UNIVERSITATEA "BABEŞ-BOLYAI" CLUJ-NAPOCA

FACULTATEA DE EDUCAŢIE FIZICĂŞI SPORT

CATEDRA DE JOCURI SPORTIVE

CURS DE VOLEI

CLUJ-NAPOCA 2007

Prof. Rusu Flavia

 INTRODUCERE

Acest curs se adresează studenţilor de la Facultatea de Educaţie Fizică şi Sport, conţinutul său fiind structurat în
concordanţă cu obiectivele şi cerinţele programei analitice de la această disciplină. Pentru că jocul de volei, alături de atletism,
gimanstică şi celelalte jocuri sportive reprezintă un mijloc principal de realizarea a obiectivelor educaţiei fizice şcolare, accentul
este pus pe metodologia de predare a jocului în cadrul lecţiilor de educaţie fizică. Sunt descrise etapele specifice stadiilor de
învăţare, adică iniţierea, fixarea şi consolidarea principalelor acţiuni ale jocului şi sunt prezentate şi sistemele de acţionare
considerate de noi eficiente pentru realizarea demersului didactic.
Am acordat atenţie şi câtorva aspecte legate de procesul de identificare a talentului şi orientarea copiilor spre practicarea
jocului de volei la echipe de performanţă, pentru că şi acest aspect face parte din munca profesorului de educaţie fizică.
Noţiunile principale ale regulamentului de joc şi câteva informaţii referitoare la organizarea competiţiilor de volei au
completat acest curs, în care am încercat să oferim viitorilor profesori de educaţie fizică un material accesibil şi util.

CURSNR. 1

1. OBIECTUL TEORIEI ŞI METODICII JOCULUI DE VOLEI

1.1. VOLEIUL - MIJLOC AL EDUCAŢIEI FIZICE ŞI DISCIPLINĂ SPORTIVĂ

Disciplina sportivă volei este un joc sportiv colectiv, având un regulament de joc, conţinut şi forme de pregătire unitară.
Este încadrat într-un sistem competiţional naţional şi internaţional, fiind practicat în cadrul secţiilor asociaţiilor şi cluburilor
sportive diferenţiat pe categorii: copii, juniori, seniori, masculin şi feminin. Ca mijloc al educaţiei fizice jocul de volei se
practică în învăţământul de toate gradele, sistematizarea lui fiind cuprinsă în conţinutul programelor de educaţie fizică.
Teoria jocului de volei constituie un ansamblu de cunoştinţe ordonate sistematic care apreciază şi stabileşte conţinutul
real al jocului competiţional, formulează şi elaborează concepţia de joc care va fi aplicată pe plan naţional de toate echipele;
analizează într-o abordare sistemică tehnica şi tactica jocului.
Obiectul disciplinei VOLEI, ca mijloc al educaţiei fizice şi ca disciplină sportivă constă în studiul:
 apariţiei şi dezvoltării jocului;
 conţinutului jocului (tehnica şi tactica, caracteristicile lor, descrierea execuţiei acţiunilor de joc cu implicaţiile de ordin
biomecanic, de utilizare, etc.);
 metodica de învăţare şi de antrenament;
 probleme ale selecţionării şi orientării copiilor spre practicarea jocului de volei;
 regulamentul de joc şi condiţiile materiale şi organizatorice necesare practicării jocului;
Între teoria şi practica jocului există o strânsă interdependenţă şi o permanentă condiţionare reciprocă. Teoria (care
reprezintă generalizarea activităţii practice) determină modificarea şi îmbunătăţirea conţinutului metodicii, care la rândul ei
influenţează favorabil activitatea practică viitoare.
Principalele surse de documentare a teoriei şi metodicii jocului sunt: practica, experienţa pozitivă a specialiştilor români şi
străini consemnată în lucrări de specialitate, cercetarea ştiinţifică din domeniu.
Jocul de volei are o teorie şi o metodică specifică, rezultat al generalizării experienţei practice consolidată de integrarea
datelor obţinute prin cercetare ştiinţifică în domeniu.
Teoria jocului de volei este o ramură a Teoriei Educaţiei Fizice şi a Teoriei şi Metodicii Antrenamentului Sportiv şi are
legături cu alte dicipline cum sunt: pedagogia, psihologia, sociologia, anatomia funcţională şi biomecanica, fiziologia.

1.2. VOLEIUL ÎN SISTEMUL DE EDUCAŢIE FIZICĂ

Jocul de volei, alături de celelalte jocuri sportive şi sporturi ocupă un loc important în sistemul de educaţie fizică. Prin
valoarea lui practică, igienică şi educativă, constituie o parte importantă a activităţii sportive, reprezentând o formă de manifestare
cu caracter ludic a exerciţiului fizic. El cumulează efectele pozitive sanotrofice ale sportului şi exerciţiului fizic cu influenţele
educative ale jocului. Are o largă răspândire în rândurile tineretului şi a altor categorii de populaţie. Datorită caracteristilor sale
influenţează pozitiv dezvoltarea fizică şi marile funcţiuni ale organismului, contribuie la dezvoltarea calităţilor motrice şi la
formarea personalităţii.

2
 Jocul de volei se caracterizează prin atractivitate şi accesibilitate, nu necesită condiţii organizatorice şi materiale
complicate, poate fi practicat atât în sală cât şi în aer liber. El oferă posibilitatea gradării efortului corespunzător vârstei şi
gradului de pregătire şi are influenţa pozitivă asupra întăririi sănătăţii, destinderii fizice şi psihice, asigurând o dezvoltare fizică
armonioasă a celor care-l practică.
Dacă este practicat la nivel de performanţă, jocul se caracterizează prin dinamism şi spectaulozitate, iar popularitatea
competiţiilor îi asigură un loc important în iererhia disciplinelor sportive.
Toate acestea conferă voleiului valenţe biologice şi pedagogice de necontestat şi poziţii bine precizate în sistemul de
educaţie fizică şi sport în domeniile: educaţia fizică, sportul pentru toţi şi sportul de performanţă.
Jocul de volei este prezent în lecţiile de educaţie fizică de la toate nivelele sub forma jocurilor dinamice cu elemente din
volei şi a jocul global.
Este practicat cu scop recreativ de tineri şi vârstnici, în forme organizate (Campionate şcolare, universitare, de instituţii
sau de cartier etc.) sau spontane, iar ca sport de performanţă este practicat organizat sub forma meciurilor din Campionate
naţionale de juniori, tineret, seniori, Campionate balcanice, Campionate Europene, Campionate Mondiale, Jocuri Olimpice.

1.3. CARACTERISTICI ALE JOCULUI DE VOLEI

Jocul este o activitate complexă, predominant motrică şi emoţională, desfăşurată spontan după reguli prestabilite, în scop
recreativ, sportiv şi totodată de adaptare la realitatea socială. Dintre caracteristicile jocului amintim că este o activitate naturală,
liberă, spontană, atractivă, totală, dezinteresată, creativ-compensativă.
Jocul sportiv este un sistem de exerciţii fizice practicate sub formă de joc cu un anumit obiect cu dimensiuni şi formă
specifică, prin care două echipe sau doi adversari se întrec conform unor reguli de organizare sau desfăşurare.
Pentru definirea noţiunii de joc sportiv se iau în consideraţie trei elemente:
 activitatea jucătorului;
 ideile de joc reunite în concepţia de joc – stabilirea celor mai potrivite modalităţi de acţionare, un sistem de principii şi reguli
de acţionare care stabilesc ce au de făcut jucătorii;
 regulamentul de joc – act normativ oficial care precizează toate detaliile necesare privind oragnizarea şi desfăşurarea jocului.
Toate elementele sunt dinamice, supuse perfecţionării, evoluţiei şi de găsesc într-o strânsă corelaţie. (I. Bota, D. Colibaba,
1998)
Voleiul este un joc sportiv care se desfăşoară pe un teren cu dimensiuni relativ reduse (2X9/9), între două echipe formate din
şase jucători care nu sunt în contact direct, fiind despărţite de un fileu. Acţiunile de joc se desfăşoară prin lovirea sau respingerea
mingii în forme specifice. Mingea nu trebuie să cadă în terenul propriu şi trebuie trimisă peste fileu în terenul advers prin cel mult
3 lovituri dacă nu se efectuează blocaj sau 4 lovituri, dacă se efectuează blocaj.
Victoria se obţine prin depăşirea adversarului direct, fără impunerea prin regulament a unei limite de timp. Durata unei
partide poate varia cu aproximaţie între 30 –120 de minute, şi se încheie atunci când una dintre echipe câştigă trei seturi din cinci.
(Prin regulamente interne la unele competiţii se poate stabili câştigarea partidei şi cu două seturi din trei)

1.4. DIRECŢII DE DEZVOLTARE A JOCULUI DE VOLEI

Jocul de volei modern se carecterizează prin viteză şi varietate a acţiunilor de joc, prin perfecţionarea continuă acţiunilor,
punct de lovire a mingii din ce ce mai înalt, creativitate în construirea combinaţiilor de atac şi flexibilitatea în alegerea
sistemului de apărare. A crescut de asemenea conţinutul emoţional al jocului, mai ales în urma modificărilor de regulament şi
introducerea regulii tie-breack-ului.
Pe viitor specialiştii domeniului preconizează ca principale direcţii de dezvoltare a jocului creşterea flexibilităţii în
strategia şi tactica echipei, dezvoltarea pregătirii mentale a jucătorilor şi eliminarea treptatăă a diferenţelor dintre conţinutul
jocului practicat de fete faţă de cel practicat de echipele masculine.
La nivelul echipelor de mare performanţă asistăm la o accelerare a ritmului de joc, creşterea numărului de simulări în
atac şi modificarea repartiţiei acţiunilor de atac de a lungul fileului cu scopul creşterii gradului de incertitudine şi
împiedicarea organizării eficiente a blocajului advers. Se observă de asemenea creşterea forţei serviciului, care devine din ce
în ce mai mult o armă de atac a echipei.
Pe plan tehnic, se preconizează dezvoltarea jocului de volei în viitor mai ales pe seama următorilor factori:
 Ridicarea gradului de măiestrie tehnică individuală în paralel cu armonizarea şi încadrarea ei în angrenajul de
acţionare colectiv;
 Însuşirea şi perfecţionarea unui număr cât mai mare de variante de execuţie ale acţiunilor de joc, asociate cu
particularităţile individuale ale jucătorilor;
 Dezvoltarea creativităţii şi a posibilităţilor de aplicare a acţiunilor cunoscute în scopul valorificării amxime a
potenţialului individual şi colectiv, dar şi a punctelor slabe ale adversarului;
 Creşterea gradului de stabilitate tehnică în condiţiile de joc şi în momentele de responsabilitate;
 Modificarea structurii motrice şi a ritmului de execuţie în funcţie de situaţia de joc;
 Creşterea numărului de variante de execuţie a acţiunilor de finalizare prin creşterea forţei de lovire a mingii şi a
preciziei motrice.

3
 În plan tactic, factorii care pot contribui la perfecţionarea şi dezvoltarea aspectelor tactice sunt:
 Creşterea gradului de prmeditare şi anticipare a comportamentului tactic în funcţie de punctel puternice şi slabe ale
echipei şi adversarului;
 Dezvoltarea posibilităţilor de a impune adversarului maniere de joc incomode;
 Dezvoltarea capacităţii de gândire operaţională şi rezolvare eficientă a situaţiilor de joc. Dezvoltarea inteligenţei
operaţionale;
 Dezvoltarea capacităţii de disimulare şi de mascare a adevăratelor intenţii de acţionare;
Cele mai importante elemente de progres în jocul de volei sunt:
 Folosirea în procesul de pregătire a unor metode de antrenament şi a mijloacelor specifice altor discipline sportive;
 Introducerea în pregătire a mijloacelor informatice, utilizarea tehnicilor media în orientarea şi interpretarea
pregătirii, în analiza şi optimizarea antrenamentelor şi în pregătirea meciurilor oficiale.
 Creşterea numărului de jocuri de verificare, paralel cu optimizarea raportului dintre pregătire şi jocurile oficiale.

CURS NR. 2

2. ISTORICUL JOCULUI DE VOLEI

2.1. PE PLAN MONDIAL

Jocul a fost inventat în anul 1895, de către un profesor de educaţie fizică, Williams G. Morgan de la Colegiul Holyoke
Massachusetts – SUA.
Jocurile cunoscute până atunci: fotbal, rugby, handbal, tenis, sau alte sporturi ca atletismul, solicitau organismul la un
efort prea mare şi nici nu puteau fi folosite iarna în săli. Inventatorul a încercat să recurgă la baschet, care era şi el de curând
inventat, dar şi acesta era prea dur, cu reguli prea severe şi nepotrivite pentru toate vârsteIor. Tenisul i s-a părut mai nimerit
scopului propus, acela de a oferi elevilor săi un joc recreativ şi odihnitor, dar era costisitor ºi se juca cu prea puţini jucători.
Căutând să remedieze aceste neajunsuri ale tenisului, a luat plasa şi a ridicat-o, după unii, la 1,83 m, după alţii la 2 m de la
pământ. A împărţit colectivul în două echipe egale şi înlocuind rachetele prea costisitoare cu palmele, a pus jucătorii să joace cu
mingea de baschet, cerându-le ca prin lovirea mingii cu mâinile să o trimită în terenul advers.
Primele încercări făcute cu mingea de baschet, nu au reuşit, aceasta fiind prea grea. S-a recurs atunci la camera ei, dar
nici noua soluţie nu a fost satisfăcătoare, deoarece aceasta era prea uşoară şi voluminoasă, avea un zbor lent şi imprecis, scăzând
din dinamismul jocului. După scurt timp s-a confecţionat mingea pe care folosită şi astăzi. Jocul a fost numit "mintonette".
După scurt timp, jocul a căpătat o formă ceva mai conturată iar demonstraţia făcută de două echipe în anul 1896, a
plăcut, jocul fiind propus spre difuzare. Cu acest prilej la propunerea lui A.T. Halsted (Directorul Colegiului), jocul a primit
numele de “volley-ball” de la “volley” (zbor) şi „ball” (minge).
Primele reguli ale jocului asemănătoare cu cele ale tenisului se deosebeau mult de regulile de acum. Ele au fost puse în
aplicare în anul 1897 la iniţiativa lui A.T. Arians. Se refereau la dimensiunile terenului, a fileului, la minge, numărul de jucători,
etc. Aceste prime reguli simple şi puţine la număr se schimbau pe măsură ce experienţa furniza noi elemente care trebuiau luate
în seamă.
În perioada anilor 1900-1920, prin intermediul filialelor organizaţiei americane YMCA, jocul se răspândeşte în Canada,
America de Sud, Asia şi Europa. Regulile jocului, puţine şi simple iniţial, se schimbau o dată cu evoluţia jocului. Numărul
jucătorilor, la început nelimitat, a fost de 5, 14 sau 9 jucători, ajungându-se apoi la 6. Suprafaţa terenului era mai mare decât cea
actuală, iar înălţimea plasei mai redusă cu aproximativ 15 cm. decât cea din zilele noastre, mai ales în ţările asiatice.
Durata jocului era legată de numărul serviciilor, care la rândul lui era în funcţie de numărul jucătorilor, variabil şi el.
După o încercare de limitare în timp s-a stabilit ca seturile să fie câştigate de echipa care realizează prima 15 puncte.
În servirea mingii s-a renunţat la repetarea serviciului greşit, influenţă a tenisului şi la regula de a se socoti valabilă
mingea servită şi ajutată de un coechipier să treacă plasa.
Regulile jocului nu s-au schimbat însă uniform în toate colţurile lumii. Au apărut reguli noi la crearea cărora au
contribuit diverse naţiuni. Astfel, în insulele Filipine a apărut pentru prima dată jocul cu limitarea numărului de lovituri la 3 într-
un teren şi tot acolo s-au tras primele mingi “bombă”, dar din linia a doua.
“Federaţia Internaţională a Jocurilor cu Mâna” de la Stockholm, care avea în grijă şi voleiul, nu a făcut eforturi pentru
unificarea regulilor jocului. Peste tot în lume se disputau campionate naţionale şi aveau loc chiar şi întâlniri internaţionale, dar
această activitate era frânată de faptul că regulile de joc erau diferite de la o ţară la alta.
În anul 1912 este introdusă regula rotaţiei, în vigoare şi astăzi cu unele amendamente. Rotaţia era obligatorie la
început numai la serviciu. După repunerea mingii în joc, jucătorii aveau dreptul să-şi schimbe locurile în formaţie. Acest fapt a
determinat specializarea jucătorilor pe posturi: trăgători, ridicători, jucători de linia I, jucători de linia a II-a. Din 1916, rotaţia a
devenit obligatorie pentru toţi jucătorii. În acelaşi an numărul jucătorilor unei echipe a fost stabilit la 6, număr care a rămas
obligatoriu, atât în Europa, cât şi în America. În Japonia însă, jocul s-a practicat în 9 jucători, pe un teren cu o suprafaţă ale cărei
laturi măsurau 11 şi 21 de metri. Abia după mulţi ani, în urma Congresului FIVB de la Florenţa din anul 1955, Federaţia din
Japonia a hotărât introducerea treptată a regulilor stabilite de forul internaţional.

4
 În 1920 dimensiunile terenului se fixează la 18/9. Stabilirea numărului maxim de trei lovituri în fiecare teren s-a
realizat în anul 1923, iar a diferenţei de două puncte pentru câştigarea setului în anul 1925.
Se simţea nevoia unei unificări şi a unui for suprem de conducere a activităţii acestui joc sportiv. În anul 1946 la Praga, 6
ţări, printre care şi ţara noastră, au luat iniţiativa înfiinţării Federaţiei Internaţionale de Basket şi Volleyball (FIBV). Un an mai
târziu, în aprilie 1947, la Paris a fost convocat un congres ale cărui lucrări au dus la constituirea Comitetului de conducere al
FIVB şi întocmirea unui regulament de joc internaţional, care a fost impus tuturor federaţiilor naţionale afiliate.
După înfiinţarea FIVB, jocul de volei se dezvoltă atât prin răspândirea sa în tot mai multe ţări ale lumii, cât şi prin
organizarea unor competiţii continentale şi mondiale. În anul 1948 se organizează la Roma primul Campionat European pentru
echipe masculine, iar în 1949 la Praga, primul Campionat Mondial masculin, iar în paralel are loc şi primul Campionat European
pentru echipe feminine.
Pe plan internaţional FIVB a desfăşurat permanent o activitate susţinută stabilind regulile jocului şi modificările lor în
funcţie de dezvoltarea sa continuă, criteriile de calificare şi participare a echipelor al marile competiţii internaţionale.
Consacrarea deplină a voleiului ca disciplină sportivă practicată în întreaga lume s-a produs în anul 1964, când
voleiul a fost inclus în familia disciplinelor sportive olimpice, începând cu J.O de la Tokio.
Periodic, în urma analizei atente a modificărilor apărute în evoluţia jocului şi mai ales pentru menţinerea unui echilibru
între acţiunile ofensive şi cele defensive, Congresele FIVB au hotărât modificări, amendamente sau clarificări ale regulamentului
de joc. Dintre cele mai importante astfel de modificări amintim:
 În anul 1964 cu ocazia Congresului FIVB de la Tokio, s-a permis trecerea mâinilor peste fileu de către jucătorii care
participă la blocaj şi posibilitatea de a relua mingea ricoşată din blocaj de către jucătorii care au efectuat blocajul, adică
“autodublajul”.
 Congresul din anul 1968, din Mexic, aduce ca noutate permisiunea trecerii palmelor peste planul vertical al fileului la
efectuarea blocajului.
 În anul 1976, la Montreal, s-a stabilit ca atingerea mingii la blocaj să nu intre în calcul la cele trei lovituri permise pentru
fiecare echipă.
 În anul 1978, serviciul poate fi blocat sau atacat de jucătorii echipei adverse – pentru ca în 1982 să se revină serviciul NU
poate fi blocat sau atacat de jucătorii echipei adverse.
 În anul 1988, cu ocazia Congresului desfăşurat la Seul, s-a introdus sistemul de “tie-break” din tenis, pentru numărătoarea
punctelor în setul decisiv.
 În anul 1992, la Barcelona se acordă permisiunea de a lovi mingea cu coapsa şi genunchiul şi se dispare pinctul limită 17 în
setul V.
 În anul 1994 la Atena, această prevedere se extinde: mingea poate fi lovită cu orice parte a corpului, inclusiv laba piciorului
şi un amendament conform căruia în anumite situaţii la prima lovitură sunt permise contactele succesive : preluarea
serviciului, a loviturii de atac, a mingii ricoşate din blocaj. Tot cu această ocazie se introduce posibilitatea efectuării
serviciului de pe toată suprafaţa liniei care delimitează terenul de joc pe lăţime, desfiinţându-se spaţiul de serviciu.
 În anul 1998 se introduce sistemului “tie-break” pentru toate seturile şi a unui jucător “libero” cu sarcini defensive.
 Din anul 1999, mingea servită poate atinge fileul iar la prima lovitură (preluarea) nu se mai sancţionează „dubla” sau
„mingea ţinută”.

