor sezonului cald cu 10-30%, în raport cu
rezultatele obţinute în celelalte luni ale anului. Temperaturile ridicate ale
mediului după fătare provoacă aşa-numita “agalaxie termică” care
influenţează negativ viabilitatea purceilor.
La vac\, temperaturile ridicate, asociate cu umiditatea crescută,
diminuă simptomele de călduri. Rezultatele însămânţărilor artificiale sunt
mai bune în sezonul de primăvară, comparativ cu celelalte sezoane. Rata
fecundităţii este mai redusă iarna şi datorită luminozităţii mai scăzute, iar
estrul se manifestă mai puţin evident. Intervalul fătare-însămânţare fecundă
este mai lung la vacile care au fătat toamna cu cca o lună faţă de cele care
au fătat în aprilie. Indicele de însămânţare este mult mai mare la vacile care
fată în sezonul rece, comparativ cu cele care fată primăvara.
Factorii de natură alimentară, prin cantitatea şi calitatea hranei,
acţionează asupra funcţiilor organismului, funcţia de reproducţie fiind
foarte sensibilă la deficienţele de ordin nutriţional. Subalimentaţia,
supraalimentaţia, raţiile incomplete, carenţate în unele substanţe nutritive
(energetice, proteice, vitamino-minerale) diminuează în proporţii
diferenţiate capacitatea reproductivă a animalelor. primul simptom al
alimentaţiei neraţionale este scăderea producţiei de lapte, iar într-un stadiu
tardiv reducerea fertilităţii.
Factorii ereditari, prin diversele anomalii care pot surveni la nivelul
aparatului genital (hipoplazia gonadelor, intersexualitatea, degenerescenţa

98
chistică ovariană, criptorhidia etc.), reduce capacitatea reproductivă a
animalelor. Totodată, comportamentul sexual, capacitatea fecundantă
redusă a spermatozoizilor, morfologia spermatozoizilor etc., sunt cauzate de
factori ereditari. Pentru a preîntâmpina folosirea la reproducţie a unor
masculi cu astfel de tare genetice se impun măsuri de profilaxie genetică.
Factorii neuro-hormonali. Funcţia de reproducere depinde în mare
măsură de capacitatea reproductivă a animalului.
Factorii din mediul extern excită SNC şi periferic, care la rândul lui,
prin intermediul hipotalamusului, stimulează funcţia hipofizei care secretă
hormoni gonadotropi ce stimulează funcţia ovarelor.
De cantitatea de hormoni gonadotropi depinde numărul de ovule şi
calitatea acestora.
Secreţia hormonilor este influenţată de anotimp, alimentaţie şi
întreţinerea animalelor. Cantitatea de hormoni gonadotropi creşte în
anotimpurile cu temperatură şi lumină moderate (primăvara şi toamna) cu
alimentaţie bogată în proteine şi vitamine însoţită de mişcarea animalelor.
În anotimpurile cu temperaturi extreme, în lipsa alimentaţiei de
calitate şi a mişcării, cantitatea de hormoni scade. Aceasta se răsfrânge
negativ asupra gmetogenezei, a secreţiei hormonilor gonadici, cu urmări
negative asupra endometrului, comportamentul sexual, a nidaţiei, a
gestaţiei.
Factorii metabolici. Desfăşurarea normală a proceselor metabolice
influenţează în mare măsură formarea hormonilor steroizi de natură
gonadică cu rol hotărâtor în funcţia de reproducere.
Deficienţele alimentare şi carenţele produc dismetabolii.
Dismetaboliile influenţează ovarele producând tulburări funcţionale la
nivelul hipotalamusului şi hipofizei. Steroidogeneza tulburată se însoţeşte
de un cortegiu de dereglări metabolice cu substrat endocrin, determinând
ginecopatii manifestate clinic sau subclinic şi care influenţează negativ
capacitatea reproductivă.
De exemplu, cantităţi mari de nutreţuri însilozate determină o cetoză
clinică, însoţită de anafrodizie sau hrănirea în axces cu uree determină
grave tulburări sexuale la vaci.
Carenţele protidice, lipidice, vitaminominerale determină
dismetabolii variate, legate de specificul organismului şi de starea
fiziologică, traducându-se prin ginecopatii (ciclicitate sexuală,
gametogeneză, fecundaţia, nidaţia, dezvoltarea produsului de concepţie,
menţinerea gestaţiei, parturiţia etc.).
Masculul genitor influenţează rata concepţiei. Cercetările au
demonstrat faptul că între masculul cu capacitate fecundantă optimă şi,
respectiv, minimă pot exista diferenţe ce pot merge până la 15%. Totodată,
masculul poate influenţa fiziologia parturiţiei. De exemplu, la vacă s-au
înregistrat cazuri în care frecvenţa distociilor a fost crescută în cazul
însămânţării acestora cu sperma provenită de la anumiţi tauri care
transmiteau viţelului o dezvoltare prea mare a capului. Aceştia provocau
distocii, care au antrenat traumatizarea tractusului genital femel, însoţită de
endometrite care au fost în detrimentul viitoarei capacităţi reproductive a

99
femelelor respective. În activitatea de selecţie se vor alege taurii, care
produc cele mai ridicate rate ale fecundităţii, fără distocii la naştere.
Sistemul de întreţinere al animalelor de reproducţie influenţează
capacitatea lor reproductivă. Cea mai ridicată rată a concepţiei se
înregistrează la efectivele care se mişcă în aer liber, comparativ cu cele
menţinute în stabulaţie. În cazul în care vacile sunt întreţinute la grajd,
legate, cu luminozitate scăzută, estrul este mai greu decelabil clinic, iar
procentul de fecunditate este mai scăzut.
Igiena în timpul parturiţiei creşte în importanţă în adăposturile
aglomerate unde contactul între animale este mai strâns. Riscurile infecţiilor
puerperale sunt mai mari în unităţile în care vacile sunt întreţinute în
stabulaţie permanentă. Modul şi condiţiile în care se produce parturiţia
influenţează capacitatea reproductivă şi prin tulburările şi infecţiile care se
produc în perioada puerperală şi care pot diminua cu 5-10% procentul de
fecunditate după prima însămânţare şi mări intervalul fătare-fecundare.
Factorii tehnico-organizatorici pot determina uneori o reducere a
capacităţii de reproducere a unui efectiv. Astfel, incorecta detectare a
estrului, neurmărirea atentă a vacilor cel puţin trei cicluri, practicarea
incorectă a deconservării şi inoculării spermei, efectuarea în condiţii
neigienice a însămânţării pot, în unele situaţii, determina o marcantă
reducere a fertilităţii vacilor.
Majoritatea tulburărilor capacităţii reproductive se datoresc
interacţiunii dintre mediul ambiant şi genotip, deci ele nu pot fi considerate
strict ereditare şi revine specialistului sarcina de a analiza cu mult
profesionalism şi discernământ factorii care concură la diminuarea
fertilităţii efectivului şi să ia măsurile de profilaxie şi tratament cele mai
adecvate.
Factorii de natură imunologică influenţează fertilitatea animalelor.
Existenţa fracţiunilor antigenice la nivelul spermatozoizilor determină în
aparatul genital femel apariţia anticorpilor antispermatici de tipul
aglutinelor.
Repetarea nejustificată a căldurilor la femelă este condiţionată de
factorii imunologici. La vacile care se însămânţează în primele trei
săptămâni post-partum, când involuţia uterină nu este încheiată, prin
resorbţia spermatozoizilor în organismul femelei, ca antigeni, se produc
anticorpi antispermatici al căror titru creşte progresiv cu numărul
însămânţărilor efectuate.
Se vor trata endometritele cronice care favorizează apariţia
anticorpilor antispermatici iar femelele nu vor fi însămânţate decât după
terminarea involuţiei uterine.

12.2. Aprecierea capacităţii reproductive a animalelor

Capacitatea reproductivă, ca mod de manifestare, reprezintă un

caracter propriu unui individ dar şi o însuşire medie caracteristică unui grup
de indivizi, masculi sau femele. Se exprimă prin indici de fertilitate.
La femele, analizate individual, indicele cel mai apropiat de
conţinutul definiţiei este numărul de produşi viabili obţinuţi de la 100 de

100
femele în decurs de 1 an, calculat pe baza intervalului dintre fătări. Numărul
indicilor prin care se poate aprecia capacitatea reproductivă a unui efectiv
de animale este destul de ridicat şi diferă cu specia.
Scopul exploatării raţionale a capacităţii potenţiale reproductive a
efectivelor de animale folosite la reproducţie, a calculării indicilor de
reproducţie, în reţeaua de reproducţie din ţara noastră se folosesc o serie de
evidenţe tipizate pe întreaga ţară, în care se înscriu toate datele primare
legate de funcţia de reproducţie la femele şi masculi.
Totodată, din punct de vedere tehnic şi economic, eficienţa
reproducţiei se apreciază prin calcularea indicilor de reproducţie. Aceştia
reprezintă o valoare relativă sau absolută prin care se măsoară modul cum
se desfăşoară funcţia de reproducţie la un individ sau la un grup de indivizi
dintr-o specie.
Problema practică pusă specialistului este cunoaşterea, controlarea şi
influenţarea în sensul dorit al gradului de fertilitate.

Întrebări recapitulative

1. Ce se înţelege prin capacitate reproductivă a animalelor?

2. Enumeraţi principalii factori care influenţează capacitatea de
reproducere.
3. Cum se apreciază capacitatea reproductivă a animalelor?

TEMĂ
Aprecierea capacităţii de reproducţie la principalele specii de interes
zootehnic.