2.2. DEZVOLTAREA ŞI EVOLUŢIA VOLEIULUI ÎN ROMÂNIA

În ţara noastră voleiul a început să fie cunoscut şi practicat prin anii 1920-1921, fiind introdus la fel ca şi în celelalte ţări
europene de către YMCA, o organizaţie a tineretului creştin american. Printre primii care au jucat acest joc în România au fost
membrii misiunii militare americane şi militarii români de la “casele ostăşeşti”, urmaţi în scurt timp de către elevii şcolilor din
Bucureşti, Buzău, Focşani, Piatra-Neamţ, Galaţi.
În anul 1931 se înfiinţează Federaţia Română de Baschet şi Volei care organizează primul Campionat Naţional masculin
la care participă 8 echipe. Campionatul este câştigat de echipa “Apărătorii Patriei”. Până în anul 1941 se mai organizează 10
campionate pentru echipe masculine şi feminine.Primul regulament intern de volei apare în anul 1932.
În anul 1943 se organizează la Ploieşti o competiţie naţională cu participarea a 8 echipe masculine şi 4 feminine,
câştigată la băieţi de echipa VSC Bucureşti şi la fete de Start Club Bucureşti. Tot în acest an are loc la Bucureşti primul
Campionat şcolar, câştigat de echipa liceului Matei Basarab şi un turneu pentru echipe universitare la care pe primul loc se
situează echipele masculine şi feminine ale Facultăţii de Drept.
În anul 1948 se înfiinţează Comisia centrală de Volei şi se organizează primul Campionat naţional al elevilor.
Din anul 1949 începe organizarea regulată a Campionatului Naţional de seniori. La prima ediţie la care participă 20 de
echipe, echipa campioană este Locomotiva-CFR Bucureşti.
La feminin prima ediţie a Campionatelor Naţionale desfăşurată în anul 1950 este câştigată tot de echipa Locomotiva-CFR
Bucureşti.
Federaţia de Volei se înfiinţează în anul 1958.
În perioada anilor 1950 -1980 titlurile naţionale au fost cucerite de echipele Rapid Bucureşti, Steaua Bucureşti, Dinamo
Bucureşti, Explorări Baia-Mare la masculin şi echipele Dinamo Bucureşti, Rapid Bucureşti, Progresul Bucureşti, şi Penicilina Iaşi
la feminin.

5
 Primele campionate naţionale pentru echipe de juniori se organizează în anul 1955, ulterior transformându-se în divizia
naţională a juniorilor şi şcolarilor.
Campionatul divizionar B se înfiinţează în anul 1958.
În perioada cuprinsă între anul 1980 şi până în prezent activitatea voleibalistică internă s-a desfăşurat cu regularitate
conform calendarului competiţional al FRV prin Campionate Naţionale organizate pentru toate categoriile de jucători : divizia A
sau divizia naţională, divizia B sau tineret, divizia de juniori şi şcolari, pentru echipe masculine şi la feminine.
Prima întâlnire internaţională amicală este consemnată în anul 1927, între formaţia studenţilor de la ONEF Bucureşti şi o
echipă turcă, la Eforie. A câştigat echipa studenţilor români cu scorul de 3-1.
În anul 1946 are loc prima ediţie a Balcaniadei la Bucureşti, formaţiile României ( masculine şi feminine) fiind
câştigătoarele acestei competiţii.
Formaţia reprezentativă masculină a ţării noastre participă în anul 1949 la prima ediţie a Campionatului Mondial de la
Praga, clasându-se pe locul al IV-lea.
Perioada anilor 1950-1980 este cea în care echipele de volei din România obţin cele mai bune performanţe sportive pe
plan internaţional atât cu echipele de club cât şi cu echipele naţionale:
 Echipa Rapid Bucureşti (m) a câştigat de trei ori Cupa Campionilor Europeni (1961,1963, 1965) şi s-a clasat pe locul al
II-lea de patru ori.
 Echipa Dinamo Bucureşti (m) a cucerit de două ori Cupa Campionilor Europeni (1966,1967) şi s-a clasat de trei ori pe locul
al II-lea, iar în anul 1979 a câştigat Cupa Cupelor.
 În anii 1966 şi 1967 finala masculină a Cupei Campionilor Europeni s-a disputat între două echipe româneşti Dinamo şi
Rapid.
 În anul 1956, la Paris, echipa masculină a României ocupă locul al II-lea la Campionatul Mondial, iar doi ani mai târziu, în
1958, acelaşi loc la Campionatele Europene desfăşurate la Praga.
 La Campionatele Mondiale din anii 1960 (Rio de Janeiro) şi 1962 (Moscova) echipa naţională masculină se clasează pe locul
al III-lea.
 Cea mai bună performanţă a voleiului masculin pe plan european a fost realizată în anul 1963, când echipa naţională s-a
clasat pe locul I la Campionatul European, desfăşurat la Bucureşti.
 În anul 1977, la Campionatele Europene de la Helsinki, echipa masculină se clasează pe locul al III-lea.
 La J.O din anul 1980 de la Moscova, echipa naţională masculină reuşeşte clasarea pe locul al III-lea şi câştigarea medaliilor
olimpice de bronz.
 Echipele feminine ale cluburilor Dinamo şi Rapid Bucureşti s-au clasat de câteva ori pe locul al III-lea în finalele Cupei
Campionilor Europeni şi a Cupei Cupelor.
 Reprezentativa feminină a României s-a clasat pe locul al II-lea la Campionatul Mondial din anul 1956.
 La Campionatele Europene naţionala feminină a reuşit cucerirea medaliilor de bronz la ediţia din anul 1963.
 Alte rezultate semnificative au fost realizate de naţionala feminină la J.O. din anul 1964 – locul al IV-lea, Campionatele
Mondiale din anii 1952 şi 1974 – locul al V-lea şi la Campionatele Europene din anii 1950 şi 1979 – locul al V-lea.
După anul 1980, echipele naţionale româneşti au intrat într-un con de umbră, rezultatele obţinute pe plan internaţional fiind
departe de cele ale deceniilor anterioare. Singurele rezultate notabile realizate în ultimii ani fiind cele obţinute de echipele
reprezentative universitare feminine la Universiadele din anii 1991(Shefield) - locul al II-lea, şi 1993 (Buffalo) - locul I şi
performanţa echipei masculine de club "U" Cluj, care a reuşit să acceadă în optimile de finală în competiţia Cupa Cupelor din
anul 1996. Calificarea în anul 2004, a echipei naţional feminine la turneul final al Campionatului European poate fi considerată şi
ea un succes şi oferă şansa unui reviriment al voleiului în viitorul apropiat.

CURS NR. 3

3. NOŢIUNI GENERALE

3.1. NOŢIUNI DE TERMINOLOGIE SPECIFICĂ

Acţiunea de joc este unitatea de bază din jocul de volei, are un rol dominant în toate componenetele acestuia. Este unitatea
funcţională de bază a jocului, sistematizată după necesitatea rezolvării parţiale sau totale a unei sarcini specifice de joc la care
jucătorii participă cu toate calităţile sale psiho-fizice native sau dobândite. (Ghenadi, 1984) acţiunea de joc are un puternic
caracter individual, dar pe plan tactic primeşte şi caracter colectiv mai ales când este vorba despre organizarea atacului sau
apărării şi la dispozitivele specifice la efectuarea sau primirea serviciului.
Acţiunile de joc se desfăşoară pe spaţiu redus, ele trebuie să fie rapide şi exacte. La fiecare acţiune de joc, complexitatea
efortului se manifestă diferit şi în relaţie cu celelalte componenete psiho-motrice ale execuţiei. Execuţia unei acţiuni cuprinde
următoarele elemente:
 Sarcina parţială de joc;
 Analiza situaţiei;

6
  Deplasările specifice – pregătirea
 Luarea deciziei;
 Execuţia - lovirea propriu-zisă;
 Pregătirea pentru următoarea execuţie.
Dintre cele şase elemente trei sunt cu pondere psihică (sarcina, analiza şi decizia) şi trei cu pondere fizică (deplasarea,
pregătirea, execuţia)
Procedeul de execuţie este structura de acte motrice bine precizate prin care se concretizează în mod particular acţiunea
de joc, în funcţie de cerinţele şi situaţiile concrete ale jocului.
Faza de joc – este succesiunea acţiunilor de joc ale unei echipe din momentul trecerii mingii în terenul propriu şi până la
trecerea mingii în terenul advers. Fiecare fază de joc se compune din mai multe acţiuni de joc.
Totalitatea fazelor şi acţiunilor de joc formează structura de joc.
Sistemul de joc cuprinde acţiuni de atac şi de apărare care determină structura de joc cu care se operează în procesul de
instruire. Condiţiile de joc impuse de ultimele modificări ale regulamentului determină o accentuare a importanţei eficienţei
acţiunilor individuale în contextul acţiunilor colective.
Sistemele de acţionare – sunt structuri de exerciţii sau mijloace cu ajutorul cărora realizăm obiectivele de instruire.

3.2. STADIILE DE INSTRUIRE

Caracteristicile jocului de volei, prezentate în subcapitolul 1.3 determină o abordare specifică în instruire la nivelul predării
jocului de volei ca mijloc al educaţiei fizică şcolare.
Accesibilitatea creează premisele pentru însuşirea rapidă a modelului de joc încă de la începutul instruirii iar obligativitatea
rotaţiei impune o pregătire completă a jucătorilor mai ales în primele stadii.
Procesul de însuşire este uşurat de faptul că nu există contact direct cu adversarul. Faptul că mingea nu are voie să cadă în
terenul propriu impune acordarea unei atenţii sporite pregătirii primei lovituri, preluarea, acţiunea cea mai puţin atractivă a
jocului, mai ales la nivelul începătorilor.
Traseul metodic de învăţare şi perfecţionare poate fi eşalonat teoretic, în mai multe etape sau stadii. Eşalonarea este utilă
pentru a uşura stabilirea priorităţilor şi alegerea mijloacelor şi formelor de instruire. Stadiile instruirii sunt:

INIŢIEREA FIXAREA CONSOLID. PERFECŢION. VALORIFICAREA

ÎNVĂŢAREA – AUTOMATIZAREA PARŢIALĂ

Pentru fiecare dintre stadiile de instruire există câteva cerinţe specifice a căror respectare contribuie la eficientizarea
procesului de predare şi sporeşte şansele ca elevii să-şi însuşească rapid şi corect acţiunile de bază ale jocului şi să fie capabili să
practice jocul în condiţii regulamentare:
În stadiile de iniţiere-fixare accentul se pune pe exersarea globală, execuţia se va încadra în condiţii variabile de timp şi
spaţiu, chiar dacă aceste condiţii vor fi uşurate faţă de solicitările reale ale jocului.
 exersarea va respecta condiţiile regulamentare, se va urmări formarea deprinderii fără detaliile neesenţiale;
 deprinderea se va efectua de la început cu viteza specifică;
 se va urmări stabilirea de legături între acţiuni care urmează a fi învăţate şi elementele deja cunoscute;
 se vor aborda succesiv aspectele: tehnic, apoi tactic şi psihic specific jocului.
 se va evita: introducerea elementului de întrecere înainte de fixarea aspectului dominant ale execuţiei acţiunilor de joc,
folosirea excesivă a exerciţiilor fără minge sau imitarea şi exersarea fără aspect tactic.
În stadiile de consolidare, perfecţionare, valorificare:
 se va urmări dezvoltarea capacităţii de concurs;
 accentul se va pune pe constanţă, precizie, eficienţă;
 exerciţiile vor fi încadrate în situaţia tactică;
 solicitările vor creşte până la depăşirea celor din siutaţiile reale de joc.
Ca principiu de bază ale instruirii se va acorda prioritate învăţării globale a jocului. Instruirea va porni de la general la
particular, de la structura de joc la acţiunea de joc. Se va urmări în permanenţă îmbunătăţirea indicelui de eficienţă al acţiunilor de
joc şi realizarea unui echilibru între acţiunile de atac şi cele de apărare în paralel cu dezvoltarea calităţile motrice specifice.

3.3. NOŢIUNI GENERALE DESPRE ÎNVĂŢAREA MOTRICĂ

Învăţarea reprezintă din punct de vedere pedagogic, activitatea proiectată de cadrul didactic pentru a determina schimbări
comportamentale la nivelul personalităţii elevului sau studentului prin valorificarea capacităţii acestora de dobândire a
cunoştinţelor, deprinderilor, a strategiilor şi a atitudinilor cognitive. Psihologic, învăţarea este un fenomen psiho-comportamental
prin care individul dobândeşte ca urmarea a exersării, anumite forme de conduită.(S. Cristea, 1998 -Dicţionar de termeni
pedagogici)

7
 În activitatea de instruire specifică lecţiei de educaţie fizică procesul de învăţare angajează dimensiunile cognitive,
afective, motivaţionale şi volitive ale personalităţii elevilor.
Vom aborda câteva noţiuni generale referitoare la învăţarea motrică, pentru că în predarea jocului de volei în lecţia de
educaţie fizică este cea care detemină formarea deprinderilor necesare însuşirii acţiunilor de bază şi a capacităţii de practicare a
jocului în scopul realizării obiectivelor educaţiei fizice şcolare.
După unul dintre specialiştii din domeniul psihologiei sportive, Schmidt (1991), învăţarea motrică este definită "ca un set
de procese asociate exersării şi experienţei care conduc la schimbări permanente în conduita motrică şi realizarea deprinderilor
înalt performante."
Prin învăţarea motrică se însuşesc acte şi acţiuni motrice, pe baza unor modele, care determină o conduită motrică.
Aceasta va fi valorificată atât la nivel motric prin gradul de măiestrie de execuţie al acţiunilor motrice învăţate, dar şi la nivelul
componentei cognitive prin sistemul de cunoştinţe specifice dobândite.
Activitatea cognitivă care însoţeşte orice proces de învăţare motrică conferă acestuia specificul său. Deprinderile însuşite
devin mijloace operaţionale de rezolvare a problemelor care apar. Învăţarea motrică realizată la nivel de priceperi şi deprinderi
este dublată de însuşirea unor noţiuni şi concepte care oferă individului posibilitatea de a efectua raţionamente, judecăţi şi de a se
manifesta creativ în rezolvarea situaţiilor concrete. Învăţarea motrică capătă astfel caracterul unei învăţări inteligent creativă, iar
performanţa motrică este manifestarea superioară a aptitudinilor de învăţare rapidă, eficientă, condiţionată de factorii atitudinali,
în special de motivaţie. (Dragnea, Bota Aura, 1999)
În învăţarea motrică specifică jocului de volei subiectul trebuie să cunoască următoarele elemente:
 structura acţiunii motrice d joc;
 modalităţile de execuţie;
 posibilităţile proprii de acţionare;
 modalităţile de acţionare, aplicare şi adaptare a sistemului motric la situaţia concretă, pe baza sistemului de cunoştinţe
despre acţiunea respectivă şi a unor deprinderi elementare deja însuşite (priceperi motrice);
Prin exersare, pe baza elementelor prezentate mai sus, subiectul va reuşi să-şi formeze deprinderea motrice specifică,
caracterizată printr-un înalt randament şi un indice de execuţie performant (viteză, precizie, coordonare, uşurinţă în execuţie,
automatizare). Perfecţionarea indicelui de execuţie este asociată automatizării şi caracterizează deprinderile motrice care se
manifestă cu un grad de eficienţă ridicat.
Învăţarea motrică este un proces dinamic care se desfăşoară pe o perioadă de timp marcată de momente de schimbare,
accelerare, stagnare sau chiar regres.
Fiziologic, etapele de formare a deprinderilor motrice sunt:
 etapa mişcărilor inutile şi a lipsei de cordonare;
 etapa mişcărilor realizate cu un grad mare de încordare şi dispariţia mişcărilor inutile;
 etapa stabilizării execuţiei;
 etapa execuţiei acţiunii la indicii normali de viteză, precizie, uşurinţă;
Pentru realizarea unui proces de învăţare motrică eficient în predarea jocului de volei profesorul va lua măsuri pentru ca
elevii să-şi formeze o imagine cât mai corectă despre deprinderea care urmează a fi învăţată, folosind explicaţia şi demonstraţia şi
încercând să angreneze în acest proces cât mai mulţi analizatori.
Explicaţia va consta în expunerea logică şi argumentată a informaţiilor necesare despre acţiunea sau situaţia de joc care
urmează a fi învăţată. Este important felul în care se transmit aceste explcaţii, iar prfoesorul trebuie să facă un efort special pentru
ca acestea să fie foarte clare şi să fie reformulate în cazul în care se observă că nu au fost corect recepţionate.
Explicaţiile sunt eficiente numai dacă determină elevii să execute ceea ce li se cere. Este uşor pentru un profesor să fie
nemulţumit atunci când elevii nu înţeleg ce li se cere, dar nu este o rezolvare. Capacitatea de a reformula de câte ori este necesar
explicaţiile fără ca acest lucru să supere, este o calitate importantă a unui profesor eficient.
Demonstraţia trebuie folosită în corelaţia cu explicaţia, iar eficienţa ei depinde de măsura în care se apropie din cât mai
multe puncte de vedere de "modelul" acţiunii care urmează să fie învăţată. În situaţia în care profesorul nu are abilităţile necesare
pentru realizarea unei astfel de demonstraţii este mai utilă folosirea altor mijloace: kinograme, fotografii, înregistrări video.
Procesul de învăţare motrică nu se desfăşoară liniar şi continuu. Mai ales când este vorba despre acţiuni complexe,
anumite secvenţe pot avea variaţii sub aspectul calităţii execuţii, dar privită global performanţa motrică va fi în progres.
Dezvoltarea şi perfecţionarea deprinderilor are mai degrabă aspectul unei spirale cu reveniri şi reluări ale scvenţelor şi acţiunilor,
de fiecare dată la un nivel ceve mai ridicat. În jocul de volei, durata în timp a formării deprinderilor specifice depinde de
experienţa motrică a individului, de nivelul indicilor morfo-funcţionali, de complexitatea acţiunii şi nu în ultimul rând de nivelul
motivaţiei.
Referitor la modalitatea de abordare a învăţarii din punct de vedere metodic, există opinia că abordarea globală este mai
eficientă, decât cea în care se foloseşte metoda analitică prin care mişcarea ce compune acţiunea d joc este descompusă în
secvenţe care se învaţă separat, ansamblându-se apoi într-o execuţie globală.Noi considerăm, că pentru învăţarea acţiunilor de
bază a jocului în cadrul lecţiei de educaţie fizică, în care nu se urmăreşte atingerea unui grad înalt de măiestrie tehnic, metoda
globală este potrivită. Eficienţa învăţării depinde de măiestria profesorul care trebuie să aibă în vedere umătoarele aspecte:
 elevii să-şi formeze o imagine corectă şi bine conturată a acţiunii;
 explicaţia să indice cu precizie şi claritate secvenţele "cheie" ale acţiunii, cărora cărora executanţii trebuie să le acorde atenţie
sporită;

8
 sistemul de acţionare să fie alcătuit din exerciţii cu eficienţă testată;
 corectările să fie făcute individualizat;
 numărul de exersări să fie suficient pentru realizarea fixării şi consolidării.

4. CONŢINUTUL JOCULUI DE VOLEI

Conţinutul jocului este format (după cum reiese din modelul de mai sus) din tehnica şi tactica jocului la care se adaugă
componentele fizice, psihologice şi teoretice. La nivelul instruirii de bază din cadrul lecţiei de educaţie fizică primele două
componente sunt esenţiale şi vor fi tratate în continuare în maniera abordării sistemice, chiar dacă definiţiile şi câteva trăsături
caracteristice pentru fiecare dintre aceste două componente vor fi prezntate separat, din raţiuni metodologice.
TEHNICA de joc este „un sistem de mişcări integrate specializate şi automatizate (acte, gesturi, priceperi, deprinderi) ,
cu ajutorul cărora se rezolvă scopul şi sarcinile de atac ş şi de apărare.”(Bota, Colibaba, 1998. Sintetic spus, tehnica reprezintă
structura motrice a jocului. Tehnica nu este de sine stăt2toare, ea este legată de joc în relaţie cu celelete componente şi
subordonată sarcinilor de instruire.
Tehnica are un caracter ştiinţific (prin folosirea unor date din ştiinţe conexe, este evolutivă deoarce se perfecţionează
continuu mai ales sub influenţa luptei permanente dintre atac şi apărare. Tehnica jocului de volei este accesibilă şi relativ simplă,
având un caracter raţional. Se mai caracterizează prin viteză de deplasare şi execuţie, precizie, coordonare şi mod specific de
lovire a mingii.
Tehnica jocului de volei este mai puţin pretenţioasă la nivelul lecţiei de educaţie fizică sau practicarea jocului cu scop
recreativ, devenind din ce în ce mai sofisticată pe măsura creşeşterii nivelului de performanţă.
TACTICA de joc reprezintă „un sistem coerent de acţiuni selecţionate, planificate şi pregătite anticipat spre a fi
utilizate în jocul echipei în funcţie de adversari şi condiţiile de concurs pe o perioadă mai scurtă sau mai lungă de timp în scopul
îndeplinirii obiectivelor de performanţă stabilite”. (Colibaba, Bota, 1998)
Leon Teodorescu defineşte tactica drept "totalitatea acţiunilor individuale şi colective ale jucătorilor unei echipe,
organizate şi coordonate raţional şi unitar, în limitele regulamentului şi ale eticii sportive în scopul obţinerii victoriei ".
Totalitatea acţiunilor individuale şi colective specifice voleiului şi procedeele lor de execuţie formează tehnica jocului,
iar modalitatea în care acestea se leagă între ele, pentru a forma structuri de maximum 3-4 lovituri, la care se adugă modul de
finalizare reprezintă tactica jocului de volei.
Tehnica şi tactica alcătuiesc conţinutul jocului, care se exprimă pe mai multe nivele, după cum urmează:
1. La nivelul jocului (meci sau partidă, câştigată de echipa care obţine victoria în trei seturi din 5)
2. La nivel de set (în primele patru seturi – 25 de puncte, setul V – 15 puncte
3. La nivelul structurii de joc (ciclu) reprezentând totalitatea fazelor şi acţiunilor derulate de la punerea mingii în joc până
la căderea ei pe sol sau oprirea prin fluier a jocului de către arbitru (de la punerea mingii în joc până la obţinerea
punctului de către una dintre echipe)
4. În faza de joc, care constă în succesiunea acţiunilor unei echipe din momentul venirii mingii în terenul propriu până la
trecerea ei în terenul advers (faza I - începe cu preluarea serviciului, faza a II a - începe cu preluarea atacului; într-o
structură de joc poate exista doar o fază I, faza a II se poate repeta de „n” ori)
5. La nivelul acţiunii de joc ca unitatea funcţională prin care jucătorul intervine la minge pentru rezolvarea unei sarcini
parţiale şi specifice a jocului;
6. În cadrul procedeului de execuţie, prin concretizarea în fapt acţiunii, modul în care se ia contact cu mingea, în funcţie de
felul acţiunii, nivelul de pregătire a executanţilor, condiţiile concrete.
Tactica jocului d volei se caracterizează prin accesibilitate, tradusă prin corespondenţa care trebuie să existe între nivelul
tehnic şi particularităţilor fizice şi psihice ale jucătorilor şi prin elasticitatea, pentru că presupune o continuă adaptabilitate a
jucătorilor la situaţiile din joc, precum şi capacitatea acestora de acţiona creator pe parcursul tuturor fazelor de atac şi apărare.

4.1. COMPONENTELE TACTICII

Elementele sau componentele fundamentale ale tacticii în jocul de volei sunt următoarele: fazele, principiile, factorii şi
formele atacului şi ale apărării.
 FAZELE reprezintă etapele distincte parcurse în desfăşurarea atacului şi apărării, de la iniţiere şi până la consumarea lor.
 PRINCIPIILE constituie regulile generale, de bază în virtutea cărora jucătorii îşi dirijează şi coordonează acţiunile
individuale şi colective pe parcursul unei faze de atac sau de apărare.
 FACTORII sunt mijloacele prin care jucătorii acţionează în atac şi în apărare, în conformitate cu principiile respective,
folosind procedeele tehnice, acţiunile tactice individuale şi colective, combinaţiile tactice şi schemele de joc cunoscute.
 FORMELE, reprezintă structura activităţii concrete a jucătorilor în diversele faze, respectând principiile şi folosind
factorii respectivi în cadrul sistemelor de joc din atac şi apărare.

9
 În jocul de volei, tactica este formată din:
 TACTICA INDIVIDUALĂcare reprezintă ansamblul de acţiuni individuale folosite în mod conştient de către un jucător
în colaborare cu coechipierii, în scopul realizării sarcinilor jocului atât în atac cât şi în apărare.
 ACŢIUNEA INDIVIDUALĂ, adică aplicarea conştientă, într-o anumită fază a jocului a celui mai potrivit complex de
acţiuni în scopul rezolvării adecvate a unei sarcini parţiale a jocului.
 COMBINAŢIA TACTICĂce reprezintă coordonarea acţiunilor individuale a doi sau mai mulţi coechipieri, într-o fază a
jocului, în scopul rezolvării unei sarcini parţiale de atac sau apărare.
 SCHEMA TACTICĂca formă mai evaluată a combinaţiei tactice, aplicată mai ales în atac. Este în general mai
complexă, dar în acelaşi timp se caracterizează prin stereotipie şi rigiditate.
 SISTEMUL DE JOC - reprezintă forma generală de organizare sau structura acţiunilor efectuate de jucători în atac şi
apărare. El stabileşte sarcini precise şi principii de colaborare şi circulaţie în cadrul unui dispozitiv prestabilit.
 CONCEPŢIA DE JOC - reprezintă particularităţile sau caracteristicile aplicării tacticii de joc de către o anumită echipă.
În jocul de volei există mai multe sisteme de atac şi apărare iar combinaţiile şi schemele tactice sunt şi ele numeroase.
Concepţia de joc a celor mai bune echipe la nivel naţional şi mai ales a echipelor reprezentative exprimă concepţia de joc
pe plan naţional.
 Concepţia de joc poate fi privită şi ca o tendinţă care indică orientarea jocului şi perspectivele lui de dezvoltare atât la
nivelul echipelor de club, cât şi la nivelul jocului respectiv pe plan naţional şi internaţional.
 STILUL DE JOC- reprezintă caracteristicile de aplicare a tehnicii, tacticii, ritmul şi tempoul de joc, comune tuturor
jucătorilor unei echipe. Calitatea execuţiilor tehnice şi ritmul de joc prin care echipa este apreciată în ansamblu dau nota
de personalitate colectivă. Dacă o concepţie de joc se poate însuşi şi aplica într-un timp relativ scurt (8-10 luni) pentru a
se ajunge la un stil de joc este necesară o perioadă îndelungată, în care se efectuează o pregătire comună, cu o
perspectivă bine determinată de 2-3 ani.
 ŞCOALA PE RAMURĂ DE SPORT- în jocul de volei reprezintă caracteristicile de interpretare şi aplicare unitară a
aceluiaşi stil de joc şi a aceleiaşi concepţii de pregătire sportivă, propriu unui număr mare de echipe de pe un teritoriu,
rezultat al unei lungi experienţe şi tradiţii sportive. (Ex.şcoala sovietică, japoneză, sud-americană etc.)
După numărul jucătorilor care participă la diferite acţiuni tactica se poate clasifica în două capitole: tactica individuală şi
tactica colectivă.

CURS NR. 4
4.1.1.TACTICA INDIVIDUALĂ

Tactica individuală cuprinde acţiuni cu mingea şi acţiuni fără minge. Conţinutul tactic al acţiunilor este cu atît mai mare
cu cât se efectuează în condiţii de joc sau apropiate.
În jocul de volei tactica individuală este cu atât mai importantă cu cât prin specificul jocului, orice acţiune greşită duce la
pierderea punctului. Chiar şi o acţiune imprecisă aduce câştig adversarului care intră astfel uşor în posesia mingii şi poate
declanşa eficient atacul.
Caracteristicile tacticii individuale pot fi sintetizate astfel:
1. La baza fiecărei acţiuni tactice individuale stă însuşirea corectă a execuţiei tehnice respective.
2. Constanţa în acţiuni este deosebit de importantă.
3. Precizia şi varietatea sporesc eficacitatea acţiunilor tactice individuale.
4. Multilateralitea în însuşirea acţiunilor de atac şi de apărare, care în jocul de volei este mai importantă decât în alte jocuri.
(specificul jocului + regulamentul de schimbări). Acţiunile trebuie să se încadreze în modelul de joc folosit de echipă în atac
şi apărare.
5. Caracterul decisiv al acţiunii tactice individuale este un aspect valabil pe tot parcursul meciului dar mai ales în finalurile de
set sau meci.
6. Acţiunile tactice individuale sunt în strânsă legătură cu nivelul de dezvoltare al calităţilor motrice, în special cu viteza (de
reacţie, de execuţie şi de deplasare), îndemânarea, detenta. Reuşita mai depinde şi de nivelul pregătirii teoretice şi psihice.
Conţinutul jocului de volei constă în alternarea acţiunilor individuale şi colective specifice. Concretizarea lor în raport cu
ceilalţi jucători din echipă, cu sarcinile şi regulile jocului se realizează prin acţiuni de bază şi variante.
În apariţia şi dezvoltarea acţiunilor de joc un factor important a fost lupta dintre atac şi apărare: apariţia şi perfecţionarea
unei noi acţiuni în atac a avut ca răspuns apariţia unei acţiuni "antidot" în apărare. Regulile de joc, în succesiunea apariţiei lor şi
prin reglementările impuse au intervenit şi ele în mod direct în evoluţia acţiunilor tactice individuale şi colective. Modul de
exprimare specific al unor mari jucători este un alt factor al evoluţiei şi dezvoltării acţiunilor tactice.
Sistematizarea acţiunilor tactice individuale se poate realiza în funcţie de contribuţia lor în cele două faze ale jocului:
când echipa este în posesia mingii sau când mingea este la adversar:

10
1.Acţiuni individuale în atac - acţiuni de bază:
1. Serviciul
2. Ridicarea pentru atac
3. Lovitura de atac
2. Acţiuni individuale în apărare - acţiuni de bază:
1. Preluarea serviciului
2. Blocajul
3. Preluarea din atac
Acţiunile tactice individuale pot fi sistematizate în după criteriul succesiunii lor logice, determinată de desfăşurarea
fazelor jocului, astfel:

11
1. serviciul
2. preluarea serviciului
3. ridicarea pentru atac
4. lovitura de atac
5. blocajul
6. preluarea atacului
7. preluarea din blocaj
8. preluarea din fileu
9. plonjonul
10. preluarea din cadrul autodublării

4.2. SISTEMATIZAREA ŞI METODICA DE ÎNVĂŢARE A ACŢIUNILOR TACTICE

INDIVIDUALE DE BAZĂ

Vom prezenta acţiunile tactice individuale de bază ale jocului de volei în ordinea logică a
desfăşurării jocului.
Înaite de a trece la descrierea lor şi a traseului metodic de invăţare din cadrul lecţiilor de
educaţie fizică vom face o referire succintă la poziţiile de bază şi la deplasările în teren cel mai des
folosite în jocul de volei.
Prin specificul său jocul de volei solicită o permanentă mişcare a practicanţilor. Diversitatea
situaţiilor determină existenţa mai multor poziţii a jucătorilor în teren, a căror specificitatea este dată de
mărimea unghiului de flexie a membrelor inferioare, la nivelul articulaţiilor gleznă şi genunchi. În
funcţie de acest parametru există poziţii înalte, medii sau joase.
Poziţia înaltă este este apropiată de poziţia stând: picioarele sunt depărtate la lăţimea
umerilor, cu un picior aşezat mai în faţă (de obicei, stângul la dreptaci), greutatea corpului egal
repartizată pe ambele picioare, articulaţiile memebrelor inferioare uşor flectate, trunchiul puţin arcuit
înainte, cu braţele flexate din articulaţia cotului la poziţionate la nivelul taliei. Este poziţia folosită mai
ales în momentele de relaxare, când jucătorul nu intervine în joc, atunci când se pregăteşte blocajul şi
când jucătorul nu participă la dublarea atacului. Este caracteristică începătorilor.
Poziţia medie este cel mai des întâlnită, fiind favorabilă majorităţii acţiunilor. Picioarele sunt
depărtate şi îndoite din articulaţia genunchilor şi glezenlor, cu unui picior aşezat înainte, trunchiul
aplecat, greutatea repartizată pe ambele picioare cu tendinţa de proiectare a centrului de greutate pe
piciorul din faţă pentru a favoriza deplasarea la minge. Braţele, cu palmele în dreptul abdomenului, sunt
pregătite pentru a interveni prin lovire de jos sau de sus, în funcţie de situaţie. Este recomandată
menţinerea ridicată a călcâiului piciorului din spate pentru a favoriza declanşarea rapidă a deplasării.
Poziţia joasă se caracterizează printr-o îndoire accentuată a articulaţiilor memebrelor
inferioare, bazinul mult coborât, şezuta plasată sub nivelul genunchilor. Este caracteristică pentru
efectuarea preluărilor din atac.
Deplasările în teren se efectuează cu pas simplu (rotaţie, deplasări când jocul este întrerupt), cu
pas adăugat (pentru distanţe scurte), cu pas dublu, prin alergare sau săritură. Opririle se pot realiza într-
un timp sau în doi timpi, iar schimbările de direcţie sunt utile pentru a ajunge la mingi cu traiectorii
neaşteptate. Toate deplasările de fac din poziţie medie, cât mai relaxat, pentru a putea cu uşurinţă trece
la acţiunea motrice următoare.

4.2.1.SERVICIUL

Serviciul este acţiunea de punere a mingii în joc, singura acţiune în care execuţia este
determinată în exclusivitate de calităţile individuale ale jucătorului. Este în acelaşi timp prima acţiune
de atac a echipei pentru că printr-o execuţie putenică şi corectă se poate obţine un punct sau se poate
crea a situaţie dificilă pentru echipa adversă, împiedicându-se construirea în condiţi optime a atacului.
Clasificarea acestei acţiuni se poate face din perspectiva mai multor criterii:
 În funcţie de punctul de lovire a mingii: serviciul poate fi de jos sau de sus;
 Poziţia umerilor faţă de minge şi plasă determină alte caracteristici: serviciul din faţă sau din
lateral;
 După zborul mingii: plasat, planat, în forţă;
 După poziţia executantului: de pe sol sau din săritură;
 După distanţa de la care se excută: din apropierea liniei de fund sau de la mare distanţă;

12
Aspectele tactice individuale elementare legate de execuţia acestei acţiuni sunt:
 Direcţionarea serviciului spre zonele vulnerabile ale terenului advers;
 Trimiterea mingii spre un jucător deficitar al preluare;
 Trimiterea mingii spre jucătorul care a greşit în faza anterioară sau nou intrat în teren.
Procedee de execuţie ale serviciului:
 Serviciul de jos din faţă este utilizat mai ales de începători. Pentru executarea lui,
jucătorul este orientat cu faţa şi linia umerilor paralel cu fileul. Piciorul opus braţului de
lovire este plasat înainte, articulaţiile gleznă, genunchi sunt uşor flexate. Trunchiul este
uşor înclinat, mingea este ţinută la nivelul centurii cu mâna opusă celei de lovire. Se
aruncă mingea uşor în sus, iar cu braţul îndemânatic care a efectuat un scurt elan se
loveşte mingea în porţiunea ei inferioară concomitent cu trecerea greutăţii corpului pe
piciorul din faţă.În momentul lovirii, palma este încordată şi cu degetele apropiate.
Cele mai frecvente greşeli:
 La momentul iniţial: picioarele pe aceiaşi linie, orientarea corpului pe alte direcţii decât
cea a fileului, ţinerea mingii prea aproape sau prea departe de corp;
 În timpul execuţiei: aruncare prea înaltă, lovirea din palmă (fără aruncare), lovirea cu
degetele sau antebraţul;
 În finalul acţiunii: pendularea braţului care loveşte peste nivelul umerilor sau în plan
lateral, neurmărirea cu privirea a mingii servite.
 Serviciul de sus din faţă este folosit atât la nivelul începătorilor cât şi la nivelul de
performanţă.Prin traiectoria, forţa, viteza şi precizia care poate fi imprimată mingii, se
creează posibilitatea utilizării acestui serviciu într-un număr mare de situaţii, terenul
advers fiind mult mai uşor de observat. Poziţia iniţială a jucătorului este cu linia umerilor
paralelă cu fileul, picioarele paralele cu linia umerilor, cel opus braţului de lovire aşezat
mai înainte, greutatea corpului fiind repartizată în mod egal pe ambele picioare. Mingea
este ţinută în palma mâinii care nu loveşte la nivelul pieptului. Braţul de lovire se află
ridicat întins la nivelul capului, cu palma orientată spre minge pregătită pentru lovire.
Mingea se aruncă în sus şi în faţă la o distanţă de cca.40-60 cm, timp în care se trece
greutatea pe piciorul din spate şi trunchiul execută o uşoară extensie. Mingea se loveşte cu
toată palma, când se află la momentul maxim al înălţării ei, într-un punct aflat puţin sub
axul ei orizontal pe calota inferioară, imprimâmdu-se o traiectorie ascendentă cu rotaţii
înainte.
Greşelile frecvente:
 În momentul iniţial: poziţii incorecte ale picioarelor şi ale corpului;
 În timpul execuţiei: aruncarea mingii înainte, înapoi sau lateral, contactul de lovire pe
calota inferioară sau lateral, amplitudine mică a cursei braţului de lovire;
 În finalul acţiunii: centrul de greutate rămâne pe piciorul din spate, braţul de lovire
execută mişcarea de revenire în plan lateral, privirea nu urmăreşte mingea după
execuţie.
 Serviciul de sus planat (plutitor) este serviciul care se foloseşte cel mai mult la
nivelul echipelor de perfomanţă.Tehnica lui de execuţie este asemănătoare cu cea a
serviciului descris anterior, cu câteva modificări. Astfel articulaţia pumnului şi palma
braţului de lovire sunt blocate în extensie pe tot parcursul execuţiei şi în finalul ei.
Lovirea mingii este scurtă, se face într-un punct situat cât mai aproape de axul median
al mingii. Zborul care se imprimă este unul planat cu o traiectorie imprevizibilă,
oscilantă. Dificultatea recepţionării este mai mare decât la cel descris anterior. Se
execută de la distanţe mari faţă de linia de fund, iar traiectoria lui vizează în special
partea a doua a terenului advers.
Greşeli frecvente:
 În momentul iniţial: poziţie prea joasă a braţului cu mingea sau a celui care loveşte,
mingea coborând până acesta se ridică;
 În timpul execuţiei: articulaţia pumnului relaxată, palma acoperă mingea la lovire,
punct de lovire prea jos faţă de planul superior al fileului;
 În finalul acţiunii: pendularea laterală a braţului lovitor, flexia articulaţiei pumnului
după lovire.
 Serviciul din săritură a fost prezentat pentru prima dată la C.M. din 1982 de către
echipele sud-americane (Brazilia) căpătând rapid o largă răspândire la echipele de
performanţă, mai ales masculine. Jucătorul aflat la o distanţă de cca. 2m. de linia de
fund aruncă mingea cu una sau două mâini spre înainte în interiorul terenului,