101
 BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

1. Amann, R. P. şi colab., 1985 – Fiziologia reproducţiei la masculii animalelor

domestice. Rev. Soc. de Med. Vet., p. 13-22.
2. Austin, C. R.şi Short, R. V., 1972 – Reproduction in Mammals. Cambridge,
Univ. Press.
3. Benoit, J., 1975 – Embriologie clinique et experimentale, Masson, Paris.
4. Bogdan, Al. şi colab., 1985 – Reproducţia animalelor de fermă. Edit. Scrisul
Românesc, Craiova.
5. Bogdan, Al. şi colab., 1984 – Fertilitatea, natalitatea şi prolificitatea în
zootehnie, vol. I şi II. Edit. Dacia, Cluj-Napoca.
6. Bogdan, Al. şi colab., 1999 – Tratat de reproducţie şi însămânţări artificiale la
suine. Edit. Tehnică Agricolă, Bucureşti.
7. Boitor, I., 1973 – Profilaxia tulburărilor de reproducţie la animalele de fermă.
Edit. Ceres, Bucureşti.
8. Boitor, I., 1977 – Reproducţia normală şi patologică la taurine. Edit. Ceres,
Bucureşti.
9. Boitor, I., 1979 – Endocrinologia reproducţiei la animalele de fermă. Edit.
Ceres, Bucureşti.
10. Cotea, C., 1991 – Biologie celulară, histologie şi embriologie vol. I şi II. Lito.
Univ. Agr. Iaşi.
11. Derivaux, J., 1976 – Reproduction chez les animaux domestiques.
Deouaux, Liege.
12. Drugociu, Gh. şi colab., 1977 – Patologia reproducţiei şi clinică obstetricală.
Edit. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.
13. Dumitrescu, I. şi colab., 1976 – Reproducţia animalelor domestice. Edit.
Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.
14. Dumitrescu, I., 1987 – Reproducţia la cabaline. Edit. Ceres, Bucureşti.
15. Feredean, T., 1974 – Reproducţia la porcine. Edit. Ceres, Bucureşti.
16. Gluhovschi, N., 1978 – Sterilitatea andrologică la animale. Edit. Ceres,
Bucureşti.
17. Gluhovschi, N. şi colab., 1972 – Biologia şi patologia reproducţiei.
Edit. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.
18. Hafez, E.S.E., 1974 – Reproduction in Ferm Animals. Lea Febiger, 3-é edit.,
Philadelfia.
19. Hansel, W. şi colab., 1983 – Fiziologia ciclului estral. Rev. Soc. de Med.
Vet., Bucureşti.
20. Humblot, P., 1991 – Sighaux embrionaires et contrôle de la gestation des
Ruminants. Rec, Med. Vet., p. 193-202.
21. Ivana, F., 1983 – Reproducţia normală şi patologică la animalele mici. Edit.
Ceres, Bucureşti.
22. Levasseur, M. C., 1983 – Reprod. Nutr. Develop., 23, p. 793-816.
23. Lunca, N. şi colab., 1971 – Reproducţia animalelor domestice. Edit.
Ceres, Bucureşti.
24. Oprescu, S. şi Oţel, V., 1982 – Genetica reproducţiei animale. Edit. R.S.R.
Bucureşti.

102
25. Paraipan, V., 1977 – Diagnosticul infertilităţii suinelor. Edit. Ceres,
Bucureşti.
26. Paraipan, V., 1982 – Hormonoterapia în reproducţia animală. Edit. Ceres,
Bucureşti.
27. Runceanu, L,. şi colab., 1992 – Reproducţie şi patologia reproducţiei.
Practicum, lito. Univ. Agr. Iaşi.
28. Runceanu, L., 1995 – Reproducţie şi patologia reproducţiei. Lito. Univ. Agr.
Iaşi.
29. Runceanu, L. şi Cotea, C., 2001 – Reproducţie, obstetrică şi ginecologie
veterinară. Edit. Ion Ionescu de la Brad, Iaşi.
30. Sauveur, B. şi Reviers M., 1991 – Reproduction des volailles et production
d’oeufs. INRA, Station de Recherches avicoles, Paris.
31. Seiciu, Fl. şi colab., 1989 – Reproducţia normală şi patologică la
animalele domestice, vol. I şi II. Edit. Ceres, Bucureşti.
32. Tamaş, V. şi Boitor, I., 1972 – Hormonii şi funcţiile lor biochimice. Edit.
Ceres, Bucureşti.
33. Tănase, D., 1991 – Biologia reproducerii animalelor. Lito. Univ. Agr. Iaşi.
34. Tănase, D., 1993 – Biologia reproducerii animalelor şi transferul de embrioni.
Lito. Univ. Agr. Iaşi
35. Tănase, D., 1994 – Biologia reproducerii animalelor mici. Lito. Univ. Agr.
Iaşi.
36. Tănase, D., 1995 – Biologia şi patologia reproducţiei animalelor. Lito. Univ.
Agr. Iaşi.
37. Tănase, D. şi colab., 2000 – Biotehnici şi biotehnologii de reproducţie în
zootehnie. Edit. Ion Ionescu de la Brad, Iaşi.
38. Vaissaire, J.P., 1977 – Sexualité et reproduction des Mamiféres domestiques,
Maloine S. A., Paris.
39. Wrathall A. E., 1980 – Al 9-lea Congres internaţional de reproducţie şi
însămânţări artificiale. Madrid, Rev. Soc. de Med. Vet., Bucureşti.

103