13
 executând în acelaşi timp1-2 paşi de elan, apoi o bătaie pe ambele picioare înapoia
liniei de fund, urmată de o săritură spre minge. Braţul de lovire ridicat întins deasupra
capului execută lovirea mingii când aceasta ajunge în punctul maxim de înălţare.
Punctul de lovire este situat puţin sub linia mediană. Aterizarea se face elastic, pe
ambele picioare în interiorul terenului.
Greşeli frecvente:
 În momentul iniţial: distanţă prea mare de linia de fund;
 În timpul execuţiei : nesincronizarea aruncării mingii cu săritura şi lovirea, punctul de
lovire prea jos;
 În finalul acţiunii: neantrenarea în acţiune a trunchiului, aterizare dezechilibrată.
 Mai există şi alte variante mai puţin folosite în jocul practicat azi: serviciul de sus din
lateral, serviciul prin rotarea braţului.
Traseul metodic pentru învăţarea serviciului:
 Sisteme de acţionare cu accent pe ansamblul execuţiei acţiunii:
o Serviciu spre perete de la distanţă mică, îndreptat deasupra unei linii corespunzătoare
înălţimii fileului;
o Pe perechi, la distanţă de 5-6 metri: un elev execută serviciul celălalt prinde mingea;
o Acelaşi exerciţiu cu mărirea distanţei dintre elevi;
o Serviciu spre perete de la 6-7 metri, cu intrare de traiectoria mingii ricoşate,
efectuarea unei preluări de sus, pas de control, prinderea mingii;
o Acelaşi exerciţiu cu preluare de jos;
o Pe perechi, la distanţă de 6-7 metri: un elev execută serviciul celălalt preluarea de jos
sau de sus, pas de control, prinde mingea;
 Sisteme de acţionare cu accent pe blocarea articulaţiei pumnului şi cotului şi alegerea
corectă a punctului de lovire:
o Servici la perete distanţă 4=5 metri, deasupra unei linii;
o Serviciu de sus precedat de 2-3 aruncări ale mingii pentru verificarea
înălţimii, poziţiei corpului;
o Pe perechi serviciu cu accent pe blocare prin lovirea de 2-3 ori a mingii
înaintea execuţiei;
 În condiţii apropiate de joc:
o Serviciu peste fileu de la diferite distanţe;
o Serviciu peste fileu pe perechi;
o Serviciu în condiţii regulamentare sub formă de concurs;
o Serviciu dirijat pe o anumită parte a terenului: apoi pe diagonală;
o Joc cu penalizarea serviciilor greşite
 Sisteme de acţionare pentru consolidarea serviciului:
o Serviciu dirijat spre ultimii metri ai terenului;
o Serviciu dirijat spre anumite zone

4.2.2.PRELUAREA DIN SERVICIU

Preluarea din serviciu face parte din acţiunile individuale de apărare, fiind prima acţiune din
structura de joc, prin care echipa se apără împotriva acţiunii adversarului şi intră în posesia mingii.
Este o acţiune de joc de maximă importanţă al cărui scop este în primul rând de a împiedica
adversarul de a realiza punct direct din serviciu, apoi de a trimite mingea în cele mai bune condiţii spre
ridicător.
Clasificare:
 Preluarea de jos cu două mâini – folosită cel mai frecvent.
 Preluare de sus cu două mâini;
 Preluare cu două mâini de sus sau de jos cu plonjon pe spate sau lateral.
Aspectele tactice elementare ale acestei acţiuni includ:
 Direcţionarea preluării spre jucăorul ridicător;
 Imprimarea unei traiectorii care să permită lovitura de atac din lovitura a doua, etc.
Preluarea din serviciu de jos cu două mâini, folosită cel mai frecvent se efectuează după o
deplasare şi oprire rapidă în poziţie specifică caracterizată de mărirea bazei de susţinere prin depărtarea
picioarelordincolo de lăţimea umerilor, cu un picior mai avansat. Centrul de greutate este coborât prin
flexarea pronunţată a articulaţiilor membrelor inferioare Braţele sunt depărtate, urmând să se apropie în

14
momentul contactului cu mingea. Lovirea se face cu antebraţele, articulaţiile pumnului şi cotului sunt în
extensie, iar din articulaţia umărului se face o uşoară anteducţie. Articulaţia cotului rămâne blocată pe
tot parcursul execuţiei.
În funcţie de viteza de zbor a mingii se execută o mişcare de amortizare a contactului cu
mingea: prin coborârea sau ridicarea centrului de greutate. La finalul execuţiei, jucătorul se deplasează
şi se pregăteşte pentru următoarea acţiune de joc: dublaj, atac, etc.
Greşeli frecvente:
 În momentul iniţial:
 aprecierea inexactă a traiectoriei şi vitezei mingii; alegerea greşită a
momentului şi formei de deplasare; aprecierea inexactă a locului de contact cu
mingea; lovirea în poziţie dezechilibrată;
 În timpul execuţiei:
 lipsa blocării articulaţiei cotului şi a extensiei în articulaţia pumnului; poziţia
inegală a antebraţelor; contactul cu mingea cu alte porţiuni ale braţului decât
antebraţul, extensia fragmentată a articulaţiilor trenului superior.
 La finalul acţiunii:
 braţele ridicate deasupra nivelului umerilor; neurmărirea traiectoriei mingii.
Traseul metodic pentru învăţarea preluării din serviciu:
La începători serviciul are de obicei o forţă şi viteză redusă, astfel că preluarea de jos se
efectuează cu ridicarea centrului de greutate, iar poziţia picioarelor şi asigurarea unei baze de susţinere
mare este un aspect prioritar.
 preluarea de jos din minge aruncată şi servită de la distanţe diferite:
o pe perechi cu o minge la distanţa unei fandări;
o preluare din minge aruncată de profesor la distanţă de 6-7 m în diferite
formaţii;
o preluare din serviciu efectuat de la 7-8 metri pe perechi sau în formaţii de
trei jucători;
o preluare din serviciu efectuată alternativ pe perechi;
o serviciu peste fileu – preluare;
 preluare cu accent pe deplasare:
o pe perechi – preluare de jos alternativ de la distanţe diferite;
o preluare de control la distanţă mică, urmată de preluare lungă spre
partener;
 preluare din serviciu în condiţii apropiate de joc:
o preluare din serviciu urmată de atac;
o preluare din serviciu în doi jucători urmată de schimbarea locurilor
prin deplasare laterală;
o preluare din serviciu urmată de dublarea atacului şi retragerea în
dispozitiv.

15
 CURS NR. 5
4.2.3.RIDICAREA PENTRU ATAC

Ridicarea pentru atac este acţiunea din ansamblul jocului utilizată pentru punerea într-o
situaţie cât mai favorabilă a jucătorului care urmează să finalizeze combinaţia ofensivă pentru echipa
care se află în posesia echipei. Ridicătorul va trimite mingea, lovind-o (de obicei) cu două mâini de sus
ţinând cont de: posibilităţile atacantului, dispunerea blocajului advers, tactica în atac a echipei proprii.
În funcţie de aceste aspecte el va imprima mingii o anumită traiectorie, viteză şi distanţă faţă de fileu.
La nivelul lecţiei de educaţie fizică această acţiune se poate executa mai ales prin două
procedee: ridicarea înainte şi ridicarea peste cap înapoi.
Ridicarea înainte (în mod frecvent desemnată şi prin termenul „pasa înainte”) folosită în
multe situaţii ale jocului necesită: deplasare rapidă spre minge, plasarea jucătorului într-o poziţie
echilibrată, cu faţa spre direcţia de transmitere. Corpul ridicătorului acţionează ca un resort din toate
articulaţiile. Picioarele, uşor depărtate, tălpile paralele, piciorul dinspre fileu plasat mai în faţă. Mingea
trebuie lovită într-un punct situat deasupra frunţii, cu degetele în formă de cupă. Articulaţia pumnului în
uşoară extensie, articulaţia cotului flexată. Tot în uşoară flexie sunt şi articulaţiile şold, genunchi şi
gleznă. După contactul cu mingea, printr-un impuls generalizat toate articulaţiile vor face o mişcare de
extensie, iar cea a pumnului una de flexie radială.
Distanţa convenabilă faţă de fileu este de 40-80 cm. iar înălţimea şi lungimea ridicării este în
funcţie de situaţia concretă: nivelul tehnic al trăgătorului, tactica în atac preconizată. După efectuarea
ridicării, jucătorul se plasează în poziţie joasă în apropierea atacantului pentru a asigura dublarea lui.
Greşeli frecvente:
În momentul iniţial:
 aprecierea inexactă a locului de contact cu mingea;
 braţele şi picioarele întinse, lipsa flexiei dorsale a palmelor;
 coatele prea apropiate sau prea depărtate;
 degetele prea apropiate, policele îndreptat spre înainte.
În timpul execuţiei:
 lipsa unei cupe elastice, urmare a contracţiei prea pronunţate a degetelor sau
poziţiei greşite;
 punctul de lovire a mingii prea coborât;
 acţiunea fragmentată a corpului;
 lovirea inegală a mingii.
La finalul acţiunii:
 flexia palmară prea pronunţată sau dimpotrivă;
 neurmărirea traiectoriei mingii sau deplasarea corpului în direcţie opusă
traiectoriei mingii.
Traseul metodic pentru învăţarea ridicării înainte(pasei de sus):
 pasă de sus precedată de deplasare din minge aruncată (oferită);
 pasare succesivă a două mingi oferite de coechipieri;
 preluare de sus; pasare în triunghi cu trecerea mingii peste fileu;
 pasare a mingii în două triunghiuri aşezate de o parte şi alta a fileului;
 preluare de sus din minge servită de la distanţă mică, ridicare, trecerea mingii peste fileu;
 preluare de susu, ridicare din zona 3 şi atac din zona 4.
Ridicarea înapoi permite schimbarea direcţiei ridicării în scopul evitării blocajului advers.
Diferenţele între acest procedeu şi cel descris anterior apar în momentul dinaintea luării contactului cu
mingea. Astfel, primirea mingii se va face deasupra frunţii, iar dirijarea peste cap se realizează printr-o
extensie puternică a braţelor şi a articulaţiilor pumnului, imprimându-se mingii o traiectorie spre înapoi.
Mişcarea segmentelor superioare este însoţită de extensia articulaţiilor trenului inferior. În încheiere
ridicătorul execută o mişcare rapidă de întoarcere pentru a asigura dublarea atacantului.
Greşeli frecvente:
În momentul iniţial:
 neurmărirea plasamentului jucătorilor proprii;
 plasarea cupei la nivelul frunţii sau mai jos;
 aprecierea inexactă a locului de contact cu mingea;
În timpul execuţiei:
 lipsa extensiei accentuate în articulaţia pumnului;
 accentuarea exagerată a extensiei trunchiului fără împingerea bazinului înainte.
La finalul acţiunii:

16
  neurmărirea traiectoriei mingii sau deplasarea corpului în direcţie opusă
traiectoriei mingii.
Traseul metodic pentru învăţarea pasei de sus peste cap (ridicare înapoi):
 în formaţie de trei jucători, pasa peste cap din minge venită de la partener;
 de pe zona 3 pase peste cap din minge oferită din zonele 5 sau 6 urmată de atac din zona
2;
 preluare din serviciu, ridicare peste cap; jucătorul care a servit trece la preluare, cel de la
preluare la ridicare etc;

4.2.4. LOVITURA DE ATAC

Lovitura de atac este o acţiune de finalizare care concretizează efortul echipei în faza de
construcţie a atacului. Are în vedere trimiterea mingii în terenul advers prin lovire cu o mână şi este
executată în urma unei sărituri prin care jucătorul ajunge să aibă contact cu mingea deasupra nivelului
superior al fileului.
Procedeele de execuţie cele mai folosite sunt:
 lovitura de atac pe direcţia elanului
 lovitura de atac pe alte direcţii (procedeu întors)
 lovitura de atac atac prin rotarea braţului(folosită mai rar)
Este o acţiune complexă, care necesită un bagaj minim de aptitudini motrice şi deprinderi.
Lovitura de atac pe direcţia elanului este utilizată cel mai frecvent, mai ales la nivelul de
bază al instruirii, având ca efect trimiterea mingii după lovire pe direcţia elanului. Momentele
componente ale loviturii de atac sunt: elanul, săritura, lucrul braţelor, tehnica lovirii mingii, aterizarea şi
deplasarea pentru fazele următoare. Elanul se execută cu 1 sau 2 paşi, ultimul mai lung. Se blochează
deplasarea prin frânare pe călcâi ceea ce duce la transformarea vitezei de deplasare orizontală într-una
ascensională. Bătaia se poate executa simultan sau succesiv. Printr-o extensie energică a musculaturii
membrelor inferioare corelată cu elanul energic al braţelor se asigură o săritură cât mai înaltă pe
verticală. Mingea se loveşte în momentul când săritura este în punctul ei maxim. Alegerea momentului
săriturii şi a locului de desprindere este în funcţie de traiectoria şi viteza de deplasare a mingii.
În timpul săriturii corpul atacantului este echilibrat, linia umerilor paralelă cu fileul. Truchiul
în uşoară extensie, picioarele în uşoară flexie din articulaţia genunchiului, braţele ridicate peste nivelul
capului, uşor flexate. Mingea se loveşte cu toată palma deasupra liniei mediane imprimându-se o
traiectorie descendentă. Aterizarea se face elastic pe ambele picioare.
Lovitura de atac pe alte direcţii este folosită cu scopul de a evita blocajul advers. Se execută
de regulă pe de zona 3 şi 2 (dreptacii) sau 3 şi 4 (stângacii). Modul de execuţie este acelaşi cu a
procedeului descris anterior, cu excepţia momentului lovirii mingii: în timpul săriturii jucătorul face o
întoarcere de până al 450 în direcţia laterală efectuării elanului, ajungând cu linia umerilor paralelă cu
vechea direcţie de elan şi perpendicular pe minge. Astfel mingea este trimisă pe o traiectorie care
ocoleşte blocajul.
În jocul avansaţilor se mai folosesc: lovitura de atac din ridicare scurtă, din ridicare în urcare,
din ridicare întinsă, din linia a II-a.
GREŞELI FRECVENTE:
În momentele premergătoare săriturii:
 ritmul paşilor este prea lent sau uniform;
 ultimul pas de elan este scurt; braţele nu efectuează mişcarea de avântare;
 bătaia se efectuează pe vârfuri;
În timpul zborului:
 coordonare greşită a întâlnirii cu mingea;
 lovirea mingii de jos în sus;
 lovirea mingii fără flexia palmei pe antebraţ;
În finalul acţiunii:
 aterizare dezechilibrată;
 braţul de lovire coboară rigid;
 neurmărirea mingii cu privirea.
Traseul metodic pentru învăţarea loviturii de atac pe direcţia elanului:
 elan, bătaie, săritură, lovirea mingii susţinute;
 atac peste fileu din minge oferită;
 atac din minge ridicată;
 preluare din minge oferită, ridicare înainte, executarea loviturii de atac;

17
  preluare din serviciu, ridicare înainte, lovitura de atac.

CURS NR. 6
4.2.5. BLOCAJUL

Este acţiunea prin care jucătorii din linia I se interpun pe traiectoria loviturii de atac a
adversarului, prin plasarea mâinilor peste nivelul fileului. Scopul blocajului este de a împiedica
treceerea mingii spre terenul propriu. Eficienţa acestei acţiuni este determinată de capacitatea
jucătorilor de a anticipa intenţia adversarului, intervalul de timp dintre cele două acţiuni, lovitura de
atac şi blocajul, fiind extrem de scurt.
După plasarea palmelor faţă de planul vertical al fileului blocajul poate fi:
 ofensiv – cu palmele în flexie, intenţia fiind de a determina ricoşarea mingii în terenul
advers;
 defensiv – cu palmele în extensie, intenţionându-se încetinirea mingii atacate;
După numărul jucătorilor care participă la blocaj:
 Individual;
 Colectiv (doi sau trei jucători)
În cazul blocajului individual, acţiunea începe cu apropierea jucătorului de locul ales pentru
execuţie. Deplasarea se face lateral cu paşi adăugaţi sau prin alergare paralelă cu fileul. În momentul
execuţiei jucătorul se găseşte cu faţa la fileu, articulaţiile trenului inferior sunt uşor flexate, picioarele
depărtate la nivelul umerilor, braţele îndoite cu palmele ridicate al nivelul bărbiei şi orienatate înainte.
Din această poziţie se execută o săritură pe verticală, braţele se întind, iar palmele depăşesc marginea
superioară a fileului. Degetele sunt răsfirate, palmele depărtate atât cât să nu treacă mingea printre ele.
După lovirea mingii, palmele se retrag în terenul propriu iar aterizarea se efectuează elastic în poziţiei
echilibrată.
Cele mai frecvente greşeli:
 La momentul iniţial: aprecierea incorectă a locului de execuţie, balansarea spre înainte a
braţelor;
 În timpul execuţiei: braţele nu se întind complet; între braţe şi fileu rămâne o distanţă
prea mare; la fel şi între palme;
 În finalul acţiunii: retragere prea târzie a palmelor, aterizare dezechilibrată.
Traseu metodic pentru învaţarea blocajului individual:
o exersarea în condiţii uşoare: executarea blocajului la minge ţinută de un partener; pe
perechi de o parte şI alta a fileului, blocaj la minge susţiunută deasupra fileului; blocaj
la minge ridicată cu deplasare laterală;
o exersare în condiţii apropiate de joc: blocaj la minge atacată din ridicare înaltă; blocaj
succesiv pe zonele 2,3,4 la atacuri efectuate din ridicări lungi sau peste cap; blocaj,
joc 3x3 sau 4x4 cu temă (blocajul reuşit = 2 puncte).
Atunci când blocajul se excută colectiv în doi sau trei jucători la elementele descrise mai sus,
se adaugă necesitatea coordonării mişcărilor dintre jucători şi gruparea lor în funcţie de direcţia loviturii
de atac. Cel mai frecvent se foloseşte blocajul în doi jucători, situaţie în care fiecare dintre cei doi
participanţi asigură (apără) o anumită direcţie de atac.
Nu se poate trece la învăţarea blocajului colectiv înainte ca jucătorii să stăpânească la un nivel
corespunzător, blocajul individual. Mijloacele folosite în traseul metodic în acest caz sunt caracteristice
stadiilor de consolidare şi perfecţionare, urmărind mai ales aspectul omogenităţii cuplurilor de jucători
şi a sincronizării dintre ei:
 trei jucători de o parte a fileului (pe zone), trei de partea cealaltă. La comandă
jucătorul din centru se deplasează spre stânga sau dreapta unde împrună cu jucătorul
din zona rspctivă execută simularea blocajului.
 Blocaj în doi juctori la lovitura de atac efectuată din terenul advers din zona dinainte
stabilită;
 Acelaşi exerciţii, dar fără anunţarea dinainte a zonei din care se efctuează lovitura de
atac;
 Exersarea blocajului colectiv în structura de joc şi apoi în joc cu temă şi joc de
pregătire.

4.2.6.PRELUAREA DIN ATAC

18
 PRELUAREA DIN ATAC este acţiunea prin care se împiedică căderea mingii în terenul
propriu. Pentru reuşită jucătorii trebuie să aibă capacitatea de a anticipa traiectoria mingii, de a se
deplasa rapid şi la locul optim. Poziţia corpului: joasă cu baza de susţinere mare, contactul cu mingea
pe porţiunea inferioară antebraţului. În funcţie de viteza şi forţa cu care vine mingea articulaţiile vor
face o mişcare de cedare şi amortizare.
GREŞELI: anticipare greşită a intenţiilor adversarului, a vitezei, forţei şi traiectoriei mingii,
poziţie înaltă.
Traseu metodic:
 Exersare în condiţii uşoare:
o pe perechi cu o minge, preluare din atac efectuat din autoaruncare, pe
direcţia celui care preia;
o acelaşi exerciţiu cu deplasare laterală (fandare); preluări successive din atac,
intercalate cu deplasari laterale;
 Exersare în condiţii apropiate de joc:
o preluare din atac cu apărarea alternativă a diagonalelor;
o preluare din atac efectuat pe diagonală lungă şi apoi pe culoar;
o serii de preluare din zonele 1 şi 5.
Preluarea mingilor ricoşate din fileu face parte din categoria acţiunilor specifice de apărare
prin care se poate corecta o greşeală de preluare a unui coechipier. Se execută prin lovire cu o mînă sau
două de jos. Traiectoria mingilor ricoşate este diferită în funcţie d locul în care aceasta ia contact cu
fileul: dacă acest loc este în partea de joc, mingea este respinsă mai departe, iar dacă acest loc este în
partea superioară a plasei, mingea va cădea în apropiera liniei de centru.
Regulamentul jocului permite jucătorilor care au atins mingea la blocaj să atingă pentru a doua
oară mingea în cazul în care această cade în apropierea lor, în zona din spatele blocajului, la o distanţă
de 1-1,5 m. Este vorba despre „autodublaj”, a acţiune d joc mai puţin întâlnită la nivelul începătorilor.
În acest caz preluarea mingii se realizează de obicei cu o mână sau cu două mâini de sus sau de jos,
adesea cu plonjon. Autodublarea se mia poate întâlni şi în cazul atacului, atunci când mingea atacată
este respinsă de blocaj în apropierea jucătorului care a efectuat atacul.
Plonjonul, este o acţiune care însoţeşte o acţiune de preluare în situaţiile în care jucătorul nu
poate ajunge la minge în condiţiile efectuării unei deplasări obişnuite. Nu se folosesc prea des în jocul
de volei practicat la nivelul lecţiei de educaţie fizică, sunt destul de dificil de realizat, implică şi
riscurile unor posibile accidentări dacă nu sunt corect însuşite şi excutate. Pe de altă parte, datorită
spectaculozităţii lor şi faptului că prin realizarea unei acţiuni de apăare prin folosirea plonjonului se
poate salva o minge considerată pierdută, plonjoanele sunt procedee de execuţie apreciate de copii, mai
ales de băieşi. Sunt cunoscute următoarele procedee de execuţie a plonjoanelor:
 plonjonul pe spate, lateral şi înainte;
 plonjonul pe spate şi lateral cu rostogolire;
 plonjonul înainte prin întindere şi alunecare (cu pârghie dură)
La nivelul voleiului ca mijloc al educaţiei fizice considerăm că se pot învăţa două dintre
procedee şi anume: plonjonul pe spate şi plonjonul lateral.
Plonjonul pe spate se execută din poziţie joasă, cu oprire pe ambele picioare. După lovirea
mingii cu două mâini de sus, se efectuează căderea, urmată de o rulare în timpul căreia spatele trebuie
să fie rotunjit, bărbia în piept, picioarele îndoite. La finalul rulării, piciorul din faţă, se întinde şi
efectuează o mişcare de basculare energică prin care se aceelerează mişcarea de revenire în poziţia de
plecare.
Cele mai frecvente greşeli :
 executarea plonjonului prea dparte faţă de locul de cădere a mingii sau depăşirea
acestui loc;
 poziţie prea înaltă faţă de traiectoria mingii.
Traseul metodic este format din exerciţii fără minge:
 din ghemuit, cădere înapoi cu rulare pe spate şi revenire în poziţia iniţială;
 rulări pe spate cu revenire în ghemuit;
 jocuri dinamice cu executare de plonjoane;
Exerciţii cu mingea:
 executarea plonjonului cu mingea ţinută în cupă (palme);
 pe perechi faţă în faţă executarea pasei de sus cu plonjon pe spate din minge oferită, apoi
pasată sau servită;
 joc cu temă.

19
 Plonjonul lateral se execută după efectuarea unei fandări laterale pe direcţia din care vine mingea.
După lovire urmează căderea, rularea şi revenirea în acealşi mod ca şi în cazul plonjonul pe spate.
Lovirea mingii se execută cu o mână sau două de jos din lateral sau din faţă.
Exerciţiile fără minge cuprin fandări consecutive şi alternative stânga-drapta, urmate apoi de
simularea lovirii mingii.
Exerciţiile cu mingea sunt asemănătoare cu cele prezentate anterior pentru plonjonul pe spate, cu
adaptările de rigoare.

CURS NR. 7
4.3. SISTEMATIZARE ŞI ASPECTE METODICE ALE ACŢIUNILOR TACTICE
COLECTIVE

Acţiunile tactice colective sau de echipă sunt au ca scop rezolvarea planului strategic al
echipei, fiind corelată cu strategia pregătirii tehnice, între cele două componente ale pregătirii existând
o interacţiune complexă. Acţiunile tactice colective evoluează permanent în funcţie de modificările
regulamentului, de apariţia unor noi acţiuni sau de noi variante de execuţie ale acţiunilor individuale.
Caracteristici ale tacticii colective în volei:
 Este evolutivă şi s-a perfecţionat pe măsura dezvoltării jocului;
 Se caracterizează prin rapiditatea trecerii din apărare în atac şi invers - fazele de joc se
succed foarte repede şi aritmic, de la o echipă la cealaltă, uneori două faze se petrec în
fracţiuni de secundă;
 Elasticitatea şi dependenţa de celelalte componente ale antrenamentului sportiv.
În ordinea succesiunii de desfăşurare a jocului acţiunile tactice colectice se pot
sistematiza astfel:
1. TACTICA COLECTIVĂLA SERVICIU:
Specific jocului de volei este momentul fix de repunere a mingii în joc prin serviciu după fiecare
oprire a jocului, pentru care se disting două situaţii: atunci când echipa efectuează serviciul şi atunci
când echipa intră în posesia mingii prin preluarea serviciului.
TACTICA LA EFECTUAREA SERVICIULUI se poate realiza prin:
 Dispozitive ce menţinerea formaţiei;
 Dispozitive cu schimbarea formaţiei în linia I, linia a II a sau în ambele linii.
TACTICA LA PRELUAREA SERVICIULUI se poate realiza prin:
 Aşezarea cu cinci jucători la preluare şi un jucător la fileu (zona 3,2 sau 4) cu păstrarea
formaţiei;
 Aşezarea cu cinci jucători la preluare şi un jucător la fileu (zona 3,2 sau 4) cu schimbări de
locuri în linia I sau în ambele linii;
 Aşezare cu patru jucători la preluare şi aşezarea ridicătorului lângă fileu indiferent pe ce zonă
se găseşte ( împreună cu corespondentul din linia I sau un jucător de pe aceiaşi linie) şi intrarea
lui în linia I;
2. TACTICA ÎN ATAC DUPĂPRELUAREA SERVICIULUI:
 Acţiuni tactice în atac cu două lovituri;
 Acţiuni tactice în atac cu trei lovituri:
 cu participarea a doi jucători din linia I şi un jucător din linia a II-a;
 cu participarea a trei jucători din linia I;
 cu participarea a trei jucători din linia I şi a unui jucător din linia a II-a.
3. TACTICA COLECTIVĂÎN APĂRARE LA DUBLAREA ATACULUI
4. TACTICA COLECTIVĂLA PRELUAREA ATACULUI ŞI LA DUBLAJ
 Tactica colectivă în apărare fără blocaj;
 Tactica colectivă în apărare cu blocaj individual;
 Tactica colectivă în apărare cu blocaj colectiv
5. TACTICA ÎN ATAC DUPĂPRELUAREA ATACULUI SAU PRELUAREA DIN
DUBLAJ
 Acţiuni tactice cu participarea a doi jucători;
 Acţiuni tactice cu participarea a trei jucători:

20
 4.3.1. TACTICA COLECTIVĂLA SERVICIU

TACTICA COLECTIVĂLA EFECTUAREA SERVICIULUI se desfăşoară fără minge,

fiind vorba despre aşezarea/plasarea şi deplasarea jucătorilor în dispozitivul de apărare al echipei.
Se poate realiza:
 Cu menţinerea formaţiei;
 Cu schimbarea jucătorilor din linia I;
 Cu schimbarea jucătorilor din linia a II-a;
 Cu schimbarea jucătorilor din ambele linii.
La începători şi în lecţia de educaţie fizică se recomandă folosirea primei variante. La echipele de
avansaţi şi de performanţă, schimbările se fac pentru a realiza un blocaj cât mai eficient (în linia I) şi
pentru a întări apărarea în linia a IIa şi a plasa ridicătorul într-o poziţie cât mai avantajoasă pentru
construirea fazei de atac.

Aşezarea în teren la efectuarea serviciului la nivelul începătorilor şi avansaţilor

Aşezarea în teren la efectuarea serviciului (A-sistem de apărare cu centrul 2 avansat, B- sistem de

apărare cu centrul 2 retras)

Aşezarea în teren la efectuarea serviciului – schimbările din teren în linia a II-a

21
 Aşezarea în teren la efectuarea serviciului – schimbările din teren în linia I
TACTICA COLECTIVĂLA PRELUAREA SERVICIULUI - Acţiunile tactice colective la
preluarea serviciului fac parte din acţiunile de apărare, dar constituie în acelaşi timp prima parte a
principalelor acţiuni de atac ale echipei.
Scopul acestor acţiuni constă în realizarea intrării în posesia mingii servită de adversar în cele
mai bune condiţii. Se urmăreşte acoperirea cât mai judicioasă a terenului, pentru a asigura preluarea
mingii şi trimiterea ei spre jucătorul ridicător în cele mai bune condiţii. Toţi jucătorii trebuie să aibă un
culoar de vizibilitate, pentru a putea urmări traiectoria mingii servite. În funcţie de zona ocupată,
jucătorii se găsesc orientaţi perpendicular faţă de cel care serveşte, iar poziţia jucătorilor din zonele
1,5,2,4, lor va fi cu piciorul dinspre linia laterală a terenului aşezat mai în faţă. În timpul preluării
jucătorii folosesc poziţia medie sau joasă.
La începători şi în lecţia de educaţei fizică se foloseşte aşezarea în teren cu cinci jucători la preluare
( dispuşi în formă de semicerc sau în forma W) şi jucătorul din zona 3 lângă fileu pentru a acţiona ca
ridicător. La începătorii de vârstă mai mare sau la avansaţi este indicată aşezarea în teren pentru
preluarea serviciului cu cinci jucători la preluare şi jucătorul din zona 2 la fileu. La echipele de
performanţă, numărul jucătorilor care efectuează preluarea serviciului scade. La nivelul cel mai înalt
această acţiune este efectuată doar de doi jucători din linia a II specializaţi în acest scop. Restul
jucătorilor se plasează în aşa fel încât să poată intra în combinaţiile de atac ale echipei şi să nu-i
incomodeze pe jucătorii de la preluare.
Traseu metodic:
Dispozitivele de aşezare în teren la efectuarea şi primirea serviciului se însuşesc relativ uşor, ele se
pot învăţa în paralel prin exersare în oglindă. În paralel cu pregătirea tacticii la serviciu trebuie însuşite
şi prevederile regulamentului. Este bine să se înveţe o organizare de bază şi una de rezervă necesară
adaptării la unele situaţii speciale. Sunt eficiente şi exersările sub forma unor jocuri de atenţie şi jocuri
dinamice.
Se impune ca toţi jucătorii să fie pregătiţi pentru a participa la preluarea (inclusiv rezervele) iar
în cazul unor jucători cu aptitudini deosebite li se pot repartiza sarcini sporite (suprafaţă mai mare).
Sisteme de acţionare:
Jucătorii aşezaţi pe ambele terenuri la primire; se verifică aşezarea corectă ca poziţie şi
orientare, apoi se rotează;
Una dintre echipe serveşte de trei-patru ori consecutiv, fiind aşezată la efectuarea serviciului,
iar cealaltă organizează preluarea serviciului. Din a treia lovitură se trimite mingea spre
zona 1 unde este reţinută şi servită din nou. După o rotaţie completă serviciul trece la
cealaltă echipă.
Jucătorii aşezaţi la primire preiau mingea aruncată pe profesor şi organizează atacul (se pot
adăuga sarcini suplimentare, ca de exemplu după trei-patru acţiuni alergare, blocaj la
perete etc.)
Acelaşi exerciţiu cu introducerea blocajului.
Jocuri cu temă.

22
 Aşezarea în teren la preluarea serviciului la nivelul începătorilor şi avansaţilor (5 jucători la
preluare)

Aşezarea în teren la preluarea serviciului la avansaţi (4 jucători la preluare, cu intrarea ridicătorului din
zona 1 (A) şi 6 (B)

Aşezarea în teren la preluarea serviciului la echipe de performanţă (3 jucători la preluare, cu intrarea

ridicătorului din zona 1)

23
 Aşezarea în teren la preluarea serviciului la echipe de performanţă (2 jucători la preluare, cu intrarea
ridicătorului din zona 5)

CURS NR. 8
4.3.2.TACTICA DE ECHIPĂ ÎN ATAC

TACTICA COLECTIVĂÎN ATAC este formată din însumarea acţiunilor de organizare,

efectuare şi asigurare a atacului, din acţiuni individuale şi colective, cu minge sau fără minge.
Acţiunile individuale care intră componenţă tacticii de echipă în atac sunt în ordine: preluarea
serviciului şi trimiterea mingii spre ridicător, ridicarea (pasa) pentru atac şi lovitura d atac (atacul
propriu-zis).
Acţiunile colectice sunt simularea atacului în cadrul combinaţiilor şi asigurarea atacului (dublarea)
de cărte unul sau doi coechipieri. Din momentul intrări în posesia mingii şi până la finalizare, prin
trecerea ei peste fileu, acţiunile se desfăşoară după un plan şi au ca scop obţinerea punctului şi
serviciului. Aceste acţiuni se numesc combinaţii.
Sistemul de atac al echipei este dispozitivul pe baza căruia se organizează acţiunile ofensive.
Tactica în atac se stabileşte în funcţie de numărul de trăgători şi ridicători existenţi în echipă. La
începători şi în lecţie de educaţia fizică se recomandă folosirea sistemului în care fiecare jucător este
ridicător când ajunge pe zona 3 sau2 şi trăgător în celelalte. La avansaţi şi în lecţia de educaţie fizică la
clase mai mari, este recomndat sistemul cu 2 ridicători şi 4 trăgători, iar la echipel de performanţă se
foloseşte pe scară largă sistemul cu un singur ridicător-coordonator şi cinci trăgători.
Acţiunile tactice colective după preluarea serviciului sunt acţiunile de atac cele mai eficace şi
mai spectaculoase. Se execută în condiţii optime de anticipare a combinaţiilor şi de adaptare a lor la
calitatea preluării din serviciu. Se pot clasifica după numărul loviturilor din care sunt formate în:
 Acţiuni tactice în atac cu două lovituri - necesită o mare precizie a preluării. Traiectoria
mingii la pasa directă este medie spre înaltă, la distanţă de 1 m faţă de fileu. Poziţii optime:
zonele 2 şi 4..Este accesibilă la nivel de avansaţi.
 Acţiuni tactice cu trei lovituri - în aceste acţiuni ridicătorul are rol determinant, coordonând
acţiunile coechiperilor. Constituie algoritmul jocului de volei, fiind acţiunile cele mai frecvent
întâlnite la toate nivelele. La începători unde nu există specializarea pe posturi se realizează
prin pasă înaltă sau medie din zona 3 spre zona 4 sau 2. La avansaţi ridicarea se poate executa
de pe orice zona a liniei I. Se pot sistematiza în funcţie de locul din teren al jucătorilor care
participă la organizarea şi finalizarea lor în:
 acţiuni cu participarea a 2 jucători din linia I când ridicătorul este în linia I, iar
sistematizarea acţiunilor se realizează după locul de plecare în atac şi zona de pe fileu de unde
se execută atacul:
1. combinaţii tactice în atac cu plecarea jucătorilor în acţiune din zonele 2 şi 4;
2. combinaţii tactice în atac cu plecarea jucătorilor în acţiune din zonele 3 şi 4
 acţiuni cu participarea a 2 jucători din linia I şi a unui jucător din linia a II - similare cu
cele precedente pentru jucătorii din linia I;

24
  acţiuni cu participarea a 3 jucători din linia I şi un jucător din linia a II-a - oferă
posibilitatea folosirii în atac a tuturor jucătorilor din linia I, este nevoie ca ridicătorul să
execute intrarea din linia a II de pe zonele 1,5 sau 6. Oferă o mare diversitate de posibilităţi de
combinaţii. Sunt pretenţioase, accesibile doar la nivel de performanţă.
În lecţia de educaţie fizică şi la începători se utilizează combinaţiile în atac cu trei lovituri,
după preluarea serviciului în 5 jucători. În atac participă 2 jucători din linia I, al treilea este
considerat ridicător când este plasat pe zona 3. Se atacă din pase înalte sau medii, care sunt orientate
spre înainte.
Exerciţiile se concep pornind de la modelul structural al jocului, exersarea organizată în aşa fel
încât traseul mingii să fie similar cu cel din timpul jocului.
Acţiunile tactice colective după preluarea atacului sau dublarea atacului, pot fi cu două sau cu
trei lovituri, eficacitatea lor depinde de calitatea preluării şi de numărul de jucători care participă la
combinaţie.
Acţiunile de atac cu două lovituri sunt mai dificil de realizat, ele sunt accesibile doar la nivel de
avansaţi. La începători se folosesc combinaţiile cu trei lovituri similarecu cele anterioare.
Traseu metodic – de reţinut că organizarea atacului este determinată de faza de apărare
premergătoare (preluare din serviciu, preluare din atac) astfel învăţarea acţiunilor de atac trebuie
corelată cu învăţarea acţiunilor de apărare.
La nivelul lecţiei de educaţie fizică nu se pune problema învăţării unor combinaţii tactice şi a
însuşirii aspectelor tactice ale acţiunilor individuale care sunt învăţate.
La acest nivel se va insista pe însuşirea cerinţelor tactice în atac legate de oraganizarea jocului pe
baza celor trei lovituri (preluare, ridicare, lovitura de atac). Acest obiectiv se poate realiza prin
exersarea acţiunilor respective în condiţiile unor jocuri pregătitoare, cu efectiv redus, pe teren cu
dimensiuni reduse şi cu reguli adaptate.

25
Exerciţii pentru învăţarea acţiunilor colective de atac simple formate din două lovituri pentru lecţia de
educaţie fizică

Joc cu efectiv redus, pe teren cu dimensiuni reduse pentru exersarea combinaţiilor simple de atac

26
 CURS NR. 9
4.3.3.TACTICA COLECTIVĂ ÎN APĂRARE

Caracteristic pentru jocul de volei este faptul că în apărare jucătorii au de acoperit o suprafaţă
destul de mare, fapt care solicită nu numai aptitudini motrice şi deprinderi bine consolidate, dar şi
cunoştinţe teoretice şi capacitatea de a anticipa acţiunile de atac ale adversarului pentru a aprecia corect
direcţia, traiectoria şi forţa cu care vine mingea.
În cadrul lecţiei de educaţie fizică la clasele mici şi la nivelul începătorilor când atacul are
intensitate redusă, se foloseşte tactica colectivă în apărare fără blocaj. Jucătorii sunt dispuşi în teren în
aşa fel încât să se acopere tot spaţiul şi să se asigure preluarea mingii. Aşezarea în teren este
asemănătoare ce cea folosită la preluarea serviciului.
Pe măsură ce creşte nivelul de performanţă aspectele legate de tactica colectivă devin mai
complicate. Primul aspect al tacticii colective în apărare este DUBLAREA ATACULUI. Regula de
bază pentru această situaţie este: cei mai apropiaţi coechipieri se plasează în poziţie joasă în apropierea
jucătorului care atacă, indiferent de zonă, asigurând dublarea pentru situaţiile în care blocajul împiedică
trecerea ei în terenul advers. Ridicătorul este primul care efectuează dublajul atacului.
Apărarea este prezentă în joc în situaţiile de preluare a serviciului despre care au fost expuse
explicaţiile necesare în punctul anterior şi de PRELUARE A ATACULUI. În acest caz sunt necesare
mai multe măsuri de organizare şi coordonare a acţiunilor tuturor jucătorilor, încadrate într-un sistem de
apărare.
La această oră sunt folosite trei sisteme de bază:
 Sistemul de apărare cu jucătorul din zona 6 avansat – cel mai vechi sistem de
apărare cu o largă aplicare şi în prezent datorită eficienţei cu care rezolvă sarcinile
defensive. Este folosit mai ales de echipele de avansaţi şi cele feminine, atunci când
jucătorul ridicător-coordonator se află în linia a II-a. În aşezarea iniţială, jucătorul din
zona 6est avansat cu 2-3 metri în mijlocul terenului, jucătorii din zonele 2 şi 4 sunt
aşezaţi în apropierea liniilor laterale, iar jucătorii din zonele 1 şi 5 apropiaţi de axa
longitudinală a terenului. Dublarea atacului şi a blocajului se face permanent de
către jucătorul din zona 6.
Avantajele acestui sistem constă în faptul că jucătorii au sarcini precise ( fie
numai de asigurare a blocajului fie de apărare în linia a II-a), jucătorul din zona 6
asigură un dublaj bun, necesită mai puţine deplasări în teren, este ficient dacă echipa
are un blocaj colectiv înalt şi uşurează construcţia atacului.
Dezavantajele sunt legate de faptul că devine eficient în situaţia blocajului
individual, în faţa unui joc în viteză, în cazul atacurilor de la distanţă şi a mingilor
plasate între linii.
 Sistemul de apărare cu jucătorul din zona 6 retras – este folosit de echipele de
avansaţi şi performanţă, caracteristica sistemului fiind dată de faptul că jucătorul din
zona 6 (care de obicei este înlocuit de un jucător „libero”) este ultimul apărător, fiind
plasat aproape de linia de fund a terenului. Este un sistem elastic cu mai multe
variante în ceea ce priveşte deplasările jucătorilor din linia I şi linia a II-a. Dublarea
se face de către jucătorul din zona 1 sau 5 în funcţie de zona de unde se atacă,
respectiv se blochează. Avantajele acestui sistem sunt evidente când se foloseşte
blocajul individual (situaţie frecventă în faţa unui atac combinativ şi desfăşurat în
viteză), favorizează poziţia ridicătorului care face intrare. Dezavantajele constă în
neacoperirea unei suprafeţe destul de mari din mijlocul terenului şi distanţele mari pe
care le au de parcurs jucătorii , în special ridicătorul când trebuie să treacă din apărare
în faza de organizare a atacului.
 Sistemul de apărare „ pe culoare” se foloseşte în situaţia unui joc combinativ în care
mingile atacate ajung la 6-7 metri de fileu. Fiecare jucător asigură aproximativ trei
metri din lăţimea terenului. Acest sistem este folosit mai ales d echipele masculine,
experimenate, necesitând pe lângă o foarte bună mobilitate pe teren şi preluarea unor
responsabilităţi precise de către fiecare jucător şi capacitate de anticipare bine
dezvoltată.
Aspecte metodice – organizarea jocului în apărare presupune stabilirea unor reguli şi
principii de acţiune foarte clare pentru fiecare dintre jucători, la care se adaugă necesitatea
consolidării şi perfecţionării acţiunilor tactice individuale de apărare.

27
 La începători, unde nu este vorba încă despre învăţarea tacticii în cadrul un sistem de
apărare, exersarea acţiunilor individuale în cadrul jocului este cea mai bună metodă de
dezvoltare a deprinderilor defensive.
Învăţarea unui sistem defensiv este un proces complex care se realizează pe parcursul
unor etape de pregătire îndelungate. Într-o primă fază jucătorii trebuie să fie iniţiaţi în
cunoaşterea şi rezolvarea sarcinilor pe care le au pe zone şi apoi să aplice aceste
cunoştinţe în condiţii de joc. Pentru prima fază sunt importante explicaţiile teoretice care
să conducă la înţelegerea de către jucători a sarcinilor personale, dar şi a relaţiilor dintre
jucători şi a mecanismului de funcţionare a sistemului. Pentru a creşte eficienţa
explicaţiilor acestea vor fi însoţite de imagini explicative şi demonstrative.
Exersarea propriu-zisă se va efectua la început fără minge şi vor consta în deplasări
specifice şi simularea acţiunilor solicitate în apărare pe zonele respective. În continuare se
va introduce exersarea în condiţii apropiate de joc cu mingi oferite.
Exersarea în condiţiile jocurilor cu temă şi a celor pregătitoare va urmări coordonarea
acţiunilor jucătorilor, legarea acţiunilor de atac-apărare şi apărare-atac, adaptarea
sistemului dfensiv la particularităţile jucătorilor şi a echipei.

Sistemul de apărare cu jucătorul din zona 6 avansat – aşezare iniţială

Sistemul de apărare cu jucătorul din zona 6 avansat – un jucător la blocaj

Sistemul de apărare cu jucătorul din zona 6 avansat – doi jucători la blocaj

28
Sistemul de apărare cu jucătorul din zona 6 avansat – trei jucători la blocaj

Sistemul de apărare cu jucătorul din zona 6 retras – aşezare iniţială

Sistemul de apărare cu jucătorul din zona 6 retras – un jucător la blocaj

Sistemul de apărare cu jucătorul din zona 6 retras – doi jucători la blocaj

29
Sistemul de apărare cu jucătorul din zona 6 retras – trei jucători la blocaj

Sistemul de apărare „pe culoare”-aşezare iniţială

Sistemul de apărare „pe culoare”- un jucător la blocaj

Sistemul de apărare „pe culoare”- cu doi jucători la blocaj

30
 Sistemul de apărare „pe culoare”- cu trei jucători la blocaj

CURS NR. 10

5. IDENTIFICAREA ŞI PROMOVAREA TALENTULUI ÎN VOLEI

Talentele sportive se dezvoltă şi se perfecţionează numai în procesul de învăţare, pregătire şi

antrenament. O importanţă decisivă în dezvoltarea talentului revine formării unei motivaţii stimulative
pentru practicarea sportului.
Talentul sportiv poate fi definit prin existenţa unor predispoziţii peste medie pentru înalta
performanţă. În exprimarea talentului sportiv joacă un rol important următorii factori:
 Factorii antropometrici: înălţimea, greutatea, raportul dintre ţesuturile musculare şi ţesuturile
adipoase, centrul de greutate al corpului, armonia proporţiilor, etc.
 Caracteristicile fizice: rezistenţa aerobă şi anaerobă, viteza de reacţie şi de acţiune, anduranţa-
viteza, anduranţa-forţa, forţa dinamică şi statică, supleţea, etc.
 Capacităţile coordonative: capacităţile de echilibru, de mânuire a mingii;
 Capacitatea de învăţare: creativitatea, capacitatea de observaţie, de analiză, etc.
 Predispoziţia la performanţă: sârguinţa şi asiduitatea în antrenament, perseverenţa, capacitatea de a
suporta frustaţia.
 Controlul mental: puterea de concentrare, inteligenţa motrică, capacitatea tactică.
 Factori afectivi: stabilitatea psihică, capacitatea de învingere a stresului, predispoziţia la competiţie.
Aptitudinile specifice jocului de volei, identificate în momentul selecţiei iniţiale devin
performante numai în condiţiile unei educări corespunzătoare, programate şi dirijate. Evoluţia
aptitudilor specifice poate fi prevăzută cu oarecare doză de siguranţă dacă se vor lua în calcul
predispoziţiile fondului ereditar:
 Aptitudini somatice – cu o mare determinare genetică:
Talia – se constată o deplasare a selecţiei finale spre jucători şi jucătoare cu talie din ce în ce
mai mare. O talie înaltă sau foarte înaltă este o necesitate pentru obţinerea performanţei în jocul de volei
contemporan.
Greutatea şi tipul somatic – tip constituţional portivit este cel longilin, cu musculatura
armonios dezvoltată, cu o mobilitate articulară bună şi o anvergură mare care să depăşească cu 6-8 cm.
talia.
Tip de fibră musculară - nu mai este o noutate că atleţii de la probele de viteză şi sărituri
posedă un procentaj mai ridicat de fibre musculare rapide (albe). Şi pentru jucătorii de volei care sunt
dotaţi genetic cu fibre albe rapide cu metabolism aerob-anaerob (mixt) avantajul este evident.
 Aptitudini funcţionale
Tipul de activitate nervoasă superioară (ANS) - ideal pentru jocul de volei ar fi tipul
puternic-echilibrat-mobil. În realitate sunt puţini subiecţi care să prezinte caracteristicile pure ale
acestui tip.
Capacitatea vitală şi consumul de O2 - creşterea continuă a capacităţii de a consuma
oxigen este o cerinţă de bază a dezvoltării acestor tipuri de aptitudini. Capacitatea vitală la jucătorii şi

31
jucătoarele de volei cu aspect longilin şi cu gabarit mare este adesea insuficientă. În aceste cazuri şi
consumul de oxigen este redus, iar rezistenţa generală şi specifică este diminuată.
 Aptitudini general motrice
Capacitatea de învăţare - se manifestă prin uşurinţa cu care jucătorii asimilează problemele
teoretice, tactice, şi tehnico-tactice. Nu este întotdeauna direct proporţională cu IQ-ul jucătorilor,
depinzând mai degrabă de o serie de aptitudini specifice care ţin de vocaţie, de talent.
Rezistenţa la factori perturbatori – jucătorii de volei de valoare reuşesc prin mijloace
acumulate în timpul procesului de antrenament şi prin experienţa de concurs să elimine în mare măsură
efectul factorilor stressanţi şi perturbatori care apar în timpul pregătirii şi al competiţiilor.
Capacitatea de mobilizare a resurselor energetice psihice şi fizice are o importanţă specială
în competiţie. La nivel relativ egal din punct de vedere valoric şi la pregătirii, această aptitudine
defineşte tipul de sportiv învingător.
 Aptitudini psihomotrice
Coordonarea generală - o formă de exprimare complexă a capacităţii de performanţă prin
învăţarea rapidă a mişcărilor noi şi adaptarea rapidă la situaţii variate, conform specificului fiecărei
ramuri de sport, are mai multe componente:
 Capacitatea de orientare în spaţiu
 Capacitatea de echilibru
 Capacitatea de analiză statico-dinamică vizuală şi acustică
Coordonarea segmentară este formată din componentele:
 Viteza de execuţie - coordonată în joc;
 Viteza de repetiţie - coordonată în joc;
 Viteza de anticipare - coordonată în joc;
 Ambidextria
 Aptitudini motrice
Viteza în regim de forţă - calitatea de a efectua mişcări rapide în condiţiile învingerii unei greutăţi
relativ mici (30-66 % din posibilităţile maxime), numită şi detentă.
Îndemânarea în regim de viteză - capacitatea de a executa rapid, corect şi eficient acţiunile
tehnico-tactice.
Îndemânarea în regim de rezistenţă - caliatea care permite executarea corectă şi eficientă a
acţiunilor pe întreg parcursul jocului.
Viteza în regim de rezistenţă - calitatea de a efectua eforturi medii (30-65 %) în condiţii de durată
scurtă dar repetate pe parcursul jocului.
Rezistenţa în regim de viteză - capacitatea de a rezista la efortul din joc cu angrenare totală şi
eficace.
 Aptitudini psiho-intelectuale: atenţie distributivă; gândire rapidă - analiză rapidă a situaţiilor,
anticipare, luarea rapidă a deciziilor; imaginaţie motrică şi tactică; memorie a mişcării, a traseului
tactic, a combinaţiilor.
 Aptitudini psiho-afective şi psihoreglatorii voliţionale: cmbativitatea, aplicată în limitele fair-
play-ului; cpacitatea de fort voluntar, referitoare la creşterea în mod voluntar a intensităţii,
volumului şi complexităţii efortului în antrenamente şi joc;
Jocul actual de volei se caracterizează prin creşterea vitezei de execuţie şi implicit a celei de
reacţie, ceea ce impune antrenarea mai rapidă în efort a segmentelor solicitate şi a corpului în întregime,
precum şi creşterea forţei explozive. De asemenea a crescut complexitatea şi varietatea acţiunilor
tehnico-tactice, ceea ce a dus la scurtarea pauzelor dintre fazele de joc, la creşterea intensităţii efortului
şi la reducerea timpului de refacere. Substratul metabolic al efortului este mai ales cel anaerob, alternat
pentru scurte perioade cu cel aerob.
Sistemul nervos şi analizatorii vizual, kinestezic şi auditiv sunt intens solicitaţi. Tensiunea
psihică este şi ea crescută, ceea ce duce la apariţia rapidă a oboselii nervoase, pe lângă cea fizică,
însoţită de tulburări în mecanismele care reglează automatismul şi precizia mişcărilor, precum şi
scăderea puterii de concentrare.
Aparatul locomotor este solicitat permanent atât la nivelul trenului inferior, cât şi la nivelul
celui superior. Solicitarea aparatului cardio-vascular este medie, cu excepţia fazelor cu efort de
intensitate submaximală. Funcţia respiratorie este mult solicitată pe toată durata jocului, în fazele de joc
disputate, organismul poate contracta o datorie de oxigen destul de mare. Funcţia de termoreglare a
organismului este şi ea intens solicitată, procesele de transpiraţie sunt accentuate, ajungându-se la
pierderi mari de apă şi electroliţi.
În categoria aptitudinilor favorizante practicării jocurilor sportive, deci şi al jocului de volei
specialiştii includ în următoarele însuşiri:

32
  viteza de acţiune; anticiparea situaţiilor; coordonarea; gândirea operativă; orientarea spre un
anumit scop; activizarea;concentrarea;mărirea atenţiei;atenţia distributivă;
 stare de sănătate optimă, dezvoltare fizică bună şi armonioasă, fără deficienţe fizice până la gr.
I ale coloanei vertebrale sau ale membrelor inferioare;
 statura de preferinţă la limitele superioare ale valorilor de referinţă pentru grupa de vârstă şi
categoria de sex respectivă;
 vârsta cronologică suprapusă în mare măsură cu cea biologică, iar puseul de creştere la vârsta
de 12-13 ani trebuie să atingă 7-8 cm;
 vigoarea fizică şi uşurinţa în mişcări manifestată în executarea actelor motrice specifice
vârstei, în speţă jocuri de mişcare. Copiii înzestraţi cu aceste însuşiri aleargă, sar, se caţără,
aruncă, lovesc cu mai multă uşurinţă şi mai mare forţă decât ceilalţi;
 plăcerea pentru joc, manifestată prin entuziasm, angajament total, emulaţie. Câteodată
manifestările pot avea chiar un caracter negativ: certuri, gesturi necontrolate;
 combativitatea, presupune un comportament dârz, dorinţă de obţinere a victoriei. Această
calitate care este o formă pozitivă de manifestare a agresivităţii, trebuie atent căutată la copii şi
cultivată pentru că lipsa ei mai târziu este un impediment serios în obţinerea unor rezultate
sportive semnificative;
 aptitudinile motrice: atât calităţile motrice de bază (viteza, îndemânarea, forţa, rezistenţa) cât şi
calităţile motrice combinate, armonizate cu structura jocului de volei. Cele mai importante:
viteza şi îndemânarea;
 din cadrul însuşirilor psihomotrice: rapiditatea actelor motrice, coordonarea generală şi
segmentară, viteza de învăţare, inteligenţa motrică.
 în plan psihic calităţile necesare:
 cognitiv: atenţia, imaginaţia
 afectiv: rezistenţa la stres
 social: capacitate de colaborare
 plan atitudinal: interes, motivaţie, disciplină
 plan temperamental: puternic-echilibrat, vioi, extrovertit.
Ideal ar fi ca copiii să dispună de un număr cât mai mare de aptitudini favorizante pentru
practicarea jocului de volei. Cu cât tabloul acestor aptitudini este mai complet cu atât putem susţine că
acel copil este mai talentat.
Metode şi mijloace de diagnoză şi prognoză
Pentru aprecierea corectă a creşterii şi dezvoltării fizice există numeroase tehnici şi metode de
prognoză. Important este să se cunoască curba de creştere a staturii la diferite vârste şi viteza de
creştere. Aceasta din urmă se poate deduce din raportul numărului de centimetri crescuţi pe
an.Prognoza staturii definitive se mai poate face şi cu ajutorul unor formule dintre care menţionăm
formula lui V. Karkus (SUA): la băieţi: S.D = S.tatălui + S.Mamei x 1,08 /2;la fete: S.D = (S.T x 0.923)
+ S.M /2. Această formulă este aplicabilă cu rezultate bune mai ales până la vârsta de 10 ani. După
această vârstă se recomandă folosirea tabelului estimativ următor:
Vârsta Băieţi Fete
în ani % din statura % din statura
definitivă definitivă
7 69,0 73,6
8 72,2 77,1
9 75,4 80,5
10 78,3 83,8
11 81,3 87,3
12 84,1 92,2
13 87,1 96,7
14 92,0 98,9
15 96,6 99,8
16 98,8 100
17 99,8
18 100

Proporţiile corporale armonioase pot fi apreciate folosind Indicele Adrian Ionescu: I.AI =
Bust-Statură/2 (normal 3-4 pentru băieţi, 4-5 pentru fete)

33
 Anvergura care denotă braţe lungi, cu pârghii consolidate este un indiciu important în
orientarea copiilor spre volei. Valorile normale ale anvergurii sunt la 13 ani, statura+ 3 cm, dar
dimensiunile care depăşesc valorile normale sunt factori favorizanţi pentru practicarea voleiului.
Lungimea şi lăţimea extremităţilor (palma, laba piciorului) sunt dimensiuni care pot anticipa
creşterea în înalţime. Este o prezumţie care pleacă de la constatarea că maturizarea osoasă se produce
mai întâi la nivelul oaselor metatarsiene şi metacarpiene.
Vârsta optimă pentru începerea practicării jocului de volei şi aprecierea vârstei cronologice şi a
vârstei biologice: vârsta cronologică este cea care apreciază calendaristic numărul anilor de la naştere
până la un moment dat, iar cea biologică aceea prin care se apreciază particularităţile individuală ale
fiecărui copil în parte, sau a celor care se abat de la particularităţile de vârstă generale.
Considerăm că începerea procesului de selecţie se poate face începând cu vârsta de 10-11 ani,
sau chiar mai devreme pentru că la copii bucuria de a se juca este naturală şi foarte dezvoltată, iar
practicarea unui joc sportiv ca şi voleiul îi ajută să-şi dezvolte toate componentele personalităţii.
Pentru evaluarea predispoziţiilor ludice se pot folosi jocurile dinamice care au marea calitate
de a asigura cadrul necesar desfăşurării unei largi palete de aptitudini specifice jocurilor sportive în
general. Pentru a identifica la copii acele predispoziţii care favorizează practicarea voleiului trebuie
alese câteva jocuri care să conţină elemente asemănătoare structural cu jocul şi să fie obiectivizate, în
aşa fel încât să permită înregistrarea acţiunilor şi apoi evaluarea aptitudinilor vizate.

34
 CURS NR. 11

6. JOCUL DE VOLEI ÎN LECŢIA DE EDUCAŢIE FIZICĂ

În programa şcolară jocul de volei este prezent alături de celelalte jocuri sportive ca mijloc de
realizare al obiectivelor educaţiei fizice şcolare la toate clasele.
Folosirea în lecţia de educaţie fizică a acţiunilor specifice jocului de volei, precum şi a
jocului integral trebuie să asigure în primul rând îndeplinirea obiectivelor educaţiei fizice şcolare, şi
anume:
 dezvoltarea multilaterală a personalităţii elevilor;
 întărirea sănătăţii şi mărirea capacităţii de efort;
 dezvoltarea calităţilor motrice de bază;
 dobândirea unui sistem de deprinderi, priceperi şi cunoştinţe motrice;
 formarea capacităţii de practicare sistematică şi independentă a exerciţiilor fizice în timpul liber tot
timpul vieţii.
O serie de caracteristici ale jocului de volei, printre care faptul că necesită un spaţiu redus,
instalaţii puţine şi simple, precum şi acela că poate fi practicat după însuşirea a una sau două dintre
acţiunile principale ale jocului (lovirea de sus şi de jos), recomandă voleiul ca pe un mijloc al educaţiei
fizice şcolare dintre cele mai eficiente, el fiind în acelaşi timp unul din jocurile sportive care se bucură
de mare popularitate în rândul elevilor de toate vârstele.
Sistemele de acţionare bazate pe structuri motrice ale jocului de volei pot fi prezente în aproape
toate părţile (verigile) lecţiei de educaţie fizică. Folosirea lor este benefică pentru elevi, contribuind atât
la rezolvarea sarcinilor legate de dezvoltarea fizică armonioasă (tonificarea musculaturii extensoare a
spatelui, tonificarea articulaţiilor şi ligamentelor), dezvoltarea calităţilor motrice de bază (în special
viteza, detenta şi îndemânarea) cât şi la formarea unor deprinderi şi priceperi motrice specifice.
Programa şcolară prevede la capitolul dedicat dezvoltării calităţilor motrice folosirea acţiunilor
specifice voleiului pentru dezvoltarea vitezei, al unor structuri ale jocului pentru dezvoltarea
îndemânării şi a jocurile pregătitoare şi sportive pentru dezvoltarea rezistenţei.
Prevederile programei şcolare actuale cu privire la jocul de volei se referă la însuşirea
acţiunilor tehnico-tactice de bază ale jocului şi formarea capacităţii de aplicare a acţiunilor de bază în
joc cu efectiv redus şi reguli simplificate, în clasele a V-a, a VI-a respectiv capacitatea de a desfăşura
joc bilateral cu efectiv complet şi cu respectarea principalelor reguli, începând din clasa a VII-a.
Cerinţele programei sunt după părerea noastră cerinţe minime care pot fi realizate în
condiţiile oricărei şcoli, iar în funcţie de anumiţi factori care ţin atât de condiţiile materiale cât şi
priceperea profesorului aceste cerinţe pot fi depăşite, la acţiunile prevăzute în programă se pot adăuga
şi altele precum: serviciul de sus, lovitura de atac pe alte direcţii decât cea a elanului, blocajul colectiv,
autodublajul.
Pentru a asigura o instruire eficientă profesorul va avea în vedere factorii limitativi care pot apare
în cadrul instruirii şi va lua măsuri de înlăturare a acestora. Dintre factorii limitativi care pot
împiedica realizarea obiectivelor amintim:
 neasigurarea materialul didactic, în special al unui număr suficient de mingi ;
 însuşirea necorespunzătoare a celor două acţiuni de bază: lovirea de sus şi de jos a mingii;
 atenţie insuficientă acordată instruirii acţiunii de organizare a celor trei lovituri: preluare, ridicare şi
trecere peste fileu a mingii;
 instruirea nu se face global sau se folosesc exerciţii şi forme de organizare a colectivului puţin
eficiente, fără corespondenţă cu jocul;
 folosirea acţiunilor de joc în lecţie , fără ca acestea să fie aplicate în joc bilateral;
 planificarea unor modele de joc greoaie, sau care nu sunt în concordanţă cu nivelul de pregătire al
colectivului de elevi.
Optimizarea instruirii este posibilă prin :
 Structurarea modelelor de joc şi raţionalizarea conţinutului tehnico-tactic, în funcţie de condiţiile
concrete din şcoală, de timpul avut la dispoziţie, numărul de elevi şi nivelul lor de pregătire. Se va
urmări simplificarea modelelor şi mijloacelor, chiar dacă ele vor fi alese în corespondenţă cu cele
care se folosesc la nivelul echipelor de performanţă.
 Folosirea pe scară largă a jocurilor pregătitoare şi cu efectiv redus pe teren cu dimensiuni reduse,
fapt care oferă posibilitatea exersării timpurii a acţiunilor de bază în condiţii de joc, contribuind la
creşterea interesului elevilor pentru jocul de volei, la dezvoltarea combativităţii, a spiritului de
echipă, şi în ultimă instanţă la formarea caracterului şi personalităţii elevilor.

35
 Asigurarea unor condiţii optime de exersare în timpul lecţiei este o necesitate determinată de timpul
afectat în lecţie pentru realizarea obiectivelor specifice jocului de volei care este limitat la 15-20 de
minute şi de numărul relativ mare al colectivului de elevi. Din acest motiv se impun măsuri pe linia
organizării colectivului în aşa fel încât să se realizeze un număr cât mai mare de repetări, condiţie a
însuşirii corespunzătoare a acţiunilor jocului. Se recomandă organizarea pe grupe valorice stabile,
stabilirea unor elevi-instructori, exersarea în coloană, folosirea suveicilor, ştafetelor.
 Sistemele de acţionare vor fi alese în aşa fel încât exerciţiile simple să fie grupate în structuri care să
cuprindă un exerciţiu de bază şi 2-3 variante, economisindu-se astfel timpul pentru explicare şi
organizarea colectivului.
 Stimularea activităţii independente, formarea la copii a obişnuinţei de a-şi extinde exersarea
acţiunilor însuşite în lecţie în activitatea lor independentă. Acest deziderat se poate realiza dacă în
cadrul lecţiilor vom folosi jocuri de mişcare şi pregătitoare pe care ei le vor juca cu plăcere şi în
timpul liber.
 Organizarea unor competiţii interne stabile la nivelul claselor încă din primul an de instruire. În
primii ani de instruire aceste competiţii se vor organiza la nivel de jocuri pregătitoare şi jocuri cu
efectiv redus, cu reguli simplificate. Pe măsura progresului realizat de elevi jocul se va apropia din
ce în ce mai mult de forma lui competiţională cu regulile obişnuite. Elevii vor fi instruiţi şi în
privinţa regulamentului şi a organizării competiţiilor pentru a fi capabili să-şi organizeze şi singuri
aceste întreceri.

6.1. METODOLOGIA PREDĂRII JOCULUI DE VOLEI ŞI FORMELE DE

ORGANIZARE A COLECTIVULUI ÎN LECŢIE

Explicarea şi demonstrarea acţiunii se vor realiza în condiţii cât mai apropiate de cele ale
jocului, insistându-se mai ales pe demonstrare, cu accent pe ansamblul acţiunii şi sublinierea
momentelor "cheie". Pe parcursul exersării se va reveni cu explicaţii în funcţie de necesităţile concrete
ale colectivului.
Acţiunile de bază se vor preda folosindu-se metoda globală, iar mijloacele folosite vor fi alese
după criteriul eficienţei şi a legăturii lor cu structura jocului. Exersarea în condiţii uşurate va fi şi ea
prezentă, mai ales în etapa de învăţare, locul ei fiind apoi luat din ce în ce mai mult de exersarea în
condiţii apropiate de joc în etapa de fixare şi consolidare. Lucrul pe părţi se foloseşte mai ales pentru
exersarea unor aspecte dominante din tehnica de execuţie sau în cazul în care se observă dificultăţi de
însuşire corectă a mecanismului mişcării.
Metoda exersării frontale, cu tot colectivul clasei este recomandată ca fiind cea mai potrivită
cu condiţiile lecţiei de educaţiei fizică. Dar pentru a fi eficientă este obligatoriu ca numărul de mingi să
fie suficient, adică o minge la 2-4 elevi.
Se poate folosi şi lucrul pe ateliere şi pe grupe valorice dar numai în cazul în care colectivul
este bine instruit şi disciplinat.
Circuitul, ca metodă de exersare se poate utiliza pentru consolidarea unor deprinderi şi mai
ales pentru dezvoltarea calităţilor motrice.
În lecţia de educaţie fizică se pot introduce şi forme de autopregătire şi autoconducere pe
fondul unei bune discipline la nivelul clasei şi cu ajutorul unor elevi-instructori special pregătiţi.
De asemenea se recomandă organizarea clasei pe grupe (echipe) stabile atât pe parcursul
lecţiilor cât şi a desfăşurării unor minicompetiţii.
6.2. INDICAŢII PENTRU CICLUL LICEAL

Obiectivul principal la acest nivel este exersarea acţiunilor de bază în vederea aplicării lor cât
mai repede în cadrul jocului bilateral.
Capacitatea motrică a elevilor la această vârstă este bine dezvoltată aşa că accentul se pune
pe:
 exersarea globală a acţiunilor şi finalizarea lor, aspectul tehnic al execuţiei interesând mai
puţin.
 exersarea în structuri de acţiuni după modelul jocului, cu preocupare specială pentru realizarea
continuităţii în organizarea celor trei lovituri şi trecerea mingii peste plasă
Atenţie deosebită se acordă elementelor de întrecere şi organizării de competiţii :
 jocuri cu efectiv redus pe teren cu dimensiuni reduse
 jocuri cu efective inegale
 competiţii în care să se realizeze solicitarea diferenţiată: efective inegale, jocuri cu handicap
etc.

36
  instruirea elevilor pentru cunoaşterea regulamentului de joc, a cerinţelor organizării unor
competiţii, în vederea creşterii gradului de implicare în procesul de organizare şi conducere a
competiţiilor şcolare.
Pentru obţinerea unor rezultate eficiente se va face tratarea diferenţiată a colectivului prin
organizarea unor grupe valorice.

CURS NR. 12
6.3.MODELE DE JOC INTERMEDIARE ŞI FINALE PENTRU CICLUL
GIMNAZIAL ŞI LICEAL

Stabilirea clară a modelului de joc constituie o cerinţă de bază a obţinerii performanţelor la

orice nivel de pregătire. El trebuie să cuprindă dispozitivele de aşezare în teren la primirea şi efectuarea
serviciului şi acţiunile de bază în atac şi apărare.
Modelele intermediare trebuie să fie stabilite în concordanţă cu modelul final. În pregătire se va
acorda atenţie mărită acţiunilor de bază, acţiunile introduse suplimentar vor fi folosite pe linia pregătirii
individualizate, în cazurile în care colectivul are un bun nivel de pregătire sau pentru anumiţi elevi care
au un grad de dezvoltare al calităţilor şi al deprinderilor motrice mai dezvoltat.
 Model de joc pentru clasa a VI- a - joc 4x4 pe teren redus - dispozitivul la primirea serviciului –
trei jucători în semicerc, al patrulea la fileu. Serviciu de jos sau prin lovire de sus cu două mâini.
 Model de joc pentru clasa a VII- a - joc 6x6, fără blocaj, preluarea serviciului în formaţie de
semicerc sau “W” cu cinci jucători, jucătorul din zona 3 lângă fileu. Serviciu de jos din faţă sau de
sus din faţă ( în funcţie de nivelul colectivului cu permisiunea de a servi din interiorul terenului).
Organizarea celor trei lovituri: preluarea serviciului, ridicarea înainte şi peste cap, trecerea mingii
peste fileu de către jucătorii din zonele 2 şi 4 cu o mână sau două mâini din săritură. Apărarea, fără
blocaj, cu jucătorii din zonele 2 şi 4 în urma liniei de trei metri, jucătorul din zona 6 avansat spre
mijlocul terenului, extremele din linia a doua mai retrase.
 Model de joc pentru clasa a VIII-a (model final pentru ciclul gimnazial) - joc 6 x 6 cu blocaj
individual la corespondent şi dublarea blocajului de către jucătorul cel mai apropiat. Preluarea
serviciului în cinci jucători în formaţie de “W”, cu jucătorul din zona 2 lângă fileu (ridicător).
Serviciul de sus din faţă. Organizarea celor trei lovituri: preluarea serviciului spre ridicător în zona
2, ridicarea înainte scurtă şi lungă, trecerea mingii peste fileu de către jucătorii din zonele 2 şi 3 cu
lovitură de atac sau cu două mâini din săritură. Apărare cu blocaj individual efectuat de jucătorul
corespondent, dublat de jucătorul cel mai apropiat, cu jucătorul din zona 6 retras, jucătorii din
zonele 1 şi 5 aşezaţi mai înainte şi în lateral, la cca. 6 metri faţă de fileu. La efectuarea
serviciului , jucătorii din linia I aşezaţi lângă fileu pentru blocaj. Toţi jucătorii devin ridicători
atunci când ajung în zona 2 şi atacanţi în zonele 2 şi 3.
 Model de joc intermediar pentru ciclul liceal (cl. a IX-a şi a X-a) – se poate folosi modelul de joc
final de la ciclul gimnazial cu unele îmbunătăţiri: se poate introduce blocajul în doi jucători cu
dublaj al jucătorului din linia I care nu participă la el, sau cu dublaj al jucătorul din zona 1 sau 5 şi
sistemul de apărare cu jucătorul din zona 6 retras. De asemenea se poate introduce specializarea
unor jucători pe anumite posturi: ridicători, atacanţi, libero şi schimbarea de locuri după trecerea
mingii peste fileu.
 Model de joc final pentru ciclul liceal (clasele a XI-a şi a XII-a) – sistemul de atac cu 4 atacanţi şi
2 ridicători, se poate introduce intrarea ridicătorului din zona 1 la primirea serviciului şi combinaţia
cu atac simultan. În apărare, blocajul individual şi blocajul în doi jucători, sistemul de apărare cu
jucătorul din zona 6 retras.

6.4. JOCURI PREGĂTITOARE

 Joc cu mingi aruncate peste fileu între două echipe de câte 6 jucători: se începe cu două mingi care
se aruncă cu o mână sau două, concomitent din cele două terenuri. Mingea căzute în teren
înseamnă punct pentru adversar. Se joacă 2-3 seturi până la 15 puncte. După fiecare set se mai
introduce o minge.
 Jucătorii aşezaţi câte 6 în triunghiuri legate între ele, fiecare grupă cu trei mingi. Primul executant
trimite pe rând mingile cu două mâini de sus spre jucătorul următor, imediat ce acesta a efectuat
pasa anterioară. Când mingea ajunge la ultimul executant, acesta o trimite lung spre primul
jucător, care continuă circuitul. Dacă se greşeşte nu se întrerupe exerciţiul ci se continuă cu mingile
care au rămas. Se poate executa şi sub formă de concurs.

37
 Joc în echipe de câte doi elevi peste fileu improvizat, pe lungimea sălii, numai cu lovire de sus a
mingii, obligatoriu cu pasarea mingii între cei doi coechipieri şi apoi trimiterea peste fileu. La
început se pot acorda diferite derogări de la regulile jocului competiţional: jucarea mingii de două
ori consecutiv de acelaşi jucător, fără ca această lovitură să conteze la cele trei obligatorii sau
permisiunea de a juca mingea şi dacă ea a căzut odată de sol.
 Joc în echipe de câte trei în aceleaşi condiţii, pe lungimea sălii. La început mingea se pune în joc
prin lovire cu două mâini, apoi se poate introduce serviciul de la distanţă de 5 – 6 m faţă de fileu.
Este obligatorie organizarea celor trei lovituri. Trimiterea mingii peste fileu cu două mâini, la
început simplu apoi din săritură. Se punctează acţiunile care respectă aceste condiţii. Se poate juca
şi în condiţii uşurate, prin acordarea derogărilor descrise anterior.
 Joc în echipe de câte trei pe jumătatea în lungime a terenului, cu serviciu, preluare, ridicare şi
trimiterea mingii peste fileu obligatoriu din săritură ( lovitură de atac sau plasat). Se joacă
contratimp, seturi de câte 4-5 minute.
 Joc în echipe de câte patru jucători pe teren cu dimensiuni mai reduse, cu trei jucători pe linia de
atac, fără blocaj. Nu sunt luate în considerare mingile căzute în spaţiul de trei metri. La început cu
mingi oferite (aruncate) din afara terenului, apoi cu serviciu.
 Joc în echipe de câte 6 jucători cu mingi oferite din afara terenului, cu obligativitatea organizării
celor trei acţiuni: preluarea spre jucătorul din zona 2, ridicare pentru jucătorul din zona 3 sau 4,
trimitere peste fileu cu lovitură de atac. La început fără blocaj, apoi se introduce blocajul individual
şi dublarea blocajului de către jucătorul cel mai apropiat. Rotaţia jucătorilor se face după 5 acţiuni.
 Joc în echipe de câte 6 jucători cu serviciu. Echipa care serveşte este dispusă în teren cu jucătorii
din linia I pregătiţi pentru blocaj, iar cea din apărare în dispozitiv cu cinci jucători la preluare
dispuşi în semicerc sau în “W “şi jucătorul din zona 2 la fileu pentru a asigura ridicarea pentru atac.
Fiecare echipă are dreptul la cinci servicii consecutive, indiferent de evoluţia scorului. Se
punctează doar acţiunile care se încadrează în modelul impus: preluarea spre jucătorul din zona 2,
ridicare pentru atac, lovitura de atac de de zona 3 sau 4. În apărare: blocaj individual la
corespondent, dublarea blocajului de către jucătorul cel mai apropiatde pe aceiaşi linie, preluarea
atacului de către jucătorii din linia a II-a, jucătorul din zona 6 retras în spatele jucătorilor din zonele
1 şi 5.

ECHIPA REPREZENTATIVĂ ŞCOLARĂ

Activitatea de pregătire a echipelor şi chiar participarea la unele întreceri se poate realiza în

parte prin activitatea independentă a elevilor. În general se recomandă ca instruirea echipelor
reprezentative şcolare să fie realizată prin lecţii speciale de antrenament sportiv, dar la creşterea
eficienţei acestor lecţii de activităţi sportive. Ele sunt activităţi îndrăgite de elevi şi ar trebui să fie
organizate în număr cât mai mare la nivelul şcolilor de toate gradele.
Pentru profesori, competiţiile oferă de asemenea cea mai bună ocazie de verificare a metodelor
şi mijloacelor utilizate în procesul de instruire.
Competiţiile cu caracter amical se pot organiza la nivelul claselor, a şcolii, sau între echipele
reprezentative ale unor unităţi şcolare din localitate, iar cele oficiale sunt organizate de Inspectoratele
şcolare, Ministerul Educaţiei Naţionale, Federaţia Română de Volei şi nou înfiinţata Federaţie a
Sportului Şcolar şi Universitar.
Pentru reuşita unei competiţii este necesar ca ea să se desfăşoare în condiţiile unui regulament elaborat
în prealabil. Acest regulament va cuprinde toate datele legate de acţiunea respectivă, referindu-se la
următoarele aspecte:
 Denumirea competiţiei, scopul, durata, organizatorii, categoriile de jucători care au drept
de participare
 Sistemul de disputare, modul de alcătuire al clasamentului
 Termenele de înscriere
 Premiile, titlurile care se vor acorda câştigătorilor şi participanţilor.
Pentru organizarea unor competiţii importante, se vor organiza mai multe comisii care să poată
rezolva anumite probleme şi să asigure buna desfăşurare în conformitate cu regulamentul: comisia de
organizare, comisia administrativă, comisia tehnică.
CURS NR. 13

6.6. SISTEME DE DISPUTARE A COMPETIŢIILOR ŞCOLARE

38
 Competiţiile şcolare de volei se pot disputa sub forma turneelor sau în sistem eliminatoriu. În
sistemul turneu, fiecare echipă se întâlneşte pe rând cu toate celelalte echipe. Avantajul acestei forme
de disputare este faptul că există o continuitate în pregătire, iar aprecierea valorii se face după
disputarea unui număr mai mare de meciuri.
Programarea jocurilor în sistem turneu se face după o formulă prestabilită, numită formula
“Berger”. Această formulă asigură pentru fiecare echipă defăşurarea alternativă a jocurilor pe teren
propriu şi în deplasare.
Modul concret de folosire al acestei formule este următorul:
 Prin tragere la sorţi, fiecare echipă primeşte un număr, de la 1 la n ( n= numărul total al
echipelor participante)
 Dacă “n” este un număr par, competiţia se va desfăşura pe parcursul a “n-1” etape, iar dacă “n”
este impar pe parcursul a “n” etape, iar numărul total al meciurilor va fi de “ n(n-1)
 Numărul de ordine par cel mai mare este luat ca bază şi va fi trecut în tabel în stânga ( joc în
deplasare) în etapele cu număr impar şi în dreapta (joc pe teren propriu ) în etapele cu număr
par. Astfel pentru un turneu cu 8 echipe vom avea următoarea situaţie:
Etapa I 1-8 Etapa II 8-5 Etapa III 2-8 Etapa IV 8-6 Etapa V 3-8 Etapa VI 8-7
Etapa VII 4-8
 În continuare se vor programa celelalte echipe astfel: când cifra mai mică este în stânga se
continuă de sus în jos cu următoarele în ordine crescătoare, iar când aceasta este în dreapta se
continuă trecând tot în partea stângă următoarea cifră mai mare:
Etapa I Etapa II Etapa III Etapa IV Etapa V Etapa VI Etapa VII
1- 8 8–5 2–8 8-6 3-8 8-7 4-8
2-7 6-4 3-1 7-5 4-2 1-6 5-3
3-6 7-3 4-7 1-4 5-1 2-5 6-2
4-5 1-2 5-6 2-3 6-7 3-4 7-1

 Atunci când numărul echipelor înscrise este impar, programarea se face pentru
numărul par imediat următor, iar echipa programată să joace cu acest număr, nu va
juca în etapa respectivă.
 Clasamentul se întocmeşte adunând punctele obţinute de fiecare echipă în toate
meciurile ( se acordă 2 puncte pentru victorie, un punct pentru înfrângere, 0 puncte
pentru neprezentare). Dacă există echipe cu acelaşi număr de puncte, se ia în
considerare setaverajul( cifra obţinută prin împărţirea numărului de seturi câştigate la
numărul de seturi pierdute), iar dacă egalitatea persistă şi în acest caz, se va lua în
calcul punctaverajul, care se obţine în acelaşi mod.
Sistemul eliminatoriu se foloseşte atunci când numărul echipelor participante este mare, iar
timpul afectat competiţiei este limitat. Dacă numărul echipelor este par, toate echipele vor juca prima
etapă, în ordinea tragerii la sorţi a numărului de ordine. Dacă numărul echipelor este impar,
programarea jocurilor se face folosind următoarea formulă: (A- 2n) x 2 = R, unde A reprezintă numărul
echipelor, n este puterea la care ridicând cifra 2 se obţine un număr mai mic, dar cel mai apropiat de A,
iar R reprezintă numărul echipelor care vor juca în primul tur.

6.7. ACTIVITATEA PROFESORULUI ÎN PREGĂTIREA ECHIPEI

REPREZENTATIVE A ŞCOLII

Pe lîngă activitatea de selecţie şi de instruire a elevilor care fac parte din echipa
reprezentativă a şcolii, profesorul de educaţie fizică trebuie să desfăşoare şi alte activităţi specifice
pregătirii şi participării la competiţii.
Aceste activităţi sunt legate de momente diferite ale desfăşurării competiţiilor: înainte de meci,
în timpul meciului şi după încheierea meciului.
Pentru fiecare joc, înainte cu o zi sau două, profesorul va organiza o discuţie cu componenţii
echipei în care, împreună cu aceştia va analiza la un nivel accesibil, concepţia de joc a viitorului
adversar , sistemul de atac şi de apărare, punctele forte şi cele vulnerabile ale acestuia. În funcţie de
aceste aspecte va stabili tactica echipei, formaţia de bază şi sarcinile de joc pentru fiecare jucător.
Se va anunţa locul şi ora de disputare a jocului, echipamentul de joc şi eventual alte aspecte
organizatorice: locul de adunare, actele de identitate, etc.
În şedinţa de pregătire a jocului, profesorul mai poate da indicaţii legate de alimentaţie, odihnă
şi alte aspecte ale refacerii.

39
 De asemenea această întâlnire poate fi un bun prilej de întărire a pregătirii psihologice, de
dezvoltare a spiritului de echipă şi a dorinţei de victorie.
Înainte de începerea meciului, profesorul rezolvă problemele organizatorice (prezentarea
actelor de legitimare pentru completarea foilor de arbitraj), organizează şi supraveghează pregătirile
echipei. Încălzirii i se va acorda atenţie deosebită, pentru că efectuarea ei în condiţii improvizate sau
într-un timp insuficient poate compromite din start şansele echipei.
În timpul meciului profesorul conduce echipa în conformitate cu regulamentul în vigoare. El
are posibilitatea de a transmite indicaţii verbale în timpul partidei, care trebuie să fie constructive şi
încurajatoare pentru jucători. Poate cere întreruperea jocului prin „timpii de odihnă” la care are dreptul
fiecare echipă în anumite momente când acest lucru i se pare necesar: pentru a odihni jucătorii, pentru a
da indicaţii tactice concrete sau pentru a întrerupe jocul adversarilor. Pentru ca aceste întreruperi să fie
benefice, indicaţiile vor fi clare, precise, nu prea multe la număr, iar tonul folosit va fi unul calm,
încurajator.
Tot în limita regulamentului, profesorul poate de asemenea să ceară schimbarea jucătorilor în
anumite situaţii cerute de evoluţia jocului. La nivelul echipelor şcolare, pentru a stimula dorinţa de joc a
elevilor, este recomandat ca profesorul să ofere posibilitatea tuturor componenţilor echipei să ia parte
activă la joc.
După terminarea meciului, profesorul va aprecia comportarea echipei, în acelaşi spirit
constructiv indiferent de rezultat, iar la prima întâlnire de după meci va analiza obiectiv modul în care
echipa şi jucătorii şi-au îndeplinit sarcinile de joc. Este bine ca la această analiză să fie angrenaţi toţi
jucătorii care să-şi poată expune şi ei părerile, iar soluţiile de rezolvare a problemelor care apar să fie
găsite împreună.

CURS NR. 14

7. NOŢIUNI DE REGULAMENT

Pentru a aduce jocul de volei în nişte limite de timp mai uşor anticipabile, la Congresul F.I.V.B
din anul 1998, desfăşurat la Tokyo, s-a adoptat noul sistem de punctare. Acesta a devenit obligatoriu
din anul 1999 pentru toate competiţiile organizate de F.I.V.B. şi pentru toate competiţiile din anul 2000.
Meciurile se dispută pe sistemul trei seturi câştigate din cinci, numai că toate seturile se joacă
în sistemul “tie-break”. În primele patru seturi câştigătoare va fi echipa care va ajunge prima la 25 de
puncte, iar în setul al cincilea, la 15 puncte. O diferenţa minimă de două puncte între echipa
învingătoare şi cea învinsă este obligatorie. Pentru realizarea acestei diferenţe în cazurile de egalitate se
poate juca fără limită, exact ca în vechiul sistem de “tie-break” care se aplica pentru setul decisiv.
O altă noutate a regulamentului a fost apariţia unui jucător cu sarcini speciale denumit
“libero”. Acesta poate intra numai în linia a doua şi nu are voie să servescă, să atace sau să sară la
blocaj. Schimbările unui jucător din linia a doua cu jucătorul “libero” nu afectează numărul obişnuit
de schimbări. Între două schimbări ale “libero-ului” trebuie să se dispute cel puţin un punct.
În contextul acestor noi prevederi ale regulamentului jocului de volei, fiecare acţiune de joc se
finalizează prin câştigarea sau pierderea punctului.
SPAŢIUL DE JOC cuprinde terenul de joc şi zona liberă. Dimensiuni: terenul de joc are
forma unui dreptunghi cu laturile de 18x9 m. înconjurat simetric de o zonă liberă dreptunghiulară de
minimum 3 m. lăţime. Un spaţiu de cel puţin 7 m de la sol trebuie să fie liber de orice obstacol.
SUPRAFAŢA DE JOC- trebuie să fie plană, orizontală şi uniformă, de culoare deschisă.
LINIILE TERENULUI - lăţimea tuturor liniilor este de 5 cm. Ele trebuie să aibă o culoare
deschisă şi diferită de cea a solului şi a altor marcaje:
 liniile de delimitare: terenul de joc este delimitat de linii laterale şi două linii de fund,
ambele trasate în interiorul terenului de joc.
 linia de centru: axa liniei de centru împarte terenul de joc în două terenuri egale,
măsurând 9x9 m. fiecare.
ZONELE ŞI SPAŢIILE DE JOC
 zona de atac este delimitată în fiecare teren de axa liniei de centru şi de linia de atac
trasată în interiorul zonei la o distanţă de 3 m. de această axă.
 zona de serviciu - este în spatele liniei de fund pe toată lăţimea acesteia, în adâncime
se prelungeşte până la capătul zonei libere.
 zona pentru înlocuiri- este delimitată de prelungirea imaginară acelor două linii de
atac până la masa scorerului.

40
 FILEUL ŞI STÂLPII
 fileul măsoară 1 m. lăţime şi 9,50 m. lungime, fiind întins vertical deasupra liniei de
centru, este de culoare neagră, alcătuit din ochiuri pătrate cu latura de 10 cm. La
partea superioară are o bandă de pânză albă răsfrântă pe fiecare parte a fileului de 5
cm. lăţime. Prin interiorul acestei benzi trece un cablu flexibil care prinde fileul de
stâlpi şi-l menţine întins la partea superioară. La extremitatea inferioară se găseşte o
sforă mobilă care trece pe toată lungimea, cu care se prinde şi se menţine întinsă.
 benzile laterale: două benzi albe, late de 5 cm. ,lungi de 1 m., sunt prinse vertical de
fileu deasupra fiecărei linii laterale a terenului.
 antenele: sunt două tije flexibile având 1,80 m lungime şi 10 cm. diametru
confecţionate din fibre de sticlă, fixate la marginea exterioară a fiecărei benzi laterale.
Partea superioară a fiecărei antene depăşeşte fileul cu 80 cm. şi este vopsită în benzi
de culori contrastante.
 înălţimea fileului este de 2,43 m pentru bărbăţi şi 2,24 pentru femei, măsurat la
centrul terenului.
 stâlpii de susţinere a fileului trebuie să fie rotunzi şi netezi, de 2,55 m. înălţime, fixaţi
de sol la o distanţă de 0,50 m. pân2 la 1 m. de fiecare linie laterală, Este interzisă
fixarea stâlpilor cu ajutorul unor cabluri.
MINGEA - Mingea va fi de piele, de piele sintetică sau material similar. Aprobarea unui
material de piele sintetică este fixată prin regulamentul FIVB. Culoarea acesteia va fi o culoare deschisă
şi uniformă sau o combinaţie de culori omologată de către FIVB. Toate mingile folosite vor fi de acelaşi
tip şi culoare. Competiţiile mondiale FIVB, campionatele continentale şi naţionale sau de ligă trebuie să
fie jucate cu mingi aprobate de către FIVB. Ea trebuie să fie sferică, având în interior o cameră de
cauciuc. Culoarea: uniformă, deschisă; circumferinţa: 65-67 cm.; greutatea: 260-280 gr.; presiunea
interioară 392-444 mbari , 0,40-0,45 kg/cm pătrat).
ECHIPELE
 echipă poate fi compusă din maximum 12 jucători, un antrenor principal, unul secund, un
maseur şi un medic. La meci nu pot participa decât jucătorii înregistraţi pe foaia de arbitraj.
 căpitanul echipei trebuie să fie înregistrat pe foaia de arbitraj. El este identificat printr-o tresă
de 8x2 cm de culoarea diferită de cea a tricoului plasată sub numărul din faţă. Când căpitanul
nu este în teren, antrenorul principal (sau căpitanul) va desemna un alt jucător care va prelua
funcţia de căpitan.
 echipamentul jucătorilor se compune din tricou, chilot şi pantofi de sport uşori, flexibili, cu
talpă de cauciuc, fără toc. Ele trebuie să fie uniforme, de aceiaşi culoare pentru toată echipa.
Tricourile trebuie să fie numerotate de la 1 la 18, numerele vor fi plasate central pe piept şi pe
spate şi vor fi de culoare contrastantă cu tricoul. Dimensiunile: înălţime minimă 10 cm. pe
piept şi 15 cm. pe spate.
DREPTURILE ŞI ÎNDATORIRILE JUCĂTORILOR
 participanţii trebuie să cunoască regulile jocului şi să le respecte, să accepte deciziile arbitrilor
fără a le comenta.
 trebuie să se comporte respectuos şi politicos în spirit " fair-play" faţă de arbitri, adversari,
coechipieri şi spectatori.
 comunicările între toţi membri unei echipe în timpul jocului sunt permise.
CĂPITANUL:
 semnează foaia de arbitraj, reprezintă echipa la tragerea le sorţi
 în timpul jocului este singurul autorizat să vorbească cu arbitri, dar numai când mingea este în
afară de joc.
ANTRENORUL PRINCIPAL:
 înaintea jocului înscrie sau verifică numele şi numerele jucătorilor săi înscrişi pe foaia de
arbitraj, apoi o semnează
 înaintea fiecărui set predă scorerului fişa (fluturaşul) cu aşezarea echipei în teren
 în timpul jocului poate da instrucţiuni jucătorilor.
ANTRENORUL SECUND:
 poate sta pe banca de rezerve, dar nu are dreptul să intervină în joc.
 în cazul când antrenorul principal trebuie să părăsească echipa, el poate să-i preia
responsabilităţile cu autorizarea arbitrului principal.
PUNCT, SET ŞI ÎNVINGĂTOAREA MECIULUI
 învingătoarea unui meci este echipa care câştigă trei seturi din cinci

41
  pentru a câştiga un set o echipă trebuie să marcheze prima 25 puncte, cu o diferenţă minimă
de 2 puncte şi 15 puncte în setul decisiv.
 pentru câştigarea unei faze de joc: de fiecare dată când echipa comite o greşeală echipa
adversă câştigă faza de joc şi obţine un punct
FORFAIT, ECHIPĂINCOMPLETĂ
 echipă pierde prin "forfait" (0-3, 0-15 pentru fiecare set) dacă:
o nu se prezintă la teren la ora stabilită
o refuză să joace
 o echipă declarată incompletă pentru un set sau pentru un meci, pierde setul sau meciul,
păstrându-şi punctele sau seturile câştigate până atunci.
FORMAŢIILE ECHIPELOR
 formaţia iniţială este cea pe care o prezintă antrenorul pe fişa sau fluturaşul de poziţie la
începutul fiecărui set.
ORDINEA LA ROTAŢIE este deteminată prin formaţia iniţială care trebuie menţinută pe toată
durata setului.
POZIŢIILE JUCĂTORILOR ŞI ROTAŢIA - în momentul lovirii mingii de către jucătorul care
serveşte, fiecare echipă trebuie să fie cu toţi jucătorii în terenul propriu (cu excepţia jucătorului
care a servit), plasaţi în două linii de câte trei jucători:
o Cei trei jucători plasaţi de-a lungul fileului sunt jucătorii din linia I, ocupând poziţiile
4,3 şi 2.
o Ceilalţi trei sunt jucători din linia a doua şi ocupă poziţiile 5,6 şi 1.
Imediat ce mingea a fost servită jucătorii se pot deplasa şi pot ocupa orice poziţie pe propriul
teren şi în zona liberă. Odată ce echipa de la preluare a câştigat dreptul de a servi, jucătorii săi
trebuie să efectueze o rotaţie, deplasându-se cu o poziţie în sensul acelor de ceasornic.
ÎNLOCUIREA JUCĂTORILOR - prin înlocuire se înţelege acţiunea prin care un jucător
părăseşte terenul şi un altul ocupă poziţia acestuia cu autorizarea arbitrilor. Într-un set sunt permise
maximum şase înlocuiri simple sau trei duble. Schimbările jucătorului libero nu intră în aceste reguli
JUCAREA MINGII - fiecare echipă are dreptul la maximum trei lovituri (plus blocajul)
pentru a retrimite mingea peste fileu. Un jucător nu poate atinge mingea de două ori consecutiv (cu
excepţia blocajului).
GREŞELI ÎN JUCAREA MINGII
 patru lovituri : o echipă atinge mingea de patru ori înainte de a o retrimite peste fileu
 lovitură ajutată când un jucător se sprijină pe un obiect sau un coleg
 minge ţinută- un jucător nu loveşte clar mingea
 dublă lovitură- un jucător atinge mingea de două ori succesiv sau mingea atinge mai
multe părţi ale corpului său.
GREŞELI ALE JUCĂTORULUI LA FILEU
 atingerea fileului
 pătrunderea în spaţiul de joc advers împiedicând jocul adversarului
SERVICIUL - acţiunea de punere a mingii în joc efectuată din afara terenului, mingea este
lovită cu o mână. Primul serviciu în seturile 1 şi 5 este efectuat de echipă desemnată prin tragere la
sorţi, iar în celelalte alternativ.
GREŞELI DE SERVICIU: nerespectarea ordinii la serviciu, execuţia incorectă, serviciul
atinge un jucător al echipei care serveşte, atinge fileul, cade în afara terenului.
LOVITURA DE ATAC- greşeli:
 lovirea mingii în spaţiul de atac al echipei adverse
 trimiterea mingii în afara terenului
 lovitura de atac asupra serviciului advers
BLOCAJUL - greşeli
 atingerea mingii în spaţiul de joc advers înaintea sau în timpul loviturii de atac
 blocajul efectiv al unui jucător din linia a doua
 blocajul prin exteriorul antenelor
 blocarea serviciului advers
 atingerea fileului
 mingea respinsă de blocaj cade în afara terenului
ÎNTRERUPERI DE JOC: timpii de odihnă şi înlocuirile de jucători
 fiecare echipă are dreptul la maximum doi timpi de odihnă şi şase înlocuiri simple
într-un set

42
  întreruperile pot fi cerute numai de către antrenorul principal sau căpitanul de echipă
 durata uni timp de odihnă este de 30 de secunde
 întreruperea pentru înlocuire este limitată la înregistrarea ei în foaia de arbitraj şi
intrarea ,respectiv ieşirea jucătorilor.
PAUZELE ÎNTRE SETURI- toate pauzele dintre seturi durează 3 minute, interval în care se
schimbă terenul şi se înregistrează jucătorii în foaia de arbitraj.
SCHIMBAREA TERENULUI- după fiecare set echipele schimbă terenurile de joc şi băncile
de reezerve. Pentru setul decisiv se efectuează o nouă tragere la sorţi. În acest set când o echipă
acumulează 8 puncte, se schimbă terenurile, poziţiile jucătorilor fiind păstrate.
SANCŢIUNI- CONDUITA INCORECTĂ
 conduită nesportivă: dispută verbală, intimidare - avertizare
 conduită gravă : acte contrare bunelor maniere a moralităţii sau expresii
dispreţuitoare- pierderea fazei de joc
 conduită injurioasă : cuvinte sau gesturi defăimătoare sau insultătoare - eliminare
 agresiune: atac fizic sau tentativă de agresiune - descalificare
BRIGADA DE ARBITRI este compusă din următorii oficiali:
 PRIMUL arbitru (arbitrul principal –AP)
 AL DOILEA arbitru (arbitrul secund –AS)
 Scorerul
 Patru sau doi asistenţi de linie
Numai PRIMUL şi AL DOILEA arbitru pot fluiera în timpul jocului:
 AP dă semnalul pentru serviciul care începe faza de joc
 AP şi AS semnalează sfârşitul fazei de joc
 Imediat după ce au fluierat ei trebuie să indice prin gesturile oficiale natura greşelii,
jucătorul care a greşit, echipa care va servi.
PRIMUL ARBITRUL - îşi îndeplineşte funcţiile aşezat sau în picioare pe un scaun situat la
una dintre extremităţile fileului, privirea sa trebuie să fie la cca. 50 de cm. deasupra fileului. El conduce
meciul, are autoritate asupra tuturor oficialilor, are putere de decizie asupra tuturor problemelor pe care
le implică jocul.
RESPONSABILITĂŢI:
 verifică condiţiile suprafeţei de joc, fileul, mingile, echipamentul
 efectuează tragerea le sorţi în prezenţa căpitanilor
 controlează încălzirea echipelor
 sancţionează conduita incorectă şi întârzierile
 decide asupra:
o greşelilor jucătorului care serveşte şi cele de poziţie ale echipei
o greşelilor de jucare a mingii
o greşelile comise deasupra fileului şi la partea superioară a acestuia
ARBITRUL SECUND- îşi îndeplineşte funcţiile în picioare, aproape de stâlp, în afara
terenului de joc, în faţa arbitrului principal:
 este asistentul arbitrului principal dar are şi propriul domeniu de competenţă
 controlează activitatea scorerului
 supraveghează conduita membrilor echipei de pe banca de rezerve
 autorizează întreruperile, cotrolează durata acestora
 autorizează înlocuirile
 verifică aşezarea în teren a jucătorilor
 fluieră şi semnalizează:
 greşeli de poziţie ale jucătorilor echipei de la preluare
 pătruderea înterenul şi spaţiul advers pe sub fileu
 contactul jucătorilor cu antena şi fileul de pe partea sa
 lovitura deatac sau blocajul neregulamentar al jucătorilor din linia a doua
 contactul mingii cu un obiect exterior sau cu solul
SCORERUL îşi îndeplineşte fincţiile aşezat la o masă aşezată în partea opusă şi în faţa
arbitrului principal
RESPONSABILITĂŢI:
 completează foaia de arbitraj
 înscrie datele jocului şi echipele
 înregistrează formaţiile iniţiale

43
  înregistrează punctele marcate
 controlează ordinea rotaţiei
 anunţă sfârşiturile de set
 înregistrează sancţiunile
 înscrie scorul final
ASISTENŢII DE LINIE sunt plasaţi în picioare în zona liberă la 1-3 m. în fiecare colţ al
terenului. Îşi îndeplinesc atribuţiile folosind un fanion de 30x30 cm, semnalizează mingea căzută în
teren sau în afara lui.

Terenul de volei

44
BIBLIOGRAFIE
 Bengeanu C-tin, Rusu Flavia, Braicu F. – Volei-teorie şi metodică, Casa Cărţii de Ştiinţă Cluj-
Napoca, 2000
 Bompa, T., (2001) - Teoria şi metodologia antrenamentului sportiv - CNFPA, Bucureşti
 Colibaba-Evuleţ, D., Bota, I. (1998) – Jocuri sportive. Teorie şi metodică, Editura Aldin,
Bucureşti
 Croitoru Doina (2000) - Volei – Editura ANEFS Bucureşti
 Dragnea, A., Bota Aura (1999) - Teoria activităţilor motrice - Editura didactică şi pedagogică,
Bucureşti
 Drăgan, I.(coord), (1989) - Selecţia şi orientarea medico-sportivă, Ed. Sport-Turism, Bucureşti
 Ghenade, V.,(1984) – Modelarea instruirii copiilor şi juniorilor, Editura Sport-Turism,
Bucureşti
 Ghenade V. şi colab. (1999) - Optimizarea instruirii în Volei, Editura Plumb, Bacău
 Hebert M. – Insights and Strategies for Winning Volleyball, Champaign, Illinois, Leisure
Press.
 McGown C. (1995) - Science of Coaching Volleyball, Leeds, Human Kinetics Publishers
 Păcuraru, A., (2002) – Volei – tehnică şi tactică, Editura Fundaţiei Universitare, Galaţi
 Şerban, M., (1997) – Volei curs de specializare, ANEFS Bucureşti
 * * * * Regulamentul jocului de volei – F.I.V.B

45